Şcoala Populară de Artă, vechiul spital de acum 170 de ani, devenit Conservator

În ciuda mijlocelor modeste, actuala Şcoală „Dimitrie Stan” a dat ţării şi lumii mari personalităţi artistice. Una dintre clădirile de pe strada Bucegi care nu atrage, de obicei, atenţia trecătorilor prin faţada sa elegantă, dar destul de discretă, este cea a fostei Şcoli Populare de Artă. În realitate, Şcoala de Arte „Dimitrie Stan” din zilele noastre are o istorie cu totul remarcabilă. Aici a funcţionat începând din anul 1842 primul spital din Lugoj, edificiul fiind reconstruit în anul 1871. Vechea adresă – strada Bisericii nr. 21-23 s-a transformat în noua adresă, strada Bucegi nr. 21, dar vechea denumire – de „Casa Spital”, a mai continuat să fie un reper în anii următori.

Pe vremea când Lugojul avea Filarmonică şi Conservator. Mai apoi, în perioada interbelică, clădirea devine Filarmonică a Lugojului, denumire schimbată apoi în Conservator. Dacă vi se par exagerate aceste denumiri, trebuie menţionat că, în anul 1926, marele compozitor şi dirijor Ion Vidu îl cheamă din Austria, unde se afla la studii, pe reputatul muzician Filaret Barbu, pentru a prelua catedra de „muzică vocală” de la Liceul „Coriolan Brediceanu”, dar şi ca dirijor al Corului „Vidu”. Absolvind clasa de dirijori (Kappelmeisterschule) a maestrului Rudolf Nilius a Conservatorului din Viena, Barbu ajunge la Lugoj. Aici, contând pe tinereţea şi competenţa sa, Primăria îi dă o sarcină suplimentară: înfiinţarea unui Conservator orăşenesc. El acceptă propunerea primarului Ioan Harambaşa şi a secretarului Ioan Vasilie, cel care avusese ideea unui Conservator la Lugoj.

Profesorii şcoliţi la Paris, Viena şi Budapesta. La ora deschiderii sale, ziarul local „Vestul” declara că evenimentul este unul de „covârşitoare importanţă în viaţa culturală a Banatului”. Pentru început, şcoala a fost o secţie a Societăţii Filarmonice din Lugoj şi s-a numit „Şcoala de educaţie muzicală Ion Vidu a oraşului Lugoj” . Primii paşi s-au făcut cu două secţii: pian şi vioară. Profesori erau pianistul Adalbert Hauptmann şi fiica sa Alice, măritată Hartmann – la vioară. Înainte de a profesa la Lugoj, Alice studiase la celebra Schuola Cantorum din Paris. Un an mai târziu, în 1930, Filaret Barbu reuşeşte să mai atragă doi muzicieni de mare clasă: pianista Clara Vojkicza şi tenorul George Dippon, prima şcolită la Conservatorul din Budapesta, al doilea, absolvent al clasei de canto la Conservatorul „Monteverdi” din Milano. Ambii erau născuţi la Lugoj. Lor li se adaugă Anton Alexof, instructor de fanfară, care devine profesor la clasa instrumente de suflat, apoi Ana Felsmann (pian), Charlotte Litsek (coregrafie), Ioan Bacău, Petru Schmidt, Ioan Vatamaniuc şi Zoltan Hegyesy, ultimul fiind un violonist şcolit la Conservatorul de la Budapesta.  În primul an, îşi aminteşte regretatul F. Barbu în memoriile sale, numărul elevilor era de 65, apoi au devenit de ordinul sutelor, mai ales că, între timp, la Conservatorul lugojean se instruiau şi dirijorii de coruri.

Printre absolvenţi: Gyorgy Kurtag, muzician de renume mondial şi Laura Ilisei, balerină la „Moulin Rouge”. Sub numele modest de Şcoala Populară de Artă, Conservatorul lugojean a dat ţării şi chiar lumii muzicieni de înaltă ţinută, precum Gyorgy Kurtag, maestrul internaţional al muzicii de avangardă; Ernest Foldvari, care a studiat pianul şi dirijarea la Budapesta, devenind dirijorul Operei de Stat Maghiare din Cluj; Minerva Iacob, profesoară de muzică la Bucureşti, tenorul liric Alexandru Racolţea, solist al Operei Române din Cluj şi Ion Drăgoi, prim violonist al Orchestrei Radio din Bucureşti. Personalităţile mai recente sunt baritonul Dan Patacă, de la Opera Naţională din Timişoara, soprana Camelia Voin, acum stabilită în America şi care a concertat la Carnegie Hall din New York, dar şi chitaristul şi solistul vocal Freddy Stauber, liderul trupei „Logic” şi chiar o dansatoare care s-a afirmat la Paris, devenind balerină în celebrul corp de balet de la „Moulin Rouge” – Laura Ilisei, pregătită la Lugoj de profesoara Gabriela Stoenescu. Clasa de actorie a dat, de-a lungul timpului, actori de talie, precum: Iosefina Stoia, ajunsă la Teatrul Naţional din Craiova, Maria Barboni, actriţă la Teatrul de Stat din Arad, Maria Voronca, actriţă la Teatrul de Stat din Turda, apoi la Teatrul Liric din Craiova, iar ca profesori, pe regretatul Eugen Gangan, un mare actor al Teatrului Popular din Lugoj, aşa cum se numea el în anii 70-80.

Pianul dăruit de familia Bredicenilor. În anul 1930, Clara Vojkicza, al cărei nume avea să devină Peia prin căsătorie, aduce de acasă primul pian al şcolii – un model „Czapka”. După câţiva ani, familia Bredicenilor, care erau adevăraţi mecena ai artelor acelor vremuri, donează pianul folosit acasă noului Conservator lugojean. A fost un gest de profund ataşament faţă de mişcarea artistică lugojeană. Ca şi în ziua de astăzi, instituţia beneficia şi pe vremuri de sprijinul Primăriei. „Pentru a înlesni frecventarea cursurilor de către elevii talentaţi, dar cu o stare materială mai restrânsă, s-a intervenit la Primărie şi s-a obţinut reducerea taxelor şcolare cu 50% pentru copiii funcţionarilor de la Primărie şi cu 25% pentru ceilalţi elevi. Tot în scopul ajutorării elevilor talentaţi dar cu stare materială mai restrânsă se organizează la 31 martie 1935 Fondul Grozavescu cu suma iniţială de 6.486 de lei, care au alcătuit un capital special depus la Banca Cărăşana, dobânzile realizate anual fiind folosite la premiere”, spunea prof. Ioan Dordea, fost director al Şcolii Populare de Artă. Interesant este că, pentru scurt timp, între anii 1941-1943 ai celui de-al Doilea Război Mondial, Conservatorul lugojean a redevenit ceea ce fusese în urmă cu o sută de ani, şi anume spital. (Cristian Ghinea)

P.S. Ultima fotografie îl înfățișează pe medicul Gh. Balomiri, un violonist desăvârșit, un om de aleasă omenie, pe care învățăceii și elevele sale nu-l vor uita prea curând!

Read Full Post »

Brediceniştii, locul I la concursul revistei „Terra Magazin”

Concursul de cultură generală „Lumea pe care o descoperi”, organizat de revista de cultură generală „Terra Magazin” din Bucureşti, a fost câştigat de echipa Colegiului Naţional „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Concursul a fost organizat în colaborare cu Inspectoratul Şcolar General al Municipiului Bucureşti, inspectorate din mai multe judeţe ale ţării şi cu sponsorizarea unor firme precum Haribo, Rompresfilatelia etc. Concursul propriu-zis a avut loc luni, 2 aprilie, în cadrul săptămânii „Şcoala altfel”, iar rezulatele pe județe au fost anunţate la începtul acestei săptămâni. Colegiul Naţional „Coriolan Brediceanu” a participat cu o echipă formată din zece elevi din clasele IX-XII: Ionuţ Leucuş, Cristiana Ghinea, Mihai Miculaiciuc, Dedan Muntean, Andrei Franţescu, Denisa Novac, Narcis Lascu, Dragoş Dumac, Daciana Jurca şi Sebastian Subţire.

„Întrebările au fost puse pe net de către organizatori, iar răspunsurile s-au concretizat în completarea unui formular care s-a înaintat prin poştă în aceeaşi zi, data poştei fiind importantă şi pentru făptul că o chestiune se referea strict la acea dată. În total, au fost 20 de întrebări de cultură generală din domeniul geografiei, istoriei şi biologiei. Condiţia a fost ca răspunsurile să fie evaluate în ordinea sosirii şi a corectitudinii. Întrebările vizau articole apărute în Terra Magazin, elevii noştri fiind abonaţi la această revistă”, spune prof. dr. Sofronie Mureșan, coordonatorul echipei. Din juriu au făcut parte prof. univ. dr. Ionuţ Popa, redactor şef „Terra Magazin” şi director general dr. Costin Diaconescu, din partea Societăţii de Ştiinţe Geografice din România, societate care tutelează revista. Premiile au constat în diplome, dulciuri, materiale promoţionale, plicuri filatelice şi DVD originale cu filme difuzate pe Discovery Chanel. În 2010, revista Terra Magazin a organizat la C.N. „C. Brediceanu” o interesantă întâlnire cu exploratorul român Alin Totoreanu, care a vorbit elevilor despre expediţia sa în Australia. (C.G.)

Read Full Post »

Doi campioni mondiali ai artelor marţiale studiază Biblia la Surduc

Sergiu Filat şi Alexei Tentiuc au împreună cinci titluri mondiale la  Taekwon-Do

Poate părea bizar, dar artele marţiale, percepute ca un sport al „durilor”, fac casă bună cu învăţăturile blajine ale Scripturilor. O ilustrează perfect doi sportivi de mare performanţă, care vin la Şcoala de Studii Biblice de la Surduc, încă de la înfiinţarea acesteia. Alexei Tentiuc (foto) şi Sergiu Filat sunt din Republica Moldova şi vin să înveţe Biblia la cursurile internaţionale care au loc anual la Surduc, însoţiţi de preşedintele Federaţiei de specialitate din Republica Moldova, Vlad Filat, care este şi preşedinte al Clubului de Taekwon-Do „Stolas Leukas” din Chişinău.

 

Sergiu Filat are la activ nenumărate medalii sportive, dar cele mai valoroase sunt cele titluri mondiale la Taekwon-Do, obţinute în Germania, la Hanovra, în 2006, la Varşovia, în 2007 şi la Kuala Lumpur, Malaezia, în 2009. Colegul său, Alexei Tentiuc, a luat şi el medalia de aur la Mondialele de la Kuala Lumpur (2009) şi la Phenian – Coreea de Nord (6-12 septembrie 2011), unde au participat peste o mie de sportivi din 120 de ţări. Cel de-al treilea as al artelor marţiale care vine la Surduc încă din anul 1992, când nu era deschis oficial Centrul de Studii Biblice, este peşedintele Federaţiei Moldovene de Taekwon-Do versiunea GTF, Vasile Filat. El este un mare maestru, deţinător al centurii negre de gradul cinci al acestui sport. „Practic de 23 de ani acest sport, care este foarte dezvoltat în Republica Moldova, şi urmează să iau la anul centrura neagră 6 Dan. Taekwon-Do este un sport complet, care înseamnă dezvoltatre fizică, autodisciplină, disciplină de viaţă, respect pentru cei aflaţi cu un grad mai sus, dar şi pentru cei aflaţi cu un grad mai jos, faţă de care trebuie să ne exprimăm respectul şi recunoştinţa”, spune maestrul Vlad Filat. Acesta respinge total ideea că Taekwon-Do ar fi un sport violent. „Ideea de violenţă este total opusă filosofiei Taekwon-Do, dar din păcate industria cinematografică, avidă după spectacole dure, a indus publicului această idee. Filmele au stricat foarte mult”, explică Vlad Filat.

Instructori-misionari, luptători în numele lui Iisus. Mai mult decât atât, Vlad Filat a avut ideea să combine ideile creştine cu practicarea acetui sport. Pentru că este determinat să fie un bun discipol al lui Iisus, Alexei Tentiuc o demonstrează cu mult curaj: de câţiva ani, el este misionar creştin într-o ţară musulmană măcinată de război! „În ultimii 14 ani, doar în clubul de Taekwon-Do Stolas Leukas din Chişinău peste 21 de mii de copii, adolescenţi şi tineri au studiat cel puţin un curs biblic. 54 dintre ei au devenit deţinători ai centurii negre. În vara anului 2011, doi fraţi din România au venit special în Republica Moldova pentru a învăţa Taekwon-Do, alături de sportivi din Polonia, Ucraina, SUA şi Armenia”, arată Vlad Filat. La întoarcerea în ţară, cei doi sportivi români au deschis o şcoală de Taekwon-Do la Gherla, în judeţul Cluj.

Doresc să deschidă o şcoală de Taekwon-Do la Lugoj. Prezenţa celor trei sportivi de talie internaţională la Surduc a avut în program şi câteva demonstraţii de arte marţiale. „În Republica Moldova, noi reprezentăm Global Taekwon-Do Federation, GTF şi în virtutea acestui fapt, dorim să înfiinţăm în România o serie de cluburi afiliate. După Gherla, ne-am gândit la Lugoj, care ar putea să aibă un club competitiv în trei ani, atât cât durează un antrenament pentru centura neagră. În acest timp, ei vor putea să se perfecţioneze la stagiile de vară organizate la Chişinău de maeştri de certă valoare. Acest sport este foarte bine reprezentat în R. Moldova. Acum doi ani, în 2010, la Campionatele Eurasiatice de la Alma Ata, am obţinut nu mai puţin de 36 de medalii. Au particpat sportivi din 15 ţări, printre care Cipru, Grecia, Iran, Azerbaidjan şi alte ţări ale fostei URSS, chiar şi Africa de Sud, competiţia fiind deschisă. Noi am luat locul doi în clasamentul general, după Kazahstan, dar înaintea Rusiei”, adaugă preşedintele Filat. Dincolo de toate rezultatele sportive de mare valoare, Vlad Filat, Alexei Tentiuc şi Sergiu Filat rămân modeşti: „Faţă de toate medaliile de aur pe care le-am luat, una singura contează cu adevărat – cea pe care ţi-o dă Dumnezeu”. Cristian Ghinea

Read Full Post »

În 1956, Lugojul îşi avea Canalul său

Canalele de desecare ale Lugojului, începând cu canalul Cernabora, au fost realizate prin „muncă patriotică” neplătită şi istovitoare

În anii 50, autorităţile locale luau hotărârea să asaneze terenurile mlăştinoase din jurul Lugojului, printr-o reţea de canale. La prima vedere, decizia era una justă şi raţională, pentru că oraşul rămăsese cu această problemă nerezolvată de foarte mulţi ani. La o privire mai atentă însă, acţiunea edilitară de la Lugoj se înscria într-o strategie politică naţională, în care munca forţată de la marele canal Dunăre-Marea Neagră era replicată prin tot soiul de copii pe plan local. Aşa că şi Lugojul şi-a avut canalul lui!

Muncă „patriotică” la comandă, cinci zile pe săptămână

Acţiunea a fost planificată în anul 1955, de pe vremea când Lugojul era reşedinţă de raion, de către un anume tovarăş Horac, prim secretar raional şi un anume tovarăş Hărăguş, secretar II. Numele celor doi nu au nici o importanţă, pentru că oricum ei erau simpli executanţi ai ordinelor venite de sus. Se pare că toate aceste hei-rup-uri organizate, care implicau practic toată suflarea unei aşezări, combinate cu politica de arestări şi teroare (era de ajuns un simplu banc la adresa ocupantului sovietic pentru a face ani grei de închisoare), erau adevărate experimente sociale, menite să testeze reacţia populaţiei la marile colectivizări ce aveau să vină.

Primul canal de drenaj săpat la Lugoj a fost canalul Cernabora. „Toţi lugojenii de la 16 la 60 de ani au fost obligaţi să lucreze cinci zile pe săptămână, la o reţea de canale de drenaj în jurul oraşului, cum ar fi canalul Cernabora, de exemplu, dar şi în comunele învecinate. Acest gen de muncă la colectiv, numită întovărăşire, a precedat înfiinţarea Gospodăriilor Agricole Colective, sau G.A.C., care au ptregătit terenul pentru Cooperativele Agricole de Producţie (C.A.P.) de mai târziu”, spune Dan Traian Demeter, un bun cunoscător al istoriei oraşului. Până la urmă, doi ani mai târziu, în 1957, prin voinţa Partidului unic, G.A.C.-ul a fost înfiinţat şi la Lugoj.

Copiii de şcoală, duşi la canal sâmbăta şi duminica

Însă nu numai lugojenii maturi au participat la construcţia reţelei de canale, ci şi elevii mai mici. „Gârla de la Cernabora ne era cunoscută nouă, copiilor, pentru că prindeam peşti acolo, dar şi broaşte, cu ciorapul, pe care le duceam la şcoală pentru orele de biologie. Îmi amintesc că Cernabora se umfla mereu şi aveau loc inundaţii. Eram elev de gimnaziu, la secţia maghiară a Şcolii Generale nr. 5, când profesorul nostru de matematică, domnul Gyengye, ne-a anunţat că se suspendă toate cursurile de sâmbătă, căci pe atunci făceam şcoală şi sâmbăta. Noi ne-am bucurat la început, dar când am văzut că ne duc la muncă la săpat, la canal, ne-a pierit bucuria. Mai ales că, imediat după aceea, munca de sâmbătă s-a prelungit şi duminica. Nu aveam cizme, lucram în ghete sau pantofi, ne întorceam acasă plini de noroi. Aveam supraveghetori care nu îngăduiau nici pauze mai lungi, şi aveau grijă să nu ne depărtăm de la locurile unde săpam. Aveam normă doi-trei metri pe zi, iar eu am fost doar de patru-cinci ori la canal”, spune inginerul Ludovic Benkoczi, care a participat la acele lucrări.

50 de metri de canal, norma săptămânală

S-a lucrat pe terenul de după barieră, unde pe vremuri erau depozitele Cooperativei „Flamura Roşie”, care vindea la sate mărfuri alimentare şi inudstriale, cum erau mult râvnitele biciclete şi radiouri care funcţionau cu baterii mari. Pentru o persoană adultă, norma era de minimum 50 de metri de canal săpat pe săptămână. Interesant este că utilajele cele mai folosite erau sapa şi lopata, excavatoarele fiind rar folosite, ceea ce aduce aminte de munca unor deţinuţi. În fotografiile de epocă, realizate de Cooperativa Meşteşugărească „Higiena” – Fotografica – secţia 7 Lugoj, se văd oameni ai muncii dotaţi doar cu sape, lopeţi şi tânăcoape, iar în plan îndepărtat, camioanele „Steagul roşu” care aveau montate pe capotă chiar steaguri roşii şi care transportau lumea la canal. Oricum, pozele oficiale din 1956, care ne-au fost puse la dispoziţie de către dl. Marin Lupulescu, înfăţişează numai oameni zâmbitori şi binedispuşi, aşa cum trebuia să apară în imaginile oficiale de propagandă. Este greu de imaginat câtă bucurie i-ar fi produs unui om de 60 de ani să sape, la normă, minimum 50 de metri de canal pe săptămână…

Mai târziu, lucrările de desecare au început şi în Dealul Viilor, pentru a prelua apele de pe deal într-o reţea de canale care se vărsau în Timiş. Reţeaua de canale din Dealul Viilor funcţionează şi acum. În anii 60, odată cu relativa relaxare a regimului, lucrările au început să fie executate de întreprinderi de profil, echivalentul ANIF din zilele noastre.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

1 Mai de pe vremuri – „Carnavalul de la Rio” în stil comunist

De Ziua internaţională a Muncii, întreprinderile lugojene defilau cu care alegorice. În fiecare an, de 1 Mai, oamenii muncii de dinainte de 1989 aveau două zile libere, care erau numite, cu dublu sens (putea fi citit şi ca o sudalmă), „Paştele comuniştilor”. Desigur, în cele două zile libere cineva trebuia să rămână de veghe sau la continuitate prin fabrici, iar aici primii la rând erau tinerii sau cei fără pile, care îşi puteau lua adio de la cele două zile libere. Însă nici restul populaţiei Lugojului nu stătea degeaba acasă, ci ieşea să-şi exprime „veselia” pe străzi. De la gară şi până în centrul oraşului, la Casa de Cultură, sau lângă Ceasul electric, unde era amenajată o tribună la care şedeau oficialităţile vremii, toată suflarea oraşului – muncitori, intelectuali, sportivi, elevi etc. se încolonau şi treceau prin faţa diriguitorilor urbei, care îi salutau cu gesturi măsurate pe cei care-şi exprimau „bucuria” de a trăi şi munci în România socialistă.

Care alegorice cu turnători, tâmplari şi proiectanţi Un element complet dispărut de 22 de ani sunt carele alegorice – punctul principal de atracţie al parăzilor de 1 Mai. Era un adevărat concurs între întreprinderi pentru a avea cel mai expresiv, cel mai frumos, cel mai mare car alegoric. Acestea purtau tot felul de exponate, produse ale întreprinderilor respective. Se prezentau – alegoric, fireşte – secvenţe de muncă din fiecare întreprindere, cu locurile de muncă cele mai reprezentative, cum ar fi turnătoria de metale, confecţionarea de mobilă, proiectanţi aplecaţi la planşeta de desen etc. „Carele alegorice, de fapt nişte camioane acoperite cu pânză colorată, erau pavoazate fiecare cu emblema întreprinderii respective. Mai erau folosite şi tractoare cu remorci, în funcţie de mijloacele de care dispunea fabrica. În faţa fiecărui car defilau tovarăşii din conducerea întreprinderii, iar apoi urma cortegiul de oameni ai muncii rânduiţi pe secţii, birouri şi servicii, toţi cu zâmbete trase la indigo şi fluturând steguleţe de hârtie. Oficialităţile se asigurau ca, pe tot traseul de la gară la tribuna din centru, trotuarele să fie pline ochi de lume, pentru ca atmosfera de sărbătoare să fie mai veridică. Apoi, coloana trecea peste podul de fier, spre Primărie, unde piaţa era înţesată de lume. Pe tot traseul, Miliţia oprea circulaţia, defilarea începând la ora 9 şi terminându-se undeva după ora 13”, îşi aminteşte Ioan Valcan, unul din oamenii implicaţi în organizare.

Handbaliştii schimbau pase din mers, iar gimnaştii săreau cu grijă, să nu cadă din camion. Nu numai întreprinderile defilau, ci şi instituţiile, corurile, etc. Ansamblul „Lugojana” prezenta din mers suite de dansuri populare, iar apoi venea defilarea sportivilor: handbaliştii (în acei ani activau în Divizia B şi chiar A) schimbau între ei ceva pase, în timp ce, pe margini, câţiva tineri întindeau nişte panglici albe, ca delimitare a „terenului de joc”. Interesant este că şi gimanştii prezentau exerciţii la calul de sărituri sau pe saltele puse în carele alegorice, având grijă desigur ca tumbele să nu fie prea lungi şi să se trezească pe caldarâm. Pe parcurs, existau opriri în anumite locuri, unde erau regizate meciuri de handbal sau fotbal. Evident, toţi aceştia, plus cântăreţii, se produceau şi în faţa tribunei oficiale. Nici şcolile n-aveau odihnă de 1 Mai. Elevii şi cadrele didactice se adunau cu steaguri şi pancarte pe străzi, apoi se reuneau la oră fixă şi porneau spre centru. E drept, la defilare aveau loc mai în spate, urmaţi de masa de cetăţeni neorganizaţi, dar la fel de entuziaşti. Adevărul este că entuziasmul nu era întru totul trucat, pentru că urma petrecerea cu mici şi bere (două produse de „lux” ale epocii) de lângă piaţă, la Plopii Mici. „Pe scena de ciment amenajată acolo, printre recitări şi momente folclorice, se mai cânta şi muzică folk. Eram prezenţi toţi cei de la Cenaclul Alter Ego, condus de George Anghelescu: eu, ca tânăr student, Lianora Sârbu, Mircea Sârbu, Doru Belu, Corina Ignea şi mulţi alţii. Organizatori erau cei de la teatru şi de la Casa de Cultură” – îşi aminteşte cantautorul Vasile Gondoci.

Până seara târziu, acolo se prezentau programe artistice de către ansambluri din Lugoj şi comunele învecinate, iar întreg malul şi plaja erau pline de standurile întreprinderilor comerciale, care vindeau „bunuri alimentare” – mici, bere, grătare, cremvurşti. De 1 mai, toate magazinele erau închise, dar restaurantele şi grădinile de vară aveau program prelungit.

Premii în bani şi poze la panou pentru „fruntaşii întrecerii socialiste”. Un aspect uitat este faptul că Ziua Muncii coincidea cu încheierea exerciţiului financiar pe anul precedent. „Se declarau întreprinderile fruntaşe în întrecerea socialistă – pe Ministere şi Direcţii, iar muncitorii evidenţiaţi erau fotografiaţi şi expus pe un panou aflat pe malul Timişului, lângă Casa de Cultură a Sindicatelor. Cu această ocazie, fiecare întreprindere îşi premia angajaţii, iar sumele erau substanţiale, pentru că deja la finele trimestrului I se cunoştea bilanţul pe anul precedent. În plus, cine era cinci ani la rând fruntaş în întrecerea socialistă, primea medalia muncii sau titlul de Erou al muncii socialiste. Şi oraşele erau premiate. Lugojul a ieşit de două ori fruntaş în anii 70-80, alegându-se cu fonduri guvernamentale suplimentare pentru diverse obiective”, spune Ioan Valcan. Până prin 1983-84, fruntaşii în întrecerea socialistă beneficiau de excursii de două-trei zile cu autocarul prin ţară – la Bucureşti, Cluj, Braşov, Sibiu, Hunedoara etc. Totul era gratuit, desigur. În ultimii ani ai lui Ceauşescu, sărbătoarea de 1 Mai a devenit tot mai săracă, iar recompensele s-au rărit. Acum, ele sunt uitate de tot.

Cristian Ghinea

Read Full Post »