Cum era sărbătorită pe vremuri Ziua Internaţională a Copilului? Cum se bucurau copiii Lugojului de 1 Iunie acum 50 de ani? În cele ce urmează, încercăm să recreăm – fără a cădea în nostalgie – lumea anilor ‘70, pentru a vedea cum se bucurau pe atunci cei mici, dar şi părinţii şi bunicii, la început de vară.
Poate părea uluitor, dar în anii încă „respirabili” ai perioadei de dinainte de ‘90, alternativele de distracţie erau numeroase, ieftine şi la îndemână.
Printre acestea se numărau cofetăria, filmul (mai ales că se deschidea şi grădina de vară de la ITL!), jucăriile fabricate la Lugoj, la IUPS ”9 Mai”, bălăceala la Plopi, pe malul Timişului, plimările pe Corso şi, bineînţeles, serbările de la şcoală, că tot venea vacanţa!
Bucurii de interior şi exterior: clasorul cu timbre şi bicicleta Pegas
La o privire generală, cam toate distracţiile din acea vreme erau centrate pe activităţi creative şi în aer liber. Deşi unii îşi amintesc cu nostagie desenele animate naive cu ”Mihaela” sau filmele gen ”Veronica”, în coproducţie cu moldovenii de peste Prut, programele televiziunii alb-negru erau total nefrecventabile.
Lugoj – partea neschimbată din „Corso” (30 martie 2018) – foto Cristian Ghinea
Cineva puncta, inspirat, că tinerii, copiii din ziua de azi au mai multe ”jucării” ca atunci, dar şi mai puţini prieteni reali. Fireşte, asta nu înseamnă că ei sunt sub copiii de acum jumătate de veac! Doar atât, că epoca actuală a informaţiei, jocurile video, computerul, telefonul mobil, mania reţelelor sociale şi abundenţa jucăriilor la care generaţiile vechi nici nu puteau visa, nu îi fac pe micuţii de azi mai fericiţi. Paradoxal, ei sunt mai singuratici şi, în anumite cazuri, chiar mai depresivi. Lumea modernă le-a oferit lucruri frumoase, dar le-a răpit căldura unui cămin firesc, cu părinţi plecaţi departe să strângă fiecare bănuţ trimis acasă. Iar unii ar renunţa la hăinuţe, jucării şi gadget-uri scumpe, doar pentru a-i avea alături pe părinţi acasă.
1 Iunie, între şcoală şi distracţia adevărată
1 Iunie începea de obicei la şcoală, cu activităţi considerate distractive, dar care erau banale şi cam plictisitaore. Se confecţionau ghirlande şi ”lanţuri” din hârtie colorată, se confecţionau Mickey Mouse decupaţi după şablon, cu trusa de traforaj, care erau apoi vopsiţi cu pensula, după talentul fiecăruia, şi puşi la expoziţie, pe holurile şcolii.
În lipsă de altceva, copiii ”epocii” aveau câteva alternative sănătoase. În general, băteau mingea prin curţi, ieşeau la Parcul George Enescu sau la Baza Ştrand, la o partidă de tenis de câmp, sau plecau cu prietenii la o plimbare cu biciletele ”Pegas”, ”Tohan” sau „Standard” (un fel de medie între primele două). Când mai ploua, cei mai studioşi se refugiau acasă, cu o carte sau cu clasorul cu timbre în mână. Colecţionarea mărcilor poştale, pasiune aproape dispărută în prezent, era încurajată în epocă, majoritatea copiilor anilor 60-70 cumpărând, măcar o dată, celebrele ”plicuri filatelice cu premii”, prilej de târguieli şi schimburi cu colegii de şcoală, pentru a forma râvnitele serii complete. Ieftine şi la îndemână erau jucăriile produse chiar la Lugoj, la IUPS ”9 Mai”, de la camionaşe şi carusele pentru interior, la găletuşe şi cărucioare pentru jocul afară.
Cine nu făcea baie la Timiş era ”tocilar” sau…”plantă”
La Lugoj, baia în Timiş, la Plopi, era sfântă încă din ziua de 1 mai. Cine nu mergea la baie de 1 mai era catalogat drept… ”tocilar” sau „plantă”. E drept, buletinul meteo parcă juca mai puţine feste, iar din mai până în octombrie, vremea era plăcută, călduroasă şi însorită. Desigur, 1 iunie venea şi cu propaganda vremii, cu activităţi pioniereşti (mai tărziu fuseseră înregimentaţi şi preşcolarii, ca ”Şoimi ai Patriei”, pe seama cărora se făceau sumedenie de bancuri) şi alte chestii asemănătoare. Dansurile, recitările şi alte puncte din programul ”oficial” se ţineau tot jos, la Plopi, pe scena de beton care a mai supravieţuit şi în ziua de azi şi care a devenit adăpost al câinilor vagabonzi pripăşiţi pe malul Timişului.
Lugoj, farmecul vechiului Corso, cu micile sale prăvălii
Dar, dacă mergeai la baie, trebuia să fii echipat nu numai cu pătură şi slip. Un accesoriu la modă erau paletele de badminton, sau rachetele de tenis, care se găseau din belşug la magazinul de sport situat la parterul palatului Bejan, în latura de pe malul Timişului. Era un magazin interesant, pentru că tot acolo găseai instrumente muzicale (chitarele româneşti sau bulgăreşti erau la mare căutare, în perioada de glorie a muzicii folk şi a mega spectacolelor cenaclului ”Flacăra”, impregnate de cultul personalităţii poetului Păunescu), palete de tenis de masă, tenişi chinezeşti cu talpă albă şi ”bulă” albastră pe gleznă, iar dacă aveai noroc, mai nimereai şi câte un disc EMI indian cu muzică occidentală (Rolling Stones, de exemplu), marfă rară pe acea vreme.
Savarina la Cofetăria ”Unirii” şi Piedone Africanul la ”grădină”
Plimbările pe Corso, solo sau cu prietenii ori prietena, erau musai acompaniate de opriri la cofetăriile oraşului, înainte de un film la ”mozi”, căci Lugojul avea pe atunci patru cinematografe: Victoria, 23 August, sala Clubului ITL şi celebra grădină de vară de la ITL, care avea o mega capacitate de 600 de locuri în aer liber. Rulau filme grandioase precum ”Spartacus”, ”Antoniu şi Cleopatra”, ”Căderea Imperiului Roman”. În lipsă de filme horror, rulau aventurile simpaticului jandarm Louis de Funes, westernuri cu John Wayne, filme de capă şi spadă, şi mai târziu, chiar SF-uri precum „Războiul stelelor” ori „Imperiul contraatacă”. Printre producţiile autohtone acceptabile se numărau câteva comedii precum ”Astă seară dansăm în familie” ori aventurile Brigăzii ”Diverse”… la munte şi la mare. Comedii precum ”piedone Africanul”, cu celebrul actor italian Bud Spencer care îi snopea pe toţi bandiţii în bătaie, ori aventurile lui ”Sandokan, Tigrul Malaeziei”, făceau furori. Mai ales fetele veneau să îl vadă pe actorul Kabir Bedi în rolul Sandokanului, cu ochii lui pătrunzători, care te băgau în boală! Ca să înţelegeţi ce era copilăria pe atunci, adolescentele veneau cu casetofonul în sala de cinema pentru a înregistra celebra melodie de generic de la ”Sandokan”, pe care nu o difuza singurul post de radio oficial al vremii.
Partea dulce a după amiezii era asigurată de prăjiturile cremeş, crempita, tortul Diplomat ori savarinele însiropate de la Cofetăria Unirii sau de la Liliacul, din centru. Acestea veneau la pachet cu sucuri gen ”Citro” (cel mai popular, la 25 de bani, se ”dezumfla” instantaneu după desfacerea dopului), ”Cico”, ”Lămâiţa” ori produsul numit abrupt ”Gius” (probabil de la ”Juice”), care se prepara pe loc cu apă de la sifon, lămâie şi zahăr. Deşi dieteticienii de azi ar ridica mustrător din sprânceană, combinaţia de băuturi gazoase plus zahăr nu speria pe nimeni. Poate că nici zahăr nu era prea mult, acesta începând să cam dispară din peisaj prin anii 80. Iar dacă nu mai găseai bomboane Cip, Cibo, Vinga, ciocolata Rom sau altele, aveai la dispoziţie magiun, tablete de glucoză care strepezeau dinţii, ciocolată de casă, care se făcea tare ca piatra ori marmelada care se tăia cu cuţitul de lemn şi era împachetată în hârtie de ambalaj. Şi, să nu uităm, marea bucurie a copilăriei: scoruşele, vândute de babele sfătoase care se aliniau în faţă la ”Cadouri”! (c) Cristian Ghinea
