Feeds:
Articole
Comentarii

Mircea Anghel, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați jurnaliști ai Lugojului, s-a stins din viață miercuri, 17 martie 2021. Avea 70 de ani (s-a născut la 19 noiembrie 1950). Absolvent al Colegiul National „Coriolan Brediceanu” și al Universității Naționale de Educație Fizică și Sport (a fost dascăl la Liceul Agricol și la Liceul Valeriu Braniște), profesorul Mircea Anghel a făcut din jurnalistică pasiune și vocație.

Lansare Mircea Anghel Casa Bredicenilor 8 mai 2018

Stau dovadă nenumăratele sale articole publicate în săptămânalul lugojean ”Actualitatea”, dar și alte publicații, abordând teme dintre cele mai diferite, de la cronici sportive și articole de actualitate, la articole culturale, despre spectacole corale, recitaluri muzicale, spectacole de teatru, lansări de carte și vernisaje de expoziții de artă plastică.

Potretul jurnalistului incisiv, care nu s-a dat înapoi de la polemici, a fost dublat de omul bonom, dotat cu un umor fin, de calitate, care răzbate din cele două volume pe care le-a publicat în timpul vieții: ”kikirimikiri” (după rubrica omonimă de pastile de realitate redate în stil ironic) și ”Vitralii din cioburi de realitate”.

A fost membru fondator al Cercului Rebusist „Evrika” Lugoj și a colaborat la săptămânalul ”Redeșteptarea” cu careuri, alături de alți rebusiști talentați.

Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Cristian Ghinea

Lugoj Baia Comunala vedere de epoca

Despre baia comunală din Lugoj se pot spune multe lucruri interesante. În ciuda aspectului neîngrijit, chiar jalnic din ziua de azi, imobilul a avut o intersantă istorie a sa și, la un moment dat, a fost chiar un reper al civilizației într-o epocă îndepărtată.

Trei lucruri interesante despre o clădire unică

Primul lucru interesant este faptul că încă de la anul 1862, când a fost ridicată, clădirea a fost construită de la început chiar cu acest scop, acela de baie publică.

Al doilea aspect: deși clădirea de pe malul Timişului şi-a schimbat proprietarul şi destinaţia, după 1990 adăpostind sedii de partide politice şi spaţii cu destinaţie de tipografie, este faptul interesant faptul că lugojenii au păstrat același nume, ”baia comunală”. Vorbim de un imobil care nu numai că și-a păstrat denumirea, dar a trecut nemodificat prin trei secole. Chiar și ”furnalul” inconfundabil, deși nu mai este de mult timp funcțional, a rămas până azi la locul lui.

În al treilea rând, clădirea a făcut parte din fosta IGOL – Intreprinderea de Gospodăriere a Oraşului. Aceasta era o mare instituţie publică, spre deosebire de ”umbra” care a ajuns din păcate, societatea ”Meridian 22” la ora actuală. Fostul IGOL avea, pe timpul comunismului, nu mai puțin de 1300 de angajaţi, care se ocupau nu numai de rețelele de apă-canal, dar și de centralele termice de cartier – sistemele de încălzire centralizată, salubritate, şantiere de construcţii, gestionarea clădirilor aflate în proprietatea statului. IGOL-ul dispunea chiar şi de ateliere proprii de proiectare. 

Baia comunală, ridicată ca măsură de protecție contra epidemiilor

Dr. Dan Traian Demeter, un bun cunoscător al istoriei orașului, declara că . “În luna septembrie a anului 1862, autorităţile locale erau în febra reconstrucţiei după incendiul devastator din 1842, care a distrus atât Lugojul Român, cât şi cel German. Odată cu Baia comunală s-a mai ridicat o moară pe Timiş, iar ceva mai târziu, Fabrica de Spirt şi, la 1900, Uzina Electrică au fost construite, tot pe teritoriul Lugojului German, toate acestea făcând parte dintr-un plan de investiţii urmărit pas cu pas”, arată dr. Demeter.

După constituirea centrelor epidemiologice în fiecare comitat, autorităţile imperiale au impus construirea de băi publice sau comunale mai întâi în capitalele regionale, cum era Lugojul, apoi şi în teritoriu.

Baia comunală din Lugoj a funcționat ca atare, cu destinația inițială, mai bine de un secol, până la jumătatea anilor 1970”. La acea oră ”baia era deja o instituţie anacronică, nemodernizată, cu pereţi impregnaţi de igrasie, deci nu mai îndeplinea nici condiţiile igienico-sanitare”, după cum ne spunea ec. Ioan Valcan, care a lucrat în administraţia oraşului de dinainte de 1990.

Cu toate acestea, deși pare greu de crezut la cum arată în zilelel noastre, baia era curată, cu un grad decent de igienă și asigura chiar o ambianță plăcută celor care voiau să facă un duș relaxant acolo. Și, să nu uităm, baia comunală din Lugoj a fost o clădire de utilitate publică ce aducea bani frumoşi la bugetul local.

O instituție de igienă publică deschisă non stop

Așa cum spuneam, baia comunală a intrat în declin la mijlocul anilor 1970, când în Lugoj au început să se contruiască noile cartiere de blocuri cu confort sporit, în sensul că fiecare apartament dispunea de baie proprie, ceea ce era un lucru deosebit pe atunci.

Cei care au beneficiat de serviciile băii comunale, își amintesc că, la intrare, exista un ghişeu de unde se puteau cumpăra biletele de acces. Acestea erau diferite, în funcţie de serviciile oferite (baie la cadă sau duş la „comun”). În ultimii ani de funcţionare, preţurile erau de 10 lei la vană şi între 3-5 lei la comun, cu reducere pentru soldaţi şi elevi. Fiecare cabină era dezinfectată după utilizare. În ciuda faptului că oamenii obișnuiau să vină de acasă cu cele de trebuință, la intrare fiecare primea săpun, prosoape, cerşafuri şi halate.

În anii 1950-1960, instituţia era foarte curată şi foarte frecventată. Pe coridorul ce separa bazinul mare de cabine, erau bănci de lemn unde oamenii aşteptau la rînd, cu prosoapele, cearşafurile şi halatele pe genunchi. Pentru ca lumea să beneficieze de o ambianță plăcută, până prin anii ’50-’60, pe coridor era montat şi un difuzor, legat la staţia locală de radioficare. Se spune că, în vechime, timpul afectat fiecărei băi era cronometrat cu… clepsidra, după care o bătaie energică în uşă anunţa că, după dezinfecţie, urmează alt client!

Baie la vană, saună și dușuri ”la comun”

Așa cum scriam mai demult, instituţia dispunea de un bazin cu apă caldă, situat central, care, cu timpul, a rămas doar bazin de apă rece. Perete în perete cu acesta, se afla un coridor pe care erau înşirate şase cabine de baie care aveau vană. Baia publică mai dispunea de saună şi de duşuri „la comun”. Apa caldă era încălzită în cazane cu lemne. La etaj erau prevăzute spaţii de odihnă cu paturi şi cabine unde se puteau lăsa hainele. Baia comunală era deschisă toată săptămâna. 

Un reper neschimbat într-o zonă care a suferit transformări radicale

Chiar dacă nu are o valoare arthitecturală deosebită, baia comunală are meritul de a fi rezistat peste veacuri, din 1862 și până azi, cu înfățișarea neschimbată. Întregul peisaj din jur a suferit transformări radicale, mai ales după ce a fost înălâat impunătorul edificiu al Casei de Cultură a Sindicatelor, în anul 1974. Domnul Vasile Belințan, președintele Corporației Meseriașilor din Lugoj, ne povestea că ”odinioară, în apropierea băii comunale, se afla aşa numita Butterplatz, sau piața de unt. Aici, lugojenii cumpărau lapte, smântână şi brânzeturi aduse din satele şvăbeşti din împrejurimi: Pietroasa, Darova sau Niţchidorf. În mijlocul acesteia trona statuia Sfântului Ioan Nepomuk, patronul și protectorul Banatului. Statuia a fost dată jos de comunişti, care au făcut astfel loc unui panou cu… fruntaşi ai întrecerii socialiste”. Din fericire, statuia (care face parte din seria așa numitelor ”monumente ale ciumei” ridicate în Banat la stingerea nemiloasei epidemii) şi-a găsit adăpost în cimitirul Romano-Catolic, unde se află şi azi.

Cristian Ghinea

globe

Circula pe vremuri un banc bizar, cel cu dinozaurul mort. El nu aflase că este mort, pentru că, având gâtul lung, semnalul nu i-a ajuns la creier. Așa că, pe moment, mort fiind, părea destul de viu.

Cam asta e istoria tuturor crizelor noastre. Totul e ok, până când, dintr-o dată, am căzut brusc la pământ.

Îmi amintesc de marea criză a petrolului din anii 70. După războiul de Yom Kippur din 1973, statele arabe în principal și marii producători de petrol reuniți în OPEC au impus un embargo asupra livrărilor de petrol către țările care au susținut Israelul. SUA, Europa de Vest și Japonia au fost puternic lovite, în timp ce la noi totul părea OK. La televiziunea alb negru, propaganda oficială cânta prohodul  Occidentului cel ”putred”, arătând cozile enorme la benzinările care afișau anunțul ”No gas”. Peste doar câțiva ani, vesticii erau bine mersi, în picioare. Cozile la benzină, la carne, la pâine, la lapte, la orice, se mutaseră la noi. Criza îndepărtată se mutase în curtea noastră. Dinozaurul aflase că era mort de câțiva ani, doar că semnalul nu i-a ajuns la creier.

După momentul 1989, urmat de un deceniu de răvășire totală a economiei, a venit criza finaciar bancară din 2008. Mari bănci internaționale s-au prăbușit, economia lumii atârna de un fir de păr, iar la noi premierul se întreba ”Care criză? Economia duduie”, iar prezidentul Băsescu spunea că ”alții” ne vor neapărat intrați în criză: ”intrați dracului în criză!”. Și am intrat, după acelașți scenariu. Când semnalul întârziat a ajuns la creierul ”dinozaurului”, pardon, al Guvernului, a venit ghioaga și măturoiul. Ghioaga reducerilor drastice de salarii la bugetari, când s-a tăiat un sfert din lefuri (vă mai amintiți?) și măturoiul reducerilor de personal în sectorul privat. Dacă în 2008 păream încă ”vii”, în 2009 și 2010 eram de-a dreptul terminați.

Zece ani mai târziu, semnele prevestitoare ale unei crize globale au apărut din nou. În noiembrie 2019, premierul Orban, un tip inteligent, de altfel, spunea că o criză e posibilă, dar speră să nu fie în ”schimbul lui”, adică pe tura lui. A venit și pandemia, Orban nu mai e premier, iar noi ne amăgim că am traversat relativ bine anul 2020, că avem o contracție economică mai mică decât Spania sau Italia. Chiar așa naivi suntem, n-am învățat nimic?  

Poate că acum, în ceasul al XII-lea, ar trebui să nu ne mai jucăm de-a dinozaurul care se dădea viu, deși era mort de-a binelea. Să lăsăm politica de-o parte și să le explicăm omenilor că balul s-a terminat, că bătălia pe fondurile guvernamentale va fi crâncenă, că finanțările europene vor fi obținute cu mare dificultate și condiționate de tot felul de factori din afara sferei economicului, iar palma întinsă la pomana ”de partid și de stat” nu mai e o soluție viabilă.

Oamenii de rând nu mai trebuie amăgiți cu povești de adormit copiii, pentru că tot ei vor duce povara celor care vor urma.

Cristian Ghinea

(16 februarie 1927 – 28 ianuarie 2021)

prof Constantin Diaconescu (2)

S-a stins din viață, la 28 ianuarie 2021, profesorul Constantin Diaconescu, iubit și apreciat dascăl al Lugojului. La 16 februarie ar fi împlinit 94 de ani.

Constantin Diaconescu s-a născut la Vlăsinești (Botoșani), la 16 februarie 1927, într-o familie cu șapte frați. Dintre cei șapte, el este ultimul trecut la cele veșnice.

A urmat cursurile Liceului Pedagogic la Șendriceni, pe care l-a absolvit în 1950 și, mai târziu, cursurile Facultății de Istorie din cadrul Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca. A fost repartizat la Scăiuș, în regiunea Banat. Acolo a întâlnit-o pe învățătoarea Eugenia Picu, care i-a devenit soție în 1952. De la Scăiuș a fost transferat la Lugoj, în funcția de președinte al Sindicatului Învățământului, funcție pe care a deținut-o ani îndelungați la rând.

Ca profesor, a obținut toate gradelele didactice: definitivat, gradul II, gradul I și gradația de merit. Din 1956, a fost numit director la Școala Serală de Ofițeri MFA din Lugoj, până în 1958.

A predat istoria la Școlile Generale nr, 2, nr. 4, dar mai ales la Școala Generală nr. 5 din Lugoj. După o carieră de patru decenii în învățământ, s-a pensionat, în anul 1989.

Are o fiică, Monica (devenită Coler, după căsătorie) și o nepoată, Laura, care actualmente locuiesc în București.

A fost un om bun, blând, muncitor, atașat de familie și de școală, studios și modest. Generațiile de elevi pe care i-a format și-l amintesc cu drag.

Își cere iertare tuturor colegilor care au plecat mai devreme și familiei, care l-a îngrijit la patul de suferință în ultimii doi ani.

Dumnezeu să-l odihnească! 

mozaic Sf Vasile cel Mare

Sf. Vasile cel mare, biruitorul comunismului

Mozaicul de pe faţada fostei Case de copii şcolari-fete de pe strada Caransebeşului este un monument de artă care face parte din patrimoniul naţional. Opera aparţine renumitului pictor academic Virgil Simonescu, fiu al Lugojului, şcolit la Academia de Belle Arte din Munchen. După ce a supravieţuit regimului comunist, mozaicul se pregăteşte pentru confruntarea cu o altă orânduire, cea aşa-zis capitalistă, la fel de originală şi plină de neprevăzut ca şi precedenta. 

Mozaicul de pe faţada fostei case de copii, reprezentându-l pe Sfântul Vasile cel Mare, patronul spiritual simbolic al fostei Şcoli Normale din Lugoj, a fost montat odată cu lucrările de construcţie a clădirii, în anul 1900. Este realizat din sticlă de Murano de către meşteri italieni, după desenul ilustrului pictor neo-bizantin Virgil Simonescu, care poseda şi această artă (rară) a picturii pentru mozaic. Este una din puţinele lucrări de artă monumentală din oraşul nostru şi are valoare patrimonială.

Artă conservată prin… ascundere

Până în anul 1985, această adevărată comoară a stat ascunsă sub o tablă albastră, decolorată, pe care era desenată stângaci fosta stemă a ţării, cu inscripţia Casa de Fete. Probabil impresionate de frumuseţea mozaicului, autorităţile staliniste au preferat să nu distrugă cu ciocanul această icoană murală (aşa cum s-a întâmplat în alte părţi), ci au găsit soluţia de compromis a ascunderii ei sub o tablă oarecare. Persoana care a acţionat decisiv (şi salutar) în acest sens este d-na Elena Barbăroşie, fosta directoare a Şcolii generale nr. 6 Lugoj, care a acoperit cu var mozaicul ce a fost apoi pus sub tabla respectivă. Paradoxal, tocmai acoperirea lucrării a conservat-o în condiţii demne de invidiat, strălucirea sa impresionând şi astăzi trecătorii care găsesc de cuviinţă să-şi ridice capul spre frontonul impozantei clădiri de pe strada Caransebeşului.

Lugoj, Palatul Episcopal ”Sfântul Vasile cel Mare” Foto Cristian Ghinea

Aşadar, după decenii de întuneric (mai bine de 40 de ani) Sfântul Vasile a ieşit la lumină odată cu importantele lucrări de reparaţii capitale efectuate în anul 1985 şi pentru care s-a cheltuit suma de 500.000 de lei. Suma era foarte mare pentru acele vremuri, când o Dacie costa 66.000 de lei, iar o casă, în jur de 100.000. Directoarea de atunci a instituţiei, prof. Ileana Popârlan, a făcut demersuri pentru a lăsa descoperită lucrarea, demersuri bineînţeles refuzate, însă directoarea s-a făcut că nu aude, nu înțelege, schelele au fost date jos… iar lucrarea a rămas la vedere, în plin regim comunist, pe faţada unei instituţii de învăţământ.

Simonescu, sponsorizat de ”greii” vremii

Atunci când vine vorba despre marii oameni de cultură ai Lugojului, automat ne vin în minte nume ca Vidu, Grozăvescu sau Filaret Barbu. Mai rar se vorbeşte despre personlitatea lui Virgil Simonescu, picttor de mare talent, care s-a bucurat de simpatia şi încredera unuor oameni cu greutate din Lugoj, care i-au sponsorizat studiile în străinătate. Cursurile la Academia de Arte Frumoase din Munchen au fost finanţate de exemplu de d-rul Mihail Bejan, notar public, pentru care pictorul trebuia să realizezeze copii (reproduceri) după tablouri de Rubens, Van Dyck, Rembrandt, Tizian etc. precum şi de dr, Valeriu Branişte, director al ziarului românesc ”Drapelul”, cu mare influenţă în epocă.

Desigur, doar intelectualii lugojeni nu puteau să acopere costul studiilor, aşa că s-a apelat la sprijinul Bisericii Ortodoxe Române, care-l avea drept cap la Lugoj pe dr. George Popovici, protopop şi om de aleasă cultură. Se ştie că Biserica i-a acordat lui Simonescu o bursă de 400 de coroane, suplimentată ulterior la 600 de coroane, prin consiliul parohial, format din George Popovici, Mihail Bejan, Dimitrie Florescu, dr. George Dobrin (viitorul prim prefect român al judeţului Severin), Nicolae Petrovici, Pahomie Avramescu, dr. Ştefan Popovici şi dr. Cornel Jurca.

Biserica, sponsor al artelor

În mini-muzeul de artă bisericească a Protopopiatului din Lugoj se păstrează o scrisoare foarte interesantă, din 1 martie 1905, în care Simonescu cere ajutor Bisericii pentru continuarea studiilor: “Mult onorat comitet! Subsemnatul am fost ajutat în decurs de doi ani cu câte 400 cor. din partea Sf. Biserici Greco-Ortodoxe Române din Lugoj ca să pot urma cursul de pictură la Academia din Munchen, având dorinţa a mă perfecţiona în artă. Studiul picturii cere spese enorme, iar eu neavând de unde acoperi aceste spese, rog Onoratul Comitet a-mi majora ajutorul annual cu câte 200 cor., pentru care sumă eu mă oblig a picta pentru Sf. Biserică 40 de iconiţe de aramă. Rog Onoratul Comitet a-mi vota ajutorul sus-amintit ca să pot învinge greutăţile cu care trebuie să lupt pentru a studia arta picturii. Umilit serv, Virgil Simonescu, student arte.

Cererea i-a fost aprobată de consiliu, cu o condiţie însă: „numitul student să nu-şi mai întrerupă studiile de aici înainte”.

Moştenirea lui Simonescu – altă salvare miraculoasă

Aşadar, Virgil Simonescu a fost ajutat de biserică nu numai cu binecuvântări duhovniceşti şi urări de bine, ci şi cu o bursă substanţială. Mai mult, i s-a înlesnit un prim contract: a fost angajat să picteze biserica din Boldur – prima biserică pictată de maestrul lugojean.

Moştenirea lui Virgil Simonescu poate fi admirată zi de zi şi azi la Lugoj. Putem spune că Simonescu, care a trăit între anii 1881-1941, nu a murit niciodată. În colecţia de artă a protopopiatului din Lugoj  se află câteva picturi de dimensiuni mari, precum portretul ctitorului bisericii cu două turnuri, Gavril Gurean – copie la scară naturală după originalul din biserică realizată în 1911, ”Pantocratorul” – tempera, 128/128 cm, ”Cei patru evanghelişti” – patru picturi (119/119 cm), ”Biserica mare din Lugoj, înainte de restaurare” (100/70 cm) şi ”Maica Domnului rugătoare” (83/67 cm).

Însă cea mai celebră capodoperă a sa va rămâne pentru posteritate pictura Catedralei Române Unite din Lugoj, la cererea episcopului Alexandru Nicolescu. Pictura, inaugurată la 7 octombrie 1934, în ziua congresului Asociaţiunii Generale a Românilor Uniţi, a fost foarte mult apreciată de însuşi Regele Carol al II-lea şi de membri ai guvernului român care au asistat (cinste rară!) la acel dublu eveniment.  Pictura a fost restaurată între anii 1998-2000 de către pictorii restauratori Ludovic Miltaller senior şi junior (unul de 75 de ani, celălalt de 50 de ani) din Arad, la cererea actualului episcop unit de Lugoj, PSS Alexandru Mesian. Restaurarea s-a făcut centimetru cu centimetru, la toate cotele catedralei, până la înălţimea boltei, folosind guaşe-tempera şi foiţă de aur. PSS Mesian îşi aminteşte că cei doi restauratori, care lucrau zi lumină, până după ora 22, doar cu o pauză de masă, au spus în repetate rânduri că pictura lui Simonescu, realizată în tehnică tempera, de caseină, după reţetele, culorile şi materialele unei fabrici din Dusseldorf, Germania, este una din cele mai frumoase picturi neo-bizantine din toată Europa. Merită menţionat faptul că toate personajele de pe impresionanta boltă a clădirii sunt în mărime naturală, astfel încât cei doi artişti urcaţi pe schele păreau că fac parte din ceata sfinţilor…

În acest fel, opera lui Simonescu a fost salvată şi redată Lugojului pentru încă sute de ani de acum înainte.

Cristian Ghinea, ”Redesteptarea” 787, 2006

Hello my friends, RoMadCars here! Celor cărora nu le sună cunoscut, le spun, mai treceți din când în când pe canalul meu de YouTube. Lăsați un comentariu, un like, abonați-vă, dacă vă place. E o experiență relaxantă, nu e cu politică, nu e cu înjurături, nu e despre mine, nu mă laud singur… E cu un hobby. Iar la întrebarea: da’ ție ce îți iasă la faza asta?, răspunsul este: nimic! Dacă prin ”nimic” se înțelege comunicarea în limba engleză (pentru că l-am dorit un canal universal), prieteni din toată lumea, din Indonezia până în Brazilia, din SUA până în India plus filmare, montaj audio-video, text, voce, traducere, toate îmi aparțin. Efort degeaba? Pentru mine, nu. Cred în bucuria dezinteresată a pasiunii, într-o lume în care ”interesul poartă fesul”. Respectul meu tuturor (sunt câțiva și din Lugoj) celor care cultivă vloguri sau bloguri de calitate!

https://www.youtube.com/channel/UClSJdnzlXW_xKusfycdciUA

Printr-un ordin recent al Ministerului Tineretului și Sportului, profesorul Dorin Mihai Jitaru a devenit Antrenor emerit. Este un titlu mai mult decât meritat, ca recunoaștere profesională a unei cariere de antrenor care s-a întins pe parcursul a patru decenii (1963-2003).

Antrenorul Dorin Jitru și echipa CSS Banatul Lugoj 1990

Venirea la Lugoj a antrenorului Dorin Jitaru a pus piatra de temelie a performanțelor actuale ale voleiului lugojean. Să nu uităm că profesorul Jitaru acumulase experiență la CFR Timișoara, Universitatea Timișoara și mai ales la divizionara A, Farul Constanța, o forță a voleiului feminin din România. La cârma echipei Farul, Dorin Jitaru a obținut două titluri de vicecampioană națională (1980 și 1981), cu participări în cupele europene și cinci medalii de bronz (1977, 1978, 1979, 1982, 1983).

”În 1984, când m-am transferat la Lugoj, CSM avea echipă în campionatul județean, CSS era retrogradată din Divizia școlară, iar catedra de volei de la Școala Sportivă era desființată. În februarie 1985, la ședința de analiză a sportului lugojean, am promis că junioarele iau titlul național în 5 ani și, în 7-8 ani, intrăm în Divizia A. pe moment, diferența între zîmbete și râsete nu a fost prea mare, dar, în luna mai 1990, CSS Lugoj devine Campioana României la Junioare, iar în aprilie 1993, CSS Banatul Lugoj promovează în divizia A”, rememorează Jitaru.

Profesorul Jitaru este cel care a adus voleiului lugojean cea mai mare performanță pe plan intern, și nume titlul de Campioană națională cu echipa de junioare I, în anul 1990.

Echipa Lugojului, campioană națională

Povestea incredibilă a acelui titlu național este cea a unei performanțe pregătite de intrarea în Divizia B, după un meci de… infarct, despre care antrenorul emerit își amintește cu aceeași emoție, ca în urmă cu 30 de ani: ”A fost un turneu final de șase echipe, la Sala Floreasca din Capitală. În acel an, ca să sprijine intențiile Bucureștiului, au dat voie unor junioare care jucaseră în Divizia A să joace la Calculatorul și la Spartac București. Așa că am avut un turneu de o valoare extraordinar de ridicată. Alături de Spartac, Calculatorul și CSM Lugoj, mai erau Oradea și Oltcit Craiova, o echipă redutabilă, campioana en titre a României la junioare, plus Comerțul Constanța, cu foste jucătoare de Divizia A. În prima etapă, am avut meci cu Calculatorul. Ne conduceau cu 2-0 la seturi și aveau 9-0 în setul trei. Situație disperată! Dar Georgiana (n.r. – Jitaru) a luat atunci meciul pe cont propriu, a început să pună mingi pe colțuri, pe centru și am revenit miraculos. De la 0-9 am câștigat cu 15-11, iar setul doi l-am adjudecat cu 15-2. S-a făcut 2-2 la seturi. În al treilea, am avut noi 14-13 și zic, măi, te pomenești că vom câștiga! Apoi, 15-14 pentru București și am crezut că e gata. Facem noi 16-15, hai că mai avem o șansă! Și tot așa, s-a dus scorul până la 21-19. Așa s-a scris istoria primului meci, meciul care ne-a lansat! Apoi, cu Oradea, am câștigat fără emoție. Cele șase titulare de atunci erau Oana Brudiu și Georgiana Jitaru – ridicătoare, Florentina Itu – secund, Monica Szabo – centru, Corina Loch și Lenuța Tudose, ultima venită de la Galați. Acesta era sextetul de bază, care a adus o victorie miraculoasă”.

Turneul final din 1990, câștigat de echipa noastră, s-a jucat la Lugoj, la 13 mai 1990, cu Piatra Neamț, Dinamo București, CSS Craiova, CSS Caransebeș. Echipa campioană națională, CSS Lugoj: Oana Lungulescu, căpitan de echipă, Gabi Schoberle, la 14 ani și jumătate, cea mai bună trăgătoare din țară, în urma acelui turneu, Amelia Nicolae, Dorina Lobonț, Mihaela Muntean, Dana Șipoș și Steluța Horvath.

În îndelungata sa activitate, profesorul Jitaru a promovat 28 de sportive la loturile naţionale de junioare și senioare, printre care o Maestră Emerită a Sportului și 10 Maestre ale Sportului.

De la CSS Banatul Lugoj, acestea au fost: Cristina Schragner (Maestră a Sportului) –lot naţional de senioare 1983-1984, transferată la Ştiinţa Bacău; Claudia Mutaşcu, lot naţional de senioare 1984-1985, transferată la Dacia Piteşti; Simona Orţan, lot naţional de senioare, transferată la Dinamo Bucureşti; Marinela Lungu, lot naţional de junioare, 1990-1991; Delia Chiran, lot naţional de junioare, 1990-1991; Rodica Ciurescu, lot olimpic de junioare Bacău, 1996-1998; Oana Lungulescu, lot naţional de junioare, 1990-1991 și Mihaela Covăcescu, lot naţional de junioare 1986-1987, participantă la turneul internațional de junioare de la Phenian, R.P.D. Coreeană.

Adresăm calde felicitări profesorului Dorin Jitaru pentru această binemeritată recunoaștere!

Cristian Ghinea

Cine își închipuia, la începutul lui 2020, că într-un an rotund, aparent frumos în perfecțiunea lui numerologică, se pot întâmpla atâtea? Că romanele științifico – fantastice, pe care le devoram în perioada copilăriei, vor deveni realitate? Că ”Germenul Andromeda” se va desprinde din paginile genialului scriitor american Michael Crichton și va ajunge la ușile noastre? Că masca, privită ca un accesoriu ”exotic”, purtat din proprie inițiativă în țările Orientului Îndepărtat, va defini noua noastră normalitate?

Un banc… trist, care din păcate nici nu e banc, spune că rușii, pe timpul războiului, regretau vremurile de dinainte, cele cu Gulagul, cu arestările, cu poliția politică. Alea erau vremurile bune! Mai bine cu duba la ușă, decât afară, în ger și sub bombe!

E drept, Cassandrele ne tot avertizau, încă de la sfârșitul lui 2018, despre o criză economică globală. E drept, Forumul de la Davos, ca entitate – știe el ce știe! – vorbea public despre Marea Resetare. Dar iată că acum, în anul de grație 2020, viața bate ”filmul”. Este și greu să faci un bilanț. Toate s-au aglomerat într-un ritm incredibil, de parcă bătrâna planetă vrea să ne avertizeze că răbdarea ei a ajuns la limită.

Mai ieri, prin ianuarie, aflam de nenorocirea de la Wuhan. Deși era vorba de o mega metropolă, mai mare ca Londra sau Parisul, priveam detașați spectacolul din celălalt capăt al lumii. A urmat apoi odiseea vasului de lux ”Diamond Princess”, unde s-au infectat 712 pasageri din 3.711 (13 morți). Când ”Prințesa” n-a fost primită în niciun port al lumii, fiind într-un final blocată la Yokohama și întâmpinată de medici în costume ”spațiale”, am știut că ceva cu adevărat grav se întâmplă. Viața a bătut din nou „filmul” când, ca într-un scenariu apocaliptic, marile metropole ale lumii au devenit pustii, iar animalele sălbatice și-au reclamat, treptat, teritoriul… În primele zile din 2020, o producție cinematografică cu așa subiect ar fi fost considerată ridicolă, exagerată. Acum, ar fi deja depășită.

România n-avea cum să scape din vâltoare. Ne-am mișcat, ca de obicei, cu viteza unei țestoase bătrâne, am luat la mișto, ne-am întrecut la postat bancuri și caricaturi pe facebook. În ianuarie, când am cumpărat, la preț de nimic, 20 de măști, farmacista m-a privit ciudat: hai, domnule, chiar așa v-ați speriat? Cred că asta a fost atitudinea și la București: iar asiaticii ăștia cu virușii lor, cu gripa aviară, cu porcul nebun și liliacul gripat! O să treacă. Și uite că n-a trecut de la sine, nici cu cremă de gălbenele, nici cu castraveți și nici dacă bei o cană de detergent, cum au înțeles unii.

Dacă există o morală a fabulei, aceasta este ”expect the unexpected”! Așteptați-vă la ceea ce nu este de imaginat, adaptați-vă, comunicați on line, învățați lucruri noi, regândiți-le pe cele vechi, reacționați prompt. Lecția lui 2020 este că noua normalitate este deja normalitate, că viitorul nu mai stă la ușă, el este deja aici, în cotidian, printre noi. Și că, da, viața bate ”filmul”!

Cristian Ghinea

Îngerii au nume

Îngerii au nume. Bunica din partea mamei, Adina Picu, în tinerețe. Frumusețe și bunătate, din prima și până în ultima clipă a vieții. Un om care știa să fie auto-ironic (semn al nobleței de caracter, cine mai practică auto-ironia azi?!), o amintire minunată a copilăriei și adolescenței mele.