Blogurile mele în media naţională

După filmul TVR „Aventura urbană – oraşe mici, poveşti necunoscute” episodul I, Lugoj, 26 nov. 2011 (realizator: Irina Luca, reporter: Cătălina Filip Coapşi), ştirile Digi 24 Timişoara, 31 ianuarie 2017 (Alexandra Marian / Dan Şoşdean) difuzat pe DIGI24.RO, şi Radio România Actualităţi, prin redactorul Alina Bujanca, a acordat spaţiu de emisie dedicat blogurilor mele. Sâmbătă, 10 februarie 2018, la emisiunea ”Ca pe roate”( intre orele 16-19) şi duminica, 11 februarie, la ” Deschis în week end” ( orele 10-12), au fost difuzate materialele realizate de Alina Bujanca. Mulţumesc şi lui Daniel Groza, de la „Adevărul” şi „Adevărul de Week End” – ediţia naţională (vineri/duminica, 16/18 decembrie 2016, nr. 280). Mulţumiri tuturor şi vă invit cu drag pe blogurile mele!

Read Full Post »

„Hanul Drei Rossen” este deschis de peste 180 de ani

Una dintre cele mai vechi clădiri din oraş şi, cu siguranţă, una dintre cele mai importante, este actualul Hotel Dacia. Hotelul Dacia, construit la anul 1835, a fost întotdeauna locul unde se întâmpla „ceva”, unde poposeau oamenii celebri din epocă, unde aveau loc reuniuni, baluri simandicoase sau întâlniri de taină, unde se punea ţara la cale.

De la „Drei Rossen” la „Konig von Ungarn”

Printre oaspeţii hotelului s-au numărat istoricul Nicolae Iorga, scriitorii Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Octavian Goga, compozitorul George Enescu, fostul secretar general al Ligii Naţiunilor, Nicolae Titulescu (singurul Cetăţean de Onoare al Lugojului care a primit titlul în perioada interbelică), savantul I. C. Parhon, etc.
Iniţial, hotelul de azi a fost un han, care, după cum reiese din cercetările profesorului emerit Dan Popescu „a fost dat în arendă cetăţeanului Johann Helenstrein, după cum informează foaia de posesiune nr. 451/1835, întabulată în favoarea tezaurului regesc”.
Iniţial, stabilimentul a purtat un nume pitoresc („Hanul Drei Rossen”), schimbat după revoluţia din 1848-1849 într-unul mai pompos: „Keiser Gasthaus” („Casa de oaspeţi imperială”). Vremurile erau în schimbare, iar dintr-un singur cârmaci lugojenii s-au trezit pe cap cu doi, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar. Prompt, maghiarii şi-au marcat teritoriul, schimbând aproape toate numele de străzi din limba germană în maghiară, cu excepţia numelui hotelului, devenit, fără prea mare risipă de imaginaţie… „Konig von Ungarn” („Regele Ungariei”). După Marea Unire, românii au răspuns punându-şi în valoare proprie istorie, aşa că, din 1919, hotelul poartă numele actual de „Dacia”.

Politică şi istorie

Politica şi istoria nu s-au reflectat numai în denumirile succesive ale clădirii, ci şi prin evenimentele petrecute aici: „pe zidurile acestui hotel s-a afişat în trei culori proclamaţia paşoptistă, în sala mică de la etajul I Constantin Rădulescu a strâns bani şi medicamente pentru armata română care sângera pe câmpurile de luptă din Bulgaria, în anii 1877-1878”, spune prof. em. Dan Popescu în ghidul Lugojului, publicat la Fundaţia Europeană Drăgan în 1993.

Fosta sală de bal a Hotelului „Konig von Ungarn” – „Dacia” după marea Unire

Faţada sobră şi maiestuoasă a clădirii este împărţită de zece coloane verticale hexagonale, în vârful cărora se aflau, pe vremuri, cariatide (mici statui, asemănătoare cu cele de pe faţadele catedralelor) care reprezentau anotimpurile. Cariatidele au dispărut, se pare, în urma incendiului din anul 1931, care a cuprins localurile Băncii Cărăşana şi a distrus sala mare de bal care se afla la etaj. De altfel, sala de bal a fost desfiinţată definitiv în perioada 1970-1972, când s-a introdus un planşeu care a devenit etaj, cu camerele aferente. La începutul anilor ‘90, capacitatea hotelului era de 93 de locuri în camere cu unul sau două paturi, localul fiind dotat cu restaurant, bar de zi şi grădină de vară.

O faţadă ca în anii tinereţii

În anul 1985, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de activitate neîntreruptă a hotelului şi restaurantului „Dacia”, în hol a fost organizată o expoziţie cu fotografii, ilustrate, ziare de epocă şi alte documente, expoziţie foarte interesantă dar care din păcate nu s-a păstrat. Tot în hol a fost amplasată şi o placă de marmură ce consemna aniversarea hotelului.
Desigur, de-a lungul anilor această impozantă clădire, care era cea mai extinsă la vremea construirii ei (1.077 mp, cu tot cu curte, însă fără grădina de vară) a suferit o serie de transformări, însă cea mai recentă este una foarte binevenită, fiind de fapt o revenire la faţada tradiţională, care la un moment dat putea fi admirată doar în ilustratele de epocă. În anii comunismului, s-a trecut la „modernizarea” parterului, prin introducerea unor geamuri enorme, prinse în rame metalice. Acestea au urâţit clădirea, întrerupând coloanele, dar se pare că era mai important să fie puşi la vedere „tovarăşii” care mai stăteau la taclale la un pahar, lăsând de izbelişte economia socialistă.
Lucrările de refacere a parterului, aşa cum arăta el în ilustratele cu parfum de epocă, au început în septembrie 2002 şi s-au terminat în luna decembrie a aceluiaşi an. De altfel, Revelionul anului 2003 a însemnat şi inaugurarea clădirii revenită la înfăţişarea iniţială. La ora actuală, Hotelul Dacia oferă 60 de locuri de cazare în 33 de camere cu confort îmbunătăţit. S-a lucrat cu fonduri proprii, deşi clădirea are valoare patrimonială. Trecerea (necesară, de altfel) a hotelului în rândul monumentelor istorice ale oraşului ar fi oferit un cadru legal şi o serie de înlesniri pentru orice activitate de renovare şi întreţinere. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Misterele de la “Dacia”: capsula timpului zidită la fundație

Înainte anii ‘80, terenul grădinii de vară de la „Dacia” era un spaţiu viran. Când s-a luat decizia să fie valorificat, aici a fost amenajat un salon cu 60 de locuri, dotat cu bucătărie proprie şi o terasă acoperită, cu capacitate de 72 de locuri. În plus, erau nu mai puţin de 200 de locuri la mese şi scaune metalice, cele originale fiind realizate artizanal, cu gust. Grădina avea o scenă de unde muzica se revărsa în fiecare seară, indiferent că era vorba de acorduri de muzică uşoară sau folclor.

Grădina de vară şi nucul protector

Deasupra grădinii îşi înălţa ramurile protectoare un nuc bătrîn şi înalt de 4-5 metri. „La început se dorea ca nucul să fie tăiat, dar eu m-am opus şi mă bucur că am fost ascultat, pentru că muştelor şi ţînţarilor nu le pria mirosul şi ocoleau locul. Pavimentul cu mozaic de pe jos întregea atmosfera aceea frumoasă de la grădină, care era foarte căutată în epocă. E drept, restaurante în toată regula erau pe atunci doar Dacia şi Dinamo, dar grădina de vară de la Dacia, mereu împodobită cu flori, era nr. 1 în topul preferinţelor pentru nunţi, botezuri, aniversări de căsătorie sau cununii civile. Am avut zile când erau programate şi trei evenimente simultan, unul la salonul mic, altul la terasa acoperită şi altul grădină”, spune actualul consilier judeţean Nicu Bădina, care a lucrat ani îndelungaţi la „Dacia” şi cunoaşte bine istoria acestui local emblematic al Lugojului.

Un alt punct de atracţie erau cântăreţii, căci şi pe acea vreme concurenţa se manifesta în domeniu. Era de fală să cânţi la grădină, la „Dacia”! Aici au cântat Ştefan Ionel, zis Oaie, cu celebrul taraf din Măguri, Puşchiţ, Luşu Penescu, Nelu Covaci, Palade şi Puiu Tudora, formaţii de muzică uşoară în vogă, precum lugojenii de la Betta sau Şah Mat – Buziaş.

Bar de zi cu patru „cai”

Un loc interesant pentru perioada anilor 1975-80 era barul de zi de la Recepţie. Aici erau montate patru scaune înalte, numite în glumă „cai”. Alte 16 locuri locuri confortabile erau pe fotolii. În extindrea acestui spaţiu s-a făcut o mică grădiniţă cu vreo 30 de locuri, care există şi acum. Pentru că locul era mai ferit, acolo se adunau liceenii. Spaţiul tentaţiilor interzise era completat cu celebrul „Shop”, magazinul cu produse occidentale, de la băuturi şi ciocolata „Toblerone”, până la casetofoane, deck-uri şi „turnuri”, cum se numeau combinele muzicale din epocă. Spre deosebire de marfa zilelor noastre, produsele erau originale, „de la mama lor”, necontrafăcute, dar nu erau de nasul muritorilor de rând. Puteau fi cumpărate doar pe valută, iar românilor le era absolut interzis să deţină aşa ceva. Pentru un dolar sau câţiva cenţi, puteai face şi închisoare!
Creveţi şi langoşi, asortaţi cu berea la sticlă!

Pe vremea când „Dacia” avea la faţada dinspre Corso vitrinele acelea mari, cu ramă metalică. Acolo funcţiona o terasă, care putea găzdui pînă la 120 de muşterii. Vara, distracţia favorită erau celebrii creveţi care se „asortau” cu berea la sticlă, pusă la gheaţă, la frapieră. Alternativa la creveţii vietnamezi de import erau pogăcelele şi langoşii neaoşi.

În acei ani, se stătea la coadă la orice. La terasă, servirea începea la 10, dar muşteriii salivau deja de pe la 9, aşteptând să prindă un loc la masă. Iar la grădina de vară, se făcea „tren de oameni”! Stăteau la rînd cu jumătate de oră înainte de deschidere, la 5 după masa. Şi când se spărgea „trenul”, cel care ocupa loc la masă comanda şi câte patru rânduri de halbe, pentru prietenii care ajungeau mai târziu.

”Capsula timpului” – tacâmuri și vin de pe timpul Imperiului, zidite într-o firidă

În 1985, când s-au sărbătorit 150 de ani de activitate hotelieră la ”Dacia”, s-a organizat în hoului recepției o mică expoziție cu imagini de epocă pe panouri de sticlă. Hotelul ”Dacia” a fost construit în 1835 și a purtat de-a lungul anilor mai multe nume, precum ”Drei Rosen” sau ”König von Ungarn”. Aici au atras atenția niște exponate deosebite – linguri, lingurițe și furculițe cu coroana austro-ungară ștanțată la capăt.

 

Povestea lor este una extraordinară. ”Prin anul 1975, în beci, la fundația hotelului, s-a descoperit zidită într-o firidă din perete o adevărată capsulă a timpului. Zidite în acea firidă erau o sticlă de vin și un set de tacâmuri ștanțate cu stema imperială. La începutul anilor 80, împreună cu domnul Adrian Stârcescu, am hotărât să facem o replică a acelei capsule a timpului. Așadar, am pus în firidă tacâmuri, un set de farfurii cu emblema Dacia – capul acela de dac, dacă vi-l mai amintiți, și două sticle, una cu răchie de prune și alta cu vin de Cotnari. Am mai pus o scrisoare, cu datele hotelului și restaurantului de atunci, pe care am sigilat-o în folie de aluminiu”, ne-a declarat Nicu Bădina, care se întreabă dacă peste 100 de ani va fi cineva care va pune în valoare acestă descoperire.

”Sara logojană”, cu meniu scris în grai bănățean!

Chiar și în perioada de dinainte de 1990, în ciuda economiei dusă uneori la absurd, restaurantul ”Dacia” reușea să își păstreze prestigiul. Responsabilii au dat dovadă de inventivitate prin ”serile tematice” propuse clientelei. Marți, renumită la Dacia era cina cu ciorbă de burtă, miercuri erau organizate serile folclorice ”Sara lugojană”, iar vinerea, seri dansante – tangou, dan clasic etc. ”Sara lugojană” necesita cea mai mare desfășurare de forțe. Erau aduse cu microbuzul ansambluri din satele din jurul Lugojului.

Mai mult, printr-o inițiativă inedită (nu se știe și cât de bine privită într-o epocă în care autoritățile se fereau de orice fel de regionalisme), meniurile erau scrise în grai bănățean. Pe listă erau trecute melșpaisuri, maioș, ”sângerece”, croafne (gogoși), răchie, palincă, sarme, carne păuită cu crumpi în dobă (la cuptor), scovergi cu brînză și smântână la dobă. Erau meniuri tradiționale, care erau pregătite de bucătari de foarte bună calitate, meseriași desăvârșiți, care excelau la expozițiile culinare ale vremii, dar și la Balurile vânătorilor! Dar, despre acești bucătari și rețetele lor miraculoase, vom vorbi într-o ediție viitoare a serialului nostru dedicat oamenilor, locurilor și poveștilor pline de farmec din Lugojul de odinioară! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Lumea blănarilor şi argăsitorilor, un univers pierdut al Lugojului de odinioară

Într-o vreme când iernile erau adevărate, cu geruri aspre, iar moda feminină nu se afla în coliziune cu ecologia, blănurile erau la mare căutare. Nu numai ca obiect vestimentar menit să pună în valoare eleganţa feminină, ci şi ca simbol al statutului social. Blănurile nu erau deloc ieftine, pentru că erau produse speciale, cu statut de unicat, făcute la comandă. În spatele elegantelor paltoane pentru dame, în spatele fiecărie “bunde”, stătea o întreagă industrie, care necesita cunoştinţe complexe, de la argăsirea şi vopsirea pieilor, la arta cusutului. Toate aceste cunoştinţe se păstrau în interiorul unor “caste” ale meseriaşilor, care se conduceau după reguli proprii şi transmiteau tehnologiile specifice ţinute la secret, din generaţie în generaţie.

Lugojul a avut o puternică tradiţie a cojocarilor, despre care am scris pe larg în ediţiile trecute ale “Redeşteptării”. Era una din cele mai puternice bresle ale burgului bănăţean, cu Statut conceput la Budapesta, în anul 1887, de avocatul George Dobrin, cel care avea să devină primul prefect român al judeţului Severin, cu capitala la Lugoj.

Salonul de blănărie modernă Belinţan Vasile

La capitolul blănari, Lugojul i-a avut ca meseriaşi de frunte pe Lupea, pe Vasile Barbu al lui Boare, descendent al lui Hazi Barbu şi pe cojocarul blănar Ursulescu, care lucra ajutat de fiica Elena, de soţie şi de câiva “şăgârţi” (ucenici). Fiul meşterului, Costi Ursulescu, avea să devină celebru în anii 60-70, ca bariton al Operei Naţionale din Cluj, artist emerit.

“Unul dintre cei mai renumiţi blănari din Lugoj era Eneşca. El a învăţat meserie în Franţa, la Paris şi avea blănărie şi magazin de blănuri lîngă primărie, în casa tipografului Gheorghe Ţăran, unde funcţiona şi redacţia gazetei meseriaşilor. Vasile Belinţan, fratele tatălui meu, se număra printre cei care au învăţat meseria de la Eneşca. El avea firma pe strada Mihail Bejan, la nr. 1. Se numea Salonul de blănărie modernă Belinţan Vasile. După naţionalizare, atelierul s-a închis şi a devenit… Birtul Mureşanca. Sediul s-a mutat pe strada Mihai Viteazul, la parcul Gării, unde până prin anii 70 mai străjuia agăţată în dreptul poţii celebra firmă cu vulpea”, spune Vasile Belinţan, actualul preşedinte al Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj. Ca mulţi lugojeni autentici, Belinţan se întreabă de ce strada Someşului, nume care nu are de a aface cu oraşul, nu revine la vechiul nume de Mihail Bejan, care evocă o personalitate a Lugojului. Transmitem şi noi mai depare această propunere autorităţilor.

Fire-aţi să fiţi voi de bicheri!

Genul acesta de firme suspendate făceau deliciul copiilor. “Mai era o firmă similară de dărăcit lână , pe strada Ion Vidu, acolo unde acum e Sorel Amigo. Noi copiii ne luam la întercere care sare mai sus şi dă cu mâna în ea. Îi trăgeam un pumn şi tabla făcea un bang sonor care aduna la feresetre toate babele de pe stradă, care ne afuriseau: <fire-aţi să fiţi voi de bicheri!>, adică de golani. Iar noi fugeam ca iepurii, în toate părţile”, îşi aminteşte amuzat Belinţan.

Lugojenii creşteau nurci albastre, nurci vizon, cincila  însă erau prelucate şi pieile iepurilor de câmp. Desigur, mai erau şi tot felul de blăni pentru gulere de paltoane, cum ar fi cele de nutrie, apărute ceva mai târziu în peisaj. Un amănunt destul de… sinistru în ziua de azi: printre accesoriile la gulerele de nurcă sau de vulpe se numărau şi ochii de sticlă care se ataşau de capul animalului, care atârna în mod straniu într-o parte. Deh, gusturile vremii!

Fiecare blănar, cu specialitatea lui

Doamnele care voiau să îşi comande o „bundă”, ştiau la cine să apeleze, căci fiecare blănar avea specialitatea lui.

Belinţan era specializat în blănuri de vulpe şi de astrahan. Pe strada timişoarei, era un renumit blănar, Jiva Radosav, specializat în nurcă şi iepure, inclisiv cincila. Ocazional, mai făcea şi căciuli de blană, numite ”clăbăţ” de ţăranii din jurul Lugojului. Şi apropo de „căciulari”, aici ajungem la Vasile Barbu ”al lui Boare”, descendentul lui Hazi Barbu, meseriaş de vază, cel care a dăruit oraşului cele două cruci-monument, cea din piaţa catedralei Unite şi cea din faţa Primăriei.

Argăsitorii români din Lugojul anului 1913

Argăsitorii erau o breaslă de sine stătătoare, cu tradiţii proprii, încă din perioada antebelică. În anul 1913, gazeta românească “Revărsat de zori” ce apărea la Lugoj menţiona numele “maeştrilor” argăsitori, în cadrul unui amplu articol, intitulat “De unde trebuie să cumpere românii”. Erau enumeraţi: Constantin Bogdan, Nicolae Bocicai, Dimitrie Gaşăar, Sofia Major, Conatantin Halas, Ladislau Major, George Maniu, Vasile Muntean, Porfir Oprişoniu, Alexandru Sintescu, Cornel Stoica, Maria Ţuculia, Constantin Ţuculia, Pavel Udu, Octavius Vişan. Iar aceştia erau doar argăsitorii de etnie română din Lugojul anului 1913!

Nu “teneşi” chinezeşti, nici “adidaşi” fără licenţă

Argăsitorii aveau ateliere pe malul Timişului, acolo unde le aveau şi cojocarii. Argăsitorii erau meseriaşi apreciaţi nu numai la oraş, ci şi la sate, pentru că ei făceau opinci din pielea groasă de bou, tăbăcită prin procedee vegetale. La Lugoj, opincile erau vândute în piaţa care se ţinea de două ori pe săptămână în piaţa din jurul catedralei Unite. Decuparea ochiurilor se făcea acasă, unde se adăugau şi “şireturile” din piele de viţel. Cojicari renumiţi în perioada interbelică erau :  Oprişoniu, Bogdan, Blaşko, Drăgan, Vişan, Sîntescu, Guţu, Văcărescu, Boitoş şi alţii. Azi, opincile nu mai sunt la modă. Iar blănurile au fost abandonate prin „dressing”-uri improvizate în şpaisuri vechi sau pradă moliilor. Iar arta vechilor blănari şi argăsitori a trecut în amintire!

În epocă, un ucenic o ducea mai bine ca un liceean

Mai important decât meseriile care vin şi trec, este statutul pe care îl aveau ucenicii luaţi sub aripa maistorilor. În epocă, un ucenic o ducea mai bine ca un liceean, iar a face liceul pe acea vreme chiar era ceva de fală! Breslele erau foarte bine organizate, iar tinerii interesaţi să aibă un viitor urmau adevărate şcoli profesionale. Spre deosebire de elevii din epocă, “şăgârţii” veniţi să înveţe meserie aveau casă şi masă gratuite şi erau primiţi ca într-o mare familie. Dacă aveau doar patru clase primare, erau ajutaţi la plata taxelor şcolare şi a manualelor încă trei ani, până aveau cele şapte clase obligatorii. Mai târziu, cei care voiau să devină calfe, urmau încă trei ani.

Ucenicii beneficiau de îmbrăcăminte şi încălţăminte, pe care o primeau direct de la argăsitorie. Duminica, maistorii le dădeau aşa numitul “trincgheld” (Dink Geld), ceea ce s-ar traduce prin bani de băutură, dar ucenicii cheltuiau acest mic bacşiş pe bilete de cinema (mozi) sau pe dulciuri. Odată cu trecerea anilor, deveneau sodali, statut care le permitea acces la baluri sau alte acţiuni organizate de Reuniunea Meseriaşilor Români din Lugoj (care avea printre altele Corul Progresul, săli de lectură, de biliard etc.). Acest sistem dădea tinerilor o siguranţă şi un drum în viaţă, cu perspectiva întemeierii unei familii. Nu le era ruşine să ceară o fată în căsătorie, căci aveau deja un mic capital şi erau ajutaţi de colegi, făceau parte dintr-un club care îşi onora membrii. Astăzi, această siguranţă a vieţii este doar o amintire de pus în ramă. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Cojocarii lugojeni aveau patron sus pus: Sfântul Ilie!

Din serialul nostru cu oameni, locuri și povești din Lugojul de odinioară nu pu­teau lipsi vajnicii re­pre­zen­tanți ai breslelor, oameni cu repere solide, ancorate în valori precum munca fără compromisuri și cuvântul de onoare, care odată dat, făcea cât o mie de facturi pline de ștampile din zilele noastre. Pe atunci, cuvântul dat și strângerea de mână țineau loc de parafe.

Statutul breselei cojocarilor din 1887, descoperit în original la arhivele din București

Un moment important pentru Lugoj, din punct de ve­dere al cercetării istorice, a avut loc recent în Capitală. Cercetătoarea Patricia Ma­nea, doctorand al Facultății de Istorie a Universității din București, a descoperit la Arhivele Naționale un document original care vorbește des­pre cea mai faimoasă breaslă a Lugojului de odi­nioară: breasla cojocarilor.

”Statutele societății/ reuniunei/ a măiestrilor cojocari din Lugos”, scris de mâ­nă de George Dobrin în Bu­dapesta, la ”9 october 1887”, are semnătura ori­gi­na­lă a celui care avea să de­vină primul prefect român de Severin. Interesant este că, în document, numele o­ra­șului apare scris ca Lugoj, Lugos sau Lugoș.

Scopul societății este men­ționat la loc de cinste: ”men­ținerea bunei înțelegeri între măieștri, promovarea intereselor industriale, păs­tra­rea podoabelor din biseri­ca greco-ortodoxă din Lu­goj (n.r. – biserica cu două turnuri) și păstrarea renumelui măieștrilor cojocari din Lu­goș”.

Nici modalitatea pri­mi­rii de noi membri nu era lăsată la voia întâmplării, ea având reguli precise, ca în orice organizație serioasă.

”Spre acest scop, socie­ta­tea va ține ședințe publice, va da petreceri și va forma un fond”, mai scrie în statut. Interesant este că, pe lângă procurarea fondurilor din taxele anuale ale membrilor ”ordinari și ajutători” și din do­nații benevole, Dobrin, unul din cei mai buni avocați bănățeni ai vremii, menționa și petrecerile.

Care erau aceste petreceri aflăm din ”Gazeta Ba­na­tului”, ziar cu redacția în Piața Regina Maria, nu departe de actualul sediu ”Redeșteptarea”. În ediția din 14 august 1921, ”Gazeta Banatului” titra: ”Serbarea Pa­tronului cojocarilor din Lu­goj”. Iar Patronul nu pu­tea fi cineva mai sus pus decât un… sfânt.

Cea mai faimoasă breaslă din Ardeal și Banat: cojocarii lugojeni

Sfântul Ilie era patronul celei mai faimoase bresle lugojene, cea a cojocarilor.

”Măestrii cojocari sunt o specialitate lugojană. Cojoacele lucrate de ei cu fir de mătasă sunt de o frumusețe rară și vestite în întreg Banatul și Ardealul. Prin priceperea și gustul lor, acest ram al industriei casnice a ajuns (la) o deosebită înflo­rire. Organizația lor e de o pedanterie exemplară”, scrie gazeta citată.

Nu-i de mirare că ser­bă­ri­le din 1921, ținute în 2 august, au avut mare fast. ”În anul acesta, măiestrii cojocari au avut onoarea să sa­lu­te în mijlocul lor pe Dl. și Dna. Dr. Avram Imbroane, deputatul Lugojului și vice­pre­zidentul Camerii (n.r. – De­puților), Dl. Prefect Dr. Petru Nemoianu, Dr. Subprefect Dr. Paraschivu Lu­ca­re­țiu, Dl. Primar Ioan Ha­rambașa și mai mulți lo­cuitori din localitate, fii sau nepoți de cojocari, care au participat atât la Te Deum, cât și la sfințirea prinosului”. La sfințirea prinosului a vorbit dl. primar Ioan Ha­ram­ba­șa.

Articolul mai men­țio­nea­ză că ”sfințirea și distri­bui­rea prinosului au avut loc în casele măiestrului fruntaș Ioan Berariu”, ceea ce sigur a fost motiv de fală pentru familia respectivului.

Lumea bună voia să fie văzută în compania meseriașilor!

Apropo de petreceri, ”Ga­ze­ta Banatului” adoptă un ton monden când spune că ”seara a avut loc o animată pe­trecere dansantă, în localitățile otelului Dacia” apreciată ”ca un succes din punct de vedere social și material”, adică al donațiilor.

Este evident interesul politicienilor vremii de a apărea în ”poza de grup” cu meșteșugarii cei înstăriți. Deputați precum Avram Imbroane, Victor Biberia, Alexandru Mocioni sau dr. Ștefan Petroviciu erau des văzuți la aceste petreceri. Nu neapărat din respectul clamat față de bresle, ci pentru interesul electoral. Meseriașii erau o redutabilă forță electorală, alegători disciplinați și care, odată câștigați, își schimbau cu greu opțiunile.

(c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Meserii şi ocupaţii dispărute: de la pontator la taxatoarea din autobuz şi centralistă

Se spune că ”meseria e bră­ţa­ră de aur”, dar, spre deosebire de aurul adevărat, toate activităţile omeneşti sunt şi ele trecătoare. Meserii care la un moment dat erau de mare viitor, precum dac­ti­lo­gra­fă, reparator de televizoare sau de maşini de spălat au dispărut încetul cu încetul. Tehnologia duce înainte lu­mea şi o schimbă, iar ge­ne­ra­ţiile se perindă sub semnul a­vansului ştiinţei.

 

De la ge­ne­raţia gramofonului, am trecut la cea a radioului, apoi a televizorului, a computerului PC şi acum a telefonului mobil, care, după ce a ”ucis” tel­efonul public cu cartelă, a­du­nă în el toate funcţiile i­ma­ginabile, de la comunicare la distracţie şi multimedia.

 

Computerul şi componentele eletronice au lăsat fără joburi milioane de oameni de pe planetă, de la muncitori din fabrici la tipografi, afectând şi reorientând industrii întregi. Fabricile auto nu mai pot fi concepute fără munca e­fi­cie­ntă şi lipsită de eroare u­ma­nă a roboţilor industriali. Iar viitorul ne anunţă că în orice domeniu singurul lucru sigur e… schimbarea! În cele ce urmează, vom încerca să amintim doar câteva dintre meseriile pierdute ale Lugojului, important centru meşteşugăresc antebelic şi interbelic.

Poşta veche: telefonul la cabină şi urletele în receptor

La Lugoj, vocea telefonistei care vorbea ”pe nas” atunci când îţi făcea legătura cu cutare sau cutare persoană importantă, care avea telefon, nu se mai aude de mult. Pe timpul comunismului, comunicarea era mai anevoioasă. Vă mai amintiţi celebrele cabine telefonice instalate la ”poşta veche” din Lugoj, unde se răcnea la telefon, semnalul fiind slab. Mergeai, stăteai la rând, erai chemat cu voce nazală la cabina cu­ta­re, apoi răcneai din ră­runchi: ”alooooo, bunicuuu, ce mai faci, eşti bine ma­ta­le…?” Apoi, cu degetul înfipt în urechea stângă şi urechea dreaptă lipită de receptorul greu, de ebonită, te chinuiai să desluşeşti răspunsul, care venea parcă din celălalt capăt al lumii: ”sunt bine, tai­căăă!…” Astăzi, în era telefo­nu­lui mobil, aşa ceva e de neconceput. A rămas însă un banc de pe vremea lui Ceau­şes­cu, care spunea: ”dacă îl auzi pe unul că urlă la telefon, ăla e sigur român!”.

Doi pe-un telefon. Suni pe unul, răspund doi!

În majoritate femei, operatoarele vechilor centrale telefonice, cu fişe, erau şi ele ex­ponentele unei meserii dispărute. “În 1965 au început lucrările la noul sediu al poştei centrale din oraş, situat pe str. 20 Decembrie 1989. I­naugurarea sediului nou, foarte spaţios şi modern la standardele vremii, s-a făcut în 1968. Tot atunci s-a introdus prima centrală telefonică automată, de tip C.T.A. 7D Typ Rotary. Era o centrală cu 2.000 de numere şi re­pre­zenta un mare pas înainte faţă de vechea centrală cu schimbătoare manuale, care avea maximum 500 de numere”, ne spunea actualul con­silier Ioan Barboni, care cu­noaşte bine această a­pa­ratură.
De la 2.000 de numere în 1968, Lugojul a ajuns la 3.000 la jumătatea anilor ’70, pentru ca la finele anilor ’80 să aibă 5.000 de numere. La Lugoj, numărul limitat de ”ieşiri” a făcut necesară suplimentarea numerelor de telefon prin metoda cuplării. Adică, doi abonaţi diferiţi, cu numere diferite, erau practic pe acelaşi… fir din centrală. Cei doi abonaţi împărţeau nu numai firul, ci şi plata a­bo­namentului! Lugojul a fost printre puţinele oraşe din ţară care au apelat la această me­to­dă de suplimentare a te­lefoniei!

Meseria de dactilografă cerea concentrare, rapiditate şi… gramatică

Spre deosebire de unele din secretarele din zilele noastre, angajate după criterii aberante (până în 25 de ani, aspect fi­zic atrăgător şi… experienţă), dactilografele de pe vremuri trebuiau să performeze la maşinile de scris. Esenţială era nu numai rapiditatea cu­le­gerii textului, ci şi corectitu­dinea acestuia. Dacă la computerul de azi greşelile de tas­tatură (zise ”typo”) se re­pară instantaneu şi fără urme, graţie corectorului automat, pe vremuri, greşelile de dactilografie dintr-o sentinţă judecătorească puteau in­fluen­ţa destine. Corectura se făcea cu o substanţă specială care se lăsa să se întărească pe foaia de hârtie. Lucrul la maşina de scris trebuia să fie rapid şi corect. De aceea, o dactilografă bună era nepreţuită, indiferent de aspectul fizic şi de vârstă, ceea ce este corect şi de bun simţ. De obicei, cele mai bune şi mai atente dactilografe erau promovate ca secretare în şcoli, instituţii publice ori birouri notariale.

Reparator de maşini de scris, alt meşteşug uitat

Astăzi, maşinile de scris sunt doar amintiri. La Lugoj, chiar în centrul oraşului, lângă se­diul Poliţiei, se afla biroul de copiat acte, unde se accep­tau doar documente dactilografiate. Profesionalismul celor trei doamne care lucrau acolo era impresionant. În anii ’90, redacţia ziarului ”Re­deşteptarea” era dominată de zgomotul asurzitor al ma­şi­nilor de scris mecanice, iar omul providenţial era domnul Grosu, şi el deţinător al secretelor unui meşteşug dis­pă­rut: cel de reparator de ma­şini de scris. La un moment dat, era singurul din o­raş care mai stăpânea acest mi­gălos meşteşug. Culmea, a fost şi Ceauşescu bun la ceva: înapoierea tehnologică ne-a făcut să sărim peste ma­şi­nile de scris electrice, mai silenţioase, direct în era computerului!

Taxatoarea din autobuz, victima bancurilor deocheate

Pe autobuzele lugojene, înainte de E-ticketing şi de cititoarele electronice, au fost taxatoarele. Acestea erau nişte doamne care aveau un ”bi­rouaş” în spatele autobuzului şi eliberau acolo biletele de călătorie. Evident, sistemul era bun, pentru că nimeni nu urca fără bilet. Mai apoi, prin anii ’80, când am început să facem economie la tot şi la toate, taxatoarele au fost înlocuite cu sistemul de autotaxare. Cum acesta se baza pe… conştiinţa civică a că­lă­to­ru­lui, n-a prea funcţionat, aşa că s-a trecut la plata transportului direct la şofer. Lugojenii mai în vârstă îşi a­mintesc mijloacele de transport în comun (erau 12 linii la Lu­goj!), unde taxatoarele îşi aveau măsuţa lor. Bietele femei, care stăteau cu spatele la geam şi iarna, pe frig şi pe căldurile cele mari ale verii, aveau parte şi de bancuri deplasate. ”Dați din mână-n mână, până-n fund la taxatoare!”, spuneau cei în­ghesuiţi, care nu ajungeau cu banii până în spatele autobuzului.

Spaima angajaţilor pe timpul comunismului: pontatorul sau normatorul!

Dacă în vremurile vechi au dispărut meserii aflate la mare cinste la Lugoj, despre care am mai scris (olari, şălari – manufacturieri de şei de cai, frînghieri şi făuritori de căpestre, rotari şi chiar potcovari), într-una din ediţiile recente ale serialului nostru am evocat şi dispariţia me­se­riei de reparator TV. A fost în vogă prin anii ’70-’80 şi cu un neaşteptat boom după Revoluţie, odată cu aducerea în ţară a vechilor televizoare Philips şi Grundig din Occident.

Printre ocupaţiile dis­pă­ru­te, există unele nu numai respectate, ci chiar… temute. Spaima angajaţilor pe timpul comunismului era pontatorul sau normatorul. De cro­no­me­trul şi clopoţelul lui, care măsurau fiecare fază a unei operaţii făcute în fabrică, depindea nu numai stressul îndeplinirii normei, ci şi salariul angajatului. Dacă cineva comenta, era invitat să studieze ”legislaţia în vigoare”! Azi, vechiul pontator a dispărut în forma originală, fiind înlocuit de sisteme electronice, mai sofisticate şi mai eficiente, care îţi măsoară pe telefonul mobil chiar şi depăşirea timpului de ţigară, în pauze. Ce-am avut şi ce-am pierdut!.

Zeţăria, arta tipografilor din Lugojul de odinioară

Astăzi, meseria zeţarilor, atât de preţuită pe vremuri, a devenit amintire şi la Lugoj. O mai găsim doar prin dic­ţio­na­re: ”zețărie, s. f. 1. Meseria de zețar. 2. Sală în care lu­crează zețarii într-o tipografie; culegătorie. – Zețar + suf. –ie”. Pe vremuri, unde acum se înalţă mândrul supermarket ”Carrefour”, exista o tipo­grafie unde utilajele germa­ne şi austriece de pe la 1900 încă mai lucrau, după aproape un secol. Acolo erau imprimate afişe, pliante etc., inclusiv pri­me­le ediţii ”Dra­pelul” de du­pă Revoluţie. Tipografia era plană, adică se imprima o faţă, apoi foaia era întoarsă, ca la imprimantele de azi, şi se tipărea şi pe verso. Muncitorul tipograf care culegea manual literele de plumb în ”culegar”, după manuscris, era numit şi culegător. Ne a­mintim cu respect de maestrul tipograf Ernest Schmandt, unul dintre ultimii care au lucrat pe maşina plană de pe vremuri şi care stăpânea me­se­ria de zeţar. Meseria de zeţar a căzut şi ea victimă a culegerii computerizate, chit că de greşit, se greşeşte mai abitir ca înainte! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »