Cel mai vechi disc cu Corul Vidu păstrat la Lugoj

Un lugojean deţine cea mai veche înregistrare audio a Corului Vidu. Dr. Dan Traian Demeter a achiziţionat de la un cunoscut colecţionar din Timişoara, un disc de la începutul secolului trecut care conţine trei înregistrări originale ale coralei lugojene, care se numea pe atunci Reuniunea Română de Cântări şi Muzică.

Dr. Dan Traian Demeter, nepot al celebrului tenor Traian Grozăvescu şi un pasionat al istoriei lugojene, are în colecţia sa cea mai veche înregistrare audio a Corului Ion Vidu din urbea noastră. Albumul a fost achiziţionat de la universitarul timişorean prof. dr. Ion Iliescu şi datează datează din perioada de dinaintea Primului Război Mondial.

Discul de ebonită „Pathe Platten” fabricat în Germania are imprimate pe o parte melodiile „Auzi valea” şi „Pâc”, iar pe cealaltă parte melodia „Coasa”. Seriile trecute pe disc, 16.468 şi 16.455, indică faptul că acest album a fost imprimat în perioada anilor 1910-1912. Este cea mai veche înregistrare cu vocile lugojenilor de acum peste 100 de ani aflată în posesia unui colecţionar din Lugoj.

Albumul funcţiona pe un gramofon de 90-100 de turaţii şi are anvelopa originală, unde sunt trecute specificaţii şi instrucţiuni de folosire. Interesant este termenul folosit pentru pick-up-urile acelor vremuri, şi anume Sprech-Maschinen, adică „maşini vorbitoare”. Pe anvelopă este imprimată şi ştampila controlorului de calitate nr. 3, care s-a asigurat că sunetul este la standardele cele mai înalte ale anilor de început al secolului XX. Dr. Dan Traian Demeter intenţionează să poată reda în condiţii de studio nepreţuitul album cu vocile coriştilor lugojeni de acum un veac.

„Am păstrat acest disc în ideea că odată şi odată voi avea posibilitatea să-l duc într-un studio bine dotat, cu aparatură corespunzătoare şi care, mai ales, să poată reproduce aceste melodii ale strămoşilor noştri. Ar fi extraordinar să ascultă, după mai bine de un veac, vocile coriştilor lugojeni de la începutul secolului XX”, ne-a declarat colecţionarul.

Pentru aceasta, trebuie nu numai un ac şi o doză speciale, ci şi un aparat compatibil de redare, care să meargă la turaţia indicată. Raritatea acestor discuri, spune colecţionarul, e dată nu numai de vechime, ci şi din faptul că sunt fabricate din ebonită, material greu şi care se sparge foarte uşor. (c) Cristian Ghinea

 

Anunțuri

Ionel Lăpădătescu, şoferul patriot: “Toată viaţa am condus numai IMS şi ARO”

ARO-ul condus de Ionel Lăpădătescu este singurul model 243D cu motor original care mai circulă în Lugoj. Maşina fabricată în 1992 şi luată direct din fabrică, de la Câmpulung Muscel, este nu numai un supravieţuitor, ci şi motiv de mândrie pentru proprietar. În plină modă a „gipanelor” plimbate ostentativ pe străzile oraşului, Ionel Lăpădătescu vrea să demonstreze tuturor că vehiculul său de teren este mai puternic şi are viaţă mai lungă. Departe de a fi o marcă „moartă”, ARO trăieşte prin aceşti pasionaţi care o apreciază şi o ţin în viaţă.

 

 

ARO 243 D din 1992 fotografiat la Lugoj, în 8 septembrie 2017

Ăsta da, cal de povară!

Maşina, dotată cu motor diesel D 127, de mare turaţie, în 4 timpi, cu 4 cilindri dispuşi in linie, are capacitatea cilindrică de 3.116 cmc. Ionel Lăpădătescu spune că nu ar schimba-o pentru nimic în lume. „Piesele de schimb şi repaţiile nu sunt aşa costisitoare ca la maşinile străine. Iar cât am chinuit-o, cât am încârcat-o şi cât am forţat-o, nu cred că ar fi rezistat una din astea noi, cu transmisie cu cuplare electronică, cu toate dichisurile astea noi! Acum se tot face paradă cu maşinile astea noi zise de teren. Ele sunt bune, nimic de zis, dar doar atât cât electronica le ajută!”, spune proprietarul.

ARO-ul domnului Lăpădătescu nu este piesă de muzeu, ci „cal de povară” care transportă materiale zi de zi. La ora discuţiei noastre, omul tocmai descărca o remorcă de nisip. „Eu sunt din zona Băile Herculane, de la Baia de Aramă – Ponoarele. Am urcat pe toate dealurile alea încărcat şi în maşină, şi cu remorca plin[, fără nicio problemă. La un moment dat, cu încărcătură cu tot, am avut şase tone şi jumătate. Asta înseamnă că, scăzând greutatea maşinii şi a remorcii, am cărat peste trei tone de material cu ea. Ăsta da, cal de povară!” – adaugă Lăpădătescu.

Toată viaţa la volanul ARO şi IMS!

La unitatea militară unde a lucrat, Ionel Lăpădătescu a condus numai ARO şi de atunci şi admiraţia sa faţă de acest vehicul de teren care devenise o adevărată emblemă a industriei auto autohtone. Ca subofiţer auto, a învâţat să aprecieze atât vechile M481 (IMS-urile, cum erau cunoscute), dar şi vehiculele din gama ARO.

„Am tot mers cu ele până au rămas suspendate, pe burtă. M-am îngropat cu ele în noroi şi doar când a rămas saşiul suspendat şi roţile s-au învârtit în gol, abia atunci m-am oprit. Am făcut aplicaţii cu ele pe dealuri, pe câmpuri, pe teren accidentat… Atâta timp cât roţile au pe ce să se învârtă, ARO nu se opreşte”, arată veteranul şofer. El nu se poate împăca nici acum cu oprirea producţiei la Uzinele ARO din Câmpulung Muscel după ce, între 1957 şi 2003, au fost produse peste 380.000 de maşini din gama ARO. „Pentru noi, cei care apreciem ARO, e o mare dezamăgire. Iar pentru cei care au distrus fabrica, ar trebui să fie o mare ruşine. Trebuia doar puţin lucrat la design şi la confort, şi maşina era competitivă. Confort în sensul că uşile să se închidă bine, sistemul de climatizare să fie puţin adaptat spaţiului şi nişte scaune mai confortabile… Nu era o investiţie mare!”, e de părere Lăpădătescu, care este de acord că şi pe partea mecanică o cutie de viteze în cinci trepte ar fi obligatorie.

Cum a ajuns calul de povară al românului…. maşină de „lux”

Introducerea plăţii a 60 de lei pe fiecare 200 cmc la categoria „autoturisme”, unde era încadrat ARO, a dus la transformarea unei maşini populare în vehicul de lux. Impozitul anual pentru un ARO cu opt locuri (două în faţă şi şase pe cele două banchete din spate) era de 48 de milioane de lei vechi! Nici în aceste condiţii, dl. Lăpădătescu n-a vrut să renunţe la iubitul său ARO şi l-a reomologat ca vehicul utilitar, scotându-i banchetele din spate.

„Din 92 de când am cumpărat-o, n-a fost zi în care să nu pot lucra cu ea. Au mai apărut mici defecţiuni, e adevărat, bucşe, pivoţi, din astea uzuale… Dar nu renunţ la maşină, pentru că pot pune pe ea oricâtă greutate”, se arată convins Ionel Lăpădătescu.

La plecare, omul spune că este chiar bucuros să vorbească despre ARO, pentru că este patriot şi are un mesaj de transmis: „Sunt printre românii ofticaţi că n-am profitat de brandul şi de maşina asta, care s-a exportat în zece ţări, chiar şi în SUA. De ce are atâta succes Dusterul? Pentru că dă calitate bună la preţ mic. ARO ar fi făcut exact asta: dădea putere şi fiabilitate la preţ redus. Şi era o maşină sută la sută românească”!

(C)Cristian Ghinea

Amurg, neon, solitudine

Papa Ioan Paul al II-lea în 1999, la Bucureşti

Vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti a fost un eveniment la care am fost prezent, ca jurnalist acreditat. Vizita a avut loc la 7-9 mai 1999 şi a fost prima vizită a unui Papă într-o ţară ortodoxă, sub semnul ecumenismului şi reconcilierii.

Vizita a fost un semnal puternic al României pe plan extern. S-a spus atunci că un Papă slav a întâlnit un Patriarh latin (PF Teoctist). Imaginile cu Suveranul Pontif şi Papamobilul său Mercedes le-am surprins în faţa Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti. Mai seturi foto de la Parcul Izvor şi de la Patriarhie, dar aici apare şi Papamobilul.”Vin pe pământul vostru ca pelerin al păcii, al fraternităţii şi al înţelegerii în sânul naţiunilor, între popoare şi între discipolii lui Cristos” (Ioan Paul al II-lea, Discurs la Palatul Cotroceni) .

„Romania, ţară punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Occidentală şi Orientală, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de Grădina Maicii Domnului, vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi al Preasfintei Fecioare Maria! În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei!” (Papa Ioan Paul II, Bucureşti, 1999)

Pentru presă, vizita Papei a fost împărţită în 14 evenimente, iar legitimaţiile s-au dat separat, numerotate în funcţie de cronologia vizitei, începînd cu sosirea aeronavei Alitalia pe Aeroportul Băneasa. Prezent la opt evenimente, am reprodus legitimaţia cu nr. 10. (c) Cristian Ghinea

Distracții estivale în Lugojul de odinioară: pontonul lui Kari Bacsi și bazinul olimpic al lui Mișu Storcevoi

Lugojul a avut bazin de dimensiuni olimpice, foarte apreciat și foarte frecventat în epocă. Din anii 50 și până la sfîrșitul anilor 80, era locul favorit al distracțiilor estivale din oraș. Și – da, a existat un om capabil să ducă până la sfârșit proiectul unui bazin olimpic la Lugoj. Inginerul Mihail (Mișu) Storcevoi merită a fi apreciat pentru acest lucru și nu numai.

Mișu Storcevoi, inginerul care a construit primul bazin olimpic la Lugoj

Ca refugiat de peste Prut, Mișu Storcevoi a ajuns la Lugoj.

”Absolvent a două facultăți (Artele Frumoase – Iași și Agronomia la ”G. Asachi” Iași ), el a lucrat mai întâi la Camera Agricolă, apoi la Sfatul popular, ca inginer șef al Raionului Lugoj, după care a funcționat ca inginer agronom la CAP Hezeriș, de unde a ieșit la pensie. Era orfan, a fost la orfelinat la Chișinău. Apoi, a ajuns pedagog al orfelinatului. Tatăl meu fost un profesionist și un om de o corectitudine deosebită. S-a stins la 30 aprilie 1989”, spune fiica Mihaela, născută Storcevoi, acum stabilită la București.

”Mișu Storcevoi era un bărbat mic de statură, cu părul blond și rar, pieptănat pe o parte. Nu era un bărbat frumos, dar știa să se facă plăcut, încât era preferatul societății. Vorbea limbile rusă, germană și franceză. Era inginer agronom, absolvent al unei renumite facultăți din Chișinău. Cât a lucrat la Sfat, a pus bazele serei de flori, a proiectat parcuri (n.r. – cel de la gară și cel de la ștrand). A adus la Lugoj măslini pentru aceste parcuri și mii de fire de plante și specii exotice. A coordonat construcția pasarelei peste calea ferată și a monumentului eroilor sovietici din Parcul Gării”, spune profesoara Cornelia Mariș, autoarea unei interesante cărți dedicate Cartierului Bocșei din Lugoj.

Realizarea cea mai importantă a inginerului Mihai Storcevoi a fost bazinul olimpic de la Lugoj. El a imaginat de altfel întreg ansamblul ștrand, începând cu prospecțiunile și măsurarea terenului, până la finalizarea investiției. A proiectat și bazinul mare, cel de dimensiuni olimpice, unde se juca polo, căci Lugojul avea o redutabilă echipă de polo, dar și bazinul mic (unde dl. Harry Deutsch da lecții de înot copiilor).

”Cînd bazinul s-a construit în anii 50, au chemat elevii de lice la muncă patriotică, cărau pământul cu roabele, așa s-a lucrat atunci”, își amintește dl. Gheorghe Ştef, de la Clubul de Radioamatori al Casei de Cultură a Sindicatelor.

Diguri naturale din pir, pentru consolidarea malurilor Timișului

Și pentru că tot vorbim de apă și de Timiș, inginerul Storcevoi și-a aplicat cunoștințele de agronom într-un mod inedit.

”A adus zeci de căruțe de pir și a plantat pirul pe malul Timișului, pentru consolidarea malurilor. Era perioada când Timișul venea năvalnic și inunda totul până în centru. Practic, el a realizat un fel de diguri naturale folosind aceste plante de pri, ale căror rădăcini se împleteau și astfel malurile au fost consolidate. Apa se împâslea între aceste rădăcini, care se făceau ca betonul”, povestește profesoara Mariș.

Regretatul artist Gheorghe Vuia, povestitor neîntrecut al Lugojului de altădată,
ne-a lăsat moștenire o evocare plină de umor a distracțiilor la Timiş, pe timp de vară. Artist polivalent al orașului, Vuia era pictor, grafician, ceramist, chiar și designer de reclame. El a imaginat și grafica de pe jucăriile ”made în Lugoj”, care se fabricau la IUPS ”9 Mai”. Astăzi, jucăriile lugojene sunt doar amintire și se cumpără pe siturile de colecționari cu prețuri de sute de lei bucata. La fel, amintire este și Gheorghe Vuia. Personalitate total ieșită din tiparele vremii, Vuia a fost și tipograf, avea acasă o tipografie plană manuală, pe care și-a scos, în ediții foarte limitate, cărți la o ”editură” proprie, pe care a botezat-o ”Editura Autorului”.

Una din aceste cărți apărute în 1998, în doar cîteva exemplare, se numea “Dân păţaniile lu’ Ion şî Mitru”. Volumul, scris în grai bănăţan, povestește cu savoare despre Kari bacsi și pontonul său pe Timiș.

Franz Karl și pontonul său plutitor, locul de scaldă cel mai râvnit!

“La Lugoj, pe malul stâng al Timişului, lângă Podul de Fier, era un ştrand plutitor pe pontoane ancorate de mal cu lanţuri groase. Proprietar era un şfab: Franz Karl şi noi copiii îi făceam curte ca să ne dea voie să ne cărăm cu sandolina. Tot el era proprietarul băii comunale. Moaţi baci, aşa îl alintam, avea şi o vie în apropiere de armiţia oraşului, cu pomi fructiferi şi stupină. Vinţeler era era Kari baci – coincidenţă de nume – de meserie dulgher, dar se pricepia la toate: la tăiatul şi stropitul viei, la îngrijitul pomilor şi la albinărit. Duminica, ca un bun creştin ce era, îmbrăcat în haine curate, cu cîmaşă albă şi cu cravată cu picăţele, pe care a primit-o de la doamna, de ziua lui, la care nevastă-sa se uita chiorâş, şi se ducea la biserică. La ora douăsprezece, când s-a terminat slujba, se deschideau birturile şi cum era un om ce se respecta, nu putea trece fără a le cerceta şi cum birturi erau ca ciupercile, le vizita pe rând. După ce a terminat cu degustările, încet încet, o lua către casă, cu opriri pentru a-şi regla echilibrul. Când întâlnia câte un trecător, se apuca de discursuri ce numa el le înţelegea, şi cum nimeni nu-l lua în samă, se adresa copiilor care se prefăceau că-l ascultă. Ca încheiere, îi blestema pe Stalin şi pe Hitler, că din cauza lor s-a scumpit şnapsu’. Acasă ajungea la asfinţitul soarelui, treaz şi pocăit”, scria cu umorul său inconfundabil Gheorghe Vuia.

Pentru cei care au parcurs acest text plin de savoare, facem precizarea că ”sandolinele” erau bărcile care navigau pe Timiș. Ele erau denumite cu acest cuvânt special, care nedumerește pe cei străini de oraș și pe lugojenii mai noi. Iar locul de distracție de pe Timiș era numit ”La butoaie”! (c) Cristian Ghinea

Locuri, oameni și povești din Lugojul de odinioară (II) La Cliciovan ăl bătrân şi birtul cu clientela în pijamale !

În căutarea locurilor de distracție ale vechilor lugojeni, continuăm plimbarea noastră din centru. Plecăm ”ață” de la Primărie și o luăm pe strada Timișoarei.

”La băieții veseli” – birt cu pistă de popice

Primul popas îl facem acolo unde e acum Banca Țiriac. În colț, era birtul unui evreu numit Weiss. El era și cojocar, dar și vărar (vindea var). Birtul îl ținea la el acasă și era considerat un local mai ”domnos”, pentru că acolo se jucau și popice. În perioada aceea, multe din birturile lugojene nu aveau nume. Erau numite după patroni sau primeau porecla de la mușterii, la vreun șpriț. Așa că birtul lui Weiss a rămas pentru lugojeni ”La băieții veseli”, pentru simplul fapt că băieții care ieșeau de acolo erau… pur și simplu veseli.

”Cliciovan ăl bătrân” și clientul lui de vază

Un alt exemplu de birt numit după patron era al lui ”Cliciovan ăl bătrân” . Aici, client de vază era Costică Abuceanu,, meseriaș bun, zidar, dar căruia îi plăcea să șadă la un pahar de vorbă.
Localurile acestea aveau un avantaj. Peste drum, unde e acum oficiul de pensii, a fost o fabrică de răchie. ”Era un cazan mare de răchie acolo, copiii își amintesc că drumul era plin de sâmburi de prune în care se înțepau vara, când umblau desculți. Era locul favorit al copiilor. Pe acolo coborau la Timiș, unde era o salcă de unde se sărea ”feș” în apă. După ce se răcoreau, se duceau să cumpere pâine de la Neni Cristina, care avea pecărie după sala de sport Ioan Kunst Ghermănescu.

La covaciul Sandu Gură

O altă ”bombă” era pe strada Drăgălina, unde era un fierar renumit (covaci) zis Sandu Gură. El avea o covăcie unde se strângea lume multă, la potcovit caii. În apropiere se găsea birtul unui alt evreu, Brauch, care mai ținea în casa lui ceea ce s-ar numi azi o mică alimentară de cartier. Și acolo se bea la țoi, iar clientela era asigurată de oamenii care veneau la potocovit caii la fierăria lui Sandu Gură. Plus că pe strada Timișoarei erau nu mai puțin de 24 de tăbăcari, oameni cu bani, printre care Toma Dănescu, meșter bogat, Terente Duleanțu și alții.

”Trocadero”, punctul de întâlnire al ofițerilor germani

Coborâm la Podul de Beton și ajungem la ”Trocadero”, nume cunoscut în Lugoj prin sonoritatea lui. Localul era în casa unui neamț pe nume Huth, transformat apoi în Grădinița Germană (Kindergarten) de pe Bucegi. În perioada ocupației din al doilea Război Mondial, ”Trocadero” era localul preferat al militarilor germani. ”Trocadero” a rezistat puțin și pe timpul comuniștilor, până prin 56, după moartea lui Stalin – spune Vasile Belințan.

”Cocoșul de aur”, poreclit ”Cocoronia”

Ajungem la ”Cocoșul de aur”, local emblematic situat la colțul cu strada Buziașului. Localul aparținea doamnei Drinovan, din anii interbelici și până prin 50. Nu se știe de ce, era poreclit ”Cocoronia”. ”L-au poreclit mai târziu Cocoronia, și era prima escală pentru ITL-iști și SMT-iști. A doua se făcea la Acapulco, unde erau kaputt. Plecau de la lucru la două, erau acasă după opt”, adaugă Belințan.

Meseriaşii lugojeni, în relaxare la „Kloster” – Dealul Viilor, 1927 (foto din arhiva Sinitean Gheorghe, măcelar)

”Cocoșul de aur” a fost preluat de comuniști și a continuat să existe, până în anii 90, când s-a transformat în „Duo”.
Interesantă este plasarea acestor localuri la intersecții, în puncte cu vizibilitate, dar și în zone cu aflux de clientelă, cum ar fi covăciile sau potcovăriile, dar și alte magazine ale Lugojului de altădată.
În apropierea ”Cocoșului de aur”, ținea un magazin de coloniale doamna Regner. ”Avea magazinul în casa ei, noi copiii îi ziceam casa lui Regneroane, era o femeie în vârstă, avea vreo 70-80 de ani când eram noi mici. Tot acolo era un magazin cu lichioruri, coniac, ceaiuri, al doamnei Bertha Schlessinger, evreică, dar și făbricuța de cuțite a lui Tummerer”, spune Belințan.

Birtul cu clientela în pijamale !

Una dintre cele mai simpatice povești este cea a birtului din Neumanntelep. Inițial, birtul a aparținut lui Neumann, om de vază, care deținea terenurile din cartierul care i-a luat numele. Apoi, l-a vîndut lui Ștefi Moraru, numit așa pentru că avea o moară acolo. În cartier, la colțul străzii Neculuță, mai era Tines Covaciul, care avea potcovărie. Clentela localului era constituită în principal din locuitori ai satelor din jurul Lugojului, care veneau la fierărie, apoi se retrăgeau la umbră, la un ”mac”.

Până aici, nimic deosebit, doar că la birtul lui Neumann erau văzuți frecvent niște domni în… pijamale. Erau bolnavii de TBC care scăpau de la spital, pentru un mic ”tratament”!
Tot acolo, era o cișmea cu apă bună, de unde se aprovizionau cei de pe străzile Jabărului, Neculuță și Trandafirilor. ”Noi, copiii, ne opream la artezică să ne spălăm de la dude, că mergeam pe Jabărului după dude. Era plin de duzi pe ambele părți ale drumului, până la Vamă, cam pe unde e Romantic acuma. Pe acea vreme, Lugojul avea vămi la intrare, pe Timișoarei, în dreptul Rieker de acum, sau pe Caransebeșului, unde era Dacia Service, înainte de pod”, amintește Belințan.
Alte localuri cu nume sonore erau ”Mureșanca” (zis și ”Birtul țiganilor”, cu servire la țoi) sau ”Cornul vânătorilor”. (c) Cristian Ghinea

Caius Brediceanu, ministru plenipotenţiar la Vatican

Caius Brediceanu, ministru plenipotenţiar la Vatican 1929 (courtesy Patricia Manea)