Feeds:
Articole
Comentarii

Una din marile bucurii ale sportului lugojean în 2017 a fost clasarea echipei CSM Lugoj între primele șase echipe de volei feminin ale țării. Mai mult, lugojencele au încheiat turneul final al elitei voleiului românesc cu o splendidă victorie pe teren propriu în fața unei echipe mult mai bine cotate, 3-1 cu CSM Târgoviște.

În afară de echipa de lupte, multiplă campioană națională atât la greco-romane, cât și la libere, voleiul a însemnat topul performanței sportive al urbei de pe Timiș în ultimii ani. Să nu uităm că lugojencele au în palmares două onorante titluri internaționale, de vicecampioane balcanice (2011 și 2013).

Mai puțină lume își amintește de începuturile acestui sport care a renăscut la Lugoj la jumătatea anilor 80, după ce între anii 1948-1954 Lugojul cunoscuse o vastă mișcare voleibalistică, atât la masculin, cât și la feminin.

La jumătatea anilor 80, autoritățile vremii construiseră o sală a sporturilor demnă de acest nume, care a fost botezată ”Viitorul” (ulterior, ”Ioan Kunst Ghermănescu”). Sala va deveni ”căminul” voleiului lugojean, începând cu memorabilul turneu de calificare pentru Divizia B Tineret – Senioare la volei feminin.

Volei echipa revenita de la Bucuresti

În 1985, Federația Română de Volei a organizat trei turnee de pre – calificare în Divizia B. Alături de orașele Vaslui și Deva, organizatorii au ales ca al treilea oraș Lugojul, care avea o sală de sport nou nouță și o conducere voleibalistică ambițioasă (e bine să-i amintim: ing. Nicolae Bârligă, directorul IUPS 9 Mai și D. Henschel, directorul de la Abator). Primele două echipe din fiecare campionat de calificare aveau să lupte la București pentru un loc în Divizia B. Iar Lugojul a reușit, până la urmă, această mare performanță!

Să revenim la evenimentul de la Lugoj, desfășurat exact acum 32 de ani, în perioada 1-5 mai 1985. La prima competiție voleibalistică de anvergură găzduită de Lugoj au participat, alături de gazdele de la CSS-CSM , echipele Electrica Arad, Sănătatea tg. Jiu, Carpați Mârșa și Calculatorul București. Deși aceste nume par ”exotice” azi, erau toate echipe de valoare.

Lugojenii au luat calificarea foarte în serios. Ei au adus în oraș ”artileria grea”. Profesorul Dorin Jitaru a revenit acasă după mari performanțe cu echipe de top ale vremii, precum Farul Constanța. El și-a dat seama că oricât de talentate erau tinerele lugojence, trebuie și o jucătoare cu experiență. Așa că rândurile CSS – CSM au fost întărite cu o mare jucătoare, Florentina Danilescu (Itu), fostă componentă a echipelor Penicilina Iași și CSU Galați. Convocată după o pauză prelungită, Florentina Itu a suferit o ușoară accidentare, dar asta nu a împiedicat-o să facă diferența la cele mai dificile mingi disputate la fileu.

În fața unei săli arhipline, în care a fost ocupat orice mic spațiu disponibil, cu o galerie formidabilă, CSS CSM Lugoj a reușit (alături de echipa Calculatorul) calificarea la turneul de la București, care a fost și el încununat de succes.

Putem spune fără exagerare că acel memorabil turneu de la Lugoj a consemnat nașterea unei legende care strălucește și azi: legenda voleiului lugojean.
Să amintim și echipa care a dus Lugojul pe harta voleibalistică a țării: Jitaru Georgiana – profesor, căpitan de echipă; Danilescu (Itu) Florentina – profesor, căpitan secund, Danciu Flavia – profesor, CSS Lugoj; Tudose Lenuța – tehnician; Stanek Margareta – muncitor IUPS 9 Mai Lugoj; Ciup Margareta și Soos Margareta – muncitoare la Calapoade, Mihăiescu Magda – muncitoare ITL, Szabo Monica, Loch Corina, Brudiu Oana, Pleșu Dana, Mihaela Covăcescu – eleve la Colegiul Brediceanu și Delia Chiran – elevă la școala generală nr. 4, una din primele jucătoare convocate la lotul național de junioare. Antrenorul acestei echipe a fost profesorul Dorin Jitaru.

Ulterior, echipa s-a întărit cu câteva jucătoare valoroase: Maricica Muscă de la CSU Galați – Divizia A, Luminița Botoșani (Poli Timișoara) și Natașa Popovici (Dacia Pitești). Iar primul campionat ”pe bune” a fost un real succes, cu victorii la Metalotehnica Tg. Mureș, Universitatea Cluj, Olimpia Oradea, Flamura Roșie II București, Voința București și ITB Electra București. (c) Cristian Ghinea

Anunțuri

Pisica ornamentală

Toate pisicile sunt de rasă. În imagine, am surprins (vine vorba) un exemplar din rasa ornamentală!
Pisica ornamentala

Stela Popescu şi Alexandru Arşinel ne-au vorbit despre drumul parcurs de la Grădina “Boema”, până pe scenele din Canada şi Australia

Stela Popescu Gala Premiilor 2012

 

Foto: Adriana Weimer

-Povestea celui mai apreciat tandem de actori de revistă din România a început în urmă cu aproape 35 de ani, în 1978, la Grădina „Boema” din capitală. Despre acea perioadă, spuneaţi că spectacolele dv. se transformau în adevărate mitinguri. Se mai poate reedita un fenomen „Boema” în ziua de azi?
Alexandru Arşinel –Nu cred, pentru că nu mai sunt condiţiile socieale de atunci. „Boema” a apărut ca o reacţie la ceea ce se întâmpla în sistemul comunist, totalitar. Acuma, oricât de îndoielnică ar fi libertatea de care dispunem, nu cred că mai e necesar un text cu trimiteri atât de subtile la politica zilei. Acuma, o spui direct, apare a doua zi în ziare.
Stela Popescu –Eu cred că dacă ar exista scriitori curajoşi şi valoroşi, cu acele texte s-ar face spectacole cum erau la „Boema”. Până la urmă, acestea au rolul de a lămuri publicul unde este adevărul…
A.A. –Acuma circul îl fac direct politicienii, cînd se înjură ei între ei, de dimineaţa până seara.
S.P. –În plus, înainte era un singur duşman, o singură ţintă: Ceauşescu. Acum, nu mai ştii care din ei e mai rău şi mai hrăpăreţ.
-Vă adresaţi şi tinerilor din ziua de azi, care nu l-au „prins” pe Ceauşescu. Cum îi simţiţi, ca oameni şi ca public?
S.P. -Din păcate, nici ei n-au înţeles unde merge societatea românească, n-au priceput care e adevăratul drum. Şi ei sunt debusolaţi… Aş mai adăuga ceva: acum vedem rezultatul educaţiei din cei 50 de ani de comunism, care au creat aşa-zisul „om nou”. Şi atunci, să ne mirăm cu ce morală au pornit aceşti oameni în capitalism?! Aveam un tânăr impresar care spunea: nu mă interesează şcoala, mă interesează şcoala vieţii!
A.A. –Dilema tinerilor din ziua de azi este: oare să fac două facultăţi pentru a ajunge până la urmă recepţioner sau bucătar, ori să mă fac direct recepţioner sau bucătar? Cu asta cred că am spus totul.

Textele cupletelor de azi: ori foarte slabe, ori foarte vulgare

-Să revenim la partea artistică. Cât de important este un bun textier pentru spectacolul de revistă?
S.P.-Textierul este esenţial pentru succesul unui spectacol. Iar colegul meu Sandu (n.r. – Arşinel) face mereu apel la scriitori să ne ajute cu materiale pentru teatru…
A.A.-Da, dar primim nişte materiale de nici nu ştii de unde să le apuci. Ori sunt extrem de slabe, ca tematică sau orice altceva, ori sunt extrem de vulgare. Ori, teatrul trebuie să apare publicul de vulgaritate, să-l îndepărteze de zona în care l-a dus ani de zile „Vacanţa mare” şi alte formaţii artistice mediatizate cu obstinenţă la TV. Având textele de care vorbeam, mai ciuguleşti de la unul ceva, mai iei de la altul ceva, mai transformi, mai îndrepţi un material… Şi folosim încă foarte multe din materialele de altădată ale lui Maximilian sau Dan Mihăilescu, Sava, cu impact la public. Nae Caramfil ar mai scrie pentru generaţia actuală…
S.P. –Dar să ştiţi că e o mare diferenţă între umorul citit şi cel făcut pe scenă. Acolo ai imediat răspunsul asistenţei. Dacă la a treia, a patra replică, publicul nu reacţionează, nu râde sau nu aplaudă, e un moment mort. Spectacolul nu poate merge mai departe, se termină în cinci minute. Nu-l ai pe Shakespeare în spate, nu ai deocori sau orchestră în spate, eşti doar tu, textul şi publicul! De aceea trebuie să ai un text foarte condensat, care loveşte bine, nu e cum ai citi o nuvelă la radio.

„Un regal de aplauze şi râs” în Canada şi Australia

-Bun, am vorbit despre publicul românesc. Ştiu că aţi fost recent în turnee în Canada şi Australia. Cum reacţionează românii de acolo la spectcolele dv.?
S.P. –Excepţional! Noi am venim din Canada şi chiar discutam între noi, în drum spre Lugoj, ce impact senzaţional au avut spectacolele noastre…
A.A.- Presa românească din Canada titra: „un regal de aplauze şi râs”!
S.P. –Iar asta se întâmpla cu textele noastre de acasă, pentru că noi nu facem alte texte pentru spectacolele de afară. La Toronto, Montreal şi Hamilton pot spune că a fost fantastic, cât s-a râs. Ştii ce este uimitor? Cât de bine sunt puşi la punct cu ce se întâmplă în ţară!
A.A. -Au capul mai limpede şi atitudinea lor arată că înţeleg exact ce trebuie sancţionat cu mijloace artistice, prin satiră.
-Lumea v-a văzut, tot ca şi cuplu, jucând în reclame pe care le-aţi transformat, cu schimburi de replici, în mici piese de teatru. Vi s-a dat libertate artistică chiar şi în acest domeniu strict controlat de plătitor?
S.P. –Probabil că, avându-ne pe noi doi, şi noi i-am inspirat pe cei care fac reclame. Au mers şi ei pe ideea de a fi haios şi aşa au plăcut, au ajuns mai uşor la public. Am o femeie de serviciu, care eunguroaică şi mereu îmi spune: „ioi, asta aşa place la mine”! Asta arată că am reuşit să impunem, să transmitem ceva.

În orice spectacol, duetul în travesti are locul cel mai bun

-De obicei, într-un cuplu de comici, rolurile sunt împărţite: unul ridică mingea la fileu, iar celălat „trage” la ţintă. La dv. nu este aşa, sunteţi perfect egali, ba mai mult, aţi schimbat rolurile, jucând în travesti. Cum s-a explicat succesul cupletelor în travesti?
S.P. –După Miluţă Gheorghiu, care a jucat în „Coana Chiriţa la Iaşi”, nimeni nu a mai făcut travesti până când am apărut noi, la „Boema”, pe textele lui Puiu Maximilian. El a impus primul travesti la revistă, care avea tradiţia lui Tănase. Primul travesti a fost „Benone şi Didina”, o şarjă prietenoasă la adresa Irinei loghin şi a lui Benone Sinulescu. Asta era în 1977. Aşa am început noi travesti-ul! Şi de atunci, am avut succes cu travesti-ul la fiecare spectacol, jucăm şi acum cu mare plăcere…
A.A. –Noi suntem egali pe scenă pentru că aşa a reuşit să ne facă, prin text, Puiu Maximilian. Hai să spunem că eu fac un travesti frumos şi credibil, dar Stela, care joacă rolul unui bărbăţel mic şi înţepat, este formidabilă. Mă pufneşte râsul pe scenă când o văd interpretând mexicanul acela!
S.P. –În orice spectacol, duetul în travesti are locul cel mai bun. În cei 34 de ani de când jucăm împreună, acesta a fost secretul succesului: că am format un cuplu, pe scenă. Nu ne-a preocupat că unul are o replică mai bună ca altul, sau că spune mai multe. Nu! În Canada, de pildă, am avut două ore de spectacol pe care le-am ţinut numai noi doi, iar în Australia, am avut chiar două ore şi jumătate de spectacol, în aceeaşi formulă – „Stela şi Arşinel”.

(c) Cristian Ghinea, text publicat în „Redeşteptarea” nr. 1122 din decembrie 2012

Stela Popescu şi Alexandru Arşinel la ora când aniversau  30 de ani împreună pe scenă…

stela arsinel 1

-Într-un top al personalităţilor culturale, românii au stabilit recent următoarea ierarhie: pe primul loc Mihai Eminescu, după care urmează, în ordine, Florin Piersic, Stela Popescu, Sergiu Nicolaescu şi Alexandru Arşinel. Este vorba aici despre „cei mai iubiţi dintre români”. Cum comentaţi acest clasament?

S.P. -Sincer, ce cred? Cred că testul ăsta făcut de oamenii lui Tatulici jigneşte unii oameni de cultură, care-şi merită un loc în faţă, pentru că se face confuzie cu popularitatea. Poate ar fi trebuit puse altfel de întrebări, poate ar fi trebuit altfel organizat sondajul… Normal, nu poţi să concurezi cu popularitea unui actor, mai ales a unui actor de comedie! Şi de aceea, oricine este întrebat răspunde: „păi, pe cine iubim noi? Pe Stela, pe Arşinel!” E firesc să fie aşa…

-„Stela şi Arşinel” a devenit o marcă înregistrată a comediei româneşti. Sunteţi descrişi drept „cel mai faimos, frumos şi longeviv cuplu român de actori de comedie”. Care au fost începuturile acest duet?

S.P. -Anul acesta s-au împlinit 30 de ani de când suntem pe scenă. În ’78 a început, iaca suntem în 2008.

-Şi totuşi, cum a început?

A.A. -A fost o întâmplare, o necesitate a teatrului, de fapt. Se scrisese un spectacol pentru Grădina “Boema” şi regretatul Ştefan Bănică senior nu a putut să răspundă în anul acela la chemarea teatrului, după ce iniţial spusese că poate. Atunci a fost nevoie de un alt actor care să intre în rolurile pe care trebuia să le facă Ştefan. Conducerea de atunci, Mihai Maximilian şi Biţu Fălticineanu au hotărât să mă încerce pe mine. Şi m-au încercat atâta, că a ţinut 30 de ani!

Stela Popescu
-Stela şi Arşinel înseamnă şi impunerea unui anumit standard de către actorul de comedie. Din păcate, ceea ce vedem în peisajul comediei româneşti de astăzi, nu pare construit ca să dureze în timp, ca lumea să-şi mai amintească…
S.P. -Noi am avut şansa de a fi doi oameni care au făcut facultatea de teatru. Deci, când e vorba de deontologie profesională, noi aveam bazele deja stabilite la un institut de teatru serios. Am avut profesori de calitate, mari actori. În al doilea rând, am avut în spate un teatru de stat deja constituit, cu tradiţie… În al treilea rând, am avut alături un mare scriitor, care, la rândul lui, avea nişte standarde foarte ridicate. Toate acestea la un loc, au dus ca noi să creem un cuplu cu anumită tipoplogie, cu anumită valoare, cu un anumit mesaj…
A.A. -Cred că asta ne-a ţinut împreună, aşa am devenit credibili prin ceea ce făceam, desigur – prin ceea ce spuneam, probabil şi prin talentul nostru şi prin faptul că la un moment dat publicul a simţit nevoia unei anumite ştachete în ceea ce priveşte perceperea unor tare sociale şi chiar politice la un nivel mai ridicat.
S.P. -Nu întâmplător, ceea ce am făcut noi în ultimii 30-40 de ani se dă mereu la televizor. Lumea de pe stradă, dar şi tinerii actori cu care lucrăm noi ne întreabă: cum era atunci? Şi acuma impresionează acele momente pentru că erau făcute ca lumea…
A.A. -Cu şcoală!
-Spunând „cu şcoală”, mi-aţi anticipat următoarea întrebare: comedianul de azi trebuie să fie un actor sau doar un amator talentat?
A.A. – Amatorii au stricat foarte mult, enorm! „Brigăzile artistice” puse în valoare de mass-media românească, mai ales de televiziuni, n-au făcut decât să ne dea înapoi cu o sută de ani. Nu ne putem da seama ce pagubă au făcut spiritului şi umorului românesc, pentru că nu ştiu dacă acum o sută de ani se vorbea aşa. Au coborât ştacheta foarte mult, undeva într-un canal nenorocit. Vor trebui să treacă foarte mulţi ani ca lumea să se cureţe de această zeamă murdară.

Stela Asinel Cristi
S.P. –Mass-media a făcut un melanj între amatori şi profesionişti, iar publicul a început să nu mai ştie ce-i rău şi ce-i bun. Amatorul nu cunoaşte drepturile actorului şi limitele până la care el poate merge în faţa publicului. Indiferent de ceea ce faci, există o stare de civilizaţie, o măsură, pentru că în sală sunt mame, taţi, copii… Amatorul nu ştie treaba asta şi vrea cu tot dinadinsul să smulgă râsul, şi atunci o face cu nişte mijloace mai mult decât ordinare…
-Îngroşând tuşele…
A.A. –Aş vrea să spun că au existat amatori care au ajuns actori foarte mari, dar ei s-au mişcat într-o lume profesională, care a impus standarde, o lume în care au învăţat anumite reguli, dincolo de marele lor talent. Niculescu-Brăila, regretata Vasilica Tastaman, Jean Constantin – un actor de o pudicitate şi un bun simţ extraordinar.
S.P. –Într-un mediu profesionist, ei au învăţat până unde se poate merge, au învăţat până la urmă cum să facă profesia asta ca lumea. Acuma, le-au luat locul repede amatori care habar n-au, spun nişte porcării pe scenă… Iertaţi-mă, dar şi mass-media trebuie să le spună că nu e în regulă. Atunci când le spunem noi, ni se răspunde: ei, lasă, asta vrea lumea lumea, asta ţine la public… Dacă mass-media le-ar da peste nas, le-ar demonstra cât de ordinari sunt, poate că şi publicul va discerne.
A.A. –Să nu dramatizăm, se întâmplă şi lucruri bune. Mă uitam la sondajele de care vorbeaţi şi astfel de personaje au dispărut de mult din ele, publicul îşi dă seama deanumite lucruri…
S.P. -Publicul simte, publicul este inteligent…
A.A. –Însă l-au luat repede după Revoluţie, l-au terfelit, l-au batjocorit, efectiv. Omul este dispus să zâmbească la orice tâmpenie, la un moment dat, dar când pleacă de la specatcol trage concluzia: nişte golani!
-Dar poate că după ’90 era o nevoie mai mare de a zâmbi, nu de alta, dar stătusem destul încruntaţi.
A.A. -Însă nu era obligatoriu prin intermediul vulgarităţilor.
S.P. –Au fost unii disperaţi să se caţere, să iasă neapărat în faţă, în faţă, în faţă…
-A propos, Constantin Tănase a fost portretizat genial de Toma Caragiu în filmul „Actorul şi sălbaticii”. Cât de actual e mesajul lui Tănase, actorul, faţă de „sălbaticii” din ziua de astăzi?
S.P. –Totul depinde de valoarea textului.
A.A. –Lupta lui cu „sălbaticii” o continuăm noi astăzi, pe scenă, în condiţiile în care liberatatea îţi permite să spui aproape orice. Noi am continuat-o, însă, şi în perioada în care exista o cenzură cumplită, care ne trecea prin toate ciururile posibile. Iar mesajul lui Tănase, acele săgeţi adresate celor care trebuiau să le şi primească, le pricepea foarte bine publicul. Cum spunea Stela, publicul e foarte inteligent, să ştiţi.
-Care a fost reţeta supravieţurii revistei româneşti? La un moment dat, acest gen de spectacol părea decupat din alte vremuri, cu un optimism ce ar fi catalogat drept desuet de unii contemporani.
A.A. -Dar de ce ar trebui revista să supravieţuiască? Ea trăieşte de 130 de ani, cu sau fără voia noastră. Primele spectacole de revistă au apărut prin 1873 şi ele rezistă în timp.Tănase a creat teatrul românesc modern şi l-a dus mai departe, a fost preluat de urmaşii lui, de actori, de regizori, de scriitori, de generaţia noastră şi de cele ce vor veni – şi dus mai departe.
S.P. –Cred că ideea de atmosferă vetustă, impresia că totul ar fi puţin demodat, vine de la lipsa unor texte absolut la zi. Nu prea mai avem scriitori de gen. De fapt, asta este valoarea revistei. În afară de frumuseţe, de fete frumoase, de costume extraordinare, de tablouri senzaţionale, în revista românească – spre deosebire de marile reviste din străinătate – cuvântul şi problematica sunt importante.
A.A. –De aceea se numeşte şi revistă. Pentru că este ca o gazetă, care apare în fiecare zi şi te informează despre anumite tare ale societăţii. Este teatrul unde omul se regăseşte în texte şi mai ales of-ul cetăţeanului.
S.P. –Vă daţi seama, un scriitor de talent, un umorist, ce „marfă” grozavă are la ora actuală, câţi Hrebenciuci, câţi mameluci sunt pe lumea asta! Generaţia tânără încă nu s-a lămurit, încă bâjbâie. Ei caută să vadă cu cine să se dea bine şi cu cione să nu se pună rău, aţi înţeles? E adevărat, este şi o lume plină de oferte…
A.A. –Aşa cred că pot fi socotiţi vedete, în funcţie de câţi bani adună.
S.P. –Fac un umor prin care nu lovesc pe nimeni, aşa că merg la problemle astea de suprafaţă… iar lumea râde, pentru că omul are nevoie de râs. Dar nu-i ţine nimeni minte, a propos de ce discutai dumeata de longevitate. Nu-i ţine nimeni minte, dispar…
-Care e şansa să mai apară un textier ca Mihai Maximilian?
A.A. –Sunt şanse, dar să aibă talentul şi spiritul lui Puiu. Mihai Maximilian se trăgea dintr-o familie, mai bine zis dintr-o dinastie teatrală.
S.P. –A crescut într-o familie de artişti din tată în fiu, şi pe gen! Avem nevoie de tineri scritori de gen, e disperare în teatru după ei.
A.A. –Citesc unele texte şi mă ia frigul. N-au haz, domnule, n-au haz! Mai scriu unii, îi mai ajutăm, mai completăm noi şi trăim în continuare. Mai refacem din texte… Dar e greu de găsit un scriitor care să-ţi scrie o revistă de la A la Z ca Maximilian, să-ţi construiască un spoectacol care să stea în picoare, cu succes. Jucăm şi acum piesele lui, care sunt la fel de valabile. Era un Caragiale al revistei româneşti!
S.P. –Sunt unii care scriu, dar nu rămân, decât la nivel de lectură. Cornel Udrea de la Cluj, de pildă, e un om deştept, care scrie umor. Dar de la scriitură, la lectură şi până la public, e cale lungă!

Doina Popa Stela Popescu Al Arsinel
-„O seară la Tănase” s-a jucat în importante centre culturale din ţară cu casa închisă, biletele se vând ca pâinea caldă, şi toată lumea spune: de când n-a mai venit revista la noi! Cum vă explicaţi?
A.A. -Aici îi datorăm foarte mult d-nei Doina Popa, de la Fundaţia Artmedia. Ea a avut curajul şi responsabilitatea să aducă o trupă de 40 de persoane, o trupă mare, costisitoare, unde sunt nişte cheltuieli extraordinare – cazare, transport, mâncare plus un anumit tribut plătit Teatrului „Constantin Tănase”, pentru că trebuie să ne facem şi noi planul. Or, modul în care a fost organizat acest turneu (n.r. Arad-Timişoara-Lugoj) arată nu în primul rând talentul doamnei Popa de a aduna nişte bani, ci dragostea ei pentru teatru, puterea de a învinge şi de a aduce spectacole unice, în felul lor.
S.P. -Spectacolul de revistă este un eveniment, este o reprezentaţie cu vedete mari, care vin aici pe diurnă, ca angajaţi ai unui teatru. Şi asta se numeşte profesoionalism. Nu este o apariţie episodică, un mic spectacolaş făcut doar ca să-ţi ia banii.
-Referitor la teatrul dv., mi se părea extraordinar cum reuşeaţi în anii ’80 să strecuraţi texte neortodoxe, exact pe inversul liniei partidului. Cum aţi reuşit să păstraţi acest standard?
A.A. -Nici n-am fi vorbit de Mihai Maximilian, dacă n-ar fi fost aşa. El a fost extraordinar, nu numai prin talent şi har. A reuşit şi în perioadele foarte grele să strecoare anumite lucruri, să aibă un dialog cu publicul, în care acesta ne înţelegea dincolo de ce spuneam. Aveam la un moment dat un monolog unde intram şi lădam totul, dar aveam un tic, făceam cu ochiul, aşa… Existau mijloace, uneori mai ferite, ca să ajungem să spunem unele lucruri. Erau şi materiale în care ne exprimam la modul direct.
S.P. –Veneau la noi spectatori care ne întrebau: vouă nu vă este frică? Vouă nu vi se întâmplă, Doamne fereşte, ceva?
Nu le venea să creadă că se pot spune aemenea lucruri.
A.A. –Ajunsesem la o asemenea popularitate, încât şi cei care ar fi trebuit să ia măsuri grave împotriva noastră s-au ferit să o facă, poate şi din ruşine. Începuseră să creadă şi ei ca noi, nu ştiu, cred că încetaseră să mai creadă în cuvântul partidului.
S.P. –Nici n-ar fi venit atâta lume la teatru dacă nu s-ar fi spus aceste lucruri. Era o sete a oamenilor de acrede că, dacă se spune ceva, cineva va lua o dată măsuri de schimbare. Publicul spera în asta. Dar era umor la Boema! Însă baza era textul, conta ce se spunea.
A.A. –Omul venea acolo şi cu dorinţa de a se încărca cu un anumit curaj de a mai rezista. Comentau pe stradă: n-am mai fi ajut curajul să trăim dacă nu vă vedeam pe dumneavoastră. Speram, auzindu-vă, că ceva se va schimba într-o zi, dacă la „Boema” se spune în gura mare! Noi aveam mitinguri, nu spectacole, la o capacitate de 1.000 de locuri. Din spectacole interzise, precum „Revizorul” lui Pintilie, sau „Mobilă şi durere”, la „Boema” scăpau pasaje întregi.
S.P. –Aveam şi noi oamenii noştri la uşă, care ne semnalizau cine este în sală…
A.A. -Sunt mândru că fac parte din acest grup – grupul de rezistenţă „Boema”, unde aveam curajul să spunem ce am spus, iar spectacolele erau adevărate mitinguri.
-Înainte de 89, singura ieşire într-o ţară necomunistă era Israelul. Ce s-a întâmplat după ‘90?
A.A. -Da, Israelul, însă convenţia era să nu ne permită să ajungem în altă parte. De acolo nu puteai să fugi. După ’90, ne-au sufocat românii de pretutindeni! Stela ştie, le ziceam: să vă dea Dumnezeu sănătate că v-aţi uşchit, să avem şi noi unde veni. Nu ne mai lăsau să ieşim de pe scenă. Din Canada şi până în Australia, din Brazilia, până în Argentina şi Uruguay, toată Europa, Isralelul şi aşa mai departe… Zeci de ţări, zeci de turnee, unde am fost extrem de bine primiţi. De anul trecut, avem un proiect sub egida primarului general al Capitalei, Adriean Videanu, pentru românii de peste hotare. Primăria ne-a sponsorizat turnee în Italia, Spania, Israel, cu specatcole de revistă mari destinate comunităţilor de români. Avem datoria să le oferim ceva pentru eroismul de care dau dovadă, acela de a-şi lua viaţa în spinare la vârste înaintate, să strângă bani pentru ei şi pentru copii, pentru cei de acasă. Români care trimit în ţară, anual, aproape şapte miliarde de euro.
S.P. –Oameni pe care nu-i dorim cu totul deterioraţi de trupele astea de amatori, de manelişti…
-Aţi văzut cumva… programul de Revelion?
A.A. -O ruşine, eram aproape convins că sunt pe cale de dispariţie. Am senzaţia că nu au cerut bani, ba, mai mult, au plătit ca să poată să apară pe ecran şi să infesteze toată noaptea de Revelion. Pe ce post mişcai, aceiaşi cântăreţi, aceeaşi muzică, acelaşi ritm, aceleaşi figuri, aceleaşi şolduri şi burice… Am prieteni care mi-au spus că, în condiţiile astea, s-au uitat pe satelit la Revelionul de la Moscova, unde au văzut ceva superb – lux, eleganţă, decoruri, cântăreţi…
-Am impresia că vreo 60% din spectacole le ţineţi peste hotare. Greşesc?
AA -Şi când suntem peste hotare, ne simţim ca în ţară. În toamnă, când vom inaugura teatrul de vară „Capitol” din Timişoara, ne-am gândit să facem o deplasare peste graniţă la Gyula, în Ungaria, apoi în Serbia. Aici se adaugă tradiţionalul spectacol anual de la Chişinău, la fraţii de peste Prut.
-O ultimă întrebare. Domnule Arşinel, în calitate de director, care sunt cele mai importante proiecte imediate ale teatrului de Revistă „Constantin Tănase”?
A.A. -Suntem la un puct de răscruce, adică revenirea la casa noastră, la Teatrul „Savoy” şi la Grădina de vară „Herăstrău”, amândouă având lucrările spre finalizare. La un moment dat am avut vreo cinci locaţii – Grădina Batiştei, Boema, Herăstrăul, „174” şi Savoyul. Cinic locaţii, din carer am rămas numai cu Savoy, care risca să fie transformată într-o zi în cabaret. Ceea ce se întâmplă la Circ acuma, în Bucureşti! Cabaret cu şampanie pentru copilaşii ţării… Am reuşit să recuperez Herăstrăul şi, cu ajutorul fostului primar general Traian Băsescu şi al actualului primar general, Adriean Videanu, am reuşit să refacem aceste locaţii superbe, care sperăm să aducă un suflu nou în ce priveşte divertismentul şi revista românească.
S.P. –De altfel, vreau să vă spun că ambele personalităţi de care s-a vorbit, Băsescu şi Videanu, au fost doi oameni care au iubit şi iubesc cultura. Toate teatrele din Bucureşti, fără să se facă vâlvă sau să-şi facă ei reclamă, au beneficiat de ajutorul mare, uriaş al Primăriei.
A.A. –Nici nu ştiu primarii din ţară ce mare ajutor au când au lângă ei actorii! Actorii vorbesc mult şi se bucură ca nişte copii atunci când se simt ajutaţi. Uneori suntem în stare să facem din ţănţar armăsar atunci când vedem că cineva e lângă noi şi poate să ne ajute. În mintea şi sufletul nostru, vor avea un loc special.
(c) interviu realizat de Cristian Ghinea pentru „Redeşteptarea” în anul 2008

Un lugojean deţine cea mai veche înregistrare audio a Corului Vidu. Dr. Dan Traian Demeter a achiziţionat de la un cunoscut colecţionar din Timişoara, un disc de la începutul secolului trecut care conţine trei înregistrări originale ale coralei lugojene, care se numea pe atunci Reuniunea Română de Cântări şi Muzică.

Dr. Dan Traian Demeter, nepot al celebrului tenor Traian Grozăvescu şi un pasionat al istoriei lugojene, are în colecţia sa cea mai veche înregistrare audio a Corului Ion Vidu din urbea noastră. Albumul a fost achiziţionat de la universitarul timişorean prof. dr. Ion Iliescu şi datează datează din perioada de dinaintea Primului Război Mondial.

DT Demeter disc Cor Vidu 2

Discul de ebonită „Pathe Platten” fabricat în Germania are imprimate pe o parte melodiile „Auzi valea” şi „Pâc”, iar pe cealaltă parte melodia „Coasa”. Seriile trecute pe disc, 16.468 şi 16.455, indică faptul că acest album a fost imprimat în perioada anilor 1910-1912. Este cea mai veche înregistrare cu vocile lugojenilor de acum peste 100 de ani aflată în posesia unui colecţionar din Lugoj.

disc Vidu vechi

Albumul funcţiona pe un gramofon de 90-100 de turaţii şi are anvelopa originală, unde sunt trecute specificaţii şi instrucţiuni de folosire. Interesant este termenul folosit pentru pick-up-urile acelor vremuri, şi anume Sprech-Maschinen, adică „maşini vorbitoare”. Pe anvelopă este imprimată şi ştampila controlorului de calitate nr. 3, care s-a asigurat că sunetul este la standardele cele mai înalte ale anilor de început al secolului XX. Dr. Dan Traian Demeter intenţionează să poată reda în condiţii de studio nepreţuitul album cu vocile coriştilor lugojeni de acum un veac.

disc Vidu vechi 2

„Am păstrat acest disc în ideea că odată şi odată voi avea posibilitatea să-l duc într-un studio bine dotat, cu aparatură corespunzătoare şi care, mai ales, să poată reproduce aceste melodii ale strămoşilor noştri. Ar fi extraordinar să ascultă, după mai bine de un veac, vocile coriştilor lugojeni de la începutul secolului XX”, ne-a declarat colecţionarul.

Pentru aceasta, trebuie nu numai un ac şi o doză speciale, ci şi un aparat compatibil de redare, care să meargă la turaţia indicată. Raritatea acestor discuri, spune colecţionarul, e dată nu numai de vechime, ci şi din faptul că sunt fabricate din ebonită, material greu şi care se sparge foarte uşor. (c) Cristian Ghinea

 

ARO-ul condus de Ionel Lăpădătescu este singurul model 243D cu motor original care mai circulă în Lugoj. Maşina fabricată în 1992 şi luată direct din fabrică, de la Câmpulung Muscel, este nu numai un supravieţuitor, ci şi motiv de mândrie pentru proprietar. În plină modă a „gipanelor” plimbate ostentativ pe străzile oraşului, Ionel Lăpădătescu vrea să demonstreze tuturor că vehiculul său de teren este mai puternic şi are viaţă mai lungă. Departe de a fi o marcă „moartă”, ARO trăieşte prin aceşti pasionaţi care o apreciază şi o ţin în viaţă.

 

 

ARO soferul patriot blur

ARO 243 D din 1992 fotografiat la Lugoj, în 8 septembrie 2017

Ăsta da, cal de povară!

Maşina, dotată cu motor diesel D 127, de mare turaţie, în 4 timpi, cu 4 cilindri dispuşi in linie, are capacitatea cilindrică de 3.116 cmc. Ionel Lăpădătescu spune că nu ar schimba-o pentru nimic în lume. „Piesele de schimb şi repaţiile nu sunt aşa costisitoare ca la maşinile străine. Iar cât am chinuit-o, cât am încârcat-o şi cât am forţat-o, nu cred că ar fi rezistat una din astea noi, cu transmisie cu cuplare electronică, cu toate dichisurile astea noi! Acum se tot face paradă cu maşinile astea noi zise de teren. Ele sunt bune, nimic de zis, dar doar atât cât electronica le ajută!”, spune proprietarul.

ARO-ul domnului Lăpădătescu nu este piesă de muzeu, ci „cal de povară” care transportă materiale zi de zi. La ora discuţiei noastre, omul tocmai descărca o remorcă de nisip. „Eu sunt din zona Băile Herculane, de la Baia de Aramă – Ponoarele. Am urcat pe toate dealurile alea încărcat şi în maşină, şi cu remorca plin[, fără nicio problemă. La un moment dat, cu încărcătură cu tot, am avut şase tone şi jumătate. Asta înseamnă că, scăzând greutatea maşinii şi a remorcii, am cărat peste trei tone de material cu ea. Ăsta da, cal de povară!” – adaugă Lăpădătescu.

Toată viaţa la volanul ARO şi IMS!

La unitatea militară unde a lucrat, Ionel Lăpădătescu a condus numai ARO şi de atunci şi admiraţia sa faţă de acest vehicul de teren care devenise o adevărată emblemă a industriei auto autohtone. Ca subofiţer auto, a învâţat să aprecieze atât vechile M481 (IMS-urile, cum erau cunoscute), dar şi vehiculele din gama ARO.

„Am tot mers cu ele până au rămas suspendate, pe burtă. M-am îngropat cu ele în noroi şi doar când a rămas saşiul suspendat şi roţile s-au învârtit în gol, abia atunci m-am oprit. Am făcut aplicaţii cu ele pe dealuri, pe câmpuri, pe teren accidentat… Atâta timp cât roţile au pe ce să se învârtă, ARO nu se opreşte”, arată veteranul şofer. El nu se poate împăca nici acum cu oprirea producţiei la Uzinele ARO din Câmpulung Muscel după ce, între 1957 şi 2003, au fost produse peste 380.000 de maşini din gama ARO. „Pentru noi, cei care apreciem ARO, e o mare dezamăgire. Iar pentru cei care au distrus fabrica, ar trebui să fie o mare ruşine. Trebuia doar puţin lucrat la design şi la confort, şi maşina era competitivă. Confort în sensul că uşile să se închidă bine, sistemul de climatizare să fie puţin adaptat spaţiului şi nişte scaune mai confortabile… Nu era o investiţie mare!”, e de părere Lăpădătescu, care este de acord că şi pe partea mecanică o cutie de viteze în cinci trepte ar fi obligatorie.

Cum a ajuns calul de povară al românului…. maşină de „lux”

Introducerea plăţii a 60 de lei pe fiecare 200 cmc la categoria „autoturisme”, unde era încadrat ARO, a dus la transformarea unei maşini populare în vehicul de lux. Impozitul anual pentru un ARO cu opt locuri (două în faţă şi şase pe cele două banchete din spate) era de 48 de milioane de lei vechi! Nici în aceste condiţii, dl. Lăpădătescu n-a vrut să renunţe la iubitul său ARO şi l-a reomologat ca vehicul utilitar, scotându-i banchetele din spate.

„Din 92 de când am cumpărat-o, n-a fost zi în care să nu pot lucra cu ea. Au mai apărut mici defecţiuni, e adevărat, bucşe, pivoţi, din astea uzuale… Dar nu renunţ la maşină, pentru că pot pune pe ea oricâtă greutate”, se arată convins Ionel Lăpădătescu.

La plecare, omul spune că este chiar bucuros să vorbească despre ARO, pentru că este patriot şi are un mesaj de transmis: „Sunt printre românii ofticaţi că n-am profitat de brandul şi de maşina asta, care s-a exportat în zece ţări, chiar şi în SUA. De ce are atâta succes Dusterul? Pentru că dă calitate bună la preţ mic. ARO ar fi făcut exact asta: dădea putere şi fiabilitate la preţ redus. Şi era o maşină sută la sută românească”!

(C)Cristian Ghinea

Lugoj blocul OMW seara