
Despre baia comunală din Lugoj se pot spune multe lucruri interesante. În ciuda aspectului neîngrijit, chiar jalnic din ziua de azi, imobilul a avut o intersantă istorie a sa și, la un moment dat, a fost chiar un reper al civilizației într-o epocă îndepărtată.
Trei lucruri interesante despre o clădire unică
Primul lucru interesant este faptul că încă de la anul 1862, când a fost ridicată, clădirea a fost construită de la început chiar cu acest scop, acela de baie publică.
Al doilea aspect: deși clădirea de pe malul Timişului şi-a schimbat proprietarul şi destinaţia, după 1990 adăpostind sedii de partide politice şi spaţii cu destinaţie de tipografie, este faptul interesant faptul că lugojenii au păstrat același nume, ”baia comunală”. Vorbim de un imobil care nu numai că și-a păstrat denumirea, dar a trecut nemodificat prin trei secole. Chiar și ”furnalul” inconfundabil, deși nu mai este de mult timp funcțional, a rămas până azi la locul lui.
În al treilea rând, clădirea a făcut parte din fosta IGOL – Intreprinderea de Gospodăriere a Oraşului. Aceasta era o mare instituţie publică, spre deosebire de ”umbra” care a ajuns din păcate, societatea ”Meridian 22” la ora actuală. Fostul IGOL avea, pe timpul comunismului, nu mai puțin de 1300 de angajaţi, care se ocupau nu numai de rețelele de apă-canal, dar și de centralele termice de cartier – sistemele de încălzire centralizată, salubritate, şantiere de construcţii, gestionarea clădirilor aflate în proprietatea statului. IGOL-ul dispunea chiar şi de ateliere proprii de proiectare.
Baia comunală, ridicată ca măsură de protecție contra epidemiilor
Dr. Dan Traian Demeter, un bun cunoscător al istoriei orașului, declara că . “În luna septembrie a anului 1862, autorităţile locale erau în febra reconstrucţiei după incendiul devastator din 1842, care a distrus atât Lugojul Român, cât şi cel German. Odată cu Baia comunală s-a mai ridicat o moară pe Timiş, iar ceva mai târziu, Fabrica de Spirt şi, la 1900, Uzina Electrică au fost construite, tot pe teritoriul Lugojului German, toate acestea făcând parte dintr-un plan de investiţii urmărit pas cu pas”, arată dr. Demeter.
După constituirea centrelor epidemiologice în fiecare comitat, autorităţile imperiale au impus construirea de băi publice sau comunale mai întâi în capitalele regionale, cum era Lugojul, apoi şi în teritoriu.
Baia comunală din Lugoj a funcționat ca atare, cu destinația inițială, mai bine de un secol, până la jumătatea anilor 1970”. La acea oră ”baia era deja o instituţie anacronică, nemodernizată, cu pereţi impregnaţi de igrasie, deci nu mai îndeplinea nici condiţiile igienico-sanitare”, după cum ne spunea ec. Ioan Valcan, care a lucrat în administraţia oraşului de dinainte de 1990.
Cu toate acestea, deși pare greu de crezut la cum arată în zilelel noastre, baia era curată, cu un grad decent de igienă și asigura chiar o ambianță plăcută celor care voiau să facă un duș relaxant acolo. Și, să nu uităm, baia comunală din Lugoj a fost o clădire de utilitate publică ce aducea bani frumoşi la bugetul local.
O instituție de igienă publică deschisă non stop
Așa cum spuneam, baia comunală a intrat în declin la mijlocul anilor 1970, când în Lugoj au început să se contruiască noile cartiere de blocuri cu confort sporit, în sensul că fiecare apartament dispunea de baie proprie, ceea ce era un lucru deosebit pe atunci.
Cei care au beneficiat de serviciile băii comunale, își amintesc că, la intrare, exista un ghişeu de unde se puteau cumpăra biletele de acces. Acestea erau diferite, în funcţie de serviciile oferite (baie la cadă sau duş la „comun”). În ultimii ani de funcţionare, preţurile erau de 10 lei la vană şi între 3-5 lei la comun, cu reducere pentru soldaţi şi elevi. Fiecare cabină era dezinfectată după utilizare. În ciuda faptului că oamenii obișnuiau să vină de acasă cu cele de trebuință, la intrare fiecare primea săpun, prosoape, cerşafuri şi halate.
În anii 1950-1960, instituţia era foarte curată şi foarte frecventată. Pe coridorul ce separa bazinul mare de cabine, erau bănci de lemn unde oamenii aşteptau la rînd, cu prosoapele, cearşafurile şi halatele pe genunchi. Pentru ca lumea să beneficieze de o ambianță plăcută, până prin anii ’50-’60, pe coridor era montat şi un difuzor, legat la staţia locală de radioficare. Se spune că, în vechime, timpul afectat fiecărei băi era cronometrat cu… clepsidra, după care o bătaie energică în uşă anunţa că, după dezinfecţie, urmează alt client!
Baie la vană, saună și dușuri ”la comun”
Așa cum scriam mai demult, instituţia dispunea de un bazin cu apă caldă, situat central, care, cu timpul, a rămas doar bazin de apă rece. Perete în perete cu acesta, se afla un coridor pe care erau înşirate şase cabine de baie care aveau vană. Baia publică mai dispunea de saună şi de duşuri „la comun”. Apa caldă era încălzită în cazane cu lemne. La etaj erau prevăzute spaţii de odihnă cu paturi şi cabine unde se puteau lăsa hainele. Baia comunală era deschisă toată săptămâna.
Un reper neschimbat într-o zonă care a suferit transformări radicale
Chiar dacă nu are o valoare arthitecturală deosebită, baia comunală are meritul de a fi rezistat peste veacuri, din 1862 și până azi, cu înfățișarea neschimbată. Întregul peisaj din jur a suferit transformări radicale, mai ales după ce a fost înălâat impunătorul edificiu al Casei de Cultură a Sindicatelor, în anul 1974. Domnul Vasile Belințan, președintele Corporației Meseriașilor din Lugoj, ne povestea că ”odinioară, în apropierea băii comunale, se afla aşa numita Butterplatz, sau piața de unt. Aici, lugojenii cumpărau lapte, smântână şi brânzeturi aduse din satele şvăbeşti din împrejurimi: Pietroasa, Darova sau Niţchidorf. În mijlocul acesteia trona statuia Sfântului Ioan Nepomuk, patronul și protectorul Banatului. Statuia a fost dată jos de comunişti, care au făcut astfel loc unui panou cu… fruntaşi ai întrecerii socialiste”. Din fericire, statuia (care face parte din seria așa numitelor ”monumente ale ciumei” ridicate în Banat la stingerea nemiloasei epidemii) şi-a găsit adăpost în cimitirul Romano-Catolic, unde se află şi azi.
Cristian Ghinea