Feeds:
Articole
Comentarii

1 Decembrie 2016, la Lugoj. Profesorul Nicolae Streian, 92 de ani – ultimul veteran supravieţuitor din Lugoj al bataliei de la Păuliş, din al II-lea Razboi Mondial. De Ziua României, RESPECT, domnule profesor!

prof-nicolae-streian

Numele lui Adrian Romolus Ianculescu va rămâne cu siguranţă în cartea de aur a sportului românesc.

dsc02789

Născut la Lugoj la 28 octombrie 1973, el face parte din celebra familie Dobrin, cu importante conotaţii în istoria oraşului.

Prima medalie mondială din istoria gimnasticii masculine româneşti

Cea mai valoroasă medalie a sa a fost şi prima din istoria gimnasticii masculine româneşti, şi anume medalia de bronz obţinută la Campionatul Mondial de la Sabae, în Japonia – 1995, de către echipa Masculină a României.

dsc02801

De numele lui se leagă şi singura medalie – cea de bronz – câştigată de băieţii noştri la Campionatele Mondiale de la Lausanne (Elveţia), în 1997. Între aceşti doi ani de performanţe sportive la nivel de top, se află particparea la Jocurile Olimpice de la Atlanta (SUA) – 1996 şi un prestigios loc III la Cupa Americii, în acelaşi an. Este primul sportiv din Lugoj care a obţinut rezultate de o asemenea valoare la nivel mondial.

12 ani în loturile reprezentative ale României

În perioada 1985 – 1991, a fost component al lotului olimpic de juniori al României, iar din 1991 şi pînă în 1997, la retragerea din activitatea sportivă, a fost component de bază al lotului de seniori al ţării.

dsc02782

În mod remarcabil, Adrian Romolus Ianculescu a fost un produs sută la sută al şcolii sportive lugojene. Francisc Belceak şi Aurel Munteanu de la Clubul Sportiv Şcolar Lugoj au fost dascălii care i-au îndrumat primii paşi în activitatea sportivă, în anul 1978. Apoi, Adrian Ianculescu a absolvit Liceul cu Program Sportiv “Banatul” – Timişoara (1992) precum şi Şcoala Naţională de Antrenori din Capitală, în 1996. A continuat pregătirea în domeniul sportiv, care a devenit sinonim cu existenţa sa. Următorii paşi au fost Colegiul de Antrenori din Deva şi Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul UVT Timişoara (absolvită în 2008).

Un maestru al probei de individual compus

Cel care avea să devină multiplu campion al României la diferite aparate, precum şi la individual compus, a simţit pentru prima dată gustul victoriei în 1979, la Cupa Micul Gimnast. În 1981, urmează primele medalii de campion naţional sub tricoul CSS Lugoj.

dsc02771

Dacă ar fi să amintim doar performanţele la individual compus, Ianculescu s+a aflat pe prima treaptă a podiumului în 1986 (la Naţionalele României), 1987 (Concurul România – Ucraina), 1988 (la Naţionalele României şi Concursul Bucureşti – Budapesta), 1991 (Concursul Naţional de Maeştri şi competiţia România – Indonezia), 1995 (Concursul România – Bielorusia), 1996 (locul I la echipe reprezentative de club cu CSA Steaua Bucureşti, la concursul Naţional al Maeştrilor de la constanţa) şi două medalii de aur la concursul România – Italia, în anul retragerii sale, 1997.

În echipa României, la Jocurile Olimpice de la Atlanta

Tot la individual compus, are la activ titluri de campion balcanic, iar pe aparate, a cucerit medalia de aur în concursuri bilaterale sau trilaterale, cu echipe reprezentative ale Chinei, SUA, Turciei sau Italiei. Printre acestea, la loc de cinste, este aurul cucerit la trilaterala SUA – China – România desfăşurată la 27 martie 1998, la Thompson Bowling arena din Knoxville, Tenessee (SUA).

dsc02786

dsc02787

În palmaresul lui se mai regăseşte, pe lângă participarea la Campionatele Mondiale de la Dortmund (locul X cu echipa) şi campionatele Europene de la Copenhaga (locul VI cu naţionala Romîniei), şi acea meritorie preyenţă la Jocurile Olimpice de la Atlanta, SUA, în 1996.

Antrenor al lotului olimpic de juniori al României

Adrian Ianculescu, sportivul lugojean de renume mondial, a primit numeroase recunoaşteri ale rezultatelor sportive. După titlul de Maestru al Sportului, în 1995, a urmat cel de Sportiv al Anului (1997), iar în anul 2000, Emil Constantinescu, preşedintele de atunci al României, îi conferă Medalia Naţională “Pentru Merit”, ca recunoaştere a meritelor sale deosebite în gimnastica masculină din România.

dsc02793

dsc02798

Marii gimnaşti ai Lugojului: Lavinia Miloşovici, Alina Goreac şi Adrian Ianculescu

Cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la înfiinţarea CSS Lugoj, i se conferă Diploma de Onoare din partea Inspectoratului Şcolar Judeţean Timiş. Întors la Lugoj, este antrenor la CSS pînă în anul 2002, după care devine antrenor al lotului olimpic de juniori al României.

Cristian Ghinea

Toamna interimarilor

cristi-portret-aw-ian-2015În ultimii ani, și-a făcut loc în spațiul public o specie aparte de mic diriguitor local: in­te­ri­marul. La prima vedere, in­te­ri­marul pare a fi un șef, un di­rector, un coordonator, pre­ședinte sau mai știu eu ce, cu acte în regulă.

Omul e la fel de galonat, se­cretara i se adresează cu ”dom director”, formulă de res­pect aproape mistic, lin­găii de serviciu îl gratulează cu un ”să trăiți” mieros, iar la ușa lui capitonată se face coa­dă ca la orice șef de pe cu­prinsul patriei noastre dragi…

Și totuși, interimarul poar­tă în sufletul lui – căci și el e om – o durere, o apăsare, un ”dor”, vorba poetului ne­pe­reche: faptul că nu e ”plin”. Căci între statutul de ”in­terimar” și cel de ”plin”, dra­gii mei, e un drum ca de la stele și înapoi.

Diferența o face simplul fapt că inte­ri­ma­rul nu are la bază un examen prin care să își etaleze / vali­de­ze cunoștințele, probitatea și competența profesională. Iar de aici vine și ”dorul”, a­pă­sarea și melancolia dintre două ședințe ”fierbinți” cu subordonaţii, con­di­mentate sau nu cu ur­lă­tu­rile de rigoare.

Pe de o parte, e OK să nu dăm examen – ce basca mea, las că sunt și alții proști gră­madă pe funcții chiar mai mari! Pe de altă parte, sta­tu­tul de ”fără examen” îl im­pli­că pe cel al numirilor ”de sus”.

Și atunci, te numește ci­ne știe ce inspectorat de pe la județ sau mai știu eu ce en­ti­tăți de factură politică. Așa se face că, leu și paraleu în fața subordonaților, interimarul este un iepure fricos în fața pomenitelor ”entități”, mereu cu sabia lui Damocles dea­su­pra capului.

Orice șef, director, pre­șe­di­nte responsabil s-ar pre­su­pune că nu doarme noaptea din cauza unor întrebări ob­se­dante. Ce să fac ca an­ga­jaților mei să le fie mai bine? Ce să fac ca instituția mea, fie ea și de stat, să fie mai efi­cientă, să aibă rezultate mai bune, să fie mai transparentă, mai deschisă comunicării cu ce­tățeanul de rând? În loc să ai­bă astfel de preocupări, ma­re parte a speciei interi­ma­ru­lui e torturată de altfel de in­te­rogații, principala fiind ”oare mai rămân ai noștri la putere”?

Cu alte cuvinte, specia e ai­doma unui hamster palid și cu cearcăne la ochi, născut captiv în la­boratoarele politicii autoh­to­ne. Până acum, nici un in­spectorat sau mai știu eu ce altă formă de organizare în te­ri­toriu nu a avut, de fapt, vreun interes ca oamenii a­ceștia să dea examene pe bu­ne.

Fie că e vorba de di­rec­to­rii de școli sau de cluburi sportive, municipale sau șco­lare, fie că e vorba de diri­gui­tori de teatre, case de cultură sau forțe de ordine locale, cu toții sunt prinși, ani la rând, decenii chiar, în acest absurd joc al interimatelor. Un joc po­litic și cinic prin excelență.

Să fie clar, nu acuzăm oa­me­nii care ocupă aceste posturi, ci doar contextul numirilor și impresia că sforile se trag mereu altundeva decât între pereții școlilor, sălilor de sport sau comandamentelor forțelor de ordine. Contextul acesta de mandat semi-valid, în care nici nu mai merită să te zbați, să construiești pro­iec­te, să creezi ceva, din mo­ment ce știi că, oricând, o mână neștiută poate smulge ștecherul din priză, punând brusc capăt mandatului.

Specia interimarilor este un semn al anormalității tim­pu­rilor pe care le trăim, iar sfâr­șitul ei ar însemna un prim pas spre o societate clă­di­tă pe merite, și nu pe ”re­co­mandări” și ”numiri”. Mai e încă posibil ?!

Cristian Ghinea

Cum arătau ”vacanțele” elevilor de la liceu în anii 80? Puteau fi foarte bine, trei luni de muncă la Canalul Dunăre Marea Nea­gră. Muncă, nu glumă, ca fierari betoniști sau lucrători la taluz.

bredi-canal

Povestea, inimaginabilă în zi­lele noastre, ne-o dez­vă­lu­ie Dănuț Cădariu, unul din­tre liceenii care au îmbrăcat salopeta albastră la Canal.

”În anul 1982 eram în va­can­ță la Liceul Brediceanu, anul I Profesională. Prin 9/10 august, am primit a­ca­să o scrisoare de la liceu în care ne chema în data de 15 august la școală, dar nu ne-au spus pentru ce ne che­mau. Pe 15 august, ne-au a­du­nat în curte la Bre­di­cea­nu. Eram două clase de școa­lă profesională: Trata­men­te termice și cea de Lă­cătuși – Prelucrători prin aș­chiere. Și nu uitați că pe vre­mea aceea, clasele erau de 30 – 35 de elevi! Ne-au co­municat că pe 29 august era planificată plecarea la Ca­nalul Dunăre Marea Nea­gră, ca brigadieri pe Șan­tie­rul Tineretului de la Cum­pă­na, situată la vreo 5 km de Agigea!”, își amintește Că­dariu.

Tatăl meu, camionagiu, a refuzat să meargă la Canal și și-a pierdut serviciul

Stagiul a fost de trei luni, până în 29 noiembrie. ”E­ram însoțiți de maiștrii in­structori Bot și Vlăduceanu. Pe lângă maiștri, am avut un politruc de la Timișoara. Fu­­sese unul dintre soldații răniți în ambuscada cu te­ro­riștii de la Pui, lângă Deva, și devenise instructor poli­tic, ca re­com­pensă. Evident, prezența lui era legată de raportarea stă­rii de spirit a liceenilor, dacă comentează cineva. Eram elevi din Alba, Gorj, Tulcea, Timiș, Arad, Oradea, Co­vas­na, 12 județe”, spune Că­dariu.

Cazarea era în barăci de car­ton cu două niveluri. E­rau câte patru-șase în ca­meră, cu paturi suprapuse. Cu un an înainte fuseseră cei de la ”Hasdeu”, pe a­tunci Liceul Industrial nr 1. Cele două serii de la ”Has­deu” și ”Bredi” au fost sin­gu­rele care au fost duse la Ca­nal, în 1981 și 1982.

Nu existau, practic, op­țiuni: ”În ședința din 15 au­gust de la ”Bredi” ni s-a spus clar: cine refuză să mear­gă la Canal va fi ex­ma­triculat, iar părinții vor fi dați afară din serviciu. Era pe bune, tatăl meu era șofer la IRTA, a refuzat să mear­gă la canal și i-au desfăcut contractul de muncă. L-au dat afară de la IRTA și apoi s-a angajat la IURT. De la anul I Profesională, cam 12 colegi au refuzat să meargă la Canal, dar până la urmă nu au fost daţi afară de la şcoală”.

Program ca la armată, cu deșteptarea la 6

La sosire, peisajul l-a uimit pe tânărul lugojean: ”Când am ajuns la Canal, era o mare de elevi din toată țara. Cam 60-80 de liceeni din fiecare județ, 12 județe în to­tal, eram cam o mie de oa­meni”.
Programul era ca la ar­ma­tă – deșteptarea la 6, în­vio­ra­re, program de curățe­nie ”pe sectoare” – dor­mi­toa­re, băi, holuri, apoi masa la 7, că aveam cantină în ta­bă­ră. La 7.30 se pleca la mun­că.
Elevii din județul Timiș au fost împărțiți pe două sec­țiuni. O parte au lucrat la Podul de la Agigea, care azi face legătura între Con­stan­ța și stațiuni și la ecluza de la Agigea. Ceilalți din Timiș lucram la un atelier de fierari betoniști de dincolo de e­cluză.

Celelalte 11 județe au lucrat la taluzat (întărirea și curățirea malurilor) la Ne­gru Vodă, în cealaltă parte a Canalului, spre Medgidia.

După prima săptămână la Canal, zece elevi au fugit acasă

Condițiile de la Canal i-au spe­riat pe mulți: ”După o săp­tămână de zile, zece per­soane de la noi au fugit a­ca­să. Mâncarea era foarte proas­tă – ceai, varză și din când în când carne de oaie. A ieșit un scandal mare. A ieșit un scandal mare cu Pleș, profesorul de rusă care era și secretar de partid. A venit un control mare de la Co­mitetul Central de la Bu­curești, cu amenințări pe la părinți pe acasă. După o săptămână, au adus înapoi vreo patru-cinci fugari și încă patru/cinci dintre cei care refuzaseră să vină în pri­ma serie”, arată Cădariu.
In­teresant este că după a­ceea, în tabăra de muncă de la Canal s-au îmbunătățit pro­gramul și condițiile. ”La prânz nu mai mâncam la can­tina unității, ci la o can­ti­nă muncitorească cu hrană mai bună, mai consistentă. Ne-au adus și niște baxuri de țigări Snagov. Era așa, un fel de libertate. La liceu nu puteam fuma, aici nu ne avea nimeni treaba”.

Mica revoltă a dat rezultate: condițiile s-au îmbunătățit, dar Timișul era izolat

Condițiile s-au îmbunătățit, dar Timișul era practic i­zo­lat față de celelalte județe. Sâmbăta, de la ora 12, elevii lugojeni de la Canal erau liberi până luni dimineața. Mai mergeau la Mamaia, la satul de vacanță unde era și un han Ana Lugojana (!), mai era și Casa Vrânceană.

Elevii brediceniști din anul I Profesională (adică clasa XI A) au lucrat la selectorul de gunoaie, la turnat be­toa­ne, la cofrat și decofrat. Lu­crau ca muncitori, era muncă grea și nu lipsită de riscuri. În perioada celor trei luni, au fost multe ac­cidente de muncă. Un șofer de autobuz și-a pierdut un ochi și un excavatorist a căzut cu tot cu excavatorul în Canal și a murit.

La cules de struguri la Pușcărie, la Satu Nou

Cu două săptămâni înainte de Ziua Recoltei, elevii din Timiș au fost retrași de la Canal și trimiși la cules de struguri, la Pușcăria de la Satu Nou. De Ziua Recoltei, venea Ceaușescu la Con­stan­­ța. ”Am spălat salo­pe­te­le, le-am ținut întinse sub saltea, apoi am stat pe sta­dion până a venit Ceau­șes­cu. Apoi, gata, înapoi la lucru la Canal”.
Munca de fierar betonist era la normă. Era mai bine plă­tită decât munca celor care lucrau la taluz. În afară de asta, elevii lugojeni nu aveau vreo recompensă spe­cială.

”Toată chestia era pe puncte – pentru curățenie, dis­ciplină, activități spor­ti­ve. Timișul lua cei mai mulți bani, eu m-am întors cu 900 de lei. Dar eram penalizați de comandantul taberei, ”maiorul” Tudor, care zicea că în baraca Ti­mi­șului e ceață londoneză. E drept, fumam, dar asta nu ne-a împiedicat să ieșim cam­pioni la fotbal și hand­bal, chiar și la șah, numai la volei țin minte că ne-a bătut Tulcea. Din toate con­flic­te­le cu comandantul taberei, am avut noroc cu un poli­truc din Gorj, care era năs­cut la Lugoj și ne-a ținut partea”, adaugă Cădariu.

Primiți cu fanfara la Lugoj

Până la urmă, aventura lu­go­jenilor la Canal s-a în­che­iat cu bine. Chiar și ”ma­io­rul” Tudor i-a cinstit la final cu un pahar de Havana Club, rom cubanez, marfă rară pe atunci: ”măi băieți, ați fost cei mai buni, mi-ați fost simpatici, dar nu pu­team spune asta în tabără”.
Pe 30 noiembrie, au fost primiți cu fanfara la Lugoj. Iar răsplata a fost … o masă festivă la cantină, la Bredi!

Cristian Ghinea

Filaret Barbu (cel cu papion in dreapta jos), la o petrecere cu prietenii de la Buzias, in casa sefului de gara, aflata undeva peste liniile de cale ferata, 1938. Multumesc domnului profesor Vali Ivanescu pentru aceasta noua piesă de istorie neconventionala a Lugojului!

filaret-barbu-la-buzias

Profesorul Heirich Lay descrie plecarea în masă a germanilor, dar şi a altor locuitori ai Lugojului, spre Lumea Nouă, la anii 1900

Un document extraordinar de istorie necunoscută a Lugojului ne oferă profesorul Heinrich Lay, Cetăţean de Onoare al urbei, în foaia lugojenilor din Germania – „Lugoscher Heimatblatt”. Este vorba despre binecunoscuta temă a exodului germanilor din oraş, însă spre o destinaţie mai puţin ştiută: America. Plecarea germanilor spre Statele Unite este documentată de profesorul lugojean cu multă minuţiozitate, din surse vamale şi din documente de epocă.

Destinaţiile favorite: New York, Philadelphia şi Cincinatti – Ohio. În mai puţin de 20 de ani, între 1897 şi 1916, nu mai puţin de 500 de etnici germani au plecat atraşi de visul american. În deceniul ce a urmat, un număr aproape egal de membrii ai familiei sau rude au părăsit Lugojul, la chemarea celor aflaţi deja peste Ocean.

În statisticile publicate de prof. Lay, lugojenii etnici germani au avut ca destinaţie în special New York, Philadelphia, Cincinatti – Ohio, Baltimore – Maryland, Milwaukee – Wisconsin, St. Louis – Missouri şi Celeveland – Ohio. Alt lucru interesant este că majoritatea nemţilor lugojeni care au luat calea Americii porneau în aventura desăvârşită, fără să aibă pe nimeni dincolo de Ocean.

Plecările au început de prin 1890 şi au atins apogeul la 1900-1910. Situaţia era una generală, care privea nu numai minoritatea germană.

norddeutcher-lloyd

 În doar doi ani, la Lugoj s-au eliberat peste o mie de paşapoarte spre America.  „Lugoscher Zeitung” descria la 1906 o migraţie care avea deja caracter de masă. Într-un scrurt interval de timp, din ianuarie până în martie, la Lugoj s-au eliberat 152 de paşapoarte spre America, majoritatea pe numele unor bărbaţi care bărbaţi care erau şi capi de familie. În 1911, 464 de lugojeni de toate naţionalităţile cereau paşapoarte spre America, iar un an mai târziu, în 1912, numărul acestora creştea la 548. Iar astea se întâmplau într-un oraş cu circa 20.000 de locuitori! Până în 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, Comitatul Caraş-Severin cu capitala la Lugoj pierduse deja 15.955 de locuitori, plecaţi spre Lumea Nouă. Cei mai mulţi locuitori, de toate etniile, părăseau Bocşa, Moldova Noua şi capitala comitatului, Lugojul. În acel an, 478 de lugojeni au cerut paşaport spre America.

norddeutscher-lloyd

 De ce au plecat aşa mulţi lugojeni spre America? Explicaţia dată de profesorul Lay este simplă: plecarea în masă a lugojenilor spre Lumea Nouă şi-a avut rădăcinile în schimbările profunde din agricultură. Industrializarea exploatărilor agricole, prin introducerea unor maşini precum cositoare, secerătoare, batoze etc. a ruinat mulţi ţărani individuali, care nu-şi mai găseau locul în mica industrie locală. Odată cu apariţia Dualismului şi introducerea maghiarizării, s-au pierdut unele privilegii acordate în trecut „grănicerilor” bănăţeni, ceea ce a stârnit pe alocuri revolte reprimate sângeros, precum cea de la Mehadica, sau emigrare în masă.

Nu ştim care a fost amploarea acestui fenomen în rândul lugojenilor de origine română, pentru simplul fapt că nu s-a găsit un cronicar aplecat cu minuţiozitate spre arhive, aşa cum este şi acum profesorul Lay.

Totuşi, datele din presa germană („Lugoscher Zeitung”) culese de acelaşi cercetător arată unele date din 1924. În acel an, din zona Lugojului au plecat spre America (SUA, Argentina şi Brazilia) 298 de emigranţi – 194 germani, 119 români, 48 de unguri, 11 sârbi, şapte slovaci şi restul de alte naţionalităţi.

norddeutscher_lloyd_reklameseite_1903_b

Ce oferea America lugojenilor care şi-au părăsit oraşul? În primul rând, oraşe industriale precum New York sau Philadelphia, aflate mereu în căutare de forţă de muncă, ofereau mari posibilităţi lugojenilor de a-şi face un rost acolo. Şocul cultural era atenuat de integrarea în comunităţi în care se vorbea limba maternă şi care dispuneau de şcoli, biserici şi comerţ propriu.

Cu privire la exodul germanilor lugojeni spre America, profesorul Lay notează conştiincios până şi vapoarele cu care aceştia au părăsit Europa şi porturile de plecare. Vasele „Brandenburg”, „Mainz”, „Kronprinz Wilhelm” şi „Ultonia” au dus cei mai mulţi lugojeni de etnie germană spre SUA, iar porturile de plecare au fost Bremen, Hamburg (Germania), Rotterdam (Olanda), Anvers (Belgia) sau Fiume (Rijeka) din Croaţia de azi, ori Trieste din Italia.

Marea majoritate a plecărilor s-au consemnat în portul german Bremen, pe linia Norddeutscher Lloyd, care avea reprezentanţă şi la Timişoara. Alţi lugojeni au folosit navele altei linii maritime germane – „Hamburg American Line” şi cei mai puţini au apelat la faimoasa „Cunard Line”, care opera din portul Fiume. Astăzi, peste episodul exodului în masă de la începutul secolului trecut spre America nu se mai păstrează decât datele privind populaţia germană a Lugojului. În timp ce românii majoritari îşi pierd cu seninătate memoria, comunităţi precum cea germană şi cea evreiască, într-o oarecare măsură şi cea maghiară, îşi păstrează cu grijă documentele din trecut.

Cristian Ghinea

Făgetul a fost, timp de un an de zile, o adevărată capitală culturală a României.

“Minunea” s-a produs în anii celui de-al doilea Război Mondial, în împrejurările dramatice care au silit mii de moldoveni să se refugieze din calea luptelor în Banat. Iar Făgetul a avut parte de nişte refugiaţi cu totul speciali. Mari muzicieni, actori, pictori, profesori de înaltă clasă, balerini, intelectuali de frunte au ajuns în comuna bănăţeană începând cu luna mai a anul 1944.

casadeculturafaget

Povestea extraordinară a Făgetului – capitală culturală a României începe cu dizlocarea celor mai importante instituţii culturale ale Moldovei, pentru a fi cruţate de distrugerile războiului. Începând cu 13 mai 1944, la Făget au venit, în pribegie, Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi, Filarmonica „Moldova”, Academia de Belle Arte, precum şi corpul profesoral şi o parte din elevii de la Liceul Naţional din Iaşi.

844 de refugiaţi din instituţiile culturale de elită ale Iaşiului

Despre acest extraordinar eveniment istoric ne vorbeşte prof. dr. Dumitru Tomoni, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din Lugoj: „Până la 21 mai, veniseră 844 de refugiaţi din instituţiile culturale de elită ale Iaşiului, care au făcut din comuna, pe atunci, Făget, o devărată Florenţă a Banatului. În total, în plasa Făgetului au fost cazaţi, cu mari sacrificii, peste 2.000 de evacuaţi. Ieşenii erau găzduiţi la casele oamenilor, dar şi în localul Casinei Române din Făget, în locul unde acum s-a amenajat muzeul, dar şi la şcoală. Primarul de atunci al Făgetului, dl. Traian Dragomir, a instituit două cantine speciale pentru refugiaţi şi a avut grijă ca fiecare oaspete moldovean să aibă parte de condiţii decente de cazare”.

„Vă daţi seama ce era la Casina: aici vedeai un grup de balerini făcând repetiţii, apoi auzeai formaţii corale şi instrumentale – toate instituţiile culturale ale Iaşiului funcţionau normal, numai că o făceau la Făget”, spune şi muzicologul Constantin Stan Tufan.

La Făget, Filarmonica „Moldova” a susţinut nu mai puţin de 36 de concerte în 13 luni

Desigur, moldovenii au răspuns ospitalităţii făgeţenilor prin contribuţii care au rămas şi acum în istorie. În cele 13 luni cât a stat dizlocată, Filarmonica „Moldova” a susţinut nu mai puţin de 36 de concerte în 13 luni, la Făget şi împrejurimi, inclusiv la Lugoj.

dsc02105

Elevii de la Liceul Naţional au dat spectacole alături de elevii din Făget, iar studenţii de la Arte Dramatice, printre care şi celebrul actor de mai târziu, Ernest Maftei, au jucat piese pentru gazdele bănăţene. Marele pictor Corneliu Baba, aflat printre refugiaţi, a pictat aici numerose tablouri, inclusiv un portret dedicat gazdei sale, protopopul Sebastian Olaru.

În fiecare săptămână, oaspeţii moldoveni susţineau la Sediul Despărţământului ASTREI din Făget conferinţe, programe artistice, concerte, şezători unde se recita etc., iar corul ieşenilor, sub bagheta maestrului Ion Irimescu, dădea recitaluri. Toate aceste lucruri au dat un avânt extraordinar şi localnicilor, care au preţuit experienţa de a avea alături, chiar şi pentru un an, nume mari ale culturii române.

Institutul de Aero Fotogrametrie a adus la Făget nu mai puţin de patru avioane şi zece vagoane de materiale

Prof. dr. Dumitru Tomoni este istoricul care a cercetat această perioadă de strălucire artistică a Făgetului. „Consultând vechile arhive, am aflat detalii despre faptul că la Făget se refugiaseră nu numai artiştii Molodovei, ci şi instituţii cheie din Bucureşti şi alte oraşe. La Făget şi-au găsit adăpost din calea războiului Institutul Naţional al Cooperaţiei din Bucureşti, Institutul Naţional de Aero Fotogrametrie, precum şi funcţionarii Camerei de Agricultură din Cetatea Albă – Basarabia şi cei din Tecuci”.

Unele instituţii au adus la Făget nu numai funcţionarii, ci şi întreaga arhivă sau chiar mai mult. De pildă, Institutul de Aero Fotogrametrie a adus la Făget nu mai puţin de patru avioane şi zece vagoane de materiale!

dsc02104

Deşi au fost primiţi extraordinar de localnici, după un an şi o lună de şedere la Făget, toţi ieşenii au luat înapoi drumul Moldovei. Războiul se potolise deja şi oaspeţii (nu a rămas nici unul în zonă) au revenit la Iaşi. Desigur, se pune întrebarea: de ce atâtea instituţii de vază nu au ales din Banat oraşe mai mari, precum Timişoara sau Lugojul? Răspunsul este unul simplu: pentru că la Făget era mai linişte, adică era mai ferit din calea unei intervenţii armate. Iar documentele, arhiva, materialele şi cele patru avioane de la Fotogrametrie erau aici mai în siguranţă.

Cristian Ghinea