Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2014

Forţele vieţii

cristian-ghinea-11Martin Gray – “Forţele vieţii”, sau cum să converteşti durerea în energie pozitivă. Am auzit vorbindu-se mult despre aşa numita „gândire pozitivă”, concept inventat de americani şi destul de puţin convingător, pentru noi, cei din restul lumii. A fi mereu pozitiv, indiferent de zgâlţâielile vieţii, indiferent de palmele pe care ţi le dă soarta, este echivalent cu a fi nesimţitor la tot ceea ce ne înconjoară, inert, dacă nu şi handicapat în relaţiile cu cei din jur. Interpretat strict, conceptul de „gândire pozitivă” duce cu gândul mai degrabă la un fel de „autism” al existenţei, decât la un mod de viaţă viabil.

Cum reacţionăm la durerea extremă? Omul acţionează şi reacţionează la ceea ce îl înconjoară, ordonându-şi reacţiile în funcţie de stimulii întâlniţi. Nu suntem singuri, facem parte dintr-un întreg, dintr-un lanţ de relaţii energetice şi emoţionale cu plus şi minus, iar a rămâne ca lemnul atunci când ceva sau cineva din afară ne răneşte este cel puţin, să zicem, anormal. Şi totuşi, omul este o fiinţă contradictorie şi imprevizibilă, aşa că nu-l putem pune într-un şablon. Cum ar reacţiona un semen de-al nostru la marea nenorocire de a-şi pierde într-o clipită întreaga familie? Care ar fi reacţia lui – amărăciune, ură faţă de destinul crud, hulă, blasfemie sau căderea în extrema cealaltă – fanatismul religios, refugiul în alcool, pierderea oricărei capacităţi de a mai iubi, izolarea faţă de lume, retragerea în tot felul manii ciudate? Să recunoaştem că toate aceste scenarii sunt posibile, în funcţie de temperament, vârstă, sex sau putere a credinţei – în funcţie de om, până la urmă.

Experienţa lui Gray şi cartea vieţii. Acum mai bine de un an, am primit o carte în limba franceză, din câte ştiu, netradusă până acum la noi. Cartea, apărută în 1975 la Editura pariziană „Robert Laffont”, se numeşte „Forţele vieţii” („Les forces de la vie”) şi, sincer să fiu, n-am deschis-o mult timp, considerând că titlul indică un conţinut supus aberaţiilor „gândirii pozitive”. Apoi, dorind să-i îndepărtez supracoperta cam uzată, am descoperit un text care prezenta autorul: „Martin Gray. 48 de ani. American, a ales să trăiască în Franţa. O experienţă de viaţă excepţională: războiul, norocul, averea, apoi o mare nenorocire – soţia sa şi cei patru copii mor într-un incendiu de pădure, pe Coasta de Azur. Curajul de a supravieţui…”  Trebuie să recunosc că prezentarea m-a bulversat. Cum adică, un om care şi-a pierdut soţia şi cei patru copii, morţi în chinuri îngrozitoare, mai poate „gândi pozitiv”, mai poate aduce un omagiu forţelor vieţii? Ei bine, se pare că da, iar omul nu a luat-o razna deloc. Mai mult, a reuşit să convertească durerea în speranţă. Experienţa lui Gray merită cunoscută, mai ales de aceia care consideră lumea un loc nedrept şi, ca atare, dificil de acceptat.Martin Gray cv

Forţele vieţii: eliberarea energiei vitale. Până acum l-am prezentat pe Martin Gray, un american de origine evreiască stabilit în Franţa, om cu o excepţională poveste de viaţă. Gray a trecut prin trauma războiului pentru a cunoaşte apoi fericirea alături de soţia sa, Dina, care i-a oferit patru copii. Norocul şi bunăstarea erau coordonatele fireşti ale vieţii sale, până la un moment în care totul s-a prăbuşit: familia, adică soţia şi cei patru copii, mor într-un incendiu de pădure pe Coasta de Azur. În locul lui, cred că mulţi şi-ar fi pierdut minţile, s-ar fi alienat, s-ar fi declarat dezgustaţi de lume, s-ar fi lepădat de religie. Nu şi Gray, care a început de atunci să scrie o serie de cărţi dedicate forţelor vieţii. La Gray, durerea s-a convertit într-o adevărată odă închinată bucuriei de a trăi.

Nu vă înnăbuşiţi vocea interioară! Gray vorbeşte celor dispuşi să-l asculte despre lucrurile cu adevărat importante din viaţă, atât de diferite de „civilizaţia” dezmăţului, lipsei de bun simţ şi lăcomiei, care sufocă societatea contemporană – şi în România, sau mai ales în România. Cauza multor frustrări care duc la adevărate tragedii în lumea de azi este faptul că oamenii n-au învăţat să scape de constrângerile societăţii strâmbe – pe care singuri au creat-o, şi să îşi elibereze energiile vitale. Există o voce interioară care ne spune că, în viaţa de toate zilele, niciodată nu ajungem să exprimăm până la capăt ceea ce simţim. În esenţă, oamenii rămân retraşi chiar şi atunci când le vorbesc celor dragi. Confesiunile lor sunt incomplete, mereu ceva este menit a rămâne în umbră. Oamenilor le e parcă teamă să-şi exploreze toate resursele trupului şi spiritului. Dacă în interior ne simţim liberi, la exterior suntem blocaţi. „Trebuie să învăţaţi să vorbiţi limba voastră interioară, iar asta vă va da pace şi bucurie”, spune Gray.

Omul modern, cea mai neferictă creatură de pe Pământ… Omul modern, care trăieşte repede, mereu grăbit, „presat”, prese, cum spun francezii, este una dintre cele mai nefericite creaturi de pe Pământ, în ciuda aparentei lui bunăstări materiale. Omul care vorbeşte învălmăşit, înnăbuşindu-şi vocea interioară, omul care respiră mecanic şi grăbit, în contradicţie cu ritmul trupului său, este un om deja bolnav. Simplul fapt de a deveni conştient, măcar pentru o clipă, de importanţa respiraţiei, de a controla ritmul ei, de a o supune ritmului nostru interior, este un act de voinţă şi o victorie pentru cel ce conştientizează asta. Încercaţi, în mijlocul unei zile stresante, să vă relaxaţi pentru câteva clipe, controlându-vă respiraţia, iar rezultatul pare miraculos. De ce? Pentru că toate celulele trupului nostru strigă după această racordare a nefirescului exterior la firescul interior. Şi, aşa cum reglăm respiraţia pentru a ne simţi bine, ne putem regăsi dacă, zilnic, ne punem un set de întrebări asupra echilibrului corpului, asupra echilibrului dintre inimă şi spirit, asupra pacificării eu-lui nostru într-o lume nedreaptă, agresivă şi lipsită de compasiune. Martin Gray ne asigură că regăsirea prietenilor, celor dragi, regăsirea sensului vieţii, este totuşi posibilă şi într-o astfel de lume.

Marile drame ale micilor noastre războaie. Criza economică şi capitalismul „sângeros” – care preseză zi de zi, ne lasă prea puţin timp pentru a reflecta la esenţa vieţii. Serviciu – mâncare – somn – serviciu etc. – este ritmul vieţii fiecăruia dintre noi, întrerupt de scurte concedii, şi acestea umbrite de angoasa revenirii la munca „de jos”. Cariera şi lupta contra concurenţilor – care va fi inevitabil pierdută până la urmă, când leul cel bătrân va trebui să cedeze colţilor unui animal mai tânăr, mai bine adaptat mediului… de afaceri, desigur – face parte din regula jocului. Bolile copiilor, nazurile soţului/soţiei, presiunea preţurilor, salvarea aparenţelor, întreţinerearea unei maşini mai „bengoase” ca a vecinului – toate astea fac parte din micul nostru infern cotidian, din micul nostru război pe care-l purtăm zilnic împotriva noastră şi a tuturor.  Şi-atunci, când să mai filozofezi la problemele existenţiale, la chestiunile „abstracte” ale vieţii?

Suntem în centrul lumii, fie că vrem sau nu să o ştim. „Puneţi-vă în acord cu Lumea, descoperiţi-vă locul în Univers” – spune autorul american Martin Gray, în cartea sa „Forţele vieţii”. Viaţa, fericită sau nefericită, viaţa care trece pur şi simplu, n-ar avea sens fără acest rol pe care fiecare dintre noi, vrem, nu vrem, îl avem. Ce loc ocupăm în Univers, ce însemnă viaţa noastră?Aşa cum universul exterior este infinit, şi noi reprezentăm un univers infinit, doar că-l purtăm în interior. „Priviţi cerul într-una din acele nopţi în care vântul mătură norii şi lasă la vedere miliardele de stele. Îndrăzniţi să priviţi cerul şi să înţelegeţi că-l purtaţi în voi. Că organizarea moleculei ADN este imaginea întregului univers. Voi sunteţi un univers. La fel de imens, de infinit ca universul. Aveţi curajul să vă reflectaţi la asta” – spune Gray, în cartea sa, „Forţele vieţii”.Aşa-i că această existenţă pe care o consideraţi neînsemnată capătă acum un sens? Gray merge mai departe, spunând că aici este un mare secret: din moment ce fiecare dintre noi suntem un univers, ne situăm în centrul lui. Iar energia universului este în noi. „Sunteţi centrul lumii pentru că purtaţi întreaga lume în voi”, atrage atenţia autorul. Aşadar, lamentări de genul „sunt un nimeni, viaţa nu face nici cât o ceapă degerată, dacă asta se poate numi viaţă” nu-şi au locul. Nu numai că nu-şi au locul, ci trebuie evitate, căci reversul este boala. Anxietatea, depresia, migrenele, sunt primele semnale de alarmă că nu acţionăm ca un univers valabil, că încercăm să ne negăm esenţa. Răspunsul la întrebarea „care e sensul vieţii mele, cum pot deveni eu însumi?” ar putea să ne scutească de tonele de medicamente care se consumă zilnic în lume. (Cristian Ghinea)

 

Read Full Post »