Feeds:
Articole
Comentarii

Summer time

2018 luna mai la Paradis

Reclame

Luată de valul războiului din Cernăuţi, şi-a găsit împlinirea la Lugoj

Ultima femeie veteran de război din Lugoj a fost Domnica Goreac. Acum nu mai este în viaţă, dar un portret al ei merită păstrat peste timp. Aceasta este menirea blogului de faţă.

În timpul războiului, Domnica Goreac a fost infirmieră şi s-a refugiat cu spitalul de campanie din Bucovina, ajungând – practic fără nici un bun personal, fără acte, doar cu hainele de pe ea – la Lugoj. Aici s-a stabilit definitiv, la o dată pe care şi-o aminteşte şi azi : 1 august 1945. În vârstă de 86 de ani la ora interviului (2007), consideră drept cea mai mare realizare a vieţii sale familia, care a dat ţării trei mari nume ale gimnasticii româneşti : Alina, Adrian şi Corneliu Goreac.

Al doilea război mondial a izbucnit exact în momentul în care Domnica Goreac îşi trăia cele mai frumoase visuri. Născută la 17 mai 1921 în satul bucovinean Bănceşti din judeţul Suceava, a urmat un liceu agricol şi şcoala de economie la Suceava. Nu va profesa în acest domeniu pentru că, după absolvire, doreşte să devină asistentă medicală. Se înscrie la Şcoala Medicală ce funcţiona pe lângă Spitalul Central din Cernăuţi (aflat pe atunci în componenţa României Mari), însă momentul ales a coincis cu începerea războiului. Acest lucru avea să-i schimbe întreaga viaţă. Domnica Goreac va cunoaşte drama refugiaţilor şi va trăi următorii ani sub o tensiune teribilă.

Ororile războiului au maturizat-o rapid

În anul în care s-a încris la Şcoala medicală din Cernăuţi a început războiul şi toate elevele care făceau practică au început cariera medicală direct, adică pe viu, tratându-i pe răniţii care soseau cu sutele de pe linia frontului, aduşi cu trenul. „Eu studiam medicina generală, însă a trebuit să fac de toate, inclusiv chirurgie, am tăiat oase, am scos viermi din răni, mă ocupam de îngrijirea şi recuperarea răniţilor, a celor mutilaţi. Lucram numai cu medici civili, pentru că noi eram un spital civil, care a fost militarizat după începerea ostilităţilor”, ne-a declarat Domnica Goreac.

Domnica Goreac (3)

Deşi a trecut prin momente cumplite, tânăra asistentă s-a maturizat repede, văzând în jur atâta suferinţă. Cu un devotament dus până la sacrificiu, fără a ţine cont că putea contracta oricând o boală, a ajutat la descărcarea răniţilor din vagoane, a ajutat la trierea lor, deşi era de constituţie foarte fragilă – avea doar 44 de kilograme în acea perioadă. Îşi aminteşte un caz foarte grav, care a marcat-o profund: „Aveam un locotenent, care fusese profesor la Cluj în viaţa civilă. Fusese adus cu o rană lombară gravă – practic avea coloana vertebrală ruptă. Ştia că va muri şi avea o singură dorinţă. Îmi spunea – domnişoară, telefonează-i mamei mele, să vină să o mai văd o dată. Am făcut întocmai şi când femeia a ajuns în pragul salonului, el a spus: mamă! – şi a murit imediat. De atunci, n-am mai putut să intru în salonul acela.”

Spitalul din Cernăuţi, evacuat în vagoane pentru vite

Ulterior, urmând linia frontului, spitalul din Cernăuţi a fost împărţit în două şi a fost dislocat din oraşul ce avea să fie ocupat de ruşi. Retragerea a fost groaznică şi s-a făcut cu paturi, cu răniţi cu tot suiţi în vagoane de marfă sau chiar vagoane pentru vite. „Am plecat practic numai cu hainele de pe mine. Am avut totuşi timp să iau actele, pentru că plecarea noastră a fost amânată cu o zi din cauza unui accident feroviar petrecut între gara mare şi cea mică din Cernăuţi. Pe drum însă, am pierdut şi actele. Ca gradaţie, aveam gradul de sublocotenent, însă, cum actele mi s-au pierdut, nu mai aveam cum să dovedesc asta.”, ne declara Domnica Goreac.

page2 D Goreac

O parte din spitalul dizlocat de la Cernăuţi a urmat traseul Slatina Olt – Târgu Jiu (ajungând în final la Lugoj), iar alta a mers la Pădurea Verde (Timişoara). „Când am ajuns la Slatina Olt, nu aveau spital acolo, aşa că au improvizat spitale de campanie în licee. Acolo ni s-au alăturat pentru prima dată şi medici militari. Noi luam răniţii din trenuri şi îi duceam cu trăsurile, cu căruţele, cu ce aveam, la spitalele de campanie”, îşi aminteşte Domnica Goreac.

Şi-a găsit împlinirea în celălalt capăt de ţară

În 1945, când lucrurile s-au mai liniştit, Domnica Goreac a ajuns la Lugoj, unde a început să lucreze la spitalul de adulţi alături de colegele sale, care le-au înlocuit treptat pe călugăriţele care îngrijeau pe atunci pacienţii. Aici îl va cunoaşte pe cel ce avea să-i devină soţ: Eugen Goreac, pe atunci contabil şef al instituţiei. Un om activ, pasionat de motociclism, organizator al formaţiei de dansuri folclorice şi fondator al… primului club de fotbal al spitalului – echipa „Sănătatea”. Au împreună trei copii: Alina, Adrian şi Corneliu Goreac, toţi trei îndrăgostiţi de gimnastică. Domnica Goreac le-a fost mereu alături, mai ales că a devenit, la un moment dat, asistentă medicală pe linia cabinetului sportiv de la Lugoj. „Cea mai mare realizare a mea este familia” – spune doamna Goreac, care şi-a împlinit destinul în celălalt capăt de ţară.

Domnica Goreac (1)

Devenită veteran de război, Domnica Goreac a primit o recunoaştere a meritelor sale din anii 1941-1945. Este vorba de distincţia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea Război Mondial, însoţită de o diplomă semnată de preşedintele de atunci al României, Emil Constantinescu. Pe distincţia emisă în anul 2000 scrie: „pentru serviciile militare cu onor aduse Statului Român în timpul celui de-al doilea război mondial.” Greu de cuprins suferinţele şi sacrificiul unei infirmiere din imediata apropiere a frontului, în aceste câteva cuvinte! (c) Cristian Ghinea

Time Machine: Bucureşti, 23 noiembrie 2009. Alături de criticul literar Nicolae Manolescu, la Conferinţa Natională de Alegeri a Uniunii Scriitorilor din România (USR), organizată la Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional Bucureşti.

 

Time Machine. 23 noiembrie 2012, ziua în care am devenit un „excelent” timişorean: Premiul pentru critică, istorie literară şi eseu al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara, pentru volumul „Pasajul discret”, Editura „Anthropos” Timişoara, 2011, decernat de criticul Cornel Ungureanu, preşedintele USR Timişoara şi Premiul de excelenţă al municipiului Timişoara, decernat de primarul Nicolae Robu, la 23 noiembrie 2012.

 

O colecţie a Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti poartă numele unui lugojean, dr. Pompiliu Lie. Deşi a fost solicitată şi de Muzeul de Istorie Naturală din Budapesta, colecţia de insecte dr. Pompiliu Lie a ajuns pînă la urmă în Capitala României.

Despre colecţia sa de inestimabilă valoare ştiinţifică am mai scris în paginile „Redeşteptării” şi ale acestui blog. La reşedinţa sa din Lugoj, dr. Pompiliu Lie a adunat cea mai mare colecţie privată de insecte din ţară. Este vorba despre peste 21.000 de insecte adunate de la începutul anilor ’70 şi până în 2010, care sunt păstrate în insectare aranjate în cutii şi rafturi etichetate cu grijă. Punctul forte îl reprezintă cele aproape 14.000 de insecte din specia Carabus, care ilustrează bogăţia faunei româneşti de cărăbuşi din zona Banat-Transilvania.

DSC03443 - Crop.JPG

După ce medicul lugojean s-a stins din viaţă, la vîrsta de 88 de ani, colecţia a devenit o moştenire pe care acesta, prin urmaşii săi, a lăsat-o ţării (foto: Cristian Ghinea).

Colecţia de la „Antipa” cuprinde peste 10.000 de exemplare din fauna României (5213) şi din fauna mondială (5.362). Colecţia este riguroasă şi cuprinde numeroase note suplimentare cu caracter ştiinţific. Dr. Pompiliu Lie a fost un erudit, cunoscător de latină, greacă, germană şi franceză.

pliant antipa.JPG

Pliant al Muzeului „Antipa” din Bucureşti

A descris insectele din fauna Banatului în reviste de prestigiu de peste hotare: Folia Entomologica Hungarica, Galathea – Koln şi Analele Banatului. 13 specii de insecte şi taxoni (forme biologice foarte asemănătoare) îi poartă numele. Ierbarele sale colectate în tinereţe au fost donate Institutului Agronomic din Timişoara.

carabusi colectia dr Lie 01

Colecţia  „Dr. Pompiliu Lie” se află la Muzeul „Antipa” din Bucureşti sub îngrijirea d-nei dr. Melanya Stan (foto: Cristian Ghinea).

Colecţia din genul Carabus „Dr. Pompiliu Lie” se află la Muzeul „Antipa” din Bucureşti sub îngrijirea d-nei dr. Melanya Stan, cea care a conservat şi catalogat vasta colecţie a medicului lugojean. (c) Cristan Ghinea

Silvicultorul lugojean a aclimatizat cu succes un vânat care aduce anual ţării sute de mii de euro

Într-un loc ascuns de ochii lumii, situat undeva între Timişoara şi Lipova, se produce un mic miracol economic. Domeniul de vânătoare de la Şarlota aduce an de an statului român un venit de jumătate de milion de euro, proveniţi din vânătoarea de cerbi lopătari, dar şi de mufloni. Pasionaţi de vânătoare din ţări precum Germania, Italia, Austria, dar şi din Liban sau China, se adună aici pentru aşa-zisa vânătoare complementară, în care tradiţionalul cerb lopătar este asociat muflonului. Acesta din urmă este un animal sălbatic nespecific României. Pentru fiecare cap de muflon vânat, statul român încasează între 750 şi 3.000 de euro, în funcţie de vârsta animalului. Această adevărată „mină de aur cinegetică” a fost adusă în ţara noastră de către un lugojean: inginerul silvic Francisc Toth.

Muflon

Şarlota – unicul sălaş al muflonului în România. Francisc Ioan Toth a fost şeful Ocolului Silvic „Ana Lugojana” din 1988 şi până în ianuarie 2001, iar apoi din 2001 şi până în noiembrie 2005, a fost director tehnic al Direcţiei Silvice Timişoara. El este omul căruia i se datorează aducerea muflonului la Şarlota, în România. Pădurea de la Şarlota, domeniu de vânătoare apreciat deopotrivă de Regii României, dar şi de liderul comunist Nicolae Ceauşescu, este în prezent singurul loc din ţară unde aclimatizarea muflonului s-a făcut cu succes.

Trofee valoroase. Muflonul este, practic, o oaie sălbatică. Ajunge la 50 de kg şi mai mult, iar masculul iese în evidenţă prin coarnele sale impozante, răsucite. Iniţial, aceasta trăia în libertate în insulele Corsica şi Sardinia. Acum, e răspândită în ţări precum Ungaria, Polonia, Germania, Serbia, Italia, Franţa şi Belgia. „Ţin minte că prin anii ’70, când eram student, în ţară la noi a avut loc o tentativă eşuată de aducere a muflonilor în Dobrogea. Animalele au fost aduse şi lăsate în sălbăticie, unde au fost repede exterminate de haitele de lupi, dar şi de braconieri”, spune inginerul Francisc Toth. Sesizând că este un vânat apreciat (şi ca trofeu), el a hotărât să aducă muflonul în România, dar în condiţii mult îmbunătăţite.

La Şarlota, vânatul are condiţii ca-n Occident. „După ce secţia Academiei Române din Cluj a făcut un studiu de aprobare al proiectului nostru, am plecat în Ungaria ca să identific cea mai bună sursă. La Vişegrad, pe Dunăre, este o unitate silvică importantă. Îl cunoşteam pe directorul de acolo, pentru că venise într-un schimb de experienţă la Lugoj, la pădurea de la km. 7. La sfârşitul anului 2003, am cumpărat 30 de exemplare de mufloni, câţiva masculi, iar majoritatea femele gestante, pe care le-am adus în ţară la începutul lui 2004”, îşi aminteşte inginerul Toth. De această dată, aclimatizarea a fost ca la carte. S-a ales un teren ferit de vânat răpitor, mai ales lup, situat la altitudini de circa 300 metri şi într-o pădure de cer-gârniţă. Esenţial a fost să nu existe un strat mare de zăpadă iarna. Locul ideal a fost Şarlota, vestit parc de vânătoare unde fusese deja introdus lopătarul. Mai ales pentru Ceauşescu, pasionat de vânătoarea de cerb lopătar, Şarlota era o destinaţie vestită. „Acum, datorită condiţiilor create acolo, muflonul nu numai că a supravieţuit, dar s-a şi înmulţit. La ora actuală, sunt peste o sută de exemplare. Se organizează vânători internaţionale, iar trofee sunt expuse chiar şi la sediul Direcţiei Silvice, conduse de directorul Nicuşor Gheorghe Ţîţu”, adaugă Francisc Toth.

O surpriză pentru ministrul Ilie Sârbu. Ca în orice afacere, înainte de profit, trebuie făcută o investiţie. „Cele 1.200 de hectare de pădure la Şarlota au fost împrejmuite şi s-au creat condiţii pentru hrana animalelor, ca în occident. Au fost forate puţuri de apă, au fost instalate pompe care pornesc automat, iar toate astea au fost gândite ecologic, ca să nu afecteze mediul”, explică Toth. De altfel, în 2004, Ilie Sârbu, ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, a fost invitat în calitate oficială la o vânătoare de mufloni la Vişegrad. „Atunci a aflat el de la gazdele maghiare că de la Vişegrad s-au aclimatizat mufloni şi în România. Ne-a telefonat şi ne-a felicitat pentru asta, nu ştia acest lucru”, spune Toth.
El mai adaugă un secret vânătoresc: muflonul este vânatul ideal, pentru că nu are relexele unor animale agere. În acest fel, şi orgoliul vânătorilor mai puţin iscusiţie este pe deplin satisfăcut! (c) Cristian Ghinea

Canotoarea noastră a obţinut medaliile de argint şi bronz la Olimpiada de la Seul, 1988

Cu exact două decenii în urmă, la 12 septembrie 1988, lugojeanca Hertha Aniţaş, devenită între timp Cristea, obţinea o mare performanţă sportivă: medalia de argint la Jocurile Olipmpice de la Seul – 1988, la canotaj (schif 8+1). Acestei medalii, lugojeanca i-a mai adăugat un bronz în proba de 4+1 rame. În toată cariera sa, Hertha Aniţaş Cristea a obţinut 43 de medalii şi numeroase diplome. Aceste rezultate excepţionale sunt aproape necunoscute concitadinilor săi.

DSC00745Hertha Aniţaş Cristea este, alături de Lavinia Miloşovici, o mare peformeră olimpică a Lugojului. Foarte modestă din fire, a vorbit puţin despre medaliile sale, lăsând să vorbească rezultatele. Apogeul carierei sale a fost înregistrat la Jocurile celei de-a XXIV-a Olimpiade de la Seul, când a obţinut argintul la canotaj, proba 8+1 (alături de Doina Bălan, Mărioara Traşcă, Veronica Necula, Adriana Bazon, Mihaela Armăşescu, Rodica Arba-Puşcatu, Olga Homeghi şi cârmaciul Ecaterina Oancia) şi brozul la 4+1 rame (în echipă cu Mariana Traşcă, Doina Bălan, Veronica Necula şi cârmaciul Ecaterina Oancia).
Născută la Lugoj, la 18 august 1967, Hertha Aniţaş nu auzise în viaţa ei de canotaj. Pe când era în clasa a X-a, antrenoarea Clubului „Voinţa” Timişoara, Doina Benedek-Bărdaş, a venit la Liceul Brediceanu pentru a recruta fete la secţia de canotaj. Profesorul Francisc Corbeanu a recomandat-o pe Hertha, care avea 1.83 metri înălţime şi o constituţie adecvată acestui sport de efort. Efort despre care eleva nu ştia mai nimic. „Mi-a plăcut ideea pentru că îmi închipuiam că plimbarea pe apă cu barca e un fel de relaxare” – îşi aminteşte amuzată vicecampioana olimpică. „M-a luat la Timişoara, mi-a plăcut clubul, mi-au plăcut bărcile şi sincer, şi faptul că era mai lejer cu şcoala. În 1983 am trecut la Voinţa Timişoara şi, după doar trei luni de aşa zis canotaj – abia învăţasem să stau în barcă fără să mă dezechilibrez şi să ţin vâslele în mână – am luat locul III la Campionatul Naţional de Junioare II de la Iaşi!” adaugă Hertha Aniţaş, spunând că acea mare bucurie a determinat-o să ia canotajul în serios.

Campioană mondială la Brandenburg ‘85

După Campionatele Naţionale din iunie ‘83 este selecţionată, în octombrie, la lotul naţional de junioare de la Snagov, unde va continua pregătirea centralizată tot restul carierei, fiind însă legitimată la acelaşi club: „Voinţa” Timişoara. Din păcate, fiind etnic german, a suferit discriminarea regimului comunist, care nu i-a acordat viza pentru Mondialele din Suedia, Jonkopping – 1984, aşa că a luat o mică „vacanţă”, după care a continuat pregătirea la lot. În 1985, la Brandenburg, primeşte viza, pentru că locul desfăşurării era în fosta Republică Democrată Germană.

DSC00746

Hertha confirmă în stil mare, obţinând medalia de aur şi titlul de campioană mondială la 4+1 rame – echipaj antrenat de veteranul Ludovic Foldvari. „Sincer, n-am realizat ce mare performanţă am obţinut nici pe ponton, nici când mi-au pus medalia la gât. Abia când am văzut presa din întreaga lume cum a nîvălit pe noi, am realizat că suntem campioane mondiale!” – spune Hertha Aniţaş. În baza acestei preformanţe, în octombrie 1985 e primită direct în lotul olimpic şi începe pregătirile pentru Mondialele de la Nottingham – Anglia, 1986.

Etnic german, urmărit de securistul personal!

Privind în urmă, Hertha spune cu amărăciune că etnia germană era un dezavantaj pe timpul lui Ceauşescu. „În perioada verii, nu am prins nici un turneu tare în Franţa sau Germania. În schimb, m-au trimis la regate de nivel mai scăzut – la Moscova, Szeged, Poznan. Şansa mea a fost că am prins o regată într-adevăr tare, la Grunau, lângă Berlin, considerat în regulă, pentru că era în fosta RDG. Programat cu o lună înaintea Mondialelor, Grunau era testul final la care participa toată crema canotajului mondial. Oricum, în anii ’80 era mare lucru că ieşeai afară!” – spune Herha Aniţaş.
La mondialele de la Nottingham a avut în spate un securist pus s-o urmărească doar pe ea: „Mi-a spus antrenorul că am securist personal şi nu mi-a venit să cred. La escala pe aeroportul din Bruxelles am vrut să mă conving, am dat ocol sălii şi respectivul se ţinea la un metru în urmă. M-am învârtit îm jurul unui stâlp şi el dădea ocol, după mine! Culmea absurdului, uşile erau închise, paşaportul nu-l aveam la mine, unde să plec?”
La Nottingham, Hertha gustă prima mare amărăciune din carieră. După ce a condus 1750 de metri, echipajul României pierde pe ultimii 250 de metri în faţa URSS şi RDG, având un ghinion teribil. Cifrele spun totul: 1. URSS 6.08; 2. RDG 6.09; 3. România 6.11. „Nu pot să vă spun cum e să conduci aproape doi kilometrui şi să pierzi la un cioc de barcă!” – spune Herha Aniţaş.

Din motive de „partid”, Dinamo avea întâietate

În octombrie ’86 se întoarce la lot dar – alt ghinion! – se îmbolnăveşte de hepatită. Se internează la Buureşti, apoi revine la Lugoj, cu dietă, convinsă că şi-a încheiat caera sportivă. Cu o voinţă de fier, revine în barcă după un an pierdut. Odată reîntoarsă, scenariul tipic se repetă: pierde regatele din Franţa, Germania Federală şi Italia, în schimb prinde Moscova şi Grunau! Ajunge în schimb la regata de la Lucerna (Luzern) în Elveţia, considerată cea mai tare competiţie din lume în anii ne-olimpici. Aici, la 8+1, spulberă rivalele RDG şi URSS şi obţine o nouă medalie de aur, „cântărind” cât un Campionat Mondial! Optismul în sânul lotului era maxim: fetele se şi vedeau campioane olimpice la Seul, şi la schif, şi la rame. Însă, ceva s-a întâmplat… 1988 a fost primul an olimpic în care erau admise aceleaşi canotoare în mai multe probe. La lotul român, preferate au fost sportivele de la Dinamo, mai slabe ca performanţă, dar susţinute de „organele” binecunoscute. „Antrenorul Ioan Boicu le prefera pe cele de la Dinamo. Atunci, eu şi cu prietena mea Viorica Nicula de la Steaua am făcut un scandal enorm la Federaţie, ca să ne lase şi la proba de 4+1. Am făcut tot felul de teste filmate, am tras din greu la pista de verificare, în perioada pre-olimpică, unde normal se fac doar antrenamente uşoare. Până la urmă, am dovedit că suntem cele mai bune, dar cu ce preţ!” – spune Hertha Aniţaş.

DSC00747

Argint olimpic cu barca împrumutată de italieni!

La Olimpiadă, pe lângă oboseala acumulată, canotoarele noastre au avut adversare redutabile. Pe lângă tradiţionalele URSS şi RDG, Bulgaria era în plină ascensiune. Au avut şi surpriza de a întâlni o echipă practic necunoscută, dar extrem de bună – China. Hertha Aniţaş nu-şi poate explica nici azi pierderea aurului la Seul. „Doar oboseala preolimpică, când făceam piste dimineaţa la 7.30, poate explica cum am pierdut aurul. Caampioanele RDG se pregăteau în Austria, unde aveau toate condiţiile, iar nouă ni se interzicea să ieşim pe apă la Sangov când veneau Ceauşescu la reşedinţă. Făceam alergări pe mal!” spune revoltată Hertha Aniţaş. Tricourile „Adidas” primite gratuit din partea firmei trebuiau returnate federaţiei după cursă, chiar şi argintul olimpic a fost obţinut cu o barcî împrumutată de echipa de băieţi a Italiei. „În plus, 17 ore în avionul de Seul eram iar cu securistul după mine, de parcă mă puteam arunca de la 10.000 de metri înălţime” îşi aminteşte sportiva lugojeană.

Recompensa: două kg de portocale şi 13.000 de lei

După olimpiadă, canotoarea noastră a urmat un curs rapid de antrenori, destinat medaliaţilor olimpici. A petrecut astfel două săptămâni la Timişoara, sperând să devină antrenor, post care nu i s-a mai oferit până la urmă, în ciuda promisiunilor. Cariera sportivă ajunsese la final, din cauza sănătăţii: „Încă din ’86, aveam discopatie lombară. Ca majoritatea canotoarelor, sufăr de reumatism şi cu inima. Am făcut fizioterapie şi masaj, dar pot spune că azi mă mişc datorită doctorului Ladea, medicul atletei Maricia Puică. El m-a ajutat enorm cu acupunctura.”
Care e secretul performanţei sale? Hetha Aniţaş zâmbeşte amar: „Performanţa de 43 de medalii am obţinut-o cu legume fierte, cartofi prăjiţi cu ulei la raţie şi vitamina C – asta primeam la lotul naţional”. După Olimpiadă, s-au dat câte 2 kg de portocale de sportiv. „Ţin minte că după noi venea lotul de box, cu Rudel Obreja şi Doru Marincescu, şi ne întrebau dacă mai sunt portocale” – spune Aniţaş-Cristea. Pentru cele două medalii olimpice, lugojeanca a primit 13.000 de lei (preţul unui casetofon bun), iar pentru aurul mondial de la Brandenburg – 3.000 de lei. În prezent, sportiva nu regretă anii de sacrificii, mai ales că nepoata sa Kerstin Cristea, care îi calcă pe urme, a devenit vicecampioană naţională la judo! (c) Cristian Ghinea