Cristian Ghinea – scriitor, eseist, jurnalist

O mică recapitulare a activității mele de până acum!

Nume, prenume: Cristian Nouraş Ghinea

Data naşterii: 16 decembrie 1962

Locul naşterii: municipiul Lugoj, județul Timiş, Romania

 Studii (în ordine cronologică): Universitatea Politehnica Timişoara (1982-87); Curs de jurnalistică organizat de BBC la Academia de Teatru şi Film, Bucureşti (1995); Stagii de pregătire în jurnalism în România şi Franţa.

Funcţii îndeplinite: inginer proiectant Silcom Lugoj (1987–1992); redactor Europa Nova TV (1992-1996); redactor-şef adjunct „Redeşteptarea”, Lugoj (1996–1998); redactor-şef „Redeşteptarea”, Lugoj (1998–2004); realizator  de emisiuni culturale la televiziunea Ten TV Lugoj şi redactor „Redeşteptarea” (2004 – până în prezent).

Debut publicistic: „Poesis – Cristian Ghinea” grupaj de poezie (Există unele zile…, Antediluviană, Valsul micilor universuri paşnice) în „Tibiscus” Timişoara – suplimentul literar „Argonauţii” (coordonator Adrian Dinu Rachieru), nr. 38 martie 2002, p.8

Debut editorial: cu volumul de eseuri – editoriale „Sens giratoriu” – 2002.

Membru al societăţilor literare:

Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania – filiala Timişoara, din 5 iunie 2007.

Membru fondator al Clubului Cultural „Pro Arte” şi al Cenaclului literar „Cuvinte româneşti”, actualmente „Banat”.

Este redactor al revistei culturale „Banat” din Lugoj, de la înfiinţare – 2003. Rubrică permanentă de cronică de carte în ”Actualitatea literară” (nr. 100 – 110) ”Lăsați cărțile să vină la mine”.

Membru al UZPR – Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, din anul 2014 (anterior, membru al SZR și al APT – Asociația Presei Timișorene).

Premii:

Premiul pentru critică, istorie literară şi eseu al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara, pentru volumul „Pasajul discret”, Editura „Anthropos” Timişoara, 2011 (editor: Lucian Alexiu) ; decernat la 23 noiembrie 2012.

Premiul de excelenţă al municipiului Timişoara pentru critică, istorie literară şi eseu – Timişoara, deceernat la 23 noiembrie 2012.

Premiul naţional pentru jurnalistică – eseu, oferit de Reprezentanţa Organizaţiei Naţiunilor Unite în România, Bucureşti, decernat la 26 iulie 2005.

Premiul „Fabricat în Severin” al revistei „VIP în Banat” pentru jurnalistică (editorial), Timişoara, 2004, decernat la 12 octombrie 2005.

Diploma Academică de Merit – „Accademia Citta di Roma – scienze, arte, cultura, spettacolo” – Lugoj, august 2017.

În anul 2020, a fost desemnat,  prin vot, de Comitetul de conducere al Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România ca membru al Juriului pentru premiile Filialei pentru anul editorial 2019, în următoarea componență: Claudiu Arieşan, Graţiela Benga, Tudor Creţu, Cristian Ghinea, Lucian Ionică, Ionel Bota.

În anul 2023, a fost desemnat în Juriul pentru acordarea premiilor Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, pentru anul editorial 2022, în următoarea componență: Marcel Tolcea – președinte, Radu Pavel Gheo, Gheorghe Secheșan, Cristian Ghinea, Lucian Vasile Szabo.  

În anul 2023, a fost inclus cu un portret în filmul documentar ”Lugojul, Florența Banatului” episodul 2. Scenariul și regia Vasile Bogdan, imaginea Marius Daba și Grațian Gâldău, montajul Marius Daba. O producție Lugoj 2023. Premiera filmului a avut loc la 26 noiembrie 2023, ora 17, în sala Teatrului Municipal „Traian Grozăvescu” din Lugoj.

 Volume publicate:

„Sens giratoriu”, eseuri,editoriale, comentarii Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2002;

„Timpul, astfel fragmentat”, proză, Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2003;

„Anii cinematografului”, miniroman, Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2004;

„Clipa magică”, interviuri culturale, Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2005;

„Înotătorii din ziduri”, proză, Timişoara, Editura Hestia, 2005;

„Scrisori din Republica Utopia”, eseuri, Lugoj, Editura Nagard, 2006;

„Intra muros”, reportaje, Timişoara, Editura Anthropos, 2006;

„Ars longa”, interviuri culturale, Lugoj, Editura Nagard 2007,

„Semnul Atlantului”, proze, Timişoara, Editura Anthropos, 2007,

„Freddy Stauber Logic… şi pasiunile vieţii”, volum biografic, Ed Nagard Lugoj 2009;

„Pasajul discret” – eseuri critice, Editura Anthropos Timişoara 2011;

„Zece pentru Lugoj – o istorie neconvenţională a Lugojului”, Editura Nagard Lugoj 2013.

Prezent în volumele colective:

„Antologia proza.ro”, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006 cu prozele „Slăbănoaga” şi „Moş Elemer şi infernul din zgârie nori”(p.211-221);

Almanahul estival science fiction 2007 (editat de revista „Helion” Timişoara), cu proza “Wonder woman” (p. 166-167).

Biblioteca Județeană Timiș, Diana Dincă – Mihai Ciucur (coordonatori), „Pagini despre Banat” – Editura Marineasa, 2011, cu proza „Înhamă caii, plecăm la Karlsbad” (286-289). Antologia cuprinde texte dedicate Banatului și scrise, de-a lungul a câtorva secole, de 48 de autori.

„Ultimul război cu turcii în Banat” Ed. Ariergarda Timisoara , Cărţi & Excursii 2016, cu textul “Generalul Conte Veterani, martir şi eliberator al Lugojului”, pagina 21-26.

„Existenţa în artă” – Ioan Iovan, Editura Waldpress Timişoara 2018, cu cronica „Un periplu expoziţional sub semnul diafanului”, pag. 187-190.

„In Honorem Magistri – Simion Dănilă 75”, Societatea Enciclopedică a Banatului, Ed. David Press Print Timişoara, 2018, cu textul „Belinţul, focar de cultură vie a Banatului”, pag. 251 – 253.

Referinţe în volume:

„Ghidul presei româneşti” – Fundatia E.L.I.T.A., House of Guides, Clubul Român de presă, 2004, cu prefaţă de Cristian Tudor Popescu, pagina 171.

„Timişoara literară” – Dictionar bio-bibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor – filiala Timişoara, autori: Paul Eugen Banciu, Aquilina Birăiescu (Editura Marineasa Timişoara ediţia I, 2007 şi ediţia a II-a, 2008) p. 119-120.

„Scriitori şi cărti” – Livius Petru Bercea (Editura Nagard 2008) p 141-144, 163-166, 167-169.

„Itinerar critic” – Livius Petru Bercea (Editura Hestia Timisoara 2008) p 155-160

„Oglinda lui Narcis” – critica literară – Constantin Buiciuc (Editura Marineasa Timişoara 2009), volumul I: p. 260-264

„Oglinda lui Narcis” – critica literară – Constantin Buiciuc (Editura Marineasa Timişoara 2011), volumul II: p. 243 – 246.

„Dicţionarul scriitorilor români de azi din România, Basarabia, Bucovina de Nord, Banatul Sârbesc, Europa Occidentală, Israel, America” – autori: Boris Crăciun şi Daniela Crăciun – Costin (Editura „Porţile Orientului”, Iaşi, 2011) p. 228.

„Enciclopedia Banatului – Literatura” – Academia Română, Timişoara, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”, Editura David Press Print, Timişoara 2015, pag. 320-321.

„Palatul familiei nobiliare Athanasievici Bejan – Atlas de Geometrie sacră” – Patricia Manea, Editura Nestor, Bucureşti 2016, p. 17.

„Enciclopedia Banatului – Literatura” – Academia Română, Timişoara, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”, ediţia a II-a, Editura David Press Print, Timişoara 2016, pag. 281-282.

„Lumină de stea” – Adriana Weimer, Eikon Bucureşti, 2019, paginile 205 şi 210.

”Scriitori din sudul Doljului” – antologie de Rodica Pospai Păvălan, Editura UZP București 2021, paginile 183-191.

Referinţe critice în periodice:

Lucian Alexiu – „Barul Nana, de vânzare” în „Orizont” Timişoara nr. 1 (1480), an XVIII, 23 ian. 2006 – p. 26;

Radu Paraschivescu – „Un febril lucid” în „Banat” Lugoj nr. 3 (27) martie 2006 – p.4;

Radu Pavel Gheo – „Bănăţan ca lugojanu” în „Orizont” Timişoara nr. 6 (1545) din 28 iunie 2011, an XIII, pagina 20.

Ionel Bota – „Despre textul care se „visează” şi despre pămătuful pentru bărbierit al bunicului. Proza lui Cristian Ghinea” în „Banat” Lugoj, anul X, nr- 3-4, 2013, nr. pagina 3.

Virgil Diaconu – „Cronichetele Ghinea” în „Cafeneaua literară” Piteşti, nr. 7 (102), iulie 2011, anul IX,  p.27

Livius Petru Bercea – „Itinerare lugojene” în „Caligraf” Drobeta Tr. Severin nr. 34 dec. 2003 – p. 7; „Clipa magică sau despre fascinaţia comunicării” în „Reflex” – Reşiţa nr. 10-12 din 2006, p.29 şi „Configuraţii ale utopiei” în „Paralela 45” Timişoara nr. 5114, 7 nov. 2006 p. 4;

Dana Nicoleta Popescu „Vise cu atlanţi şi îngeri” în „Banat” Lugoj an V nr. 3 (51) martie 2008 – p.14; „Lugojul lui Cristian Ghinea şi Bela Lugosi” în „Reflex” Resita 1-6 (124-129) ian-iun 2011, an XII (serie nouă) – p.59.

Constantin Buiciuc – „Cristian Ghinea – Înotătorii din ziduri” în „Reflex” Reşiţa an VIII, nr. 7/9 iul.-sept. 2007 – p.38;

Dorin Murariu – „Povestea rock-ului de Lugoj” în „Paralela 45” Timişoara nr. 6077, 5 ian. 2010 p. 2;

Tudor Negoescu „Cristian Ghinea – Anii cinematografului” în „Lamura” Craiova nr. 35/36, oct.-dec. 2004 p 23-24;

Laurenţiu Nistorescu – „Anii 70-80 în regia scriitorului Cristian Ghinea” în „Orient latin” Timişoara, an XII, nr. 44/47, 2005 – p. 55; „Un martor în întuneric” în „Renaşterea bănăţeană” Timişoara nr. 4434 din 23 august 2004

Veronica Balaj – „Intra muros” în „Banat” Lugoj, an IV, nr.4, apr. 2007 – p.17;

Colaborări la publicaţii literare:

A publicat poezie, proză, eseuri şi mai ales cronică de carte în revistele timişorene „Orizont”, „Orient Latin”, „Meridianul Timişoara”, „Paralela 45” – suplimentul cultural al cotidianului „Renaşterea bănăţeană”, „Paradox”, „Ulysse”, „Tibiscus” – suplimentul „Argonauţii”, precum şi în „Actualitatea literară”, „Cuvinte româneşti” şi „Banat” – Lugoj, „Astralis” – Bucureşti, „Reflex”,”Banatul montan” – Reşiţa, „Cafeneaua literară” – Piteşti, „Oglinda literară” – Focşani, „Hyperion” – Botoşani, „Acolada” – Satu Mare, “Melidonium” – Roman, „Interferenţe” – Caransebeş, „Arcade” – Strehaia etc. 

Amintiri din ”copilărie”: tipografia ”Renașterea Bănățeană” din Timișoara

Amintiri din ”copilărie”. Tipografia ”Renașterea Bănățeană”, Timișoara, 24 august 2016. Mulți ani am tipărit ”Redeșteptarea” acolo. Era o masina ”Solna” cu opt grupuri, de fabricație suedeză, pe care lucrau niște tipografi de nota 10. Zgomot, nopți târzii pentru BT (”bun de tipar”), oboseală și miros pătrunzător de cerneală, cafele după miezul nopții. Când pornea mega-mașinăria asta, semnalul era o sirenă ca de vapor, care semnala personalului să părăsească posturile de la grupuri. La viteza aceea (putea tira și 10.000 exemplare pe oră, dar nu o seta nimeni a viteza maximă, ajustări se mai făceau și pe parcurs), hârtia de ziar poate tăia ușor, ca bisturiul, un deget Acum, când s-au adunat anii, poate părea ciudat, dar am amintiri plăcute cu toată ”nebunia” asta…

Cristian Ghinea

”Noblesse” – Laura Bugariu – expoziție de artă grafică și pictură, la „Casa Bredicenilor” din Lugoj

Dragi prieteni,

Suntem la a treia expoziție de pictură a Laurei Bugariu la Casa Bredicenilor. De fiecare dată, Laura are darul de a ne surprinde la modul plăcut.

Avem de-a face cu un artist care se reinventează, dar această reinventare face parte din procesul devenirii sale artistice, aducând elemente noi, care se îmbină, le completează și dau sensuri noi celor deja știute.

Reinventarea înseamnă și redescoperire: sunt sigur că portretele ”exterioare” expuse azi sunt, de fapt, portrete ”interioare”, ale căror mistere își așteaptă descifrarea în funcție de vibrația interioară a fiecărui  privitor.

Puterea detaliului, fie că e vorba și de un singur fir de păr, e frapantă.

Există un element definitoriu, care care unește creațiile expuse azi la Casa Bredicenilor, și anume instrospecția.

Ca și fotografia de artă realizată în nuanțe alb-negru, aceste imagini lucrate în cărbune oferă privitorului mesaje mai directe, nefiltrate de culoare, poate mai sincere și mai profunde.

Regăsim în aceste tablouri expresivitatea ochiului, dar și expresivitatea fără… expresie, fără expresie facială, experimentată de Laura și în prima sa epoziție. Ghicim starea  de spirit a personajelor feminine privindu-le doar părul, umerii, ușoara înclinare melancolică a capului, într-un cuvânt, expresia corporală. Universul feminin rămâne fascinant!

Cu unele din aceste imagini, Laura Bugariu iasă din zona de confort. Ea continuă să experimenteze. Pentru ea, experimentul este sinonim cu bucuria creației. Căutarea face parte din profilul artistului autentic. Evoluția acestuia nu este întotdeauna una liniară, ea poate fi punctată de reveniri sau pauze aidoma unor ani sabatici, care hrănesc creativitatea și limpezesc viziunea artistică.

E vizibilă pasiunea pe care o pune Laura Bugariu în fiecare dintre lucrările sale.

Regăsim și aici imagini puternice, care ”sar” din rama tabloului grație cărbunelui, tehnică ce implică mai multă franchețe.

Retrospectiv, la a treia sa expoziție la Casa Bredicenilor, observăm stăpânirea mai multor tehnici, a unor modalități diferite de comuncare artistică, însușite într-o perioadă relativ scurtă de timp, ceea ce este o performanță în sine.

Cristian Ghinea, 21 martie 2024

Precuvântare la concursul de fotografie dedicat memoriei colegului nostru, fotoreporterul Casian Mărgineanțu

Ca și epoziția de față, social media ne arată o artă care, deși la îndemâna tuturor, este foarte rafinată. Rafinamentul ține de un moment de inspirație, de o stare de spirit, de inefabilul care te apropie de acel detaliu miraculos, care transformă banalul în operă de artă.

Spre deosebire de pictor, care se așează confortabil de o parte a realității, simțindu-se liber și creativ  cu penelul lui, legătura dintre fotograf și obiectiv este mult mai intimă, pentru că fotograful face parte integrantă din realitatea pe care o exprimă, se află în același decor cu opera sa de artă.

Ne aflăm cu toții în același peisaj urban, însă doar ochiul sensibil al artistului observă detaliul arhitectonic demn de pus în ramă; privim cu toții același cer, fără a sesiza forma aparte a norilor, discretul joc de lumini sau chiar un curcubeu efemer.

Fotograful crează artă fără ”transfigurare artistică”, el poate îmbrăca eventual portretul sau peisajul în tușe alb – negru. El descoperă comori, nu le plăsmuiește.

Prin arta sa, efemerul capătă notorietate, devine etern. Este ca și cum ai prinde în palmă un fulg de nea, care pentru restul lunii s-ar topi instantaneu, dar ai avea puterea de a-l păstra pentru totdeauna. Emoția momentul se poate declanșa, iarăși și iarăși, la fiecare privire a instantaneului. Artistul fotograf, declarat sau nu, are această calitate, de a surprinde acel aparent banal, care scapă tuturor. 

A devenit aproape un truism zicerea din presă, că o imagine face cât o mie de cuvinte. Foarte adevărat, dar și în domeniul imaginii, cuvântul nu poate lipsi. El face parte integrantă din opera de artă, cuvântul poate da tuși definitorie a fotografiei, poate da o direcție, poate influența subtil privitorul. Vorbesc aici despre titlu, pe care artistul trebuie să-l gândească foarte bine înainte de a-și plasa instantaneul într-o galerie de artă, a-l publica undeva sau a-l împărtăși prietenilor, pe un grup de socializare.

Galeria Armi, Lugoj, joi, 26 octombrie 2023

 

Câteva cuvinte la aniversarea de 120 ani a Liceului Teoretic ”Iulia Hasdeu”

Vă mulțumesc tuturor pentru acest moment deosebit!

De liceul nostru mă leagă una din cele mai vechi amintiri din copilărie. Un acvariu mare, plin de pești colorați, la care mă puteam uita ore în șir… Eu nu eram încă la școală și mama, Cornelia Ghinea, era dascăl aici. Amândoi părinții fiind foarte ocupați, mă lua cu ea la școală și mă lăsa, pentru o oră-două, în cancelarie, unde era acel fascinant acvariu. Și mai erau doi domni, profesorii Streian și Larionescu, care îmi desenau mașini și locomotive, iar eu trebuia să le colorez, până la pauza viitoare

Mai târziu, aici s-a înființat unica clasă de mate fizică din oraș, un fel de elită, dacă pot spune așa, dar nu exagerez, pentru că toți colegii mei s-au realizat pe deplin, printre ei fiind un academician, Radu Precup, un manager de echipă sportivă care a luat anul trecut argintul european, ing. Dan Brudiu, și exemplele ar putea continua. Profesorii Tațiana Streian, Adelina Velicescu Yarom, Simion Vidoni, Mircea Popescu, domnul Apostolescu și mulți alții au făcut parte din acea lume din care am dorit mereu să păstrăm ceva, și iată că o facem, prin intermediul unui grup on-line, unde ne regăsim fiecare…

În ce mă privește, viața m-a învățat că tot ce este aparent nefolositor poate deveni mai apoi o șansă în viață. Tatăl meu, profesorul emerit Nicolae Ghinea, cel mai bun prieten pe care îl am, m-a încurajat să urmez cursurile Politehnicii, pentru a reveni mai repede în Lugojul drag, dar așa a fost să fie, că m-am pregătit pentru o facultate tehnică cu cărțile marilor clasici latino-americani plasate strategic sub manuale. Am lucrat ca inginer în fabrică șapte ani și experiența de viață mi-a folosit în cărțile scrise mai târziu. Eram pasionat de limbi străine, îmi plăceau mult numele exotice și asta m-a ajutat la prima selecție pentru primul post de televiziune al Lugojului. Am continuat să scriu literatură în toți acești ani, continui să lucrez în presă. Mereu am avut o personalitate de rezervă, care se reflectă și în cele două premii care îmi sunt foarte dragi: Premiul național de jurnalistică, din partea reprezentanței ONU în România și Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru volumul meu ”Pasajul discret”.

Vedeți domeniile diverse pe care le-am abordat și poate că aici este esența unui îndemn pe care îl fac azi, cu gândul la mâine: specializarea strictă face loc creativității și diversității. Ca orice generație, veți avea parte de un viitor cu provocări nemaiîntâlnite, inteligența artificială fiind una din ele.

Fiți creativi, fiți versatili, credeți în voi fără a vă gândi la ce spun alții și, cu bagajul de cunoștițe acumulat aici, veți reuși!

(Teatrul Municipal ”Traian Grozăvescu”, 23 noiembrie 2023)

In Memoriam! S-a stins Maia Dobrin – Bayer, personalitate marcantă a vieții culturale din Lugoj

Maia Dobrin Bayer, personalitate marcantă a vieții culturale din Lugoj, nepoata lui George Dobrin – primul prefect român al județului Caraș-Severin, cu capitala la Lugoj, după Marea Unire de la 1918, a fost condusă pe ultimul drum duminică, 26 noiembrie.

Maia Elena Bayer Dobrin s-a născut la Lugoj la 8 mai 1933, ca întâiul copil al lui Ionel și Xenia Scumpa Dobrin. Tatăl său Ionel Dobrin fusese primar al Lugonului în perioada anilor 30 și era filul unionistului George Dobrin, avocat, primul prefect român al județului Severin și senator. La puțină vreme după nasterea Maiei, au urmat Monica și apoi a Anca (surorile mai mici).

”Cele trei fete ale familiei Dobrin au crescut în armonie și bucurie în casa părinților și în apropierea bunicului George Dobrin, o personalitate care le-a marcat copilăria pentru că familia era una dintre familiile burgheze ale Lugojului și are o activitate permanentă în mediul intelectual românesc și în, mod deosebit, în cel cultural. Maia și surorile ei au beneficiat de o educație aleasă, care a îmbinat științele reale cu cele umaniste. Din epoca înfloritoare interbelică au trăit doar primii ani ai copilăriei și adolescenței. Războiul și apoi instalarea noului regim, care avea să taxeze dur aparteneța socială a familiei, a deschis o epocă dificilă și întunecată pentru familia Dobrin și pentru fiicele lor. Maia a fost eliminată, împreună cu alți colegi, din clasele de gimnaziu ale Liceului „Iulia Hasdeu” și înscrisă la scoala comercială. Familia s-a mutat Timișoara și Maia a devenit studentă la Faculatea de Chimie, deși avea interes și înclinații mai ales spre studiile umaniste. Capacitățile profesionale i-au permis să progreseze în domeniul în care s-a specializat și a fost angajată la I.C. Chim București, la departamentul Documentare”, spune profesoara Simona Avram, cunoscut manager cultural.

În 1967 s-a căsătorit cu Eduard Bayer -inginer chimist, care a lucrat în același domeniu. Au fost căsătoriți peste 50 de ani, până la moartea lui. Nu au fost binecuvântati cu copii, dar au avut fini și au fost generoși și atenți, cu discreție, în devenirea unor copii. Pentru Maia nu doar numele Dobrin pe care îl avea de la tatăl și bunicul său a fost important, ci mai ales moștenirea culturală.

”Revenind în Lugoj imediat după pensionare, în 1998, s-a mutat în casa lui George Dobrin, casa bunicului și a început o adevărată campanie de reconstrucție a imaginii familiilor Dobrin, Brediceanu, Barbu pentru locuitorii actuali ai Lugojului. Din anii 2000 până în prezent a menținut un dialog cu instituțiile de cultură, mai ales cu Muzeul de Istorie și Etnografie și cu Biblioteca Municipală. A fost gazda revenirii ocazionale în Lugoj a ilustrelor sale rude: Mihai Brediceanu, Olga Fruma Brediceanu, Dorli Blaga, Gelu Barbu. De asemenea, a fost gazda unor oameni de cultură care au venit la Lugoj uneori pentru întâlnirea cu Maia sau cu toate cele trei surori Dobrin în timpul în care au fost active și dispuse să reactiveze memoria, prin fotografii și documente. În casa Dobrin și în curtea cu flori și un tei tânăr și impunător s-au înregistrat si filmat aproape toate întâlnirile cu invitații din filmele regizate de Vasile Bogdan. În casă au mai poposit prieteni și oameni angrenați în activități culturale și Maia nu era doar o gazdă care impunea mici obiceiuri și traditii moștenite de la părinți și bunic, ci rememora cu invitații în mod firesc alte întâlniri ale lor, în București, Cluj sau Timișoara”, adaugă profesoara Simona Avram.

Revenirea fizică în Lugoj a Maiei a făcut ca această dorință de ”răsădire” să capete contur și materialitate. Familia lui George Dobrin și a lui Ionel Dobrin (asemeni familiei Brediceanu) cu care era îndeaproape înrudită, a susținut artele și a practicat cu multă emoție muzica, pictura sau teatrul i-a insuflat Maiei și surorilor ei o reală apreciere pentru cultură, istorie, act artistic, identitate națională, dar și dialog multietnic.

Episcopul Ioan Călin Bot: ”Vom stimula vocațiile autentice și curajoase, avem nevoie de oameni convinși”

PSS Ioan Călin Bot a fost întronizat la 20 iulie 2023 ca Episcop eparhial de Lugoj, fiind așezat de Papa Francisc în fruntea unei episcopii care se întinde pe teritoriul a cinci județe: Timiș, Arad, Caraș-Severin, Hunedoara și o parte din Alba. După acomodarea cu Lugojul și primele luni de episcopat, am dorit să-l cunoaștem mai bine pe ierarhul greco-catolic care deja ne reprezintă la nivel național și internațional.

Despre familie și perioada formării sale, PSS Bot ne-a spus: ”Provin dintr-o familie practicantă greco-catolică din Tihău, județul Sălaj. Suntem cinci frați, eu sunt cel mai mare, am 52 de ani. Părinții și bunicii sunt cei care mi-au transmis valori religioase puternice. Pentru ei, existența lui Dumnezeu, practicarea sfintelor taine, mersul duminica la Sf. Liturghie erau așa importante, încât nu știu să fi lipsit de la vreo slujbă părinții sau familia, poate doar atunci când mama a trebuit să rămână acasă cu un copil mic. În rest, să știți că nu era nicio constrângere, faptul că duminica mergeam la biserică era pentru noi un fapt absolut natural. De acolo vin acele valori care mi-au conturat drumul vocațional în viață.

Majoritatea profesorilor mei au stat în temnițele comuniste

Imediat după ce am terminat liceul, am mers la Seminarul Teologic, care pe atunci se numea Institutul Teologoic din Cluj. Acolo am avut contact cu un corp profesoral în care marea majoritate a dascălilor erau trecuți prin închisoare pe motivul credinței, al confesiunii greco-catiolice. Începând cu episcopul George Guțiu, cu rectorul Eugen Popa de atunci, marea majoritate trecuseră prin închisori. Ei mi-au transmis valori profunde, care veneau din partea unor oameni dispuși să-și riște viața, pentru că unii din colegii lor n-au mai ieșit din temniță, au murit acolo, devenind martiri. 

Ceea ce m-a impresionat este că nu au avut resentimente după ce au fost încarcerați pe nedrept atâta amar de anio. E uimitor, este harul lui Dumnezeu! Probabil că de aceea au și supraviețuit, petru că, dacă urau, s-ar fi măcinat, s-ar fi ruinat din interior.

Eu am avut șansa că am făcut un masterat la Roma, iar aceste studii teologice m-au ajutat foarte mult.

Aș sublinia că, în aproape toată misiunea mea, m-am ocupat de studenți. După încheierea studiilor, am fost hirotonit diacon, apoi preot, am împlinit deja 28 de an de preoție. După doar cinci ani de zile am, devenit rectorul institutului, numit apoi seminar, la care am studiat. În total, 14 ani am condus această instituție. Munca cu tinerii și cu viitorii preoți mi-au configurat o parte a identității mele”.

Aici, la Lugoj, există un real dialog al religiilor

Cum a descoperit Lugojul? ”Înainte de a deveni episcop de Lugoj, am avut puține contacte cu Banatul, dar îmi amintesc că, pe timpul studenței mele la Cluj, am fost la Episcopia din Lugoj. Era perioada episcopatului Prea Sfințitului Alexandru Mesian, după ce PSS Ioan Ploscariu trecuse la cele veșnice. Pe acesta din urmă l-am cunoscut prin cărțile sale, ”Lanțuri și teroare” sau ”Cruci de gratii” și m-a impresionat cum un om care a suferit atât de mult (n.r. – a stat încarcerat 17 ani în închisorile comuniste) poate scrie poezii așa frumoase, așa delicate. Și asta în momentele în care era conștient că viața lui se putea stinge în orice moment!

Eu sunt aici de puțin timp, dar am venit cu sufletul și cu mintea dispuse să înțeleg. Este și un context extraordinar în care am ajuns la Lugoj, în plină pandemie, cu masca pe față și acte la purtător, când oamenii erau îngrădiți să vină la biserică. Sigur că Banatul are această multietnicitate care i-a configurat identitatea sa, puțin diferită față de Ardeal, mai numeros ca și număr al credincioșilor greco-catolici. Dar toată această multitudine de culturi din Banat, care au adus câte ceva la ceea ce au oamenii de aici împreună, este o bogăție și nu poate decât să lărgească universul fiecăruia”.

Despre ecumenism: ”Aici există un real dialog al religiilor, ne rugăm împreună, nu numai creștini, ci și cei de la cultul mozaic, ne întâlnim liber, spontan, participăm la octave de rugăciune comune, la concerte organizate în biserici, la catedrală sau la sinagogă, avem și un grup comun de Whatsapp. Noi, ca greco-catolici, am fost educați să fim deschiși. N-am avut nimic de pierdut, pentru că timp de 40 de ani pierdusem biserici și preoți, toate bunurile, absolut totul, ce să mai pierdem? Deschiderea e maximă, noi n-avem resentimente pentru trecut, avem doar de câștigat și de aceea prețuim ecumenismul. Sunt semne încurajatoare venite și din partea ÎPS Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, sper ca acestea să continue”.

Importanța pelerinajelor

În legătură cu locurile sfinte ale Banatului, Scăiușul este un loc special. Aflându-mă acolo pentru prima dată, vă spun sincer că am simțit ceea ce am simțit în fața giulgiului din Torino, adică spontan am simțit că aici este ceva sacru. Scăiușul e o comoară, e o mare valoare pentru eparhia noastră. La momentul lăcrimării acelei icoane, în mod foarte judicios s-au luat mărturii sub jurământ de la 144 de credincioși de trei confesiuni, iar eu cred că mai adevărat decât ceea ce s-a scris acolo nu poate să fie. Prin acea icoană, Fecioara Maria ne-a transmis un mesaj puternic chiar și în aceste vremuri de secularism, când tinerii ne pleacă din țară”.

Pelerinajele sunt foarte importante, nu numai pentru pelerini, ci și pentru comunitățile respective: Avem două pelerinaje, de vară și de toamnă, la Scăiuș. Consider de mare importanță cel de la Bocsig, în jud. Arad, la mormântul Rafilei Găluț (n.r. – ”Sfânta Banatului”, aflată în proces de beatificare), există și o binevenită ”zi a lugojenilor” la Basilica Sf. Maria Radna, când toată biserica ne este la dispoziție. Mai puțin cunoscut este pelerinajul de la Câmpul lui Neag, în Valea Jiului, la statuia veche de 110 ani, adusă dela Lourdes cu mari eforturi de parohul locului”.

Parohiile trebuie revitalizate

În legătură ci obiectivele sale ca episcop, ”ele nu privesc atât construcțiile și bisericile, ci o revitalizare din interior a preoților noștri, a credincioșilor, a tinerilor. Am vizitat aproape toate comunitățile, avem 120 de preoți și am înțeles că majoritatea lor au făcut eforturi foarte mari, în condiții absolut minimale. Nu neapărat partea materială, căci bani pentru biserici se mai găsesc, noi am primit și în acest an bani pentru refacerea Sacristiei la catedrală, ci la partea spirituală trebuie lucrat. Sunt parohii care trebuie revitalizate, începând cu preoții, de la care trebuie să vină energia, empatia și dedicarea. Vom stimula vocațiile autentice și curajoase, avem nevoie de oameni convinși. Mesajul lui Iisus este valabil și actual în continuare, el trebuie doar împrospătat”.

Cristian Ghinea

S-a stins din viață actorul Constantin Ilie, fost director al Casei de Cultură a Municipiului. Teatrul i-a fost a doua familie

S-a stins din viață actorul Constantin Ilie, timp de aproape cinci decenii actor al Teatrului Municipal ”Traian Grozăvescu”. Scena i-a fost casă, iar teatrul i-a fost o a doua familie. A jucat zeci de roluri, de la ”Steaua fără nume” la ”Doctor fără voie”, contribuind la renumele teatrului lugojean. A fost director al Casei de Cultură a Municpiului și a avut o implicare totală în organizarea Festivalului Internațional de Teatru Fest Team Art.

Ne-am despărțit de el cu un zâmbet, după magstrala interpretare a rolului lui Geronte în ”Doctor fără voie”, răsplătit cu ropote de aplauze, în cele două memorabile reprezentații de la Lugoj. Înmormântarea a avut loc duminică, 7 mai 2023.

”Cu tristete în suflet anunțăm, că actorul, prietenul și colegul nostru Constantin Ilie, Zamă așa cum îi spuneam cu toții, a trecut la cele veșnice. Prin plecarea sa, a lăsat un gol imens atât pe scena Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” cât și în inimile tuturor celor care l-au cunoscut! Transmitem și pe această cale sincere condoleanțe familiei! Dumnezeu să-l odihnească în Împărăția Lui!”, au transmis colegii de la Casa de Cultură a Municipiului Lugoj și actorii Teatrului Municipal ,”Traian Grozăvescu”.

Urma să fie sărbătorit pentru activitatea de 50 de ani pe scenă

Constantin Ilie avea 72 de ani și a contribuit la formarea multor tineri pe care i-a inițiat în tainele teatrului. Ca și colegul său Eugen Gangan, urma să fie sărbătorit pentru 50 de ani pe scenă, dar nu a mai trait acest moment.

Cunoscut de către toată lumea drept Zamă, s-a născut la Lugoj, în 14 septembrie 1951. Timp de 30 de ani a fost inspector în cadrul Băncii Agricole Lugoj, devenită ulterior Raiffeisen Bank. Din anul 2002 devine angajatul Casei de Cultură a Municipiului Lugoj, pe postul de referent-contabil, iar din 2013 până la data pensionării, 1 octombrie 2016, a fost numit director al instituției. După pensionare a ales să servească instituția în continuare, angajându-se pe postul de referent, funcție deținută până în ultima zi a vieții sale.

”Cu siguranță însă, cea mai importantă parte a vieții sale a fost lunga perioadă petrecută ca actor al Teatrului Municipal ,,Traian Grozăvescu” Lugoj. A pășit prima dată pe scena teatrului lugojean, de care s-a îndrăgostit și pe care a slujit-o cu fidelitate și devotament, în anul 1973, anul acesta urmând să fie sărbătorit la împlinirea a 50 de ani de activitate.

 A jucat cu talent și  dăruire totală în zeci și zeci de spectacole cu sute de reprezentații, în festivaluri și turnee pe scene din toată țara și străinătate: Lugoj, Timișoara, Reșița, Caransebeș, Arad, Turnu-Severin, Deva, Cluj-Napoca, Zalău, Brașov, Sibiu, Mediaș, Reghin, Buzău, Piatra-Neamț, Roman, Iași, Fălticeni, Galați, Tulcea, Călărași, Slatina, Caracal, București și pe scene ale unor orașe din Anglia, Franța, Italia, Austria, Grecia, Cehia, Ungaria,  Serbia și Republica Moldova. 

Roluri nemuritoare

Rolurile sale, răsplătite cu aplauze de miile de spectatori de pretutindeni, în piese antologice precum ,,Logodnicul American”, ,,Nevestele vesele din Windsor” (locul I la Festivalul de Teatru Internațional de la Londra), ,,Proștii sub clar de lună”, ,,Țarul Ivan își schimbă meseria”, ,,Asociația minunilor”, ,,În căutarea sensului pierdut”, ,,Broadway Melody”, ,,Pălăria florentină, ,,Hotel Mimosa”, ,,Nunta însângerată”, ,,Intrigă și iubire”, ,,Napoleon era fată”, ,,Chiritza”, ,,Republica de la Ploiești”, ,,Inspectorul de poliție”, ,,Generali în fuste”, ,,Cântăreața cheală”, ,,O noapte furtunoasă”, ,,Căsătoria”, ,,Jocul de-a vacanța”, ,,Jacques sau supunerea”, ,,Steaua fără nume”, ,,Gaițele”, ,,Hangița”, ,,Doctor fără voie”, dar și în piese pentru copii precum ,,Capra cu trei iezi”, ,,Trăznăi cu nătărăi”, ,,Cenușăreasa”, ,,Căsuța iepurașilor”, ,,Harap Alb”, ,,Motanul încălțat”, ,,De ce n-are ursul coadă”, Pinocchio”, ,,Scufița Roșie”, montate sub ,,bagheta” unor renumiți regizori, precum Dan Radu Ionescu, Horia Ionescu, Stefan Andreas Darida, Alexa Visarion, Val Dobrin, Laurian Oniga, Ion Ardeal Ieremia, Maria Voronca, Anca Maria Colțeanu, Dan Mirea sau Sorin Misirianțu, vor rămâne adânc tipărite în memoria și în inimile tuturor celor cale au avut privilegiul să-i urmărească evoluțiile pline de savoare  pe scenă”, spune colegul său de scenă, actorul Tudor Trăilă.

Constantin Ilie – Zamă a lăsat un gol imens atât pe scena Teatrului Municipal ,,Traian Grozăvescu” cât și în inimile tuturor celor care l-au cunoscut! Dumnezeu să-l odihnească în Împărăția Lui!

Cristian Ghinea, cu mulțumiri Casei de Cultură a Municipiului pentru materialul pus la dispoziție

O ancoră într-o lume fără ancoră: Simion Dănilă – ”Antologia poeziei sepulcrale românești”

Cu ceva timp în urmă, când distinsul cărturar pe care îl omagiem astăzi, profesorul, traducătorul și lingvistul Simion Dănilă, mi-a spus despre ideea acestei antologii a poeziei sepulcrale, m-am gândit că este într-adevăr o contribuție inedită și relevantă din perspectiva istoriei literare și nu numai.

Poezia sepulcrală se dezbracă de orice frivolitate, de orice textualism de circumstanță. Este o formă profundă de exprimare, în imediata apropiere a filosofiei. În perspectiva marii treceri, cântărim cu alte unități de mpăsură, cu alte sisteme de referință, ceea ce ni se părea un dat subânțeles al existenței. Noțiunile de fericire, de avere, de adevărată bogăție, sunt cântărite cu adevăratele unități de măsură. În perspectiva morții, orice ”rege” este gol, iar orgoliile sale îmbracă haina ridicolului, pe care ar fi trebuit s-o poarte dintotdeauna.

”Antologia poeziei sepulcrale românești” este o carte care ne înțelepțește. Aș fi vrut să spun că este o carte de căpătâi, fără vreo nuanță de umor negru.

Un studiu făcut la secțiile de paleație ale unor spitale importante din Australia arată că marile regrete ale celor care au aflat că mai au maximim trei luni de trăit sunt următoarele: regret că nu mi-am trăit viața așa cum aș fi vrut eu și am fost mereu la cheremul altora,  trăind după așteptările lor; aș fi vrut să nu fi muncit așa din greu; aș fi vrut să am curajul de a-mi exprima adevăratele sentimente; aș fi vrut să-mi petrec mai mult timp cu familia și adevărații prieteni și, poate cel mai important, aș fi vrut să prețuiesc mai mult fiecare clipă care m-a făcut fericit!

În carul triumfal al Cezarilor, exista mereu o voce care, în apogeul puterii lor, le reamintea discret, în surdină, că sunt muritori. O astfel de voce este cartea pe care ne-o propune Simion Dănilă astăzi.

Până la urmă, moartea este un desăvârșit act democratic. Indiferent de diferențele de statut social, sex, rasă, frumusețe fizică, inteligență, virtute sau ticăloșie, toți, fără excepție, avem același orizont: ”Și iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?” Desigur, asta nu înseamnă că viața trebuie trăită la întâmplare, fără țintă, că oricum toți tot ajungem acolo. ”Lumea morţilor nu este a lor, ci a noastră, deoarece omul care trăieşte fără valori şi idealuri, fără dragoste şi virtute, este în esenţă un viu mort. Dimpotrivă, lumea lor, lumea celor păruţi morţi este plină de viaţă şi lumină”, spunea monahul Haralambie Skarlakidis, în ton cu mesajul profund al cărții de față.

Este uimitor câte lecții de viață putem găsi într-un volum despre moarte!

Cristian Ghinea

Andrei Novac – persistentul presentiment al rămânerii

Este foarte interesant faptul că – așa s-a potrivit – suntem la începutul unei săptămâni în care Casa Bredicenilor, prin directoarea Henrieta Szabo, ne mai oferă alte două lansări de carte: una despre ”Spațiile sacre – locurile de veci ale Lugojului” de regretatul profesor universitar Gheorghe Luchescu și o interesantă antologie de poezie sepulcrală, aparținînd omului de cultură Simion Dănilă, într-un volum îngrijit de Adriana Weimer.

Condiționat cumva și de acest context întâmplător – neîntâmplător, poate că am acordat ceva mai multă atenție ultimei secțiuni a volumului ”Lumea ta/ Carnea mea/ Oasele noastre”.

În această carte, Andrei Novac ne oferă un labirint de trăiri, în care conștiința efemerului se îmbină cu un persistent presentiment al rămânerii.

Aidoma vechilor romani, în carul de luptă al afirmării sale în mijlocul războaielor cotidiene, poetul a așezat acea voce care îi spune în surdină: amintește-ți că ești muritor!

Așa cum spuneam, m-a impresionat la Andrei Novac acel ceva ce s-ar putea numi rămânere. El are această conștiință pe care nu o proclamă trufaș sau cu infatuare, el doar o afirmă calm, pe ton egal. Este ceva ca de la sine înțeles, care-l însoțește mereu.

Andrei Novac nu provoacă Zeii, pentru că până și ei știu că, dincolo de aparent implacabilul destin, există rămânerea, persistența, amprenta.

În acest sens, aș reda integral o singură poezie pe care am ales-o din acest volum, și anume ”ecou”: ”Cine o să își mai amintească de mine?/ nimeni!/ de mâinile mele/ cine o să știe că eu nu am vrut să mor bătrân?/ că tinerețea a fost o permanentă sursă de luptă/ singur împotriva tuturor, aceasta a fost libertatea,/ o sursă permanentă/ din care orgoliul se hrănește// luptele se duc și atunci când ai văzut că pierzi,/nimeni nu o să-și mai aducă aminte de mine,/ dar nici nu contează/ eu am fost”.

Ca să folosesc un termen împrumutat din arhitectura urbană, iată un interesant capăt de perspectivă la care merită să zăbovim un pic: ”nimeni nu o să-și mai aducă aminte de mine,/ dar nici nu contează/ eu am fost”.

Afirmația poetului nu se vrea un afront adus Zeilor; ei știu că nu permanența oaselor, ci această amprentă este adevărata rămânere.

Într-o poezie a ipostazelor neașteptate, intimitatea este magistral zugrăvită. Intensitatea dragostei se regăsește și în dorința înfrigurată de a păstra totul. Conștient că ”timpul mușcă din interiorul nostru” (”strigăt”), poetul trăiește intimitatea cu conștiința clipei infinit prețioase, care nu trebuie aruncată uitării: ”oamenii se rotesc cu viteză,/ în jurul fricilor cotidiene/ nu mai am timp,/ nu a mai rămas,/ să nu uiți niciodată nimic,/ niciodată”. (”cerul tău”)

Desigur, sunt multe detalii intime care se pot întrevedea, niciodată desluși, încifrate într-un cuvânt, într-un simbol, într-un detaliu ”uitat”, aparent la întâmplare: țigara stinsă, urma de ruj, picioarele goale, odihnite pe balustradă.

Atent la cele ce contează cu adevărat, poetul are înțelepciunea detașării de nevrozele cotidianului derutant și zgomotos: ”cu spatele la oraș aștept/ și totul devine atât de clar”.

Pentru el, lumea din jur este doar un ”cub transparent”, prin care zărește adevăratele miracole, cum ar fi Soarele  din poezia ”secvențe”, care crește doar în palmele iubitei.  

Despre detrminarea de a nu ceda uitării, poetul vorbește în ”ploaie cotidiană”:  ”toate derulează filme color prin fața ochilor/ toate se învață, mai puțin frumusețea/ nimic nu ne rămâne nouă/ totul este pentru a fi risipit/ cu o viteză uluitoare”.

Ar mai fi multe de spus despre cadența versurilor, despre atmosferă, despre arta de a crea imagini poetice (aș cita doar una care mi-a plăcut mult: ”viața se contorsionează, face bucle șifonate, se întinde ca un timpan fin”) și, în general, despre un anumit gen de intimitate în care fiecare dintre noi ne regăsim măcar parțial…

…dar cred că mai importante sunt spusele autorului care ne-a onorat azi cu prezența sa la Casa Bredicenilor din Lugoj, familie care a dat în trecut un mare diplomat al României, care ne-a reprezentat cu cinste peste mări și țări. Este vorba despre Caius Brediceanu, subsecretar de stat la Ministerul de Externe din anul 1919, apoi ministru plenipotențiar în relația cu Argentina, Brazilia și Chile, apoi ambasador la Vatican și în Austria. Azi, un alt secretar de stat este invitat la Casa Bredicenilor, să ne bucurăm de această întâlnire… întâmplător-neîntâmplătoare!

Cristian Ghinea, cronică publicată în revista de cultură ”Meridianul Timișoara”

În comisia de numărare a voturilor pentru conducerea filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor