Feeds:
Articole
Comentarii

Time Machine – Anul 1975, luna aprilie – artiştii Şcolii Populare de Arte din Lugoj, fotografiaţi în faţa căminului culural din comuna Nădrag, înainte de spectacol. În planul secund se vede autobuzul „cu bască” al Teatrului Municipal, vehicul rămas celebru pentru că era dotat cu… sobă pe timp de iarnă. No joke🙂

DSC00248

Iosif Singer ne spune o fascinantă poveste a Lugojului de odinioară şi a Comunităţii Evreieşti pe care o reprezintă cu cinste.  (continuare)

Iosif Singer 1

La terminarea – ca premiant – a şcolii generale elementare, cum îi spunea pe atunci,  m-am înscris la Şcoala Medie Tehnică Financiară din Lugoj, fostul Liceu Comercial, fosta Şcoala Superioară de Comerţ de pe vechea stradă Malinovschi, unde e şi Palatul Milcovici. Acolo, ca elev, am şi contribuit la construirea a trei noi săli de clasă.

După absolvire, în 1955, am început activitatea profesională. Primul meu serviciu a fost de ajutor contabil la Liceul Agricol din Lugoj, apoi contabil şef, până am plecat în Armată, într-un detaşement de muncă cu care m-am perindat prin toată ţara. După patru luni, am fost lăsat la vatră, dar asta e altă poveste.

La revenire, am lucrat la Consiliul Popular al Raionului Lugoj – Secţia Agricolă şi ulterior am fost contabil şef la CAP Lugoj. Din 1965 am intrat în finanţe, în sistemul financiar. 36 de ani am lucrat în domeniu, la început ca şef al Serviciului Buget al Raionului Lugoj şi ulterior ca şef de serviciu la Administraţia Financiară a Municipiului Lugoj.

M-am străduit ca, prin studii individuale, aprofundarea legilor şi instrucţiunilor, prin corectitudine şi fermitate, să-mi adaptez viaţa ca om de finanţe pus în slujba statului şi a contribuabilului. Vreau să precizez că, în acea perioadă, fără abuzuri, încasam peste 90% din taxele datorate. Pe parcursul activităţii mele, an fost dominat de ideea creşterii, a dezvoltării Lugojului, a fostului judeţ Severin şi de aceea am sposnorizat orice acţiune menită să dezvolte ţinuturile mele natale.

Am fost foarte afectat că (n.r. – la reorganzarea administrativ teritorială din 1968) judeţul Caraş – Severin, apoi Severin, cu reşedinţa la Lugoj, a fost desfiinţat şi strămutat la Reşiţa, oraş care nu a avut specialişti în administraţie.

De aceea, împreună cu Coriolan Buciu, şeful Secţiei Financiare a Raionului Lugoj, care e lugojean şi trăieşte încă în Timişoara, subsemnatul, evreul iosif Singer, şef la Buget, am înaintat conducerii de atunci a ţării o scrisoare. De fapt, era un memoriu către Comitetul Central, în care argumentam că este necesar să se facă şi al treilea judeţ în Banat, cu reşedinţa la Lugoj, care să cuprindă estul actualului judeţ Timiş şi culoarul Timiş – Cerna, de la Dunăre (Orşova) şi până la Mureş, aşa cum a fost în istorie. Aceasta a fost prima acţiune de reînfiinţare a judeţului Severin cu capitala la Lugoj, pentru ca apoi să se înfiinţeze un  comitet prin dl. Ioan Valcan (n.r. – ajuns după 1990 vicepreşedinte al Ligii Naţionale Judeţelor Abuziv Desfiinţate).

Noi am făcut însă acest demers pe timpul comunismului, am fost criticaţi pentru asta, dar până la urmă, am obţinut încă de atunci o oarecare compensaţie, prin statutul de municipiu acordat Lugojului. Puţin, din perspectiva timpului, dar atunci era totuşi ceva. Am fost criticaţi pentru că nu ne-am rezumat doar la o scrisoare, ci pentru că am trimis-o la toate localităţile din fostul judeţ. Unii, ca Topleţul, au aderat, ne-au trimis scrisori că vor să rămână la Lugoj, iar alţii, precum Făgetul, de frica Timişoarei, nu.

Trebuie să îmi exprim o mare bucurie că, în 1971, m-am căsătorit cu Maria Biriescu, cu care convieţuiesc de 45 de ani. În aprilie, am împlinit 45 de ani de căsătorie, o căsătorie care a avut şi momente grele, dar le-am trecut cu bine pe toate. O familie, două credinţe. Nu ne-am căsătorit religios. Ea este român ortodox, dar ţinem toate sărbătorile împreună. Maria face atât găluştele specifice de Paştele Evreiesc (Pesah), cât şi sarmalele româneşti de Crăciun.

Am trei fete… Noi nu am avut copii, dar îmi iubesc nepoatele, care sunt ca şi fiicele noastre. Ele sunt: fiica fratelui, Ecaterina sau Caterina, stabilită în Germania, fiica cumatei, Adriana, stabilită în casa socrilor la Criciova şi fiica surorii din Lugoj, Patricia, care a crescut şi în casa noastră. După absolivrea facultăţii, s-a stabilit la Timişoara. Aşadar, am trei fete, care vor fi prezente de ziua mea, împreună cu familiile şi părinţii. (va urma) 

Cristian Ghinea

Pe Iosif Singer, secretarul Comunităţii Evreieşti din Lugoj, îl cunosc parcă dintotdeauna. Iar el mă ştie de pe vremea când îmi urmărea, cu un ochi amuzat, toate poznele copilăreşti pe care le făceam în curtea comună unde am locuit. De-a lungul anilor, ne-am întâlnit cu diverse prilejuri şi de fiecare dată am fost impresionat de calitatea sa, atât de rară astăzi, de a fi şi păstrător al tradiţiilor, şi cronicar al comunităţii evreieşti din Lugoj, secretar şi istoric al ei. La 14 iulie 2016, cu patru zile înainte de împlinirea venerabilei vârste de 80 de ani, i-am luat un interviu, pe care îl voi publica pe măsura transcrierii înregsitrării şi consultării notiţelor, numai acestea fiind 31 de pagini A4. Am renunţat la reproducerea întrebărilor, fragmentînd textul în mici “capitole”, uşor de parcurs. Iosif Singer ne spune o fascinantă poveste a Lugojului de odinioară şi a Comunităţii Evreieşti pe care o reprezintă cu cinste.

Iosif Singer 2

Prin ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la vârsta de 80 de ani şi pentru asta mulţumesc puterii Divine, acestei ambianţe speciale care este Lugojul şi soţiei mele Maria, care m-a ajutat foarte mult în viaţă. Nu zic să închei existenţa la 80 de ani, dar cred că tot ceea ce vine după această vârstă este dat de Divinitate, şi nicio despărţire de lumea asta nu e o surpriză. Am încercat să fac o retrospectivă a activităţii mele, dar am renunţat la aceasta.
E suficient să spun că mă simt un cetăţean al Lugojului care a trecut şi prin bune, şi prin rele, şi că am făcut ceva pentru oraş, mai întâi în domeniul financiar, indirect şi în cel economic, apoi mi-am adus modesta contribuţie la propăşirea spiritului lugojean.

Imediat după Revoluţie, am fost în Consiliul de Administraţie al Industriei Textile din Lugoj şi m-am retras când am văzut „imploziile” – aşadar, din interior, care au dus la prăbuşirea fabricii după doi-trei ani. Am fost în CA şi la altă fabrică, „Julia”, încă mai colaborez cu ei şi azi, fără a mai fi în consiliu. Şi acolo am încercat să o dezvoltăm şi chiar am adus-o la un moment dat la nivel înalt. Din păcate însă, după vizita fostului proprietar din Israel, am înţeles că era o problemă de eficientizare a fabricii, care şi aşa lucra cu personal puţin.

Bun, haideţi să începem cu începutul. M-am născut la Lugoj într-o zi de vară la 18 iulie acum 80 de ani. Părinţii lucrau la Căminul de Bătrâni al Evreilor de pe Cuza vodă nr. 6, mama Elena fiind bucătăreasă şefă. Tata Eugen, de meserie oficial sanitar şi comerciant, a fost de toate. A avut o prăvălie la Făgat, dar fost nevoit să plece de acolo din cauza Conversiunii din anii ’30. Ce a fost această Lege a Conversiunii, dată atunci? S-au şters toate datoriile clienţilor, ştiţi cum era pe vremea aceea, cu scrisul în caiet, dar datoriile evreilor la bănci au rămas. Ei compensau lipsa de încasări prin fonduri scoase de la bănci, şi atunci, ca banca să nu-i vîndă casa, şi-a vândut el prăvălia cu localul, cu ce avea avea acolo. Apoi a mai avut o prăvălia la Bunea, un sat lângă Făget, dar s-a lăsat şi a venit la Lugoj, ca infirmier.

Tata s-a născut într-o familie de evrei din Alba Iulia, O familie iniţial destul de înstărită, pînă ce averea s-a împărţit la cei 14 fraţi. Bunicul patern Marton Singer a făcut 12 copii cu prima soţie şi doi cu cea de-a doua, după moartea primei neveste. Şi aşa, ca un fapt interesant: când s-a dus la notariat să declare pe ultimul băiat, probabil că a fost multă veselie şi notarul l-a trecut de religie ortodox român! Îl chema Heinrich Singer şi l-au făcut de religie ortodox român. Reversul: nu l-au dus la muncă obligatorie în perioada persecuţiei, că era ortodx român. Iată că uneori o greşeală mai aduce şi câte un lucru bun …

Părinţii mamei au venit din Austro-Ungaria. Bunicul matern era Adolf Semel, care s-a stabilit la Lugoj, împreună cu familia lui. A murit în 1898 şi este înmormântat în Cimitirul Evreiesc din Lugoj. Îl vizitez, şi îi mai pun câte o pietricică la mormînt (n.r. – după obiceiul evreiesc).

Meseria bunicului Semel a fost de brutar. Semel – aşa se numeşte o pîiniţă mică, alungită. A lucrat la brutăria familiei, de pe Magyar Utca – sau Măgeruţa, cum îi zic lugojenii. Brutăria era condusă de străbunicul, urma să o preia el, dar a murit tânăr, la 40 de ani.

Aşa se face că, din 1936, sunt lugojean get beget şi pot spune că şi eu am un car de oase în cimitir. La naşterea mea, comunitatea evreiască era o comunitate prosperă, dar care începuse să se îngrijoreze de fenomenul antisemit care îşi făcea simţită prezenţa. Comunitatea avea 1.700 de membri. Din punct de vedere numeric, ea urma să crească cu încă 250-300 de femei şi copii aduşi cu domiciliul forţat din Darabani – Dorohoi, bărbaţii fiind la muncă obligatorie, la care s-a adăugat un număr mare de evrei din Cernăuţi. Dintre aceşti nou veniţi, unii au răma la Lugoj pînă la sfîrşitul zilelor lor. Alţii, cei mai numeroşi, au plecat însă în Israel.

Eu m-am născut în Căminul de Bătrâni de pe str. Cuza Vodă. La naşterea mea, Huszar Bacsi (Vilmos), care era preşedintele comunităţii, a cumpărat un loz care pare-se că a fost câştigător. Aşa am devenit copilul destul de răsfăţat al tuturor celor din cămin. Erau oameni bătrâni şi săraci, dar eu mă consideram alintat. În loc să mă joc cu copiii, eu mă jucam cu cei în etate şi asta mi-a dat un soi de maturitate, o precocitate în gândire.

În 1943 m-am mutat într-un cartier românesc, pe strada Astalaş, uliţa Mişăilor. Mişăii aceştia – a nu se confunda cu Mişeii – erau oameni inteligenţi, “scuturaţi”, cu porecle pitoreşti. Era acolo o familie “Crai”, alta “Împărătuş”, alta “Vlădică” (Puiu Popa), una “Zamă” şi alta “Brozbă” (frunză, buruiană). Şi mai era o familie de evrei, Springer. O familie destul de cunoscută în epocă, tatăl şi fiul erau birjari. Vreau să spun că m-am integrat perfect cu toţi copiii şi perietenii de pe stradă – din păcate mulţi trecuţi azi în eternitate.

Eu mi-am respectat tot timpul religia, tatăl fiind habotnic. În casă am păstrat tot timpul caşrutul, mâncarea rituală tradiţională. Dar cu copiii, am participat la toate evenimentele străzii, nunţi, botezuri, înmormântări, ba chiar am fost şi la colinde, ca evreu, eram tolerat, că se mai găseau unii să întrebe. Numai deac nu am fost, ştiţi, acei copii care se îmbracă în straie popeşti şi stau alături de popa. Apoi, dacă mă duceam în vecini şi mă îmbiau cu carne de porc, nu refuzam, că îmi plăceau şi cârnaţii. Dar acasă, nu.

Prin 1947, am terminat Şcoala Evreiască, în ultima promoţie a Şcolii Israelite din Lugoj, cum s-a numit pe atunci. Deşi era şcoală comnfesională, vreau să vă spun că limba de predare era româna, iar ultimii învăţători au fost concetăţeni români. Evrei erau domnişoara Kesler şi doamna Magda Klein, care a fost şi directoare. Români erau Maria Dumbravă şi d-ra Angelica Popovici.

Asta a fost însă mai târziu. În 1942, comunitatea evreilor a fost alungată din clădire, ca şi şcoala, fără să primim în loc un spaţiu. Comunitatea s-a mutat la Sinagogă. Ca urmare, am încercat spă facem şcoală în Parcul George Enescu, unde am suportat bombardamentele cu pietre din partea concetăţenilor, mai ales germani. Apoi şcoala s-a mutat în curtea părinţilor prof. dr. Pick, de pe strada comuna din Paris şi în final am ajuns pe Cernei, colţ cu Dobrogeanu Gherea. După 23 august 1944, ne-am mutat în clădirea Şcolii generale nr. 6, unde funcţiona şcoala germnană, şi nu era o ambianţă prea plăcută.

În anul şcolar 1944-45 ne-am întors la vechea şcoală din curtea Sinagogii. Vreau să spun că am avut mari probleme cu drumul pînă la şcoală, unde aşteptau să mă bată. Era numai noroi la podul de Beton, era un glod galben în care îmi pierdeam pantofii, darmite să mai şi fug! Aşa că multe zile am lipsit de la şcoală. Existau aceste resentimente din timpul dictaturii antonesciene faţă de evrei.

În 1948, m-am înscris la celebra Şcoală primară “Ion Vidu” din Lugoj, actuala Şcoală Generală nr. 3, unde am terminat şapte clase, având profesori remarcabili: Simu la istorie, Petraşcu la ştiinţe naturale, doamna Halhoi de franceză, dar făceam limba română cu ea, doamna Oprea – foarte drăguţă, absolventă de Teologie din Cernăuţi, care cunoştea foarte bine viaţa evreiască, mai era Constantin Miu Lerca. A propos de acele resentimente, în 1949 s-a legat de mine când am fost ales în consiliul de conducere al şcolii, întrebând – ce caută acest elev aici? Dar, în fine, trecem peste asta …

Prietenii mei erau de toate naţiile, cam 80% fiind români. Colegi de şcoală şi de clasă (clasa era mixtă) am avut copii de paori, de maistori şi de sodali (calfe): Vasi Micula, campion de lupte, Tică Dragomir, Lazăr „Păcicaşu”, cum avea porecla şi, cu regret, trebuie să-i pomenesc pe cei mai buni prieteni ai mei – Ilie Corneanu, fiul învăţătorului Corneanu şi nepot al învăţătorului Onae şi Lazăr Dan, fiu de preot, care s-a stins în 2015.

Cristian Ghinea

(va urma)

Bunicul meu, învăţătorul Florea Picu, în mijlocul învăţăceilor de la Şcoala nr. 4 Mixtă Poiana Mare, 15 iunie 1933. Imaginea îl arată, cu costum şi cravată, la 31 de ani. A trăit aproape un secol. Nu şi-a pierdut niciodată eleganţa şi distincţia din această fotografie de epocă.

Florea Picu 15 iunie 1933 - resize

Schimbarea la faţă a sfinţilor este cu siguranţă o minune, un semn, un fapt supranatural. Schimbarea la faţă a muritorilor de rând, chiar şi a putătorilor de sutană, nu este întotdeauna la fel de minunată, ba chiar uneori este de-a dreptul jenantă, penibilă. Un astfel de exemplu l-am găsit într-un almanah tipărit în 1918, pe care mi l-a încredinţat regretatul om de cultură lugojean Emilian Iclozan, de care puţini îşi mai amintesc în prezent.

DSC00402 (Medium)

Temenele adânci în faţa Arhiducelui Albrecht. Însă astfel de schimbări la faţă nu sunt chiar o noutate. Aflăm dintr-un almanah al Episcopiei Caransebeşului tipărit în 1918 (adică înainte de Marea Unire) că şi întâiul patriarh al României reîntregite, Elie Miron Cristea, suferea de astfel de transformări subite. Dintr-un supus credincios al Imperiului Austro-Ungar, înaltul prelat a devenit peste noapte un mare supus, la fel de credincios, al noii stăpâniri româneşti.
Chiar în 1918, anul marii adunări de la Alba Iulia, la Caransebeş a poposit în primăvară Alteţa Sa Arhiducele Albrecht. Iată descrierea evenimentului în almanahul caransebeşean: „La sărbătorile Sfintelor Paşti a avut oraşul Caransebeş fericire de a primi pe Alteţa Sa imperială şi regală arhiducele Albrecht, fiul arhiducelui Frederic, ca reprezentant al majestăţii sale Regelui nostru Carol, venit la solemnitatea desvălirei monumentului fericitei Regine Elisabeta, apoi şi a inaugurărei edificiului nou gimnazial şi a desvălirei monumentului ridicat în curtea gimnaziului, în onoarea (…) eroilor căzuţi pe câmpul de luptă, profesori şi tinări, cari din urmă din băncile şcoalei au luat arma în mână pentru apărarea patriei şi a tronului, dând probe de vitejie strălucită (…).”
Alteţa sa Arhiducele Albrecht a electrisat întreg publicul cu înfăţişarea sa tânără şi zâmbitoare, cu păşirea amicală, lipsită de orice rigiditate. O păşire liberă, vioaie, primind cu zâmbet de bucurie manifestaţiunile de loialitate şi uralele publicului.

DSC00399

Patriarhul României mari jura credinţă Casei domnitoare Habsburgice. Alteţa sa a binevoit să primească şi deputaţiuni şi aşa i s-a prezentat şi Prea Sfinţia sa Domnul Episcop Miron E. Cristea cu o deputaţiune (n.r. – delegaţie) a bisericei, preoţi şi mireni, cu care ocasiune a rostit următoarea cuvântare: „Alteţa Voastră cesaro şi regească, vizita Alteţei Tale în oraşul şi ţinutul nostru din prilejul festiv al manifestării sentimentelor de pietate faţă de fericita noastră Regină Elisaveta şi în calitate de reprezentant al gloriosului nostru Rege Carol IV, a stârnit mare bucurie în inima preoţilor şi credincioşilor din eparhia Caransebeşului.
Sunt interpretul fidel al sentimentelor tradiţionale ale tuturor institutelor bisericii mele şi al credincioşilor mei Români, când înaintea feţei Alteţei Tale din nou dau espresiune alipirii noastre omagiale şi fidelităţii noastre nestrămutabile cătră:
Majestatea Sa gloriosul rege Carol IV, cătră Majestatea Sa iubita noastră Regină Zitta, precum şi cătră membrii glorioasei Case domnitoare Habsburgice; accentuând cu tot respectul că fidelitatea cătră tron şi patrie esprimată de mine în cuvinte debile au dovedit-o şi pecetluit-o vitejii fii Români ai eparhiei mele (n.r. – care au slujit în armata imperială) cu nenumăratele şi de toţi recunoscutele lor fapte eroice şi marele lor jertfe de viaţă.
Cu deosebit respect rog pe Alteţa Ta ca să asiguri graţios pe Majestatea Sa şi pentru viitor de loiala noastră supunere.
Trăiască Majestatea Sa Regele Carol IV,
Trăiască Majestatea Sa Regina Zitta,
Să trăieşti şi Alteţa Ta la mulţi ani!”
A urmat răspunsul Alteţei Sale după care apoi a agrăit aproape pe toţi membrii deputaţiunei în modul cel mai afabil.”

DSC00401 (Medium)

Cu aceeaşi smerenie, dintr-o barcă în alta. Desigur, citind un asemenea text, rămâi mut…, dar nu neapărat de admiraţie. Cel care aducea „espresiunea alipirii omagiale” către autorităţile imperiale, şedea la Alba Iulia în fruntea mulţimilor de români, alături de episcopul greco-catolic şi viitorul cardinal Iuliu Hossu (care a citit proclamaţia alipirii Transilvaniei la patria mamă), omagiind însă cu totul alte autorităţi. Dr. Elie Miron Cristea, născut la Topliţa în 1868, de Sf. Ilie, a studiat teologia la Sibiu, apoi în perioada 1890-91 a funcţionat ca învăţător la Orăştie. În toamna anului 1891 merge la Universitatea din Budapesta, unde studiază filosofia, obţinând în 1895 titlul de doctor. În ziua de Rusalii 1908, a fost hirotonit protosinghel, apoi a fost ales episcop la 20 aprilie 1910. După înfăptuirea Marii Uniri, ctitoreşte Mânăstirea Izvoru Miron de la Româneşti, de lângă Făget. A rămas în istorie ca întâiul Patriarh al României reîntregite. Cât despre „schimbările sale la faţă”, singurul în măsură să-l judece este Dumnezeu cel bun şi veşnic.
(Cristian Ghinea – text publicat în cartea mea „Intra muros” Ed. Anthropos Timişoara 2006) 

DSC00395 (Medium)

Lumea comercianţilor lugojeni de acum aproape un secol intra în epoca vitezei odată cu apariţia “autocalculatorului rapid şi précis”, editat de Tipografia Husved şi Hoffer din oraş. Vânzătorii mai înceţi la socoteli sau mai lipsiţi de har la matematică nu aveau să mai aştepte să se adune cozi în faţa tejghelelor, până făceau ei calculele, cu creionul chimic purtat după ureche. “Autocalculatorul” punea la dispoziţia fiecărui comerciant lugojean – gata calculate, toate acele date necesare la cumpărări, vânzări, rata dobânzilor etc. şi a căror socoată necesita mai mult timp.

DSC00396 (Medium)

“Autocalculatorul” era, de fapt, o broşură publicată în limbile română, maghiară şi germană, care conţinea o mulţime de tabele cu date precalculate. Un comerciant căruia i se solicitau 23 de metri de pânză, metrul fiind 58 lei, afla fără greş şi rapid din table că suma pe care trebuia să o ceară era de 1334 lei.

 

Desigur, nu toate lucrurile erau aşa simple, dar erau mai rapide şi mai corecte decât calculele la care orice om mai putea da greş. În cazul depunerilor la bănci, toate răspunsurile se găseau în tabelele de dobânzi: “dacă de exemplu avem la o bancă un libel de depunere de 14.286 lei, cu 12% şi dorim să ştim ce dobândă trebuie să primim pe jumate de an, fără a ne atinge de suma asta tot timpul, atunci ne uităm la tabela de 12%, unde ne uităm cât ni se cuvine pe jumate de an pentru 10.000 lei, apoi 4.000 lei, 200 lei, 80 lei şi 6 lei. Apoi se face totalul şi rezultă 857 lei”.

DSC00397 (Medium)

“Autocalculatorul” apreciat de editor ca fiind “indispenzabil” pentru oricine, mai conţinea socotirea procentelor, a lichidelor, calcul de schimb valutar şi altele. Totul era conceput foarte simplu, la nivelul unui funcţionar cu nivel minim de instruire. Până şi paginile erau numerotate în aşa fel, încât, de exemplu la pag. 38 să găseşti bucata sau cantitatea care valora 38 de lei.

DSC00398

Împrumuturile cu dobândă erau lucru delicat şi la anul 1923, când a apărut “autocalculatorul”. Cei care se ocupau cu aşa ceva erau îndrumaţi strict: “cel care datorează suma iscăleşte în partea de jos a cambiei, iar cei care girează în dosul cambiei, 5-6 cm depărtare unul de altul. Actul care conţine ştersături sau corectări nu este valabil. Dacă cel dintâi e persoană particulară, fără a fi comerciant, va trece înaintea semnăturei sale următoarele: bun şi aprobat pentru suma de (aici urmează suma în cifre şi litere). La complectare trebui grijit ca ziua scadenţei să fie précis menţionată”.

Orice calfă era în stare să servească un client care îi cerea o marfă în litri, pentrui că “autocalculatorul” îi spunea câte măsuri înseamnă asta. Şi puteau scoate de pe raft rapid cantitatea solicitată, folosind tabela care spunea de câte bucăţi, coli sau metraj ai nevoie pentru a însuma o anume cantitate.
Deşi la ora actuală, ca şi uitatele tabele matematice (vi le mai amintiţi?) “autocalculatorul” poate stârni zâmbete, el rămâne un exemplu de simplitate şi eficienţă într-o lume fără computere, dar din ce în ce mai grăbită. (Cristian Ghinea)

Sâmbătă, 23 aprilie 2016:  Stash Wyslouch String Band, un concert foarte reusit la Lugoj! Trupa americană de bluegrass şi metal acustic a concertat în faţa ambasadorului SUA, Hans Klemm, aflat în sala Teatrului Municipal „Traian Grozăvescu”.

DSC01327 (Medium)

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 46 de alți urmăritori