Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Aprilie 2012

Lugojeanul a adunat în jurul său peste 50 de iubitori ai aventurii pe două roţi, cu care face ieşiri regulate în afara oraşului. Alin Roşu, cunoscut în oraş drept „Alin frizerul”, este fără îndoială un personaj care dă farmec urbei noastre. Prin pasiunea sa pentru ciclism, uneori dusă la extrem, Alin, alături de fratele său Cosmin şi de fiul său Narcis, au strâns în jur peste 50 de adepţi ai pedalatului de plăcere, iar numărul lor creşte încet, dar sigur. Un semn de civilizaţie, dar şi de atitudine ecologică, într-un oraş în care şoferii devin tot mai agresivi şi mai nervoşi.

Povestea lui Alin începe la Româneşti, iar primele lui amintiri sunt legate de prima bicicletă, un Pegas care era de fapt al tatălui. „Şcoala generală cu clasele I – VIII le-a făcut la Tomeşti, iar drumul până şcoală, vreo şase kilometri prin hârtoape, l-am făcut cu acea bicicletă. Au urmat deplasările mai lungi, până la Făget, pe care ajunsesem să le fac „glonţ”, fără discuţii. Apoi am mai cumpărat o bicicletă din cele care se găseau pe atunci şi tot timpul lucram la ele. Puneam foarte multe frâne, aşa că se făceau praf cauciucurile, iar tata, care n-avea bani să-mi tot cumpere anvelope noi, a adus nişte furtune pe care le-a pus pe cercuri şi-mi amintesc cum săream în şa când roata ajungea jos cu îmbinarea între capetele furtunului. De la început, am făcut ceea ce se numeşte azi off-road: colindam toate pădurile locului – Padeşul, Rusca, Tăul Ursului sau Poieni Strâmbu”.

După un accident cu bicicleta, medicul i-a recomandat cea mai bună recuperare: mersul cu bicicleta. Pe când avea 11 ani şi era în clasa a V-a, Alin a făcut cunoştinţă cu cealaltă faţă a pasiunii sale : a avut un accident urât, care l-a marcat până în ziua de astăzi. „M-a lovit rău de tot o Dacia, am stat jumătate de an în ghips cu ambele picioare rupte. Culmea este că atunci când m-am externat din spital, doctorul mi-a recomandat pentru recuperare…. să merg pe bicicletă, că este cel mai bun lucru pentru muşchii picioarelor!”, îşi amiteşte amuzat Alin. Aşa că, în 1988 când a venit la Liceul Brediceanu din Lugoj, s-a menţinut în formă: în fiecare sâmbătă, după ore, făcea drumul înapoi la Româneşti cu o „Ucraina” destul de rudimentară.

Încearcă să redea Lugojului faima de oraş al bicicletelor. „Ştiţi cum se spunea, că Lugojul este oraşul fetelor, că era multă industrie uşoară pe acea vreme, dar şi al bicicletelor. Dacă la primul punct nu se mai pot face prea multe, asta cu bicicletele mi-a reuşit. Din păcate, Lugojul este la ora actuală şi oraşul şoferilor nervoşi, care au preluat moda bucureşteană a claxonatului din te miri ce. Eu locuiesc pe o stradă centrală şi nu înţeleg cum primesc carnetul mulţi dintre ei. În Lugoj, ca să mergi cu bicicleta, trebuie să o iei pe trotuar, ca să te descurci cât de cât. E adevărat, s-au făcut trei piste pentru ciclişti, dar nu se respectă nici una”, este de părere Alin. Pentru el, adevărata aventură cu bicicleta este afară din oraş.

Suntem o trupă de vreo 50 de pasionaţi de biciclete care ne adunăm regulat, fete, băieţi, părinţi cu copii, oameni de toate vârstele, unii cu biciclete, alţii cu triclete. Avem şi o pagină pe fabokk, lugojbiketeam, e dechisă pentru toată lumea, acolo ne promovăm ieşirile, acolo anunţăm lumea să vină. Vara ieşim în fiecare seară, pe la 6-7, după ce terminăm serviciul. Pedalăm vreo două – la Satu Mic, la Hanul Ana Lugojana, la Tapia, pe traseul nostru. În rest, în fiecare week-end, de regulă duminica, facem ture mai lungi”, spune Alin, care nu uită să amintească concursul Liman Bike Race, din 6 mai, ajuns la ediţia a şaptea, iniţiat de el, împreună cu fratele Cosmin şi prietenul Puiu Muntean. Gândit iniţial pentru copiii din zonă, la prima ediţie s-au adunat 18 copii, iar anul trecut au fost peste 300 de concurenţi la start, inclusiv prieteni din Italia, dar şi din ţară, de la Clubul Dinamo, sau ciclişti de la Sibiu, care vin pe echipe. A iniţiat şi o altă acţiune, numită Masa critică… Proiecte ar fi foarte multe, mai ales că Munţii Padeşului sunt aproape, dar sponsorii nu se îngrămădesc să-i ajute pe cicliştii lugojeni.

Mă bucur să mai scot copiii din casă! „Ciclismul e foarte sănătos, ca orice sport, dar în plus îţi dă şi o senzaţie de libertate. Problema părinţilor este că le este teamă de accidentele care li s-ar putea întâmpla celor mici. Vin cei mari la mine şi-mi spun: ţi-l dau în grijă! Sincer, nu-mi prea place chestia asta, pentru că copiii sunt zvăpăiaţi, teribilişti, se mai zgârie, mai cad… S-a mai întâmplat ca la o ieşire la Deva, pe drumul de întoarcere, cineva a adormit alungit pe ghidon şi s-a trezit în şanţ… Dar mereu vin noi adepţi, mă bucur că scot copii din casă!”, mai spune Alin. Cel mai lung traseu al lui este până la Dunăre şi înapoi, vreo 250 km, până la Orşova, unde a făcut o baie în Dunăre. A plecat la 5.30 diminieaţa şi s-a întors după miezul nopţii. Iar fiul său Narcis i-a preluat deja ştafeta : la şase ani avea la activ un traseu de 90 km pe bicicletă. Astăzi, are o întreagă panoplie cu diplome, medalii şi cupe de la concursurile câştigate.

Pasiune în care s-a investit timp şi bani. Alin Roşu n-a mai avut un concediu din 2004. Aşa că investeşte în voie, în distracţia pe două roţi. Are vreo 12 bicilete – un „Whistle” american, bicicleta sa de concurs, un „Trek” de oraş, (acţionat de curea, şi nu de lanţ), un „Focus” full suspension cu care merge la pădure, mai are o tricicletă care merge cu baterie, din care s-a inspirat şi i-a construit şi fiului una la fel. O altă bicicletă, foarte interesantă, este cea cu trei viteze, care merge pe cardan ; n-are nici lanţ, nici foaie la pedalier. „Vin mereu cu idei, cu inovaţii, niciodată nu-mi place o bicicletă aşa cum vine din fabrică, mereu modific ceva la ea, o personalizez. Schimb suspensia, o furcă, un ghidon, îi dau alt unghi. Bicicleta este o pasiune scumpă, dacă ai ajuns la un oarecare nivel şi ai pretenţii. De exemplu, în loc de un cauciuc de 250 de grame, prefer să dau 50 de lei şi să iau unul de 100 de grame. Şi aşa, bicicleta mea cântăreşte doar şase kg, în loc de 15, să zicem. Toate astea costă bani. O bicicletă bună, de teren, ajunge la multe de euro. Pe Whistle-ul meu am dat peste 100 de milioane de lei, dar, aşa cum vă spuneam, din 2004 n-am mai avut concediu, aşa că merită investiţia”, explică Alin.

O bicicletă din chibrituri, unică în ţară. Alex Tacacs, lugojeanul care a realizat printre altele Catedrala Notre Dame din beţe de chibrituri, a aceptat provocarea de a replica o bicicletă în stil gothic de-a lui Alin la scara 1:5. Iniţial, voia să facă o motocicletă în mărime naturală.  Nu mai lucrase cu chibritul pe rotund, carul şi roţile fiind rotunde. După 11 luni şi o săptămână de lucru intens, rezultatul a fost excepţional. Cine vrea să vadă singura bicicletă din România realizată din beţe de chibrituri, să treacă pe la „barber shopul” lui Alin.

Românii nu au deprins încă civilizaţia bicicletei… Singurul regret al lui Alin Roşu este lipsa de respect în trafic din partea automobiliştilor. Unui prieten de-al său, un şofer din Timişoara i-a deschis uşa în faţă. Urmarea? Două luni petrecute în spital, cu mâna ruptă. „Mergeam spre han, frumos, în coloană, când un tip ne-a depăşit şi a aruncat cu sticla de apă în noi! Cum poţi califica aşa o atitudine? Recent, la Dumbrava, m-a lovit cineva cu maşina, am ajuns cu salvarea la spital, dar mai rău mi-a părut de bicicleta pe mi-a rupt-o. Nu se respectă benzile pentru ciclişti, lumea parchează peste ele fără probleme. Ar mai fi gurile de canal, care sunt nesemnalizate când se lucrează la ele şi multe, multe altele”, arată Alin. Însă micul grup de iubitori ai aventurii pe două roţi din jurul său se măreşte de la o săptămână la alta, iar asta îl încurajează să… pedaleze mai departe!

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Pe vremea protestelor din Piaţa Universităţii, care au sucombat tocmai acum când dădu căldura (nu dezbate nimeni tema, dar e… interesant, nu?), cineva agita o pancartă pe care scria PDL egal USL egal aceeaşi mizerie. În replică, un vajnic analist de serviciu tuna şi fulgera din studioul unei televiziuni de ştiri: asta e o diversiune a „băsiştilor”! M-am întrebat dacă o fi sau nu aşa. Imparţial, ca tot românul, iau la răsfoit jurnalele şi aflu lucruri interesante.

În anul 2004, “întregul Petrom a fost puternic subevaluat” – aşa cum aprecia presa vremii, la vânzarea sa către grupul austriac OMV, care a avut grijă să-şi facă un contract “beton”. Asta era pe timpul premierului social-democrat Adrian Năstase.

În anul 2008, Guvernul cedează firmei canadiene Sterling Resources drepturile de împărţire a producţiei zăcămintelor de gaze din Marea Neagră. Contractul, secretizat bineînţeles, era şi de această dată, „beton” – cum altfel? „Contractul, mai tare ca Guvernul!” – titra presa vremii. Asta era pe vremea premierului liberal Călin Popescu-Tăriceanu.

În anul 2012, exploatarea gazelor de şist prin fracţionare hidraulică revine gigantului american Chevron. Zonele vizate: Vama Veche, Adamclisi, Costineşti, Bârlad. Efecte secundare, după specialiştii citaţi în mdia: cutremure, deşertificare, poluare chimică. Ca să vezi, şi acum contractul e top secret, deşi compania americană zice că n-are nimic cu desecretizarea lui, indicând discret spre guvernul MRU, continuator al operei inaugurate apăsat şi ardeleneşte de Emil Boc. Şi spectacolul continuă, cu aceeaşi acţiune, dar mereu cu alte măşti: Roman Copper Corp. preia prin licitaţie („făcută cu strigare, ca la tablouri” – iarăşi cităm din presă) compania CupruMin Abrud, iar gurile rele zic că am dat şi cuprul pe nimic.

Dincolo de simetria perfectă între aceste operaţiuni care se repetă din patru în patru ani, la „spartul târgului” pentru puterea vremii, observăm şi o simetrie a declaraţiilor.

În 2004, placa suna aşa: preţul vânzării a fost considerat mult timp ca fiind mic, dar în urmă cu un an acţiunea SNP valora ceva mai puţin decât în momentul privatizării.

În 2008, oficialii noştri se chinuiau să ne convingă că n-am pierdut mare lucru: „Zăcământul de gaze din structura Doina, perimetrul descoperit de Sterling, este estimat la doar două miliarde de metri cubi, ceea ce înseamnă foarte puţin, daca ţinem cont că România consumă anual circa 17 miliarde metri cubi de gaz”.

În 2012, explicaţiile sunt pe acelaşi calapod: „concentraţia foarte mică de cupru din steril, de doar 0,3%, nu poate fi exploatată decât cu ajutorul unei tehnologii moderne”. Cu alte cuvinte, ce atâta scandal, n-am pierdut mare lucru, ba chiar am câştigat!*

Aşadar, trei partide aflate la putere – PSD, PNL şi PDL. Trei comportamente identice, în împrejurări identice, în care s-au semnat angajamente foarte asemănătoare. Să fie cele trei partide, cu avatarurile lor cu tot, o apă şi-un pământ? Fiecare e liber să dea un răspuns, în sinea lui. Mai departe decât atât, întrebarea moarte n-are…

Cristain Ghinea

* La ora când scriam aceste rânduri, afacerea Cuprumin nu căzuse încă. Ea va fi însă cu siguranţă reluată şi dusă la „bun sfârşit”.

Read Full Post »

Cu mai bine de 80 de ani în urmă, un preot a dedicat o enciclopedie în patru limbi adevăratelor elite: învăţători, mici funcţionari, meseriaşi, veterani de război

Cu mai bine de 80 de ani în urmă, un preot ortodox din Banat s-a gândit să dea regiunii acesteia o enciclopedie aşa cum rar se întocmeşte. O enciclopedie fără politicieni, fără vedete media, fără demnitari, fără fotbalişti de fiţe şi odrasle de bani gata, cadorisite cu funcţii şi influenţă.

Victor Aga, căci despre el este vorba, a pus adevăratele valori în cumpănă şi a ilustrat impresionanta sa lucrare cu portrete de intelectuali de la ţară, preoţi, meseriaşi, militari. Parohi din satele Banatului stau alături de învăţători, notari, foşti veterani de război, mecanici de tren, opincari, tăbăcari, ceasornicari sau zidari. Toţi, cei mai buni în domeniile lor, chiar dacă îşi desfăşurau activitatea nu la Timişoara sau Lugoj, ci la Ticvaniul Mare, Oloşag, Liebling, Nădrag sau Orţişoara! Cine îi mai cinsteşte astăzi pe aceşti oameni? Cine mai dă un ban, la propriu şi la figurat, pe omul onest şi neştiut de la ţară? Victor Aga a făcut-o în 1934, într-o perioadă când internetul nici nu exista, printr-un efort incredibil: a mers din casă în casă, prin tot Banatul, i-a vizitat pe oameni, a stat de vorbă cu ei, i-a fotografiat, a adunat poze de familie, a întocmit genealogii… Mai mult, bănăţean fiind şi având respect pentru limba şi cultura celorlalte naţionalităţi, Victor Aga a scris în limba germană partea de enciclopedie dedicată oamenilor de frunte ai comunităţii germane, în limba maghiară partea rezervată etniei respective şi în limba sârbă, cu caractere chirilice, secţiunea în care sunt cinstiţi sârbii. Dincolo de dovada clară de erudiţie, ne întrebăm din nou, cine s-ar mai înhăma azi la un aşa efort? Ne răspunde chiar autorul: „Din umbra satelor, sămănate pe şesuri, aruncate pe dealuri şi pitite prin văi am prins vieaţa. Vieaţa, ce trăieşte prin figurile conducătorilor naturali ai poporului şi prin reprezentanţii comerţului, ai industriei şi meseriei. Pe sate, unde n-a străbătut încă cleiul vremilor, pulsează idealismul şi puritanismul adevărat. Trebue şi e o datorinţă morală şi naţională să-i scoatem la maidan pe toţi intelectualii satelor, după vrednicia lor reală, nemeşteşugită, pe acei ce lucrează în idealul muceniciei şi cu abnegaţia sfinţilor. Ei sunt purtătorii luminii şi ai triumfului”.

Nu cu trăsura de peană aurită se făureşte soarta unui neam!

Victor Aga, absolvent al Colegiului Coriolan Brediceanu din Lugoj, a devenit în cele din urmă preot la Chişoda. Ziarist, membru al Sindicatului Ziariştilor Profesionişti din Banat, literat şi scriitor bisericesc, a condus din 1919 gazeta „Plugarul român” din Timişoara. A scris o enciclopedie bisericească în trei volume, a editat în colaborare o „galerie a scriitorilor”, şi-a pus semnătura pe cărţi de poezii, dar şi de îndrumări economice pentru ţărani. Crezul său era: „Nu cu trăsura de peană aurită se făureşte soarta unui neam, ci ea se clădeşte pe întinsul ţării, cu stăruinţă neobosită şi nerăsplătită”. Despre enciclopedia sa, Aga spune: „Am realizat prezenta înfăptuire printr-o muncă uriaşă, ce înseamnă cercetarea fiecăruia la el acasă şi ne pare rău că nu am izbutit să împlinim pe toţi (…) în această frumoasă cunună de meritşi de răsplată morală”.

Un who’s who al lugojenilor. Cine sunt lugojenii necunoscuţi, dar demni de a intra într-o enciclopedie, după autorul acesteia? Un anume Andrei Livius, notar cercual din Găvojdia, poliţist ani buni la Lugoj, unde a fost „membru activ jucător de football”, un alt notar, Besterczei Antoniu, care a primt patru medalii pentru vitejie în primul Război Mondial, un preot greco-catolic la Scăiuş, fiu de funcţionar la Primăria Lugojului, Ioan Craşovan, apreciat ca foarte bun violonist. Lista continuă cu Crista Vasile, „frizer artistic” la Lugoj, care s-a desăvârşit în arta bărbieritului zece ani la Viena, 22 de luni la Londra, până când şi-a deschis un atelier de bărbier, frizer şi coafor de dame la Lugoj, în 1906, recomandat de locul I obţinut la Şcoala de frizeri de dame din Viena; cu alt lugojean, Dragomir Iosif, ajuns coafor de dame la Caransebeş şi şcolit la Viena, în 1925, sau cu Doboşan Gheorghe, „măestru frânghier”, având din 1911 „cel mai frecventat atelier din oraş, lucrând şi la comandă”. Familia măestrului tăbăcar Ştefan Drăgan este prezentată pe larg, cu fotografia de familie în care apare şi Josif Constantin Drăgan. Tăbăcarul Drăgan, care a lucrat la Budapesta, Szeged, Sânnicolau Mare şi Lugoj e apreciat drept „figură marcantă a acestei branşe istorice la Lugoj”, amintindu-se că a fost şi preşedintele Corului Meseriaşilor Români din Lugoj. Aflăm despre Iacobescu Ioan că a fost nu numai croitor de haine preoţeşti, ci şi biciclist şi fotbalist la „Vulturii”, despre Păcurariu Petru că are de 50 de ani atelier de pantofar, iar despre Panga Petru că e nu numai mare proprietar de pâmânt, dar deţine şi restaurante şi e un mare filantrop.

Proprietar de „fântână de benzină”! La rândul lui, Patruţiu Nicolae, „pe lângă branşa de abagiu, ce o exercitează cu deosebit simţ artistic, mai are şi intreprindere de benzină, având de trei ani încoaci fântânâ de benzină proprie”! Romulus Stoica, născut la Lugoj din familie de opincari, ajunge protopo greco-catolic al Caraşului în Vărădia şi primeşte Ordinul Steaua României în grad de Cavaler, pentru merite bisericeşti. Din rândul minorităţilor, sunt amintiţi Brandstetter Jozsef, profesor, Kling David, tăbăcar, Schwertner Robertine – care s-a evidențiat în domeniul textil, Wagner Edene, agronom, Wild Janos, director de şcoală la Fârdea, Karl Annau, brutar, Johann Aufsatz, lăcătuş şi instalator instalaţii de apă, Josef Bahr, zidar, Franz Fenyves şi Franz Korber – tinichigii, Josef Neumayer, măcelar şi fabricant de salamuri, Christoph Pohr, fabricant de mobilă. Găsim şi familia viitorului campion mondial la fotbal, Josef Posipal: brutarul Peter Posipal, alături de soţia sa, Anna Hilyer. Alături de ei stau pieptenarul Ludwig Puskas, pălărierul Peter Reinhold, Josef Schon, fabricant de sobe de teracotă şi Karl Trost, rotar, tatăl ultimului rotar al Lugojului de azi, Rudolf Trost. Cine ar fi ştiut de ei dacă lui Victor Aga nu i-ar fi venit ideea să scrie o enciclopedie a oamenilor simpli?!

Cristian Ghinea

* Victor Aga: « Gallerie illustrierter Biografien aus den Banate und der Crisana », Timişoara 1934, clişee: Chromo Timişoara, Tipografia: Petru Muckstein, Sânnicolau Mare.

Read Full Post »