Feeds:
Articole
Comentarii

Alexandru Baranyai, sau Șoani așa cum îl știu lugojenii, este un veteran al fotografiei din orașul nostru. A trecut prin toate etapele evoluției tehnicii de redare a imaginii, de la vechile negative până la tehnologia digitală de azi. Este o enciclopedie vie a domeniului, care a împlinit șase decenii, o viață de om, de când a intrat în lumea magică a fotografiei!

Al. Baranyai s-a născut la Lugoj, la 28 decembrie 1948. Nu poate uita momentul de acum 60 de ani, când a intrat în lumea minunată a fotografiei.

”În vara anului 1956 eram la Lugoj și m-am dus la unchiul meu, Francisc T. de curiozitate, să văd ce face. Aveam opt ani, și el m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea fotografia. Mi-a zis că, mai bine decât să alerg pe malul Timișului, să învăț o meserie – și pe vremea aceea meseria de fotograf era una bună. Le-am spus părinților și ei n-au avut nimic împotrivă, că și așa eram ”barabăr” și făceam, ca orice copil, o grămadă de prostii!, spune Șoani Baranyai.

Ajuns în atelierul unchiului, a început cu pregătirea materialelor fotosensibile – emulsionare, curățire, operații care se făceau doar la întuneric sau la lumină foarte slabă, ca să nu se voaleze negativele. Tot ceea ce era important, calitatea adevărată a fotografiei, se făcea în funcție de mărimea negativelor. Se lucra în sistem copie – contact, nu erau aparate de mărit, iar cele existente erau foarte rudimentare.

15666109_708006059376524_1156971178_n

După șapte ani de corvoadă în laborator, Șoani ia în mână primul aparat foto. Ca să ajungi să pui mâna pe un aparat, pe atunci trebuia să cunoști toate etapele de prelucrare din laborator, de la prepararea chimicalelor, până la imaginea finită.

”Primul meu aparat a fost un Kodak cu film de 6X9, care făceau 12 poziții. Era aparatul unchiului meu. Și, în loc să fac poze cu el, eu l-am demontat, ca să văd din ce e făcut – diafragmă, obturator, cum sunt timpii de expunere fixați – chit că acel Kodak avea un singur timp de expunere. Bine că am reușit să-l montez la loc”, spune amuzat Al. Baranyai.

Al Baranyai

”Prima poză am făcut-o în Cetatea Veche (n.r. – cartier dispărut al Lugojului, în zona de azi a Universității Europene Drăgan). Am developat filmul, i l-am arătat unchiului, care mi-a zis: nepoate, e acceptabil! Am băgat filmul în cutia de copiat, ”capra” cum îi spuneam, și am făcut câteva fotograme cu diferiți timpi de expunere, m-am jucat puțin și asta l-a uimit pe unchiul meu, care n-a mai spus ”acceptabil”. Ba chiar, de atunci m-a luat cu el la diferite evenimente”, își amintește fotograful nostru.

Primul aparat personal a fost însă un Smena 3, care i se pare și azi, foarte bun! Apoi și-a luat un Sokol sovietic, urmat de Fed și Zenit TTL, apoi Zenit E, ultimele fiind aparate de calitate foarte bună, la nivelul anilor 70/80. După ce a găsit un Yashika japonez la preț foarte bun, colecția s-a îmbogățit cu un Pentax german semi-automat.

Aparat foto din 1863, funcțional și azi !

”Am lucrat foarte mult cu un Zeiss Icon cu burduf, construit la 1863 și care lucrează și în ziua de azi! E singurul aparat cu care am lucrat efectiv și pe care nu l-am demontat. Nu a fost cazul, nu s-a stricat niciodată, există și acum în stare perfectă de funcționare! Calitate impecabilă, fotogramele erau de 4X16, adică făcea 16 imagini pe un film lat”, spune Al. Baranyai.

Întrebat despre cea mai reușită fotografie a sa, Al. Baranyai răspunde aparent fără modestie că ”nu pot face o diferențiere, eu mereu am făcut foto bune și foarte bune. E părerea mea, pentru că am făcut foto de presă încă din 1968, la Scînteia și la Drapelul roșu, unde am lucrat cu maestrul Robicsek.

15712951_708006102709853_1147560518_n

Eu fac fotografie de presă (după 1990 a lucrat la Drapelul, Redeșteptarea, Actualitatea, etc.), foto de artă, dar și fotografie sportivă, în cei 60 de ani am făcut de toate! Cel mai greu de realizat sunt fotografiile sportive și cele de la evenimente, pentru că acolo nu e suficient să apeși pe buton, ci trebuie să știi exact ce vrei înainte de a apăsa. Pare banal, dar în fotografie trebuie ținut cont de două lucruri esențiale – cine stă în spatele aparatului și cine este în fața lui. Totul depinde de subiect. Cei care vor ține cont de astea, poate vor reuși să facă și poze bune!

Avansul tehnic nu va putea suplini niciodată sensibilitatea fotografului

Fotografia color din zilele noastre e confundată de cei din zilele noastre cu o fotografie colorată! Ori, o fotografie color trebuie să fie foarte apropiată de culorile reale. Indiferent de ce aparat are, cine nu a lucrat pe sistemul analog sau clasic, niciodată nu va reuși să facă o fotografie color perfectă, neștiind anumite condiții – lungimea de undă a luminii, temperatura de culoare, timpul de expunere, diafragma.

15423608_708006402709823_1648794320_n

La așa ceva trebuie ținut cont de lumina existentă. Nu folosim blitz-ul în toate cazurile, cum am văzut la fotografii mai tineri, care nu țin cont de temperatura de culoare, folosesc blitzul și denaturează automat imaginea. Ca să știi să lucrezi cu blitzul, trebuie să știi să exploatezi toate calitățile luminii naturale, apoi abia să treci la lumina artificială. Lucrul este valabil și pentru studiouri, unde văd adesea lumini reglate aiurea. Nu e de mirare că, din cauza dispunerii greșite a luminilor, imaginile ies cu dungi pe nas, buze dublate sau tradiționala gușă de pelican! (Cristian Ghinea)

La 22 decembrie 2016, s-a stins unul dintre cei mai îndrăgiţi dascăli ai Lugojului. Florin Ernescu, sau Profu’ de teatru, cum era alintat, cu simpatie, s-a ridicat la Ceruri pentru a-i fi alături soţiei sale, Ioana Ernescu – Ritter, care a trecut şi ea la cele veşnice cu doar o lună în urmă, la 27 noiembrie 2016. Florin Ernescu avea 74 de ani. La plecarea sa din această lume, îi dedicăm un remember.

Profesor şi apoi director la Şcoala generală nr. 4, Florin Ernescu şi-a continuat cariera la Clubul Elevilor, unde a pus în scenă numeroase scenete, piese de teatru, a format grupuri artistice şi a deschis pasiunea tinerilor pentru arta dramatică.

Spirit neliniştit şi creator, a pus în scenă opere dramatice de mare impact emoţional, precum poemul „Surâsul Hiroshimei” al lui Eugen Jebeleanu, cu care a obţinut recunoaştere şi la nivel naţional.

Pasiunea pentru teatru l-a apropiat de soția sa

Pasiunea pentru teatru a fost un liant care l-a apropiat de soția sa, Ioana Ritter Ernescu. Atunci când s-au cunoscut, ea avea deja la activ un premiu național la teatrul de amatori, pe vremea când încă era profesoară la școala din Vintilă Vodă, județul Buzău.

Deși a studiat Facultatea de litere din București, Florin Ernescu a făcut un an la Regie teatru. Un an suficient pentru a-i influența destinul, într-atât încât a fost poreclit, cu afecțiune, ”Profu’ de teatru”.

prof. Florin Ernescu - color

Împreună cu soția sa, a înființat tradiția Festivalului de teatru pentru copii ”George Augustin Petculescu”, care se ține anual la Clubul Elevilor. Era fascinat de personalitatea lugojeanului Petculescu, creatorul primei trupe profesioniste româneşti de teatru din Banat şi Transilvania.

Festivalul Naţional de Teatru Şcolar „George Augustin Petculescu” de la Lugoj este organizat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Consiliul Judeţean Timiş, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Timiş şi Clubul Elevilor – Lugoj. Până acum, s-au desfășurat 15 ediții.

”Mi-l aduc aminte pe Florin atunci când a venit la Școala generală nr. 4. Atunci a pus în scenă, la Casa de Cultură a Sindicatelor, spectacolul numit ”Un om, o piesă, un steag”. Piesa era scrisă de timișoreanul Aurel Gheorghe Ardelean, sculptorul care a ridicat bustul lui Filaret Barbu la Lugoj. Piesa era o rememorare a rolului pe care l-a avut în teatrul românesc George Augustin Petculescu. Țin minte că pictorul Vladimir Streletz a participat și el la punerea în scenă a acelui spectacol, foarte reușit”, ne-a declarat Luminița Wallner Bărbulescu, sora fostei soții a lui Florin Ernescu.

”Grupul Bigăr”, pasiunea călătoriilor și pentru cele spirituale

Era pasionat de călătorii, pe care le făcea împreună cu familia Oniga.

”Ne-am cunoscut la Timișoara, după Revoluție, când regizorul Purcărete venise acolo cu piesa ”Danaidele”. Am fost mai apropiați în ultimii ani, când am făcut împreună cu familiile noastre nenumărate excursii. Prima a fost la Cascada Bigăr, înainte de a deveni faimoasă. Așa ne-am numit, în glumă: grupul Bigăr. Cu grupul, am mers la Oradea, Carei, Szeged, am fost pe clisura Dunării, la Alba Iulia, Prislop, Călugăra, Nera, la Teatrul vechi din Oravița”, spune Gheorghe Oniga, prieten al familiei Ernescu și sponsor al artelor lugojene.

Florin Ernescu era preocupat de cele spirituale. Alături de soţia sa Ioana, a ridicat o bisericuţă de lemn în zona Nădragului, care a fost sfinţită acum şapte ani. Invita cu drag prietenii şi cunoscuţii în acel lăcaş de cult al familiei. (Cristian Ghinea)

Iosefina Stoia face parte dintre personalităţile artistice care au cunoscut o binemeritată apreciere în afara Lugojului natal, oraş pe care l-a părăsit destul de timpuriu alături de soţul ei, Dorel Stoia, la rândul lui un înzestrat actor. Timp de mai bine de trei decenii, Iosefina Stoia a strălucit pe scena Teatrului Naţional din Craiova şi a cules laurii teatrului profesionist, alături de mari actori şi regizori ai scenei româneşti. În anul 2004, a fost distinsă cu medalia Meritul Cultural – Arta Spectacolului, acordată de Preşedinţia României.

Actriţă a teatrelor din Reşiţa, Petroşani şi a Naţionalului din Craiova

Dincolo de această recunoaştere oficială, cariera Iosefinei Stoia înseamnă zeci de roluri şi sute de reprezentaţii pe scena Teatrului de Vest din Reşiţa, a Tearului “I.D. Sârbu” din Petroşani, dar mai ales a Naţionalului din Craiova, în spectacole mai vechi precum “Seară de taină”, “Anticamera”, “Hoţul de Vulturi”, “Omul cu mârţoaga”, “E vinovată Corina?”, “Iluzia optică”, “Platonov”, “Pielea Ursului”, “Aşa este (dacă vi se pare)”, “Pagini despre dragoste”, “Un lup mâncat de oaie”, “Spargere la miezul nopţii” sau puneri în scenă mai noi, precum “Hamlet”, “Ferma animalelor”, “Slugă la doi stăpâni”, “Carlo contra Carlo”, “Cumetrele”, “Revizorul”,”Gaiţele”, “Ucigaş fără simbrie”, “Comedie de modă veche”, “Timon din Atena”, “Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului” etc.

Iosefina Stoia

Apariţii în spectacole semnate Silviu Purcărete, Cristian Hadji Culea ori Tompa Gabor

În total, actriţa lugojeană are la activ 110 premiere cu tot atâtea piese jucate la Craiova, Reşiţa ori Petroşani, sub bagheta unor mari regizori. Ca să amintim doar cele peste trei decenii de la Naţionalul craiovean, Iosefina Stoia a jucat în spectacole regizate de Silviu Purcărete, Cristian Hadji-Culea, Ioan Ieremia, Tompa Gabor, Mihai Măniuţiu, Valentin Dogaru, Vlad Mugur, Claudiu Goga, Daniela Peleanu şi, în perioada de dinainte de 1989, Dan Alecsandrescu, Georgeta Tomescu ori Valentina Balogh. Desigur, aici este vorba doar despre premiere, pentru că în unele piese, precum celebra “Fluturi, fluturi…” a lui Aldo Nicolaj, Iosefina Stoia a jucat de peste 150 de ori. Dar asta nu este tot, ar mai putea fi amintite turneele peste hotare, apariţiile în teatrul de televiziune, în spectacole precum “Aşa este (dacă vi se pare)” de Luigi Pirandello şi multe, multe altele.

Iosefina şi Dorel Stoia, un cuplu de actori lugojeni care au cunoscut consacrarea la Craiova

Atât Iosefina Stoia, cât şi soţul ei, Dorel Stoia, ambii lugojeni, au păşit în carieră fiind pregătiţi la marea şcoală de talente a oraşului care a fost, timp de decenii, Conservatorul lugojean, devenit apoi Şcoala Populară de Artă. Secţiile de canto, balet, pian şi teatru aveau diploma recunoscută pe plan naţional. Actriţa Maria Voronca a fost colegă cu Dorel Stoia la Teatrul Liric din Craiova, unde a jucat mai multe spectacole alături de el: „Mademoiselle Nitouche”, „Lăsaţi-mă să cânt”, „Văduva veselă”, comediile muzicale „Uite tata, nu e tata”, „Sus pe acoperiş în sac” şi altele.

„Dorel Stoia era un actor de comedie volubil, cu voce frumoasă. A cântat mult şi la Lugoj, atât în corul Vidu, cât şi în spectacole de operetă care se jucau la Lugoj în acea perioadă: Lăsaţi-mă să cânt, Plutaşul de pe Bistriţa şi altele. Ca şi mine, a făcut canto la Conservatorul din Lugoj cu profesoara Rodica Rădulescu şi asta cred că a însemnat mult pentru viitoarea sa carieră. Soţii Stoia au plecat din Lugoj şi au jucat o perioadă la Teatrul din Reşiţa, apoi s-au stabilit la Craiova, unde Dorel a jucat la Teatrul Liric, iar Iosefina, la Teatrul Naţional”, îşi aminteşte Maria Voronca.

În juriul Festivalului de teatru de la Lugoj

De altfel, fostul director al Teatrului lugojean, actorul Constantin Ilie, are amintiri deosebite despre Dorel Stoia, pe care l-a cunoscut şi în postura de dramaturg, adică de autor de piese de teatru.

„Eu am debutat într-o piesă care se numea Se mărită fata, un spectacol plin de haz despre olteni şi bănăţeni, scris de Dorel Stoia. Piesa era regizată de Ani Kapustin Ştefănescu şi a fost pusă în scenă de trupa Casei de Cultură a Sindicatelor, pe vremea când această instituţie avea propria trupă de actori. Asta era prin 1978-79, iar regizor secund era regretatul Nelu Gangan”, spune Ilie. Fostulul director al teatrului lugojean apreciază că tatât Iosefina, cât şi Dorel Stoia s-au implicat în mişcarea teatrală lugojeană şi după plecarea lor la Craiova. „După 1990, Iosefina Stoia a făcut parte din juriul festivalului de teatru de la Lugoj iar Dorel Stoia, la rândul lui, ne-a mijlocit un mini turneu în Oltenia, cu piesa Se mărită fata. Asta a fost după spectacolul de la Casa Sindicatelor. Am avut două reprezentaţii la Naţionalul din Craiova şi am jucat şi la Bârca, locul de obârşie al poetului Adrian Păunescu”, adaugă Ilie.

Ca artist emerit din marea generaţie a scenei craiovene, Iosefina Stoia a fost ani la rândul actriţa nr. a Teatrului Naţional “Marin Sorescu. ”Mi se pare că am fost un om fericit. Am încercat să trăiesc fiecare personaj, să mi-l însuşesc, să fiu personajul respectiv. Datorită acestei concepţii, am fost foarte mulţumită şi fericită în tot ceea ce am făcut”, spunea acum doi ani într-un interviu acordat presei craiovene. Deşi starea sănătăţii a despărţit-o în ultimii ani de scenă, numele lugojencei Iosefina Stoia se va confunda mereu cu cel al marii sale pasiuni – teatrul. (Cristian Ghinea)

Dintotdeauna, presa scrisă a avut un farmec aparte, care devine tot mai evident… odată cu trecerea timpului. Lucrul este valabil pentru ziarele de acum o sută de ani, după cum, probabil, şi peste un secol, presa de azi va deveni, pentru urmaşii noştri, obiect de studiu şi de amuzament. Vă propunem în continuare, o incursiune în presa scrisă a începutului de secol XX, cu menţiunea că materialele ne-au fost puse la dispoziţie cu multă amabilitate de către preşedintele Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj, dl. Vasile Belinţan.

„Junele Michail Georgescu”, mai tare ca Adrian Mutu sau Ţiriac junior

În lipsa scandalurilor cu staruri de „şou biz”, presa de pe vremuri nu era totuşi în pană de subiecte. O demonstrează strălucitor gazeta „Poporul Român” ce apărea (în limba română, fireşte), la Budapesta, în 1906.

Iată ce putem citi în numărul 120, anul VI, de sâmbătă, 16-29 septembrie 1906: „Din aventurile tinerului Mihail Georgescu – Amorul său platonic cătră o domnişoară – Actele extravagante, cari au urmat după acest amor nefericit – Georgescu atins de nebunie – Georgescu pălmuind pe Procuror; evadarea sa din temniţă, ca după aceea de nou să se prezinte de bună voe – Acuzat în faţa judecătoriei pentru diferite delicte – Părerea medicilor asupra stărei sale mintale. În faţa tribunalului din Viena: Georgescu achitat!”

Articolul, pus la loc de cinste în pagina 3, dezvăluie „o afacere senzaţională, care a ocupat întreaga presă europeană” – eroul acesteia fiind un oarecare „Michail Georgescu” (am păstrat grafia savuroasă a vremii) – fost bancher şi fondator al unui munte de pietate în Bucureşti.

Iată cam ce făcea acest domn Georgescu, cu peste 100 de ani în urmă: „ Viaţa lui Michail Georgescu e un adevărat roman (…). La vârsta de 17 ani, la 15 martie 1892, întâlni la un concert simfonic la Palatul Atheneului din Bucureşti pe d-şoara Aurelia Stelorian. Din aceea zi, fu cuprins de un amor platonic cătră aceea d-şoară, amor cari îl conduse curând la acte extravagante şi excentrice şi la alterarea stărei sale mentale, şi medicii declarară, că starea mentală de cari este cuprins, nu se datoreşte decât acestui amor (n.r. – iată un diagnostic competent, demn de zilele noastre!). În Aprilie 1894, caută a se sinucide prin revolver la chiar uşa iubitei lui; glonţul îi perforează abdomenul; scapă însă cu viaţă în urma a lungi suferinţi la spitalul Colţea din Bucureşti. La 23 Mai 1896, vitriolează pe d-şoara Stelorian, însă cu vitriol amestecat cu apă, după ce încearcă tăria vitriolului chiar pe braţul lui, căci nu voia să-şi sluţească iubita, ci numai a-i face un semn pe figură (!!!) cu un tampon de vată muiată într-un pahar de vitriol ce avea în buzunar, pentru a decide pe logodnic a renunţa la căsătorie”.

Iată un adevărat precursor al fanilor pătimaşi ai vedetelor de azi, precum Andreeea Bălan sau Andreea Antonescu! Condamnat la doi ani de închisoare, junele Georgescu nu-şi află liniştea: „În ajunul procesului G. evadează într’un mod foarte ingenios pentru simpla plăcere ca a doua zi să se prezinte de voe fără sentinelă în faţa tribunalului, ceea ce a şi făcut, ca culme a excentricităţii (!) În ziua recursului pălmueşte pe Procurorul general al Curţii de Apel din Bucureşti, fapt pentru care tribunalul l-a condamnat la 5 ani de închisoare şi 5 ani de interdicţie”.

Fireşte, aventurile nu se opresc aici: „Condus la închisoarea din Galaţi pentru a termina cei doui ani de temniţă, G. cu o furculiţă se înţeapă în albeaţa şi lumina ochiului stâng ce a voit să şi-l scoată şi de atunci a şi pierdut vederea acestui ochiu. Dă în urmă foc închisorii, foc ce numai pompierii au putut să-l stingă şi în urma acestor acte desordonate şi a altelor de soiul acestora, o nouă comisiune medicală fu numită cari opină ca şi cea dintâi, că G. este atins de nebunie morală şi e complectamente iresponsabil de actele lui. Condus apoi la azilul de alienaţi Mărcuţa, cată a-şi scoate şi ochiul celălat şi evadează într’un mod foarte dibaciu, îmbrăcat femeeşte…”

Şi aventurile continuă tot aşa, la Nisa, Triest şi Viena, unde omul nostru se vede prins în mijlocul unei afaceri cu dolari – „bancnote falze”, pe care încearcă să i le vâre pe gât comerciantului de cai Raab, căci acesta „îi vânduse cu 6.000 de Lei 4 cai bolnavi şi defectuoşi”.
Ei, cine mai zice că lumea se plicisea la începutul secolului trecut?

Vindecarea deplină a „boalelor secrete”

Desigur, ca şi azi, medicina era un subiect la modă, mai ales dacă la mijloc erau aşa-zisele „boale secrete”. Iată o mostră de reclamă de la 1900: „Să nu pregete nime într’o cestiune atât de gingaşă a se presenta în persoană (…) Dacă cineva nu poate veni în persoană, atunci să-şi descrie boala cu deamănuntul şi după ce va fi esaminată va primi desluşirile de lipsă şi leacurile trebuincioase pe lângă ţinerea în cel mai mare secret. În scrisoare pune marcă de respuns. După încheerea curei scrisorile se ard sau la cerere espresă se retrimit. Un astfel de lecuitor şi curăţitor e institutul special al doctorului Palocz, unde cu bunăvoinţă şi conştienţiositate (!) capătă oricine, bărbat sau femee, desluşiri asupra vieţei secsuale, unde i se curăţă sângele bolnav, nervii i se întăresc, trupul întreg se eliberează de boală şi sufletul de chinuri (n.r. – vedeţi ce simplu era?!).

Fără conturbarea ocupaţiunilor zilnice, dr. Palocz vindecă de ani de zile cu siguanţă, repede şi din metodul seu propriu (…) boalele de beşică, de ţeve, de testicule, de şira spinărei, de nervi, urmările sfilisului, poala albă, boale de sânge, de piele şi toate boalele ce se ţin de organele secsuale femeeşti. Consultaţiunile le dă însuşi dr. Palocz, dela 10 oare î. a., până la 6 oare seara (dumineca până la 12 oare la amiazi).”

Leacul universal şi antireclama

În acelaşi ziar „Poporul Român”, dar alt număr (119 din 14-27 septembrie 1906), aflăm că un oarecare doctor Albert Muller din Budapesta găsise leac „contra durerior de cap şi de dinţi, neuralgie, împedecarea circulaţiunii sângelui, anemie, ameţeli, fiuituri de ureche, bătaie de inimă (!!!), auzul greu, zgârciuri de stomac, răceală la mâni şi la picioare, reumă, podagră, ischiaz, udul în pat (!), influenţa (n.r. – gripa), insomnia” etc.
Lăsând la o parte faptul că „bătăile de inimă” se vindecă şi în zilele noastre foarte rapid (un glonţ este arhisuficient pentru asta), găsim remarcabilă performanţa medicului budapestan de a trata atâtea boli.

ziare-vechi-a

Interesant este că pe vremea aceea era permisă şi antireclama: „unde ori-ce încercare s’a constatat zadarnică, rog a proba aparatul meu. Atrag atenţiunea onoratului public asupra faptului că aparatul meu nu e permis a se confunda cu aparatul Volta, deoarece Ciasul Volta atât în Germania cât şi în Austro-Ungaria a fost oficios oprit ca fiind nefolositor. Preţul aparatului mare e de 6 coroane, pentru morburi cari nu sunt mai vechi de 15 ani. Preţul aparatului mic e de 4 coroane, folosibil la copii şi femei de constituţiune foarte slabă”.

Accident de avion în stilul anilor ‘20

Accidentele aviatice erau şi pe vremuri intens mediatizate. Am râs cu lacrimi, însă, citind acest anunţ din gazeta “Viaţa nouă” – Lugoj, nr. 28, 8 iulie 1928: “ A căzut din avion – Plecând de la Londra spre Bruxelles cu avionul său particular, cunoscutul financiar Loevenstein, voind să treacă în cabinetul de toaletă, a deschis o uşă greşită (!?!) şi a căzut din avion în canalul Mânecei, unde şi-a găsit moartea.
Loevenstein s-a făcut celebru anul trecut, printr’un plan de stabilizare a monetei belgiene, pe care se oferea să-l realizeze prin propriile ale mijloace financiare.”

Podul de la Coştei, fără Ion Iliescu

Amenajările hidro se făceau în anii ’20 chiar şi în lipsa unui specialist al apelor de talia d-lui Iliescu. “Gazeta Banatului” nr. 5, apărută la Lugoj, în 3 martie 1921, informează: “Este îndeobşte cunoscut că hotarul comunelor Coşteiul mic şi mare şi Sâlhei este situat dincolo de râul Timiş, unde pe vremuri ploioase nu pot trece oamenii din lipsa unui pod. La stăruinţele sătenilor din aceste comune, a deputatului Avram Imbroane şi a senatorului Adam Groza, serviciul edilic judeţean a întocmit planurile pentru zidirea unui pod care să lege comunele cu hotarul. Planul de construire a fost înaintat săptămâna trecută resortului de comunicaţii din Cluj, spre aprobare (…) se speră că atât bugetul, cât şi lemnul din pădurile din apropierea Lugojului să se aprobe şi atunci lucrările vor putea începe numai decât.”
Aşadar, peisajul cunoscut: deputaţi, senatori şi multe promisiuni – “numai decât”!

Coasă cu copyright

Reclamele din presa de odinioară râmăn, totuşi, cele mai simpatice. Şi atunci, ca şi acum, era o mare cerere de secretare tinere, dar cu… experienţă: “O dactilografă capătă imediat aplicare la dl. Dr. Nestor Porumb. Calificaţia recerută este de 4 clase civile sau gimanziale.” (“Timişana” Lugoj – gazetă “naţională” – an III, nr. 3, din 14 ianuarie 1921).

Interesant este şi acest anunţ publicitar din “Poporul Român” – 1906: “Coasele Bur şi Japoneze anunţate din altă parte sunt imitaţiune!!! Coasa de oţel Bur şi Japoneză este cea mai bună pe lume! Vestea coasei Bur şi Japoneză a străbătut în toată lumea şi economii vor face bine (sic!) dacă se prevăd aceste coase cu marca Bur şi Japan. Nu pot din destul convinge pe onoraţii mei cumpărători că toate coasele cari nu sunt procurate de la mine sunt fabricate falşe, de cari trebuie să se ferească. Să se ceară pe o cartă postală preţul curent ilustrat, pe care îl trimitem cu toată plăcerea, gratuit şi franco.
Grauer Mihaly, Kobanya – în toată privinţa garanţie deplină. Să ne ferim de imitaţiuni! Atenţiune la adresa exactă!”

Interesant este faptul că românii din fostul Imperiu Austro-Ungar, în ciuda deznaţionalizării, scriau mai bine româneşte decât proprietarii unor magazine din România mileniului III. Adică, ştiau că se scrie „ieftin” şi nu „eftin”: „Pentru acrirea pipărcilor şi a crastaveţilor ofer onoratului public român Spiritus de oţet 80%, cu care se poate face din una litră, 25 litre. Oţet tare bun şi ieftin! Asemenea se poate căpăta în prăvălia mea foaia „Poporul Român” în toată Joia şi Dumineca (Valeriu Puticiu, Vârşeţ)”.

Toţi derbedeii primesc carnet de şofer!

Ce-i preocupa pe lugojenii anului 1928? Aflăm din organul naţional-politic „Viaţa nouă”: „Desele accidente de automobil trebue să dea de gândit comisiunei care acordă carnetele de conducători de automobile. Multă lume se miră când vede pe străzi automobile conduse de domnişoare sau chiar copii cărora le lipseşte energia şi prezenţa de spirit în momentele critice. Comisiunea compusă din specialişti ar trebui să fie mai severă şi să nu acorde minorilor şi tuturor derbedeilor carnete!”
La capitolul furturi, stăteam la fel de bine şi pe vremuri. „Timişana” apărută la Lugoj, în 12 feb. 1922 (an IV, no.6) relatează despre un anume G. Weindorfer, care a sustras 50.000 de lei de la poşta din Lugoj, o sumă enormă pentru acea vreme. Suma provenea din dolarii trimişi prin scrisorile venite din America. Nici „Viaţa nouă” nu se lasă mai prejos, informând lugojenii despre furtul a patru vagoane de grâu din gară. Făptaşul apucase să şi vândă marfa firmei Shwartz, numită popular în gazetă „Şvărţoanea”!

Şi pe vremuri, presa era tot „oaia neagră”

Două note strecurate în ziarul „Poporul Român” ne atrag atenţia asupra faptului că viaţa jurnaliştilor nu era prea fericită în fostul imperiu, regretat astăzi de unii, probabil din necunoştinţă de cauză. Sub titlul „Procesul Libertăţii” citim: „Dl. Stefan Popp, fostul redactor responsabil dela „Libertatea” a căpătat pe neşteptate citaţia dela Tribunalul din Cluj ca să se înfăţişeze în pertractarea celor două procese ce s-au pornit contra „Libertăţii” pentru doi articolaşi scrişi în toiul luptei alegerilor. Pertractarea a fost Miercuri 19 septembrie 1906, dl. Popp s’a înfăţişat înaintea Curţii cu juraţi însoţit de dl. Cassiu Maniu, advocat de Cluj, ca apărător. Procesul s’a sfârşit, fireşte (!) cu osândirea d-lui Popp şi condamnarea foii: trei luni arest de stat şi pentru fiecare câte 400 coroane, de tot 800 coroane pedeapsă în bani.”
La fel se petrec lucrurile în procesele „Tribunei”: „ Sâmbătă s-a desbătut la Curtea cu juraţi din Oradea Mare procesul intentat d-lui Avram Indreica pentru două articole publicate în „Tribuna”, intitulate: O călătorie la Viena şi Unitatea armatei. Dl. Indreica a fost osândit la 7 luni temniţă şi 400 cor. amendă în bani.”

Cristian Ghinea – din volumul „Intra muros”, Editura Anthropos Timişoara, 2006

Patrimoniu naţional

În plin centrul oraşului, în clădirea Protopopiatului ortodox cunoscută drept “Hanul poştei”, se află un muzeu prea puţin cunoscut de către lugojeni. Este vorba despre colecţia de artă bisericească veche înfiinţată de reputatul teolog, prof. dr. Vasile Muntean, , încă din anul 1974, odată cu apariţia Legii Patrimoniului Naţional. “A fost o lege binevenită, pentru că astfel s-au salvat multe piese valoroase. Aici exista deja un nucleu muzeistic, iniţiat de regretatul protopop Virgil Turcan. Cu spijinul Mitropoliei Banatului şi al unui muzeograf din Timişoara, am purces la organizarea acestei colecţii muzeale a Protopopiatului Ortodox Lugoj” ne-a spus părintele Muntean. Prin strădania sa, colecţia – constând în principal din icoane – a fost îmbogăţită, de-a lungul tipului, cu piese din zone adiacente Lugojului, inclusiv cea a Făgetului. Prof. univ. dr. Vasile Drăguţ, un respectat critic de artă, aprecia valoarea multor exponate de aici ca fiind “de patrimoniu naţional”.

Icoane salvate din mâinile turcilor

Exponatele sunt orânduite după o metodă combinată, ţinând seama de criteriul cronologic, dar şi de tematică. Cea mai veche icoană este “Sfântul Ioan Botezătorul înaripat”, de la sfârşitul veacului XVII. Această operă, realizată în tempera pe lemn, a fost adusă din sudul Dunării şi are o valoare aparte. Pictorul este grec, iar înscrisurile sunt în slavonă. Se pare că icoana a ajuns pe meleagurile noastre după ce Moscopole, metropola aromânilor, a căzut în mâinile turcilor.
Majoritatea scenelor sacre sunt redate cu respectarea erminiei bizantină şi neo-bizantină, dar sunt expuse şi icoane cu influenţe baroce sau, în cazul celor de la sate, cu influenţe populare. De exemplu, “Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”, deşi pictură naivă, realizată la Cladova în 1887, impresionează prin înfăţişarea decapitatului, al cărui corp e redat în răsucire, precum şi prin culorile intense de roşu şi negru, potrivite subiectului. Atrag atenţia icona Sfântului Mihail de la Duboz, de la finele secolului XVIII, Sf. Mihail de la Băteşti din 1782, operă a lui Ştefan Popovici, “Bunavestire” a lui Gheorghe Diaconovici, uşi împărăteşti pictate la 1782, uşile centrale de la Valea Lungă (1833) etc.
Vizitatorii pot admira o serie de icoane pe sticlă din secolul XIX, aduse de la Topla, Jupâneşti etc. dar şi din Ardeal, de la Mânăstirea Nicula. La capitolul potretistică, remarcabile sunt “Portetul de episcop” pictat la 1876 de cel mai mare artist bănăţean al secolului XIX, Nicolae Popescu, dar şi chipul episcopului de caransebeş, academician Nicolae Popea, redat de maestrul Ioan Zaicu. Ca şi alţi pictori şi muzicieni, Zaicu a fost sprijinit de parohia lugojeană să studieze la Viena.
Prin geniul artei sale, pictorul academic Virgil Simonescu impresionează prin câteva tablouri de mari dimensiuni, precum “Biserica mare din Lugoj”, chipul Fecioarei rugătoare, al lui Isus Hristos şi al Evanghelistului Matei.

protopopiatul_ortodox_fost_hanul_postei_lugoj_5

Cărţi de la 1600 şi discuri Pathe

La muzeul protopopiatului există şi o secţiune cu cărţi vechi bisericeşti, unele având o vechime impresionantă: Noul Testament de la Alba Iulia (1648), Îndreptarea legii (1652), Biblia de la Bucureşti (1688), Apostol – bucureştean (1743), Triod, Râmnic (1761), Biblos eniavsios (carte de cult pe un an) – Lipsca (1761), Bilblia de la Nurnberg – 1781, donaţie a prof. Schlupp şi Epistolia Domnului Iisus Hristos (1862). De mare importanţă este manuscrisul numit “Acord”, adică contractul de zidire a bisericii “Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj, scris la 1759, dar şi documente originale din perioada Revoluţiei paşoptiste.
Colecţia e întregită cu exemplare din diverse publicaţii vechi ( Drapelul, Luminătorul, Albina, Foaia Diecesană, Analele Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, Foaia Poporului de la Sibiu, Biserica şi Şcoala de la Arad, Krasso-Szorrenyer Zeitung etc.) şi discuri Pathe de la începutul sec. XX cu înregistrări din creaţia maestrului Ion Vidu.

Veşminte bisericeşi aduse de la Moscova

Colecţia conservă o serie de cruci, cum ar fi cea de la începutul sec. XIX, sculptată cu multă fineţe de către preotul Moise Prisăceanu sau cea de lemn, din 1810, care are incizată o reprezentare a Îngerului Morţii. Inestimabile ca valoare artistică şi istorică sunt chivotul de argint forjat (1775), care a aparţinut ctitorului bisericii cu două turnuri, Gavril Gurean, la fel candela tronconică din metal ajurat, cu grafie elină şi bogat împodobită, datând din veacul alXVII-lea. La ceastea se adaugă steaguri bisericeşti, prapuri şi veşminte religioase cusute cu fir de aur, unele fiind aduse de la Moscova.

Oaspeţi din Norvegia, Elveţia şi… India

Până acum, în cartea de vizită a acestui muzeu remarcabil, dar mai puţin cunoscut, au semnat oaspeţi din Germania, Norvegia, Eleveţia (un grup de specialişti de la Institutul Ecumenic din Bossey, printre care se afla şi actualul Mitropolit al moldovei, ÎPSS Daniel Ciobotea) şi chiar din India. Din ţară, au lăsat însemnări teologi, profesori universitari, istorici, cercetători precum Vasile Drăguţ, I.D. Suciu, Ioana Cristache – Panait etc., dar şi elevi de la şcolile şi liceele lugojene, care pot descoperi oricând o comoară de spiritualitate veche… situată chiar în centrul oraşului lor.

UPDATE Recunoaştere mondială pentru Muzeul Protopopiatului Ortodox

Muzeul Protopopiatului Ortodox Român din Lugoj a primit recent o importantă recunoaştere pe plan mondial. Este vorba despre includerea sa în prestigiosul ghid al muzeelor şi galeriilor de artă „Museums of the World”. Acest ghid este editat în Germania, la Leipzig, de către societatea „Museums of the World” şi prezintă în limba engleză cele mai importante şi valoroase colecţii muzeale din o sută de ţări ale lumii.
Părintele prof. univ. dr. Vasile Muntean este organizatorul şi responsabilul acestui muzeu de la înfiinţare, în anul 1974. “Acum câţiva ani, trimis acestei societăţi internaţionale o descriere detaliată, în limba engleză, a Muzeului Protopopiatului Ortodox din Lugoj – care conţine icoane, cărţi şi manuscrie vechi, obiecte de cult etc. Marea mea bucurie a fost să văd că muzeul apare în ediţia a XIII-a a acestui compendiu, tipărită în acest an, ceea ce arată importanţa pe care o capătă acesta, în condiţiile în care printre vizitatori Germania, Norvegia, Eveţia şi chiar India i-au trecut deja pragul”.

În muzeul lugojean se păstrează, printre altele, chivotul de argint forjat (1775), care a aparţinut ctitorului bisericii cu două turnuri Gavril Gurean, la fel şi candela tronconică din metal ajurat, cu grafie elină şi bogat împodobită, datând din veacul al XVII-lea.
Dintre cărţile de valoare amintim doar câteva: Noul Testament de la Alba Iulia (1648), Îndreptarea legii (1652), Biblia de la Bucureşti (1688), Apostol – bucureştean (1743), Triod, Râmnic (1761), Biblos eniavsios (carte de cult pe un an) – Lipsca (1761), Bilblia de la Nurnberg – 1781, donaţie a prof. Schlupp şi Epistolia Domnului Iisus Hristos (1862). De mare importanţă este manuscrisul numit “Acord”, adică contractul de zidire a Bisericii “Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj, scris la 1759, dar şi documente originale din perioada Revoluţiei paşoptiste.

Pe lângă cel din Lugoj, singurul muzeu cu caracter religios din vestul ţării inclus în compendiul „Museums of the World” este cel situat în subsolul Catedralei Mitropolitane din Timişoara, cu hramul „Trei Ierarhi”.

Cristian Ghinea

Regretatul maestru a fost pictor, gravor, ceramist, legător de cărţi, tipograf, autor de proză şi poezie în grai

Era o vreme când lugojenii erau mai bogaţi ca oricând. N-aveau vile cu termopane, nu se dădeau mari cu maşini second hand aduse de dincolo, n-aveau celulare cu satelit, computer şi cameră video încorporate, n-aveau ghiul şi lanţ de aur de juma de kil la vedere, ca semn al „valorii”… însă aveau timp liber, iar pentru mulţi, acesta era convertit în creativitate. Acum câţiva ani ne-a părăsit Gheorghe Vuia, poate ultimul artist polivalent al oraşului. Pictor, gravor, ceramist, legător de cărţi, tipograf, autor de proză şi poezie în grai, Gheorghe Vuia şi-a desfăşurat activitatea într-un nemeritat anonimat. Reportajul de faţă, realizat după ultimul interviu acordat televiziunii lugojene de maestrul Vuia, este o încercare de a-l repune pe Gheorghe Vuia în adevărata lumină a talentului său.

Talentul, transmis din generaţie în generaţie

Crescut pe strada Poalele Viilor în casa bunicilor Pera şi Lexandra, micul Gherghe Vuia a rămas de timpuriu fără tată, iar mama Emilia i-a îndreptat paşii spre deprinderea unei meserii. Lucru firesc, dacă ţinem cont că mama era croitoreasă, iar tatăl făcea parte din vechea breaslă lugojeană a tăbăcarilor, a lucrătorilor în piele. Iniţial, copilul a învăţat croitorie, dar nu i-a plăcut prea mult, aşa că mai târziu s-a îndreptat spre Litografia (pe atunci „Institut de Arte Grafice”) Iosif Sidon din Lugoj. A intrat acolo ca desenator-litograf şi s-a făcut repede plăcut celor din jur, deşi mai făcea câte o boacănă, ca orice ucenic. A furat meseria de la tipografie, dar şi de la legătorie, unde i-a plăcut cel mai mult, pentru că acolo erau şi… fete.

Trimis la o tabără de ucenici la Timişu de Sus, a fost impresionat de un domn care picta munţii din împrejurimile Braşovului. L-a imitat şi… din primul bacşiş câştigat, şi-a cumpărat un set de culori. Toată vara ce a urmat, în loc să-şi ajute mama la croitorie, a desenat, învăţând în acelaşi timp să cânte şi la acordeon. Ne întrebăm ce preocupări ar fi avut Gheorghe Vuia dacă ar fi avut în casă un computer legat la internet şi 60 de canale TV prin cablu… Interesant este că, până la moartea artistului, din atelierul său nu lipseau cele două mandoline şi acordeonul, iar nepoatele veneau adesea în atelierul de creaţie al bunicului pentru lecţii la vioară. În familia lui Gheorghe Vuia, talentul s-a transmis din generaţie în generaţie.

Pictor la minus 20 de grade

Ani buni mai târziu, colecţia de picturi şi gravuri a lui Gheorghe Vuia a devenit impresionantă. Posesor al unui stil inconfundabil, format la şcoala profesoarei Iulia Simu, Gheorghe Vuia a fost un adevărat cronicar al oraşului, surprinzând în picturile şi gravurile sale repare arhitectonice dispărute ale Lugojului: Bisericuţa Grofului, vechiul bazar din faţa Bisericii Adormirea Maicii Domnului, malul Timişului aşa cum arăta înainte de construirea Casei de Cultură a Sindicatelor. Toate au fost pictate la faţa locului, pentru că artistului i-a displăcut profund să se inspire după ilustrate. Bazarul l-a pictat în 1958, când s-a dat anunţ că va fi demolat, iar cărămida era oferită spre vânzare celor interesaţi.

gheorghe-vuia

Povestea cum, aflându-se în Rusia, la Suzdal, a pictat celebrele monumente istorice de acolo pe un ger de minus 20 de grade, însă nu a abdicat de la principiul său! Numai pictând la faţa locului, a redat atmosfera din Erevan, Tbilissi sau de la Istanbul. Mai puţin cunoscută este creaţia sa religioasă, Vuia revendicându-se drept un discipol al lui Victor Jurca Lugojanul, la rândul său discipol al marelui pictor academic Virgil Simonescu, cel care a împodobit cu frescele sale Catedrala greco-Catolică din Lugoj. Din păcate, opera lui Vuia a fost cunoscută mai mult de către cei care i-au trecut pragul atelierului, pentru că, în afara câtorva participări la expoziţii colective, el nu a ajuns să expună niciodată la galeria Pro Arte. În timpul vieţii, a avut expoziţii personale la Casa Armatei, dar şi la sala de la etaj a teatrului. Postum, în organizarea familiei, a fost vernisată o expoziţie la Galeria Armi. Mult prea puţin pentru un artist care a dăruit atât de multe oraşului!

O editură unică în lume!

Libertatea interioară a fost una din trăsăturile definitorii ale lui Vuia. În vremea când până şi o banală maşină de scris era considerată obiect „subversiv”, numai un om cu adevărat liber putea să deţină la domiciliu o… tiparniţă în toată regula! O tiparniţă plană, care imprima manual cu ajutorul unei pietre gravate. Cu migală, Gheorghe Vuia şi-a tipărit aici câteva volume de carte, la o editură unică, poate, în lume: Editura Autorului. Autorul îşi scria cartea, apoi o ilustra singur, după care şi-o imprima la tiparniţa proprie! Aşa a văzut lumina cărţii volumul „Lugojul de ieri şi de azi”, cu menţiunea „tiparul şi grafica sunt executate de autor; tiraj: 30 de exemplare”! Gustul pentru poezia în grai i-a fost deschis de profesorii Miu Lerca şi Iacob Roman, însă Gh. Vuia, povestitor înnăscut, a scris şi poză în grai, născocind două personaje umoristice, Ion şi Mitru, pe care i-a pus în fel şi fel de situaţii hazlii. Gh. Vuia a scris o carte foarte frumos legată, pe care a manufacturat-o cu mâna proprie, în 40 de exemplare. Cu tipar gravat, legat şi imprimat la teasc de mână, volumul (apărut în 1966) este o adevărată capodoperă. „Balada” este o versificare după povestirea „Piatra Credinţei” de Coriolan Brediceanu. Acţiunea baladei se petrece la Lugoj, în anul 1715, în perioada de final a ocupaţiei otomane.

Cronica Lugojului, pe pânză, cermică şi… piatră

Cariera de ceramist, Gheorghe Vuia şi-a început-o cu aceeaşi „tehnică” a ucenicului de odinioară, adică furând meseria de la olarii pe care i-a urmărit la Şcoala populară de Artă. „Să furi este ruşinos, dar să furi meseria e ceva onorabil” – era încredinţat maestrul Vuia. Privit cam chiorâş la Lugoj, s-a hotărât alături de un prieten, Lovasz, să meargă la Jupâneşti, veche vatră a olarilor bănăţeni. Cu meseria învăţată, revine la Lugoj, unde găseşte înţelegere şi sprijin. Îşi construieşte o roată de olar şi începe să creeze obiecte din ce în ce mai reuşite. Sprijinul din partea autorităţilor vremii nu era chiar dezinteresat, acestea înţelegând că ceramica lui Gh. Vuia era apreciată de oaspeţii care treceau prin oraş. Obiectele de „protocol” aveau trecere şi la delegaţiile străine, aşa că artistul avea „undă verde” pentru a crea nestingherit. La un moment dat, avea un cuptor electric propriu, de 2.000 W, în care erau arse obiectele, care erau apoi decorate cu colorant ceramic. Însă, în anii ‘90 a trebuit să renunţe la această pasiune, din cauza consumului exagerat de curent electric, prea scump. Expoziţia sa de ceramică de la Muzeul de Istorie a fost filmată de televiziunea din Bucureşti, care i-a consacrat o emisiune. Gheorghe Viua a pictat de mână numeroase reclame stradale din Lugojul de odinioară, ba chiar a realizat grafica pentru o bună parte din jucăriile produse la IUPS 9 Mai Lugoj.

Artist născut, iar nu făcut!

Poate că Gheorghe Vuia nu a avut şcoli înalte, însă a fost un artist în adevăratul sens al cuvântului. Considerând că nu diploma îl defineşte pe un om al artelor, el obişnuia să spună: ”Un nasture de alamă luceşte de-ţi ia ochii. Un singur lucru îi lipseşte: caratele! Aşa este şi în artă. Despre un artist sunt valabile cuvintele din Crezul: născut, iar nu făcut!”
O adevărată lecţie de credinţă, o adevărată lecţie de viaţă.

Cristian Ghinea

În zilele noastre, de câte ori este prezentat un best-seller, se obişnuieşte să se spună: „această carte nu trebuie să lipsească din biblioteca dumneavoastră”. Reclama era sufletul comerţului şi pe vremuri, însă unele cărţi chiar că nu lipseau, cel puţin din căminele ştiutorilor de carte. Una din aceste cărţi, numită „Păscălia”, era scrisă, copiată sau adaptată de numeroşi autori, în foarte multe ediţii, de-a lungul timpului.

foto-pascalie-bv-1907

„Păscălia” – o carte nelipsită din casa gospodarului

Succesul „Păscăliilor” are ca echivalent în perioada modernă interesul cititorilor pentru lucrările practice, de specialitate, sau pentru publicaţii gen almanah.

O ediţie din 1907 intitulată „Păscălie sau carte de zodii aşezată pe şapte planete în care se cuprind 140 de ani începându-se de la anul 1907 şi slujind până la anul Domnului 2046 (!)” reflectă strânsa relaţie pe care oamenii o aveau cu pământul şi atenţia dată schimbărilor produse în natură, de-a lungul anotimpurilor. Cartea, apărută la Editura Librăriei Ciurcu, Braşov, ediţia a treia, „corectată şi înavuţită”, cuprinde poveţe economice, prevestiri de timp, „barometrele naturale”, prevestiri pentru „roadă din destul, pentru nerodirea sau lipsa roadelor, pentru boale şi pilde după adeveririle ţăranilor”, semnele celor şapte planete” etc. „Prăznicarele” conţin ghiduri de interpretare a visurilor şi aşa-numitul Treptelnic cel mare, „între care se cuprind toate semnele ce se fac la om precum bătaia ochilor, a buzelor şi în scurt toate mişcările şi încheieturile trupului omenesc, ce sunt date de la natură”.

Unghiile care prevestesc viitorul

Semne sunt găsite de autor (care probabil preia masiv din tradiţia populară) şi în noiţele ce însemnează unghiile degetelor: „de vor fi noiţe albe pe unghiile degetului mare, făgădueşte noroc în oaste, sau la însurătoare, sau în cale, însă în mijlocul unghiei să fie (…); semnele albe pe degetul cel din mijloc arată noroc la stăpânirea casei, iar cele negri, îngrozesc căderi în boală şi moarte; semnele albe de pe degetul mic arată oarece bine şi cale cu noroc, prin răvaşe şi lucruri curioase, iar cele negri împotrivă. Însă ia seama că sunt şi gropine, care tot rău însemnează şi altele sunt împrăştiate pe margine, care arată scârbă”.

Iată şi câteva pilde ale agricultorilor: „dacă în ianuarie suflă vânturi calde, nu este semn bun. Ploaie multă în această lună este stricăcioasă sămănăturilor şi prevesteşte o vară ploioasă; multă ceaţă – primăvara ploioasă. Va fi gerar ploios – câmpul nu va fi mănos(…); în luna lui Cărindar zic vierii: Apă multă, vin puţin. Apă puţină, vin mult; În Faur pe la Stretenie: păcurarii (ciobanii –n.r.) mai bucuros văd lupii, decât soarele; în Mărţişor zic plugarii: pulberea din luna lui mărţişor se cumpăneşte cu galbeni, iar tunete de vreme sunt foamete târzie; Prier prieşte, când plouă şi ninge; ploaia din mai – fân destul, pâine mulă şi vin bun; paiele vechi, fânul şi ovăzul sunt ca banii vechi, ca prietinul sau vinul; ochii stăpânului îngraşă vitele lui, însă de paie nu se îngraşă nici o oaie.”

Păianjenii, porumbeii, liliecii – „barometrele naturale”

Firesc, „barometrelor naturale” li se acordă un larg spaţiu: „Dintre păsările de curte, porumbeii sunt cei mai siguri arătători de schimbarea timpului. Când ei se aşează pe coperişul magaziei, cu guşa spre răsăritul soarelui, dacă nu va ploua chiar în acea noapte, va ploua cu siguranţă a doua zi. Dacă se duc departe pe câmp să ciugulească şi întră târziu în coteţ, e semn de vreme bună. Iar dacă din contră ciugulesc pe lângă curte şi intră devreme în coteţ, va ploua cât mai curând, chiar numai decât (…); vara, dacă luna pare roşie când răsare, e semn de mare căldură, iar dacă se arată strălucitoare, timp frumos va fi (…); păianjenul dacă îşi strânge firele de la casă, va fi ploaie ori vânt; dacă le lungeşte, vremea va fi bună, iar dacă pe ploaie păianjenul va începe să lucreze e semn că ploaia nu va ţine şi se va face timp frumos (…); când ies lilieci mulţi, e semn de timp frumos; tunetele de seara aduc vijelie, cele de dimineaţa vânt, iar cele de la prânz, ploaie; când norii sunt ca berbecii, e semn – vara de vânt, iarna, de zăpadă şi în genere de schimbare de vreme” etc.

Civilizaţia uitată a respectului pentru natură

Lectura „Păscăliilor” este una savuroasă şi în ziua de azi. Nu numai pentru farmecul de epocă, ci şi pentru faptul că cititorul descoperă în aceste pagini o cu totul altă civilizaţie, pe care omul modern a uitat-o. O civilizaţie a respectului pentru natură şi pentru semeni. (Cristian Ghinea)