Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2012

Vineri, 23 noiembrie 2012, ora 12.00, în sala de cenaclu a Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România şi a revistei Orizont, a avut loc Festivitatea de decernare a premiilor literare ale Filialei pentru anul editorial 2011. 

 Invitat de onoare a fost dl. Nicolae Robu, Primarul Municipiului Timişoara.

Mitropolia Banatului a fost reprezentată de părintele profesor doctor Ionel Popescu, vicar administrativ al Centrului Eparhial Timişoara şi fost director (1995-2001) al Seminarului Teologic din Caransebeş.

Juriul pentru decernarea premiilor literare ale Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul editorial 2011, alcătuit din: Alexandru Ruja, Preşedinte, Claudiu Arieşanu, Paul Eugen Banciu, Slavomir Gvozdenovici şi Dorin Murariu, a decis acordarea următoarelor premii:

Premiul Opera Omnia, pentru întreaga creaţie literară: Eugen Dorcescu

 Premiul pentru poezie: Ion Marin AlmăjanAmintiri despre ţărani, Editura Hestia, 2011

 Premiul pentru poezie: Monica RohanZid după zid, Editura Brumar 2011

Premiul pentru proză: Dan Floriţa SeracinÎntoarcere din larg, roman,  Editura Anthropos, 2011

 

Critică, istorie literară şi eseu: Cristian GhineaPasajul discret, Editura Anthropos, 2011 (editor: Lucian Alexiu)

Traduceri: Manolita Dragomir Filimonescu, (limba franceză) Michel Benard, Privire în oglindă/Le regard du miroir, Editura Art Press, 2011,

Traduceri: Ildiko Gábos Foarţă (lb. maghiară) Bárányi Ferencz, Zilele vin, zilele trec, Editura Eurostampa, 2011 şi volumul Attila F. Balász, Metamorfozele lui Casanova, Editura Grinta, 2011

Diploma Juriului pentru activitatea de cercetare literară realizată de un tânăr cercetător a revenit studentei Diana Ioana Ureche, pentru lucrarea Poezia lui Ştefan Augustin Doinaş. Modernitate şi clasicitate,  Editura Universităţii de Vest, 2011

Festivităţile au fost prezidate de criticul literar Cornel Ungureanu, preşedintele filialei timişorene a Uniunii Scriitorilor din România.  În ultima fotografie, Cornel Ungureanu apare alături de poeta  Adriana Weimer, membră a USR (căreia îi mulţumesc pentru fotografii) şi de poetul Şerban Foarţă.

Anunțuri

Read Full Post »

Paladi a realizat o inedită operă de artă, oferită cadou M.S. Elisabeta a II-a cu prilejul jubileului celor 60 de ani de domnie. Lugojeanca Daniela Paladi a trăit cel mai frumos vis al unui artist. O operă de artă realizată de ea i-a fost oferită Reginei Elisabeta a II-a a Angliei, iar suverana a răsplătit-o printr-o scrisoare oficială, în care îi mulţumeşte pentru “splendidul cadou” făcut cu ocazia jubileului celor 60 de ani petrecuţi pe tronul britanic.

Scrisoare de mulţumire din partea Coroanei Britanice Visul oricărui artist este să aducă bucurie iubitorilor de artă, iar când aceştia îşi exprimă în mod public aprecierea pentru măiestria lor, mulţumirea artistului este cu atât mai mare. Însă când oferi o operă de artă Reginei Angliei, iar aceasta îşi exprimă gratitudinea printr-o scrisoare oficială, este un lucru cu totul deosebit. Este cazul lugojencei Daniela Paladi, stabilită în Germania, care i-a făcut un cadou artistic cu totul deosebit Reginei Elisabeta a II-a, şi anume un… creion cu 60 de briliante încrustate în capătul creionului, realizat sub formă de sceptru regal. În scrisoarea sa de mulţumire, Regina Angliei i-a transmis lugojencei şi celorlalţi realizatori ai micii opere de artă că este “very touched” (foarte impresionată) de cele 60 de briliante care simbolizează cei 60 de ani de domnie ai săi.

ecouri în presa germană

Dacă nu a fost Regele Mihai, a fost Regina Angliei! Daniela Paladi este stabilită în Germania, unde lucrează ca profesoară de matematică la o şcoală particulară. Marea sa pasiune este însă cea de art-designer. Ideea de a crea un obiect de artă care să fie oferit unui cap încoronat o are încă din România, când a dorit să facă un astfel de cadou Regelui Mihai. Nu a fost să fie, dar ocazia ideală a venit odată cu triplul eveniment al Coroanei Britanice: Elisabeta a II-a, 60 de ani pe tron, 91 de ani împliniţi de Prinţul Phillip şi nunta de vis dintre prinţul William şi Kate Middleton.

Crown pencil

Predat personal Reginei Elisabeta. Creionul “regal” a fost realizat de firma Derwent Cumberland Pencil, care este un furnizor tradiţional al Casei Regale Britanice. Compania fabrică creioane din 1832 şi a sărbătorit în acest an a 180-a aniversare. Dincolo de valoarea propriu-zisă a creionului cu diamante, care se ridică la o sumă de şase cifre exprimată în euro, impresionează valoarea artistică ce înnobilează un obiect care, în mod obişnuit, ar fi unul banal. Aşa cum spuneam, creionul simbolizează un sceptru, care se termină cu un cap în formă pentagonală. Cele 60 de briliante sunt prinse într-o montură de aur alb, iar mai jos este un manşon realizat tot din aur alb, în care au fost sculptaţi cinci crini, care simbolizează Regalitatea. Corpul creionului a fost realizat manual, ca şi scrisul caligrafic aurit. Concepţia artistică, de la forma sceptrului şi până la dispunerea diamantelor, a aparţinut lugojencei Daniela Paladi şi a fost pusă în practică de maestrul bijutier Mario Pietroluongo, din Pforzheim – Germania. David Sharrock, managerul general al companiei “Derwent”, a predat personal acest inedit cadou Reginei, la Palatul Buckingham.

Doar două “creioane regale” au fost realizate. Pe lângă cel păstrat de Regină, celălat exemplar este expus la loc de cinste în muzeul firmei “Derwent”. Câte o copie fidelă (dar fără diamante autentice şi metale preţioase) a fost oferită, ca amintire, creatorilor preţiosului obiect. Prezentă în redacţia “Redeşteptarea”, Daniela Paladi ne-a declarat că se simte foarte încurajată de aceste aprecieri venite de la Palatul Buckingham şi doreşte să se consacre în întregime carierei de designer artistic. Nici nu este greu! În ultimele două luni, ofertele de proiecte interesante nu au întâziat să apară, fie că este vorba de Statele Unite ale Americii, Europa, sau ţări exotice şi bogate, precum Kuweit. Cu siguranţă, Daniela Paladi este un artist internaţional ce face cinste Lugojului. (Cristian Ghinea, publicat în „Redeşteptarea” nr. 1117)

Read Full Post »

Încă din anii ‘60, întreprinderile lugojene au adoptat exerciţiile de înviorare la locul de muncă. Practica era (şi este) curentă în ţările asiatice, unde astfel de „dezmorţeli” ale musculaturii şi încheieturilor sunt obligatorii înaintea unei zile de lucru, indiferent dacă e vorba de muncă fizică sau de birou. La noi, modelul „importat” din Coreea de Nord sau China populară a fost extins şi la unităţile şcolare, unde , înainte de ore, elevii copiau mişcările etalon făcute înaintea lor de către profesorul de sport.

Imaginea este surprinsă la Intreprinderea Textilă Lugoj, Unitatea A, şi datează din 1963. Şefa de tură iese în faţă şi face exerciţii de „încălzire”, copiate, după puteri, de muncitoare. Se observă dinamica mişcărilor, care imprimă o nuanţă coregrafică ansamblului de lucrătoare. Cum acţiunea se dorea a fi un exemplu pentru tot oraşul, fotografia a fost afişată pe panoul „fruntaşilor” din zona actualei Case de Cultură a Sindicatelor. În anul 1965, ITL avea un total de 2.654 de angajaţi, peste 90% dintre aceştia fiind femei, care lucrau în trei schimburi. Astăzi, nu numai înviorarea de dinaintea muncii este o amintire, ci şi marea unitate a ITL-ului, care va deveni curând o impunătoare ruină. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Un ofiţer de armată a devenit „doctor” de ceasuri vechi. În fiecare dimineaţă de vară, pensionarul militar Constantin Neculai are ritualul său. Coboară în curtea blocului de pe strada Cernei, unde locuieşte, şi deschide boxa transformată, de ani buni, în atelier de ceasornicărie. Din acest moment, el se consacră unui meşteşug care îi este deopotrivă şi pasiune: repararea ceasurilor mecanice. „Sunt printre ultimii ceasornicari din oraş care mai repară ceasuri vechi, mecanice. Acuma, toată lumea are ceasuri electronice, ieftine şi care, atunci când se strică, se înlocuiesc cu altele noi”, spune Constantin Neculai, fost ofiţer tehnic de tancuri şi auto în Garnizoana Lugoj. Însă abia după ce s-a pensionat (în grad de locotenent colonel) în 1982, dl. Constantin s-a putut dedica în voie pasiunii sale migăloase, care l-a fascinat încă din copilărie.

„Am învăţat cum se repară ceasurile încă de mic. Am copilărit la Galaţi, unde l-am cunoscut pe un neamţ, Arthur Preda pe numele lui, care lucra la Atelierele Principale CFR din oraş, ca sculer-matriţer. Omul ăsta ştia de toate, era un meseriaş excepţional. Repara orice fel de ceasuri, dar şi case de bani, maşini de cusut, chiar şi puşti de vânătoare sau pistoale, pentru care era autorizat. Eu am ajuns ca militar la Lugoj în anul 1952, şi de atunci până la pensie am lucrat ocazional câte un ceas, dar numai pentru mine”, spune dl. Constantin.

Doctor de ceasuri vechi. Ceva din disciplina fostului ofiţer de tancuri s-a transferat ceasornicarului de azi, care examinează cu grijă fiecare „pacient”, pentru a pune un „diagnostic” în cunoştinţă de cauză. Când l-am vizitat, tocmai examina un mecanism şi făcea „reţeta”: „Ceas cu cuc rusesc 1955-1960: roată ancoră cu fus rupt, pârghii de legătură lipsă, mecanism cu lagăre uzate” etc. Odată defecţiunile notate, se trece la faza alegerii uneltelor. L-am întrebat cum face rost de sculele de ceasornicărie, care sunt foarte scumpe. „Prin 1970 am cunoscut la Caransebeş un ucrainian, care era foarte bun meseriaş, şi l-am întrebat acelaşi lucru. El mi-a arătat un mic strung pe care şi-l construise singur, şi cu care îşi confecţiona orice fel de unealtă”, spune Constantin, care a preluat ideea şi are acum propriul strung miniatural. Cu acesta, confecţionează atât piese, cum ar fi axele de balansier la ceasurile de mână sau de buzunar, dar şi scule precum pile, poansoane sau şurubelniţe.

Solicitările vin de la colecţionari. Domnul Constantin a lucrat pentru colecţionari din Timişoara, care aduceau ceasuri de mână, dar mai ales de buzunar, mărci celebre precum Doxa sau Longines, unele cu carcasă şi capac de argint. Cel mai vechi ceas care i-a trecut prin mână a fost un orologiu care nu avea înscrisă data fabricaţiei, dar care purta menţiunea că „ultima reparaţie s-a făcut în 1816”. Era un ceas de perete, cu roată numărătoare la bătaie, construit manual. În ultimii ani, i-au trecut prin mâini tot felul de ornice româneşti, dar şi ruseşti: ceasuri de mână Omega, Pobeda, ceasuri de mână cu deşteptător Poliot, ceasuri cu cuc Maiak, ceasuri de damă Zaria sau ceasuri de masă Slava. A reparat ceasuri de biserici, dar şi patefoane sau gramofoane cu manivelă… „Eu lucrez pentru vecini, pentru prieteni sau pentru colecţionari lugojeni, cum ar fi d-l Gheorghe Busuioc. Lucrez din plăcere, chiar dacă îmi solicită mult vederea. Un ceas mare distrus îmi ia o săptămână sau chiar mai mult, pentru că trebuie să-mi fac singur sculele, cheile”, spune ceasornicarul nostru. Deşi îi place mult ceea ce face, Constantin Neculai are un singur regret: nu are cui să dea mai departe meşteşugul său. Şi aşa, încet-încet, se va pierde încă o meserie… (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Despre omul de ştiinţă Georges Devereux, recunoscut în Franţa şi America se ştiu foarte puţine lucruri în oraşul natal. Lugojul a dat lumii o serie de personalităţi de anvergură, care se bucură de mare recunoaştere în afara fruntariilor ţării, dar sunt mai puţin cunoscute la ele acasă. Printre personalităţile de primă mărime ce au pornit în căutarea afirmării din Lugoj se numără şi Georges Devereux, pionier al etno-psihiatriei şi etno-psihanalizei, cercetător care s-a afirmat în spaţiul francez şi american, beneficiar al unei burse oferite de către Fundaţia Rockefeller şi profesor la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris.

Devereux s-a născut la 13 septembrie 1908 la Lugoj, într-o familie burgheză (tatăl era avocat) aparţinând importantei comunităţi evreieşti din oraş, care a mai dat lumii personalităţi de talia unui Gyorgi Kurtag, în domeniul muzical. Numele de familie György Dobó (din germanul Deutsch) şi l-a schimbat în 1933, după convertirea la creştinism.

De la indienii din America, la Sedang Moii din Indochina. Viaţa acestui lugojean poate fi comparată cu o aventură extraordinară. Încă de la 18 ani, cărările destinul îl poartă la Paris, în Oraşul Luminilor, acolo unde a studiat fizica sub bagheta celebrei cercetătoare Marie Curie, primul om de ştiinţă din lume onorat cu două Premii Nobel – unul pentru fizică, altul pentru chimie. Devereux arată încă de tânăr paleta foarte largă a preocupărilor sale, studiind limba malaieză (malay) la Şcoala de Limbi Orientale. Această pasiune o avea de tânăr. În Lugojul natal, Devereux şi familia sa vorbea patru limbi : maghiara, româna, germana şi franceza. În 1933 îl găsim în America, ca bursier al Rockefeller Foundation, unde studiază profilul psihologic, viaţa socială şi tradiţiile indienilor Mojave. După această perioadă, pe care o consideră cea mai fericită din viaţă, Devereux pleacă tocmai în Indochina, pentru a studia populaţia Sedang Moi. În 1943, îşi întrerupe studiile pentru a se înrola în Armata SUA, iar după război se afirmă ca pionier al unor ştiinţe precum etno-psihanaliza şi etno-psihiatria. La iniţiativa marelui antropolog Claude Levi Strauss, se întoarce în Franţa în anul 1962 pentru a preda la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris. În anul 1985, la 28 mai, Devereux se stinge din viaţă, lăsând în urmă o operă impresionantă, care cuprinde studii de psiho-analiză dar şi cărţi speciale, cum ar fi cea dedicată însemnătăţii viselor în tragediile greceşti.

Înhumat printre prietenii săi, indienii Mojave. „Georges Devereux, despre care am aflat mai târziu că este lugojean, trebuie apreciat şi ca un antropolog de primă mărime. Opera sa mi-a marcat în mod profund orientarea, opţiunea şi pasiunea mea pentru anumite comunităţi tradiţionale pe care le studiez. Devereux stabileşte clar că atunci când într-o comunitate sunt foarte bine valorizaţi bătrânii înţelepţi sau sunt respectate femeile, un cercetător în vârstă sau o femeie-cercetător se poate apropia mai uşor de aceşti oameni, îi poate înţelege mai lesne. Marele merit al lui Devereux a fost că ne-a învăţat să „jonglăm”, să ne folosim de astfel de lucruri în relaţia cu grupurile studiate”, ne-a declarat prof. dr. Otilia Hedeşan, antropolog la Universitatea de Vest din Timişoara.

Deşi s-a săvârşit din viaţă la Paris, lugojeanul Devereux a fost înhumat la cimitirul din Parker – Colorado, printre iubiţii lui indieni Mojave, conform ultimei sale dorinţe. Astăzi, în semn de preţuire, un centru de studii de la Universitatea din Paris – Arondismentul VIII, îi poartă numele. Poate că şi Lugojul natal îi va acorda la un moment dat preţurirea simbolică – diploma de Cetăţean de Onoare… (Cristian Ghinea)

Read Full Post »