Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2015

Acum opt ani, într-o curte de pe str. Caransebeşului, Ludovic Szigheti a găsit o caleaşcă dezmembrată. Mânat de plăcerea de a recondiţiona lucruri vechi, omul s-a hotărât să o repare, deşi la acea oră era doar o grămadă de fier care zăcea într-un şopru.
Ceea ce la început părea relativ uşor, s-a dovedit în realitate foarte dificil. “M-am chinuit vreo doi ani de zile cu ea. Eu am fost pompier o viaţă întreagă, nu m-am priceput la rotărie. Am ajuns şi pe la Oradea, la o firmă care se ocupă cu recondiţionarea birjelor, însă ei făceau roţile cu spiţe din fier, nu din lemn, cum era aceasta” – spune Ludovic Szigheti.

Scan10011

Unde sunt rotarii şi tapiserii de pe vremuri? Până la urmă, de lemnărie s-a ocupat un rotar bătrân de la Ţipari – Sandor Orban, ucenic al tatălui lui Rudolf Trost, ultimul rotar din Lugoj. Ludovic Szigeti a recondiţionat partea metalică. A înlocuit foile de arc rupte şi a curăţat rugina care blocase toate angrenajele. Avantajul a fost că şasiul original s-a păstrat în condiţii destul de bune.
De la fostul proprietar, Gheorghe Vânătu, a recuperat câteva schiţe şi fotografii originale, care i-au fost de mare folos la reconstrucţia caleştii.
“Am dorit ca fiecare detaliu să fie conform cu originalul. Din păcate, nu am prea multe date scrise despre caleaşcă. Ştiu doar că este o caleaşcă de gală şi face parte dintr-o serie numită Victoria, care avea modele mici, mijlocii şi mari. Doar cea mare – pe care o am eu – era un model de gală. Însă şi acesta este un model mai înalt şi mai lung, făcut probabil la comandă, cu elemente diferite de varianta standard”, spune Ludovic Szigeti.
În afară de fotografii şi cele câteva schiţe, alte elemente de identificare nu sunt, în afară de inscripţia “Wien” (Viena) de pe axul din spate, unde era ştanţată şi o stea – probabil semnul firmei producătoare.
Pentru tapiserie, am apelat la un tapiser din Lugoj, care a pus la interior, pluş, iar la exterior piele şi muşama. Aceleaşi materiale s-au folosit şi la coviltir, unde, din fericire, instalaţia de lemn s-a păstrat funcţională, aşa cum s-au păstrat şi lămpile de epocă, a căror replică ar fi fost greu de realizat azi, ca să arate întocmai ca pe vremuri.
Acum un secol, o caleaşcă se făcea mult mai repede, pentru că patronul dădea meşterilor în fiecare zi şabloanele reperelor ce trebuiau executate. Acum, piesele sunt reconstituite după desene, schiţe, fotografii rare.

Scan10009

Turul Lugojului în caleaşcă, de ce nu? În primăvara lui 2008, caleaşca era complet asamblată. “Eu nu m-am gândit să refac caleaşca pentru nunţi, dar un coleg de serviciu, de la unitate, m-a rugat să folosim caleaşca la nunta lui şi am fost de accord”, spune Ludovic Szigeti. El este mulţumit că a salvat o piesă valoroasă din istoria oraşului şi crede că, aşa cum turul unui oraş foarte aglomerat ca New York-ul se poate face cu birja, şi turul Lugojului se poate face, pentru turişti, cu o caleaşcă elegantă! (Cristian Ghinea)

Anunțuri

Read Full Post »

Trăsura de lux „Victoria Mylord”, fabricată la mijlocul anilor 1800, a fost restaurată după planurile originale. Victoria Mylord, o caleaşcă vieneză de secol XIX, îşi trăieşte cea de-a doua tinereţe la Lugoj, graţie grijei proprietarului său, dl. Cotizo Olimpiu Negruţiu, dar şi a muncii migăloase a ultimului rotar cu patalama din oraş, dl. Rudolf Trost.

DSD_8963

Restaurarea a durat doi ani Caleaşca ajunsese fosta birjă a IAS-ului Lugoj – ferma de struguri din Dealul Viilor şi se afla într-o stare jalnică. „Practic, rămăseseră din ea numai cadrul de fier şi roţile de pantă, care nu erau originale. Tot lemnul a fost înlocuit de meşterul lugojean Rudolf Trost, iar roţile la dimensiunea originală le-am cumpărat de la căruţaşul Cocoş”, spune Cotizo Negruţiu. Reparaţia trăsurii a durat nu mai puţin de doi ani, din iulie 2007 până în martie 2009. Pentru Rudolf Trost, cea mai dificilă etapă a reparaţiilor a fost îndoirea la abur, la cald, a lemnului apărătorilor de la roţi. S-a ţinut mult la acest aspect, deoarece trăsurile originale Victoria de tipul Mylord, din 1882, aveau astfel de apărători de lemn şi nu metal, cum au apărut mai târziu. La restaurare s-au folosit trei esenţe de lemn: frasin, salcâm şi ulm. Felinarele sunt de asemenea cele originale ale modelului din 1882. În caleaşcă pot intra şase persoane: vizitiul şi încă unul pe capră, doi adulţi pe locurile următoare plus încă două locuri pentru copii, în spate. Cotizo Negruţiu, care mai deţine o trăsură restaurată de meşterul Orban bacsi de la Ţipari, spune că în Lugoj mai există o caleaşcă Victoria, dar de model mai mare (Parisi), aflată în posesia lui Ludovic Szigeti şi despre care am mai scris.

carosier lugojean

După „ştilul” cel mai modern, luăm faţa „concurrenţiei”! Caz rar în restaurarea unor astfel de trăsuri, „Victoria Mylord” aflată în proprietatea lui Cotizo Negruţiu este restaurată după documentele de fabricaţie conţinute într-o broşură editată în 1911 de Atelierul „Dicsics B. Ignacz – Kocsigyarto” din Lugoj, situat pe strada Nicza Pop, la nr. 1. Serviciile oferite de această manufactură de birje, publicate în limbile maghiară şi română, merită a fi reproduse pentru savoarea limbajului de epocă: „Avem onoare a vă trimite preţiul curent al nostru despre trăsurile (cocii) fabricate prin noi. Abstrăgând de la preţiul curent al nostru, pregătim trăsuri după dorinţă sau după desemn. Ori şi ce lucrări ce să ţin de branşa noastră, special numai din material nou pregătim şi după ştilul cel mai modern, luăm lupta concurrenţiei cu asemenea fabricate. Trăsuri întrebuinţate le înschimbăm în preţul cel mai mare. Totodată avem onoare a vă atrage privirea la şeduturile cu cârlige, curele, ladă de federe, în sfârşit ori şi ce reparatură ce se ţine de branşa trăsurilor – de faur, lemnar, şelar şi luştruit de trăsuri, o primim şi punctual espedăm! În acea speranţă, cum că D-voastră ne veţi da ocasiune cu procurarea, să vă convingem despre durabilitate, cualitate excelentă şi pregătire pompoasă (!) rămânem, cu deosebită stimă, Ignaţie V. Dicsics”.

DSD_9348Atelierul lui Dicsics oferea trăsuri second hand reparate în mod autorizat „ca noi” sau fabricate după licenţă vieneză. La ultimul capitol, găsim şi caleaşca „Victoria Mylord”, care putea fi achiziţionată în epocă la preţul de 950 de coroane. Atelierul avea o ofertă foarte bogată: sănii la preţul de 300 de coroane, docare la 240 cor., caleşti cu transmisie prin antrenare la 600 cor., Vadaszkocsi (de vânătoare) – 530 cor., trăsuri model Eszterhazi (530 cor.), Szandlaufer (550) sau Phaeton (varianta acoperită), Parisi Mylord (fratele mai mare al Victorie, tot la 950 cor.) etc. Cele mai scumpe erau Landauer 1.800 cor. şi Batard – 1.100 cor. La 1.400, cei interesaţi puteau achiziţiona chiar şi omnibuze cu nouă locuri! (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Staţia de radioficare a Lugojului – prima „voce” a oraşului transmisă pe calea undelor. „Aici Centrul de Radioficare Lugoj. Bună seara!” – aşa începea în fiecare seară, de la ora 19, programul primului post de radio local al Lugojului. Era în perioada anilor ’50 – ’60, când deţinerea unui aparat radio era un lux, iar Lugojul nu dispunea de nici o formă de presă locală. Şi totuşi, în plin regim comunist, a existat o „fereastră” mediatică mult apreciată de către localnici: staţia locală de radioficare. În termenii de azi, programul realizat atunci cu forţe proprii se poate compara cu emisia primului post local de radio.

Blog Statia Radioficare Lugoj Adi Starcescu Hilde Perju 02

Hilde Perju şi Adi Stârcescu la microfonul staţiei de radioficare Lugoj

„Am început cu două microfoane şi un pick-up” Timp de două decenii, de la începutul anilor ’50 şi până aproape de 1970, dl. Adrian Stârcescu a condus staţia locală de radioficare. „Staţia era situată pe strada Făgetului, într-un imobil situat pe colţ, după benzinărie. Ţin minte că am început prin 1950 cu un studio minimal, amenajat cu două microfoane şi un pick-up care folosea plăci de ebonită. Studioul era amenajat într-o cameră pe care am capitonat-o cu burete, acoperit cu o pânză albastră”, îşi aminteşte dl. Stârcescu.

Blog Statia Radioficare Lugoj Adi Starcescu Mia Biris 01

Mia Biriş prezenta actualitatea lugojeană

Poezie în grai, muzică populară şi scenete – în direct. Programul, care se difuza în toate zilele săptămânii, începea la şapte seara şi ţinea la început o oră, iar în rest intra programul „oficial” de la Radio Bucureşti. Duminica, staţia locală nu emitea, ne-a mai spus Adrian Stârcescu, coordonatorul programelor. Acum octogenar, dl. Stârcescu s-a arătat bucuros să-şi amintescă câte ceva despre pionieratul acelor ani: „erau programe despre activităţile din oraş, despre activităţile din fabrici sau din agricultură, realizate în stilul vremii, cu îndeplinirea planului şi cu evidenţierea muncitorilor fruntaşi. În rest, nu vreau să mă laud, dar pot spune că am reuşit să fac un program bine pus la punct, mai ales că nu era unul şablon. Bineînţeles, începeam cu Jurnalul de zi, ceea ce azi ar fi ştirile locale (n.r. – de exemplu, cineva îşi amintea anunţurile despre achiziţionarea cărbunilor pentru încălzirea pe timp de iarnă, lucrările din oraş, situaţia din agricultură). Apoi începeau diferite emisiuni. Deşi dispuneam de numai două microfoane, am adus la staţie cântăreţi de muzică populară, care cântau acompaniaţi de orchestră. Destul de des, chemam actori care citeau poezii sau scenete, unde îşi dădeau replici ca la teatru. Bineînţeles că totul avea loc în direct, abia mai târziu am folosit şi înregistrările pe bandă de magnetofon.

Blog Statia Radioficare Lugoj Hilde Perju 02

Aparatura de studio

Eu am pus accent mai ales pe creaţii muzicale sau literare ale unor autori lugojeni. Se citea şi poezie în grai bănăţean”. Aşa s-a ajuns ca, de pildă, în anul 1956, staţia de radioficare lugojeană să aibă la activ 2.700 de ore de emisie, dintre care 120 erau cu program local – cum arată un studiu întocmit de Consiliul Judeţean Timiş.

Blog Statia Radioficare Lugoj Hilde Perju 01
Hilde Perju cu magnetofonul portabil

Reportaje „la faţa locului”, realizate cu magnetofonul portabil. Invitaţi la microfonul staţiei erau din cei mai diverşi – de la primar la muncitori evidenţiaţi şi de la actori la sportivi. În condiţiile în care nu existau ziare locale, nici televiziune, şi nici prea multe aparate radio (unele fuseseră confiscate în anii războiului), ora de emisie a Lugojului avea, în termenii de azi, audienţă maximă. „Programul era foarte urmărit, era chiar un eveniment, iar lumea dădea telefoane cu ce ar vrea să se dea la radioficare: unii spuneau să dăm mai mult sport, alţii poezie în grai”, arată Stârcescu. Adevărata diversificare a programelor a început însă odată cu apariţia primelor magnetofoane. Pe lângă aparatul mare din studio, Staţia de Radioficare Lugoj a mai primit un magnetofon portabil, la care se cupla un microfon şi astfel se puteau face reportaje la faţa locului. În acest moment, programele staţiei lugojene s-au extins şi ca durată, până la trei ore.

Blog Statia Radioficare Lugoj Adi Starcescu Hilde Perju 01
„Şedinţa de redacţie”

Meciurile „Vulturilor”, date la radio, în… reluare! Ca angajată a staţiei în toată perioada ei de funcţionare, d-na Hilde Perju a fost cea care folosea cel mai mult acel maxi-“reportofon”, care devenise cel mai uzitat aparat al staţiei. Colaboratori ai staţiei locale erau scriitorul Lucian Bureriu, actualmente stabilit în SUA, regretatul actor Eugen Gangan, Mircea Muntean, Zeno Magheţiu, Gheorghe Luchescu, Mia Biriş, Doru Băloiu şi Ioan Valcan. „Îmi amintesc că doar emisiunea de sfaturi din agricultură, cu tot cu muzica populară, era de o oră”, spune Ioan Valcan, unul din colaboratorii staţiei din acei ani. Interesant este faptul că Aurel Albu, comentatorul sportiv al postului, înregistra meciurile de fotbal ale „Vulturilor” cu ambianţa originală şi oferea apoi fragmentele în reluare, cu comentariul înregistrat la faţa locului.

Aristide_Buhoiu,_Drumuri_europene
Aristide Buhoiu, unul dintre primii crainici ai Lugojului. Din perioada când coordona staţia de radioficare, dl. Stârcescu îşi aminteşte de ideea sa de a încuraja tinerii din oraş să vină la microfonul staţiei şi să devină, pentru câteva minute, crainici de radio. „Ţin minte că, încă de la început, la staţia de radioficare locală s-a prezentat un tânăr lugojean cu o voce plăcută, care avea iniţiativă şi personalitate. Era Aristide Buhoiu, cunoscutul om de televiziune de mai târziu. De la Lugoj, el a plecat la staţia de radioficare din Timişoara şi aşa a făcut primii paşi din cariera sa în media”, spune Stârcescu. Transmisia se făcea de la studioul de pe strada Făgetului prin intermediul unor aparate numite difuzoare. Acestea erau nişte aparate foarte simple şi erau compuse dintr-un transformator-adaptor, un difuzor şi o carcasă din bachelită sau de lemn, produse de Cooperativa „Lemn şi mobilă” din Oraşul Stalin, aşa cum era botezat în epocă Braşovul. Difuzorul de 0,25 W, dotat cu membrană de hârtie, era acoperit cu o pânză grosieră, şi asta era totul. Chiar şi aşa, aceste „Radio Popular”, cum erau numite în 1950, costau o mică avere: 55-65 de lei. Singurul „buton” al aparatelor era un fel de reostat care regla volumul, de la poziţia zero (oprit) la maximum. Însă anii de glorie ai radioficării începeau să apună. Lumea evoluase, iar locul difuzoarelor de radioficare a fost luat de aparatele portabile de radio, fabricate de Electronica. Introduse într-o mică husă de piele, acestea puteau fi duse oriunde de către purtător. „Radio Popular” şi perioada radioficării deveniseră, deja, amintire…
Cristian Ghinea, articol publicat în „Redeşteptarea”. Mulţumesc doamnei Hilde Perju pentru fotografiile puse cu amabilitate la dispoziţie.

Read Full Post »

Coriolan Brediceanu şi… un pirat din Sicilia au amenajat centrul Lugojului. Din poveştile lugojenilor de odinioară nu lipseşte vechiul bazar, punct de întâlnire la o cafea sau la un ceai fierbinte, unde se legau prietenii, amoruri, se bătea palma la vreun gheşeft sau se dezbătea politica urbei. Vechiul bazar (un fel de super-market al epocii), era dispus în jurul Bisericii Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” şi aici găseai de toate: prăvălii, ateliere, cofetării. Locul adăpostea Cofetăria Haloff, Librăria „Patria”, Societatea de Pompe Funebre – Lazăr, Croitoria Ripan, Măcelăria Iorga, Frizeria Iojica, Benzinăria Horn, Magazinele Faimann şi Delta etc. Unde mai pui că peste drum era standul de birje! Contrar a ceea ce se crede acum, prima parte a bazarului s-a demolat încă din perioada interbelică, la sfârşitul anilor ’30, când biserica s-a acoperit cu aramă şi s-au reparat turnurile distruse de catastrofalul incendiu din 1842. Ceea ce a mai rămas din bazar s-a demolat în 1958, punând în evidenţă frumoasa biserică din centrul oraşului.

bazar prelIdeea a fost a lui Coriolan Brediceanu. În cartea sa intitulată „Lugojul de ieri şi de azi”, regretatul artist Gheorghe Vuia spunea că vechiul bazar al oraşului a fost construit de breselele meseriaşilor lugojeni. Este adevărat, însă banii au fost puşi la dispoziţie de Societatea de Asfaltare din Budapesta, în anul 1893. Cum s-a ajuns la acest împrumut? Societatea amintită începuse un program de refacere a trotuarelor de pe strada Făgetului şi a înaintat Parohiei Ortodoxe Române o cerere pentru a i se da concesiunea de asfaltare în zonă, pentru un deviz de 2.000 de florini. Aceasta cuprindea biserica cu două turnuri, clădirea „Concordia” şi sediul Fundaţiei Ortodoxe „Alexandru şi Ana Nedelcu”. Comitetul parohial îşi dă consimţământul la 3 octombrie 1893, însă prezidentul Coriolan Brediceanu vine cu observaţia că zidul bisericii, peste poate de degradat, trebuie reparat şi el, dacă tot se face asfaltarea.

panorama lugoj cu bazar blog

Zidul care… face bani. Aşa că a venit cu ideea ca în gardul respectiv „să se zidească bolte”, adică să se construiască prăvălioare. Excelentă idee de a amortiza investiţia, în valoare de circa 9.500 de florini! Banii pentru lucrare au fost puşi jos sub formă de împrumut pe 10 ani de societatea budapestană, iar parohia a încredinţat lucrarea maestrului zidar Johann Pongracz. Acesta a estimat că cele 14 prăvălii pe care le proiectase vor aduce repede profit, aşa că a dărâmat zidul dărăpănat al bisericii şi a lucrat pe un fundament cu totul nou. Aşa s-au construit cele 12 bazare de pe strada Făgetului şi două de pe strada Timişoarei, conform denumirilor de atunci. Previziunile lui Pongracz cu privire la profit s-au adeverit, iar zece ani mai târziu, datoria a fost achitată, plus dobânda de 5% prevăzută în contractul cu Societatea de asfaltare din Budapesta.

DT Demeter Bazarul interbelic(foto din colectia dr. Dan Traian Demeter)

Un pirat adevărat, investitor în cele sfinte! Despre istoricul zonei au mai vorbit doi distinşi oameni de cultură, care azi nu se mai află printre noi: avocatul Victor Lăzărescu şi pictorul Victor Jurca Lugojanul, discipol al marelui Virgil Simonescu. Pe vremuri, în curtea bisericii şi pe strada Darwin (actuala stradă a Dunării) erau înălţate clădiri construite înainte de 1600. O sală mare era cunoscută sub numele de „popicăria bisericii”, iar alt local a adăpostit prima şcoală românească (Şcoala nr. 3 de azi). Cei care îşi amintesc perioada anilor ‘60-‘75 ştiu că aceste clădiri, transformate în depozit al bisercii, au fost demolate una după alta, fiind extrem de degradate. Din acest şir a mai supravieţuit doar „Casa crâznicilor” dinspre grădina „Concordia”. Fostele clădiri au o poveste interesantă: tradiţia spune că întreaga uliţă aparţinea unui „investitor” italian, numit Pali Cucernicul. Cucernicul era de fapt un fost pirat din Ragusa (Sicilia), care îşi pierduse urma la Lugoj şi, cu banii strânşi din prada de pe mare, a cumpărat aceste case, pe care le-a donat apoi bisericii. Frumos exemplu de pocăinţă! Numai că aceleaşi tradiţii, citate de Victor Jurca şi Constantin Onae, susţin şi varianta mai plauzibilă că piratul raguzan ar fi vândut de fapt casele bisericii, încasând şi un profit frumos…

Cristian Ghinea

Read Full Post »

O categorie aparte de răufăcători care terorizau Lugojul la începutul anilor 1800 erau cei evadaţi din închisorile judeţului. Aceştia erau mult mai cruzi şi mai neiertători, pentru că nu se mai puteau aştepta la clemenţă sau graţieri din partea autorităţilor. Pentru ei, evadarea însemna o luptă pe viaţă şi pe moarte cu urmăritorii, încheiată adesea cu pedeapsa capitală – care era ori ştreang, ori decapitare, ori tragere pe roată. De cealaltă parte, forţele de ordine erau la fel de dure, pentru că multe evadări se făceau după uciderea paznicilor. Interesantă este însă reacţia lugojenilor din acele vremuri, care nu se fereau să urmărească, cu furci şi topoare, bandiţii evadaţi. Cronica lui Ioan Boroş abundă în astfel de episoade sângeroase. Boroş pune în legătură înmulţirea nelegiuirilor cu declinul economiei unui Imperiu slăbit de războaiele contra lui Napoleon Bonaparte.

temnita prel

Multe grozăvii erau făcute de deţinuţi. În dreptul zilei de 19 septembrie 1800, Ioan Boroş, cronicarul Lugojului, notează: “în grădina judeţeană ce era după grădina minoriţilor la capătul str. Caransebeşului, doi robi cari lucrau la acea grădină, pe argatul judeţean care îi păzea l-au omorât în faţa soţiei lui. Soţia nu a putut striga după ajutor, pentru că captivii pe ea au legat-o de mâini şi de picioare, iară gura au umplut-o cu pământ, aşezând-o cu faţa la pământ”. Captivii şi-au dezlegat obezile de fier, au luat arma paznicului omorât şi au fugit. Când femeia s-a lepădat de pământul din gura sa, evadaţii trecuseră deja Timişul.

Incendiu provocat intenţionat pentru evadare. La 14 aprilie 1804, doi robi deţinuţi la închisoarea judeţeană, dar “aplicaţi în serviciul domestic” (adică aveau permis să lucreze afară) au dat foc grajdurilor, cu gând să evadeze în panica creată. După ce au muls vacile, au pus jeratic în grajd, însă planul nu le-a izbutit pe deplin: focul a ars mocnit un timp, iar paznicii au avut timp să îşi dea seama ce se petrece, de fapt. Până la urmă, după trei zile, fugarii au fost prinşi, dar lucrurile iau abia cum o turnură tragică. “S-a întâmplat ca păzitorului să-i curgă sânge din nas şi cu capul s-a proptit de zidul casei. Robii care lucrau, sub pretest să dea ajutor paznicului, s-au dus la el, când apoi unul cu aşa putere l-a lovit cu lopata în spate încât a căzut la pământ. Trei robi s-au înţeles ca pe păzitor să-l omoare, al patrulea însă i-au desfăcut, aşa că nu l-au omorât. Atunci, dela păzitor au luat arma, gura aceluia fu umplută cu pământ şi l-a legat cu o cârpă ca să nu poată striga după ajutor. Tot aşa au făcut cu o fetiţă de 12 ani care era în grădină”, notează cronicarul Boroş.

Lugojenii au pornit cu furci şi topoare după fugari. Evadaţii au fugit, trecând Timişul, spre Biserica “Sfântul Donat” din Dealul Viilor. Însă paznicul, frecându-şi gura de pământ, şi-a scos căluşul şi a început să strige după ajutor. După ce l-au dezlegat, lugojenii au pornit cu furci şi topoare după evadaţi. În fuga lor, răufăcătorii nu au cedat. Având la ei arma paznicului, au împuşcat un urmăritor în cap, iar pe altul în trup. Dar asta nu a descurajat urmăritorii, dimpotrivă. “Oamenii întăriţi de mânie şi cu mai mare furoare au alergat după ei”. Pe primul prins, l-au împuşcat mortal, iar pe următorii doi, i-au tăiat cu topoarele. Al patrulea, care nu a opus rezistenţă, a fost “bătut până la sânge”.
“A doua zi, cei doi lotri răniţi au fost spânzuraţi, iar celui omorât i s-a tăiat capul şi a fost pus în furci, iar trupul trunchiat a fost rupt în roată. Al patrulea, care n-a fost aşa vinovat, a fost lăsat în viaţă”, descrie Boroş cumplita pedeapsă.

Prinşi şi condamnaţi la moarte. Mulţi ani mai târziu, un alt episod cu evadări care au avut final tragic este relatat de acelaşi cronicar. La 2 aprilie 1821, scrie Boroş, “lotrii închişi în temniţele judeţene, frîngând cătuşele de lanţuri şi spărgând poarta casei judeţene au fugit”. Ca de obicei, se constituie potere “haiduceşti” care sunt trimise după ei. În 3 noiembrie, nouă nelegiuiţi sunt prinşi şi condamnaţi la moarte. De această dată, canonicul Ioan Boroş ne oferă şi numele lor, notând, oarecum neobişnuit, în dreptul ultimului, că este de religie romano-catolică. Iată numele celor executaţi la Lugoj: George Danciu (20 de ani), Nicolae Nestorovici (25), Ioan Nicola (20), Teodor Robur (45), Nistor Secula (30), Ioan Bălan (20), Paul Topola (30), Andrei Haţegan (20) şi Nicolae Haţegan (20). Evadări mai sunt consemnate şi după această dată, dar sunt mult mai rare şi mult mai repede rezolvate de către autorităţi.
(Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Cronicarul Lugojului, canonicul Ioan Boroş, povesteşte pe larg despre bandiţii care au băgat groaza în locuitorii din oraş şi împrejurimi acum două secole. La 11 august 1803, o veste publică “întărită prin mai mulţi martori” spunea că bandiţi înarmaţi au intrat în Biserica Ortodoxă din Cutina drept în mijlocul serviciului religios. Grozăviile ce au urmat sunt descrise de canonicul Boroş, care notează că şeful bandei şi-a spus… rugăciunile înainte de atac: “Dintre bandiţi, câte doi înarmaţi cu cuţite şi pistoale au ocupat cele două uşi ale bisericii.

tip

Banditul “evlavios” Vătavul bandiţilor, după ce şi-au făcut închinăciunile şi au depus darul pe altar, au atacat pe preotul slujitor. Ceilalţi trei s-au năpădit asupra muierilor şi au rupt hainele de pe ele cu care apoi i-au legat pe cei 40 de bărbaţi cari erau în biserică. Pe preotul slujitor de asemenea l-au despoiat de vestmintele sacre şi l-au dus la casa parochială, cerând de la el 2.000 de florini”. Decizia preotului de a nu spune unde sunt banii l-a costat un chin cumplit. “L-au desbrăcat de haine în pielea goală, l-au pârlit pe piept şi pe spate la focul ce au făcut acei bandiţi şi apoi cu fier înroşit la foc l-au ars, iar cu picioarele l-au pus la foc, lăsându-l abia viu”, adaugă cronicarul. Totuşi, justiţia îşi urmează cursul: la 5 ianuarie 1804, patru dintre bandiţii care au “torturat la moarte” pe preotul din Cutina au fost spânzuraţi. Tot el arată cam care erau pedepsele în Lugojul de epocă. La 30 august 1803, un bandit român ucigaş a fost spânzurat. Ortacii lui, în număr de şapte, trebuia să fie “rupţi pe roată”, dar sentinţa a fost comutată la închisoare pe 12 ani, postire de două zile pe săptămână şi la 80 de lovituri de vergele. Uneori, nici graţierea nu făcea impresie asupra bandiţilor. La 11 septembrie, şapte bandiţi înarmaţi care săvârşiseră jafuri şi omoruri în jurul Mehadiei, sunt graţiaţi de Curtea Împărătească. În semn de “mulţumire”, aceştia capturează un oficiant judeţean pe numele lui Uric, pe care-l ţin ostatec timp de o săptămână.

Wanted: 100 de galbeni pe capul lui Pascu. În anul 1804, un bandit numit Pascu, împreună cu banda sa, băgase spaima în lugojeni. Furturile, omorurile şi jafurile oamenilor lui Pascu au făcut locuri de groază din drumurile, casele şi satele din jur. “Pe numele harambaşei Pascu s-a pus un premiu de 100 de galbeni, aceluia care pe harambaşa viu sau mort îl va prinde. Trei ortaci ai aceluia, îndulciţi de fie de premiul pus, fie de speranţa agraţierii, l-au omorât în somn pe Pascu şi pe alţi trei şi i-au adus în faţa judecătorilor”, arată Boroş, în cronica sa. Trupurile au fost “expuse publicului” la Casa Judeţeană, după care li s-au tăiat capetele, iar trupurile trunchiate au fost trase pe roată.

Popa criminal – răspopit şi decapitat. O poveste la fel de groaznică s-a petrecut în octombrie 1804. Un preot ortodox, care s-a alăturat altor bandiţi care au jefuit seiful împărătesc trimis de la Mehadia la Timişoara, a fost întemniţat la “judeţ”. După trei ani de temniţă, Curtea Regească îl înştiinţează că procesul lui s-a încheiat, iar osânda era decapitarea. Prin Ordin Regesc, la 26 octombrie, la Lugoj este chemat Iosif Şachabenţ, episcopul ortodox al Vârşeţului, cu ordin să-l despopească înainte de decapitare. Ceremonia s-a săvârşit în Biserica Ortodoxă din Lugoj astfel: preotul a fost dezbrăcat rând pe rând de ornatele preoţeşti, episcopul exclamând de fiecare dată: Nevrednic este! În fine, după această umilinţă publică, preotul este dus la locul destinat pentru decapitare. A cerut să i se elibereze mâinile, ca să-şi facă cruce. I s-a permis, dar el a scos un cuţit de sub cămaşă, a “sângerat” mâna paznicului şi a încercat să fugă, ameninţând mulţimea. Până la urmă, a fost prins şi dus la locul osândei. În 1821, cronicarul notează că un alt preot ortodox, care a ajutat răufăcătorii cu arme şi praf de puşcă, s-a sinucis în închisoare.

Şi femeile epocii făceau parte din bande. La mai 1805, în târgul de la Lugoj au fost prinşi trei lotri (hoţi) şi o femeie, veniţi din judeţul Bacica. Cei trei lotri au fost răniţi mortal, iar femeia a fost extrădată judeţului Bacica, pentru judecată. Însă, după 1810, îndrăzneala tâlharilor depăşeşte orice limite. La 14 iunie 1814, “domnul de pământ din Dulău, cu numele Ioardachi, a fost jefuit de lotri şi deportat în pădure”, spune Boroş, iar la 19 iunie, între Coşeviţa şi Dobra, un negustor turc a fost despuiat de lotri, care l-au bătut “spre moarte”. Până la urmă, bietul neguţător a fost dus la Deva, unde a murit în urma rănilor. Avea la el argintărie în valoare de 12.000 de florini.

Printre victime: primari, preoţi, nobili local. La 16 iulie 1816, cronicarul notează îngrijorat că „mai ales în părţile Caransebeşului preste măsură s-au înmulţit lotrii în judeţ. O ceată de haiduci a fost trimisă pentru pierderea acestora”. La 23 august, o nouă grozăvie: domnul de pământ Branovatzky, în satul său propriu, a fost prins de lotri „despoiat de aur şi argint” şi apoi dus la pădure, unde a fost schingiuit. În urma torturilor, moare la 2 septembrie şi este înmormântat lângă biserica ortodoxă din Lugoj. La 26 noiembrie, Boroş scrie că în jurul Lugojului au fost prinşi patru lotri, dar se pare că nu era suficient. Un an mai târziu, în 4 iunie 1817, răfăcătorii ascunşi în păduri i-au prins pe primarul şi pe preotul din Tincova, iar pe acesta din urmă l-au omorât.

Spânzurat la Lugoj. Dintre cei cinci lotri graţiaţi de către Împărat, patru s-au asociat cu alţi nelegiuţi şi au comis jafuri şi omoruri în jurul Lugojului. La 6 iunie 1818, aceştia au fost „persecutaţi de haiduci şi au fost răsfiraţi”. Conducătorul lor, prins la Tincova, a fost împuşcat, iar trupul i-a fost tras pe roată. Boroş adaugă că „unul prins viu a fost spânzurat la Lugoj, la 21 mai”. La 31 mai, lotrul Nicolae Stan din Tincova, odată graţiat de Împărat, a revenit la crime. A fost prins şi condamnat prin decapitare. „La osândă n-a arătat părere de rău, ci a zis că ar mai fi vrut să trăiască, să mai poată omorî un ungur şi un neamţ, aşa sălbatec era!”, scrie Boroş. Ca o ultimă sfidare, a lovit cu mâinile legate un servitor al călăului, în timp ce urca pe eşafod. (Cristian Ghinea – publicat în „Redesteptarea” nr. 1137 – selecţia după notele olografe ale canonicului Boros, consultate in original la Muzeul din Lugoj)

Read Full Post »

Inginerul Popa a ajutat zeci de oameni să se vindece de boli grave. În perioada comunistă, un înalt funcţionar de la Inspectoratul General de Stat pentru Controlul Calităţii Produselor era aşteptat cu sufletul la gură în uzinele patriei. Nu de teamă că ar fi putut găsi cine ştie ce nereguli, ci cu speranţă şi bucurie. Inginerul Valeriu Popa, căci despre el este vorba, era un tămăduitor adept al terapiei naturiste şi un energoterapeut care a salvat multe vieţi spunând oamenilor să înceapă rapid tratamentul unor afecţiuni pe care nici nu ştiau că le au. Maiştri, ingineri sau simpli muncitori făceau coadă ore în şir la „domnul inspector”, pentru a fi examinaţi de acesta şi pentru a primi reţetele sale originale. La sfârşitul programului, inginerul Valeriu Popa era extenuat, dar rar îşi permitea să nu îi examineze pe toţi cei care se prezentau la el. Cei de sus, din „conducerea de partid şi de stat” ştiau bine cu ce se ocupă inginerul Popa în delegaţiile sale, dar îi dădeau liber prin acordul lor tacit. De ce? Pentru că Valeriu Popa îi tratase pe mulţi dintre ei, avertizându-i la timp asupra unor boli pe care aceştia le aveau, înainte de a fi prea târziu.

Era un senzor viu: ştia imediat ce boli ai avut în copilărie. Valeriu Popa a ajuns de câteva ori şi la Lugoj. Numai la fosta IUPS (Interprinderea de Utilaje şi Piese de Schimb, devenită apoi SILCOM) a venit de cinci-şase ori la sfârşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ’80. „Urmărea calitatea produselor de export şi, când aveam astfel de exporturi, în RDG, Mongolia sau alte ţări socialiste, el venea la Lugoj. Făcea şi consultaţii, în fabrică, prin birouri, dar şi la hotel sau chiar la domiciliul celor care îl solicitau. Îi examina cu mâinile, le lua pulsul chinezesc, cu patru degete, căuta zonele reflexe cu probleme, era foarte concentrat. Chiar şi celor neîncrezători le câştiga imediat încrederea pentru că, după această examinare, spunea fiecăruia cu precizie de ce boli suferise în copilărie şi în tinereţe. Nu greşea niciodată”, îşi aminteşte inginerul Sorin Murariu.

valeriu-popaValeriu Popa era un adevărat „senzor viu”. În legătură cu consultaţiile sale neconvenţionale, oamenii de la IUPS îşi amintesc de cazul unei femei ce lucra la prese, în secţia de montaj. Valeriu Popa a trecut pe lângă ea, s-a oprit, a ridicat mâinile şi a spus: „dumneata ai tijă”. Femeia a rămas uimită, avea într-adevăr o tijă metalică pentru corectarea unei fracturi, dar nu ştia nimeni acest lucru. Apoi, Popa i-a acordat o scurtă consultaţie, însoţită de câteva recomandări sumare. Oferea oricui avea nevoie ajutor dezinteresat şi gratuit. Mai mult, Valeriu Popa nu se considera tămăduitor, ci doar un „sfătuitor”. De fapt, mulţi aflau că se tratează degeaba şi cauzele se află în cu totul alte locuri decât credeau ei. Spunea, de pildă: „problema ta nu se trage de la inimă, ci de la respiraţie” şi era bine să îl asculţi.

Terapii neconvenţionale: şocante, dar cu rezultate. Fosul şef al biroului de Control al Calităţii (CTC) din fabrică, Toni Farcaşiu, a trăit un episod incredibil. Întorcându-se cu maşina de la Timişoara, Valeriu Popa, care îl însoţea, i-a spus brusc să oprească. Au tras pe dreapta într-un loc unde creşteau urzici pe marginea drumului, iar Valeriu i-a recomandat omului uluit să mănânce câteva, aşa ude cum erau de rouă. Cu mari reţineri, acesta s-a supus. Urzicile ude nu i-au afectat deloc cerul gurii, iar după ani de zile pacientul a recunoscut valabilitatea unei terapii care părea la prima vedere nebunie curată. Chiar şi directorul de atunci al fabricii, Nicolae Bârligă, care avea afecţiuni la picioare, a apelat cu succes la puterile tămăduitoare ale inspectorului de la Bucureşti. La indicaţiile sale s-au vindecat şi alte persoane: o ingineră care suferea de o boală foarte gravă cu ajutorul unei diete stricte, pe bază de varză acră şi un maistru (dl. Sotir), avertizat de o problemă la picior care, nedetectată, ar fi adus chiar la amputarea membrului.

DSC02070

La rândul lui, inginerul Gheorghe Burada îşi aminteşte că „Popa Valeriu venea în fabrică doar simbolic pentru control, el venea de fapt pentru oameni. Era de ajuns să îi fii prezentat, da mâna cu tine, te privea şi îţi spunea din prima ce probleme ai. Eram pe secţie împreună cu Bruno Reichenbach şi aşa ne-a scanat pe amândoi. Asta pe mine m-a şocat. Apoi, mai avea un obicei: dacă avea chef să se aşeze jos, în mijlocul trotuarului, aşa făcea! Spunea mereu: spiritul depinde de carcasă, dar carcasa, adică organismul, şi terminalele lui, ochi, gură, urechi etc. trebuie protejate. Protejaţi-vă organismul şi dacă el are vreo nevoie, nu-l refuzaţi. Nu amânaţi somnul, nu amânaţi odihna sau mesele zilnice”.

În epocă, Lugojul era refugiul ideal. Ca şi alţi oameni care l-au cunoscut, Gheorghe Burada spune că tămăduitorul de la Bucureşti iubea mult Lugojul. Poate pentru energia sa pozitvă, dar mai probabil pentru că era oarecum ferit de ochiul vigilent al Capitalei… Se pare că tocmai această „autonomie individuală” promovată în plin comunism de Valeriu Popa nu a mai fost pe placul regimului. Până la urmă, Valeriu Popa a fost „tras pe linie moartă” după ce aderase la mişcarea Meditaţia Transcedentală, în urma căreia au avut de suferit mulţi intelectuali de marcă ai vremii, precum Aurora Liiceanu sau Andrei Pleşu. Fondată de Nicolae Stoian, mişcarea nu presupunea altceva decât şedinţe de tehnici orientale de relaxare, care au fost catalogate de Miliţie şi Securitate drept complot şi chiar trădare. După Revoluţie, Valeriu Popa a scris multe cărţi pe teme esoterice sau de terapie naturistă, a fost în Himalaia şi America de Sud. A murit în 1997, tocmai când ştiinţele vindecării naturiste luaseră mare avânt şi nu mai erau persiflate, ca înainte. (Cristian Ghinea)

 

Read Full Post »

Older Posts »