Feeds:
Articole
Comentarii

Lugojeanul Ștefan Zamfirescu a transformat în realitate o aventură improbabilă. El a devenit un ”sol” al Lugojului în îndepărtata Cuba.

Zamfirescu a fost primit cu amabilitate la Ambasada României din Havana, de către ambasadoarea noastră, Gențiana Șerbu, dar și de directorul Teatrului Național ”Jose Marti” și de directoarea Bibliotecii Naționale.

Anul trecut, înainte de plecare, ”Redeșteptarea” a consemnat dorința lui de a face o donație de carte pentru românii din Cuba. La întoarcere, Zamfirescu ne-a destăinuit emoția și amintirile din această călătorie, pe care o va reedita curând.

”Am fost un copil timid, destul de izolat, și mă refugiam adesea în lumea cărților. Din dorința de a cunoaște, am citit cărți cu aventură și mister, căci acolo unde este mister, e și cunoaștere. Așa a apărut misterul Cubei. Mi-a plăcut sonoritatea cuvântului, deci fără să o cunosc, am iubit-o de copil. Spuneam Cuba și îmi plăcea cum sună”, spune Zamfirescu.

Iubind cartea, lugojeanul s-a gândit că, prin intermediul cărților, își va îndeplini visul de a ajunge în Cuba.

”În anul 2013 m-am adresat doamnei Zvetlana Preoteasa, care era directoarea Institutului Eudoxiu Hurmuzache. Ea m-a îndrumat să mă adresez ambasadorului de atunci, prof. univ. dr. Dumitru Preda. El a contactat Asociația de Prietenie Cuba – România. Asta era în 2016”, precizează Zamfirescu.

Cu tricolorul în piept, pe străzile Havanei

Comunitatea românilor din Cuba este destul de redusă, dar ea există: ”Majoritatea româncelor din Cuba sunt căsătorite cu cubanezi, foști studenți la noi în țară, altele sunt văduve. Am cunoscut una din aceste doamne. Era de loc din Sighișoara și își cunoscuse soțul pe când era student la Cluj. Orice legătură cu țara, o carte în limba română, este importantă pentru ele”.

20171014_144133

Susținut puternic de consilierul județean Nicu Bădina, care s-a ocupat de formalități, Ștefan Zamfirescu era gata de îmbarcare în aventura sa transatlantică. Din păcate, transportul de carte (39 kg pregătite pentru cala avionului, cu toate aprobările) s-a anulat în ultimul moment, din motive independente de voința sa.

”A fost o lovitură la care nu m-am așteptat, dar nu m-am descurajat. Am ajuns acolo pe 12 octombrie anul trecut și am stat 30 de zile în Cuba, până pe 9 noiembrie. Consider esențial să se facă relație de prietenie cu Cuba, să cunoaștem mai bine Cuba, chiar dacă latura oficială a dispărut odată cu faptul că nu am putut duce cărțile acolo. Nu știam spaniola, așa că am hotărât să port la vedere tricolorul în piept. Astfel, în loc să caut eu pe cei care aveau legături cu România, m-au găsit ei pe mine. Așa am cunoscut un subinginer care a făcut Facultatea de Drumuri și Poduri din Craiova, a și lucrat ceva timp după facultate în Ardeal. Avea numai cuvinte frumoase despre România”, își amintește Zamfirescu.

Primit de ambasadoarea României în Cuba

A două zi după sosire, Zamfirescu a fost primit la Ambasada României din Havana. ” Deși în jur se făceau reparații și zugrăveli, am fost primit cu mare amabilitate, chiar de doamna ambasadoare Gențiana Șerbu. Întrevederea a durat trei ore, poate mai mult, și a fost în termeni foarte buni, relația de comunicare a fost fantastică. De altfel, d-na ambasadoare mi-a spus că a anulat programul zilei pentru această întrevedere. Am transmis salutări din partea primarului Francisc Boldea și i-am înmânat o plachetă a municipiului, cu rugămintea să găsească un oraș compatibil ca mărime cu Lugojul, în vederea înfrățirii. Sunt pe deplin conștient că este greu, dar doamna ambasador mi-a repetat că ar dori să găsească un astfel de oraș. I-am adus stegulețe românești și zece metri de panglică tricoloră, cadouri care au bucurat-o. Pe această cale, vreau să îi mulțumesc din suflet acestei minunate doamne ambasador, care, cu bunătatea ei, a fost un mare sprijin pentru mine”.

Viața de zi cu zi: ”M-a surprins amabilitatea și calmul cubanezilor”

Cu sfaturile utile pentru șederea în Cuba primite de la Ambasadă, dl. Zamfirescu a dorit să cunoască mai bine țara la care visa din copilărie: ”M-a surprins foarte mult amabilitatea, calmul și chiar bunătatea cubanezilor. Aproape că îmi era jenă de câtă atenție mi s-a dat acolo. Am vrut să văd viața de zi cu zi, dar nu am avut acces la școli, azile de bătrâni sau chiar la ședințele Tribunalului. În schimb, am putut vizita Teatrul Jose Marti și Biblioteca Națională, unde am vorbit cu directorii. Mașini americane vechi de 60 de ani, rămase dinainte de revoluția lui Castro, coexistă cu telefonia mobilă. Semne ale deschiderii sunt vizibile, mai ales în ce privește libertatea religioasă. Am găsit toate formele de religie: predomină catolicismul, apoi e biserica evanghelică, ortodoxia rusă, dar și penticostali, baptiști, martorii lui Iehova. Deschiderea se vede, acum se pot obține permise de plecare la lucru în țări latino-americane, precum Mexicul”.

Un pol al turismului insuficient dezvoltat

Încă mai există mari probleme: ”Cubanezii sunt oameni simpli, dar care nu se rușinează de simplitatea lor. Am văzut sărăcie, dar nu mizerie. În fiecare noapte se adună containerele, se curăță tot, se spală străzile, nu ca la noi, dimineața. Dimineața e curat totul. Fiecare locatar se scoală și își mătură nu numai trotuarul din față, ci și strada până la jumătate, nu așteaptă să vină Primăria. Asta ar fi o lecție de învățat pentru noi”. Însă sunt mari speranțe de viitor: ”Cuba e un pol al turismului insuficient dezvoltat”.
Modest, dl. Zamfirescu spune: ”mă consider un pionier, așa nepriceput, timid și fricos cum sunt”, dar dorește să revină curând în țara care l-a fascinat.

Reclame

Enoriaşii

Din Statele Unite ale Americii a sosit vestea tristă a trecerii la cele veșnice a a artistului plastic Gelu Muscalu. Lugojean de origine, Gelu Muscalu a condus timp de nouă ani Galeria ProArte, pe care a fondat-o alături de Silviu Orăvițan, Tudor Tudan și Vladimir Streletz. Ajuns în America, a obținut recunoașterea internațională.

Este inclus în catalogul celor 2000 de artiști și designeri de excepție din lume al Centrului Internațional din Cambridge, Marea Britanie, care i-a oferit o diplomă de onoare. Numele său poate fi găsit și în compendiul Who’s Who – Românii din America.

Pictor și poet, Gelu Muscalu s-a născut la Lugoj, la 25 aprilie 1950. Deși liceul l-a făcut la secția reală, a îmbrățișat de timpuriu cariera umanistă. Gelu Muscalu a pictat peste 20 de biserici ortodoxe la interior, folosind tehnicile frecă, frescă ”a secco” și ulei. Artist polivalent, s-a exprimat și în domeniul publicitar.

Gel MuscaluMaestrul său, profesorul Victor Jurca Lugojanul, l-a inițiat în tainele picturii neobizantine și ale restaurării monumentelor istorice și de artă.

Alături de trio-ul Silviu Orăvițan, Tudor Tudan și Vladimir Streleț, a pus bazele Galeriei ProArte. Timp de nouă ani, Gelu Muscalu a fost un devotat custode al galeriei lugojene. Conducerea instituției a fost preluată de artistul plastic Alexandru Atănăsoaie, după ce Muscalu emigrează cu familia în SUA, în 1987.
În America, are numeroase expoziții de pictură și prezențe la evenimente remarcabile, precum expoziția de la Banca Mondială – World Bank din Washington DC, organizată în 1998.

După 1990, revine în țară cu expoziții apreciate, precum cea de la Radiodifuziunea Română (București, 2003) sau cea de la ”ProArte” Lugoj, cu ”Maria Celeste”. Tot pe plan local, în 1997, a inițiat la Premiul de artă pentru tineret ”Gelu Muscalu”, prima distincție fiind acordată tânărului pictor Ilie Văduva. Un episod interesant din biografia de după 1990 e legat de prezența sa, ca expert, în comisia de recuperare a tezaurului de pictură sustras de la Muzeul Bruckental din Sibiu, cele patru tablouri fiind restituite României.

Referindu-se la Gelu Muscalu, criticul de artă Ioan Iovan, decan al Facultății de Arte din Timișoara, spunea că acesta ”a practicat o pictură spiritualizată, așezată sub semn literar. De altfel, după ce va pleca în SUA, stabilindu-se în California, s-a exercitat mai mult în scris – poemul Maria Celeste, pe care l-a și ilustrat. Lucrările sale de pictură, prezentate în expoziții cât a fost în țară, erau alcătuite din forme largi, de sinteză, cu un colorit reținut, dar de adâncime a expresiei, ordonate imagistic în sensurile simbolice ale comunicării”. Iovan dădea ca exemplu în acest sens lucrări precum ”Locuința unui sihastru”, ”În spiritul Soarelui”, ”Liberă contemplare”, ”Natură statică cu cer”.

Artistul va trăi în continuare prin lucrările sale, aflate în colecții particulare din România, Franța, Germania, Israel, Canada, SUA și statele fostei Iugoslavia. (c) Cristian Ghinea

Flotila de pe Timiş

Flotila de pe Timiş 🙂

 

În prima parte a Galei de Jazz din 9 noiembrie 2018, au fost acordate Diplome de Excelenţă pentru promovarea muzicii de jazz. Printre cei premiaţi, s-au numărat Cristian Ghinea, de la ”Redeşteptarea” şi Ten TV, alături de Mircea Anghel de la ”Actualitatea”, Zoltan Varga de la”Pressalert” şi Mimo Obradov de la TVR Timişoara. Au mai primit Diplome de Excelenţă consilierul judeţean Mihai Ritivoiu, preşedintele Comisiei Economice a C. J. Timiş, Marius Giura, preşedinte la Fundaţia Culturală Jazz Banat şi director la Gărâna Jazz Festival, precum şi fotograful profesionist timişorean Dragoslav Nedici, nelipsit de la evenimentele importante de gen desfăşurate în Banat. În continuare, marele jazzman Harry Tavitian, aflat pentru prima dată la Lugoj, a susţinut un recital de zile mari pe scena Teatrului Municipal ”Traian Grozăvescu” (foto Dragoslav Nedici).

Cristi lansare Bina Lugoj (2)Nicio poveste de dragoste în filmul ”Le Mans”, unul din favoritele mele all time! E doar povestea mea de dragoste pentru o peliculă produsă în 1971 şi care m-a impresionat peste poate.  Revederea filmelor din copilărie este, cu siguranţă, ceva delicat. Trebuie să fiţi pregătiţi, se lasă adesea cu dezamăgiri. Nu o faceţi decât dacă v-a plăcut foarte mult, altfel un ”Sandocan” sau un nevinovat ”Piedone” din vremea copilăriei o să vă pară astăzi o mare prostie, o caricatură, o penibilitate de neimaginat. Hai să nu stricăm bucuriile din vremea vârstei inocenţei şi să le închidem cu drag în sertarul amintirilor!

Astea fiind zise, pentru mine ”Le Mans” rămâne un reper. Este o peliculă mult sub apreciată, underrated cum se zice mai nou, după termenul american care surpinde bine esenţa.

A fost numit „cel mai bun documentar dintre filmele artistice şi cel mai bun film artistic dintre documentare”. Într-adevăr, filmul e la graniţa celor două, dar zicerea maliţioasă este făcută cu intenţia străvezie a demonetizării. Adică, vezi Doamne, nici una, nici alta!

Cum să răspunzi la o astfel de comparaţie stupidă decât întrebând, pe acelaşi calapod: oare Steve Mc Queen este cel mai bun actor dintre piloţi şi cel mai bun pilot dintre… actori?!

Pentru mine, „Le Mans” (1971, regia Lee H. Katzin, actori în rolurile principale Steve Mc Queen, care tocmai câştigase „pe bune” un trofeu pe circuitul de la Sebring, corespondentul american al Le Mans, şi Elga Andersen – o actriţă germană care a jucat în multe filme franţuzeşti ale epocii – în rolul Lisa Belgetti), a rămas şi azi la fel de viu şi de impresionant ca atunci când, copil fiind în clasa a V-a şi scăpat cu bine de o teză la matematică, mi-am inaugurat vacanţa de primăvară cu această peliculă vizionată la vechiul ”23” – Cinematograful ”23 August” de pe malul Timişului, vechea ”Olympia” construită de austro unguri cu destinaţia specială de sală proiecţie cinema, încă din 1906.

800px-Tournage_du_film__Le_Mans__en_1970

Imagine de la turnarea filmului în 1970, singura pe care am găsit-o cu drept de folosire (sursa: Wikipedia Commons)

E drept, de-a lungul timpului, mi-am schimbat şi eu, întrucâtva, percepţia: pentru copilul anilor 70, personajele principale erau cei doi ”monştri” care se înfruntau pe circuit: albsatrul porsche 917 şi roşul Ferrari 512 S. Mult după ce filmul a încetat să mai ruleze, visam noaptea duelul nebunesc al celor două. Apoi, student şi matur fiind, am reevaluat jocul lui Steve Mc Queen şi al actriţei Andersen, care, probabil şi datorită numelui cu rezonanţe scandinave, ştia foarte bine să… tacă în rolul Lisei.

Aceste lungi tăceri nu sunt un simptom al lipsei comunicării între cei doi (pe ecran, „chimia” lor e formidabilă, se simte ca un arc electric), ci tragedia ascunsă. Personajul lui Mc Queen, pilotul Delaney (îmi place rezonanţa numelui, sună bine pentru un as al volanului), a fost acuzat că a stat la baza accidentului care l-a ucis pe soţul Lisei, incinerat de viu în propriul bolid, zdrobit pe marginea pistei. Delaney este călcat în picoare de presă, acuzat că a cauzat oribilul accident. Cariera, moralul şi chiar dorinţa de a trăi îi sunt puse la încercare. Totuşi, echipa îl recheamă. Iar la revenirea pe circuit, o vede pe tânăra încă aflată în şocul pierderii celui drag.

Tăcerile sunt o căutare între cei doi, un dialog nemărturisit, un joc pentru care regizorul merită toate felicitările noastre. Nu ştiu cui i-ar mai reuşi aşa ceva: 67% Tomatometer şi 80% Audience Score pe ”Rottentomatoes”, pentru un film în care prima replică e rostită… după 40 de minute, restul, până atunci, fiind doar ambianţă. Spectacolul e atât de intens, încât nici nu realizezi asta!

James Powers de la „Hollywood Reporter” spunea că Elga Andersen a fost ”restrânsă” la un rol aproape total fără cuvinte. Înclin să nu-i dau dreptate: cred că o Lisa mai vorbitoare ar fi diminuat mult nu numai din tensiunea acţiunii, ci şi din farmecul şi discreţia acestei prezenţe feminine care dă sens şi recomandă ”Le Mans” drept unul dintre cele mai interesante filme artistice din anii 70, perioadă a rebelilor, răsturnărilor valorice şi a experimentelor în cinematografia mondială.

Păcat că atât de puţină lume este dispusă să înţeleagă această capodoperă cinematografică -după umilul meu standard, desigur. Personajul lui Mc Queen se află în căutarea iertării, a unei mântuiri personale, iar Lisa este blocată de lipsa înţelegererii unui univers aparent strălucitor, dar tragic, în care moartea pândeşte la orice curbă. O lume în care bărbaţi curajoşi sunt dispuşi să-şi rişte viaţa – şi chiar mor – după ce lumina verde a startului îi proiectează în nebunia celor 24 de ore de la Le Mans.

Desigur, partea documentară a filmului îţi ia ochii, pur şi simplu, chiar şi acum, după aproape cinci decenii! Camera e formidabilă, fără concesii, iar secvenţele nocturne, pe ploaie, – impresionate. Regizorul lui Mc Queen a obţinut aprobarea să filmeze celebra cursă din anul precedent, 1970, amplasând camere la firul ierbii şi în unghiuri imposibile, ceea ce fac din ”Le Mans” un adevărat film artistic. Secvenţa startului, cu bătăile inimii suprapunând-se peste cronometru, succesiunea culorilor semaforului şi căderea sacadată a steagului de start, într-o secundă suspendată sau mai bine zis în afara timpului real este amprenta unui profesionist cu vocaţie.

Duelul Porsche – Ferrari e atât de dramatic, încât ar ridica şi azi spectatorii de pe scaune. Piloţii sunt cuprinşi de un soi de nebunie (filmările s-au lăsat cu accidente cât se poate de reale), depăşirile sunt ultrariscante, iar duelurile roată la roată îi despart pe protagoniştii aflaţi la un pas de saltul în neant.

Şi între aceste secevnţe paroxistice, cu motorul ambalat la maxim (secvenţa cu „explozia” startului este antologică), vin tăcerile dintre cei doi. Lisa, cea care tace magistral tot filmul, în roul văduvei, nu dă semne că ar accepta toată acestă nebunie sinucigaşă care i-a răpit iubitul, ceea ce chiar e de neînţeles. Totuşi, în felul ei, oarecum resemnată, are puterea iertării, cu un zâmbet final, venit ca o izbăvire, ca o eliberare… Iar acest Mc Queen – Delaney, pilotul care găseşte adevărata viaţă în jocul cu moartea de pe circuit, mi se pare de o mie de ori mai cool comparativ cu eroul standard, masculul alfa cel dur din ”Locotenentul Bullit”, producţie în care ”personajul principal” a fost secvenţa epică a urmăririi (de aproape 10 minute!) între două muscle cars celebre ale epocii: Dodge Charger şi Ford Mustang.

”Le Mans” e un film dintr-o altă lume. Un film superb, incredibil de subtil, condus cu mână de maestru, până la capăt, fără vreo notă falsă.

Cristian Ghinea

 

Premiul “Redeşteptarea” – recunoaşterea talentului sopranei Sandra-Eliza Bărănescu. Cea mai tânără participantă, în vârstă de 18 ani, a făcut o puternică impresie juriului şi spectatorilor Concursului internaţional de Canto “Tiberiu Brediceanu”, ediţia I Lugoj, 20-21 octombrie 2018. Alegerea ”Redeşteptarea” a fost confirmată de juriul condus de prof. univ. dr. Georgeta Stoleriu, de la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, care i-a conferit şi Premiul II în cadrul Galei Laureaţilor, unde tânăra soprană a cântat Dvorak -”Als die alte Mutter”. (foto Adriana Weimer)