Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Lugosch’ Category

Artistul lugojean, fost membru al trupei “Betta”, s-a impus în show-bizz-ul german şi internaţional

Lugojeanul Viorel Friedmann poate fi considerat un performer al muzicii, pe plan internaţional. De peste trei decenii, piesele compuse sau adaptate de el se află în top-urile muzicii de dans, din Germania şi până în Japonia sau Australia. Compozitor, producător, creator de muzică live şi de studio, cu 25 de ani de prezenţă în show-bizz-ul german, Viorel Friedmann este în top-ul mondial al creatorilor a ceea ce se numeşte “ball-room music”, adică muzică destinată sălilor şi cluburilor de dans.

Vio Friedmann

“Vio” Friedmann, aşa cum este cunoscut în lumea artistică, s-a născut la Lugoj şi a studiat patru ani la Şcoala Populară de Artă din oraş, continuând cu studii de muzică clasică la Conservatorul din Timişoara.

Un maestru al claviaturilor. A fost un talent componistic foarte prolific, dar şi un instrumentist care a devenit maestru al claviaturilor. În anii ’80, orga electronică îşi câştigă faima odată cu muzica new wave, un curent foarte creativ, care a răsturnat canoanele rock-ului dominant până atunci pe scena internaţională.

Vio Friedmann a exploatat foarte bine acest lucru încă din perioada când orga electronică mai purta numele de Moog, după americanul care o inventase, Robert Arthur „Bob” Moog (ca fapt divers, când am vizitat Parisul în 2010, am văzut la muzeul instrumentelor muzicale din „Cité de la Musique” unul din primele sintetizatoare Mooog, donat de familia din New York a pionierului muzicii electronice).

Numele lui Vio Friedmann se leagă de legendara trupă “Betta” de la Lugoj, unde a cântat alături de chitaristul şi vocalistul Josef (Ocsi) Egri, Alioşa Borcsok (tobe), bassistul Adi Ilie (Zamă), chitaristul Alexandru Boian Perin (Boita), flautisul Lucian Ciuchitu şi alţii.

De altfel, mai multe piese ale “Betta”, printre care şi melodia emblematică “Lae Chioru”, s-au numărat printre compoziţiile sale. A mai cântat cu Vio Drăgan, bassistul de la “Şah Mat”, omul care s-a confundat cu istoria cunoscutei trupe din Buziaş, dar şi cu Sandu Bosneac ori Nandy Wick de la “Logic”. În perioada sa lugojeană, era o prezenţă constantă pe scena de la “Clubul Tineretului”. A luat chiar şi un loc I la Festivalul Naţional “Cântarea României”, cu opera rock “Meşterul valah”.

Viorel Târziu, unul dintre fondatorii trupei “Logic”, spune că “îmi amintesc de el nu numai ca maestru al clapelor, dar ştiu că era şi un compozitor mereu inspirat. Avea talentul ăsta, să facă un gen de muzică universală, care să se lipească pe orice şi oriunde, să placă indiferent dacă era pop sau rock”.

Premiul radio WDR 1 îl impune publicului german. În anul 1984, Vio Friedmann soseşte în Germania. Aşa cum au făcut-o mai mulţi rockeri lugojeni de primă mână, precum Freddy Stauber, Nandy Wick sau Ocsi Egri, ca să dăm doar câteva nume, şi Vio Friedmann “alege libertatea”, cum se spunea pe atunci. Libertatea individuală, dar şi de creaţie. Ajuns în fosta RFG, Vio Friedmann începe să lucreze ca şi compozitor şi aranjor, atât pentru muzică live, cât şi de studio. Obţine premiul I la secţiunea pop a concursului „Stadtmusik”, organizat de postul de radio WDR 1, participă la numeroase festivaluri şi evenimente şi stabileşte legături cu muzicieni importanţi ai anilor 80, precum Bobby Kimball, solistul trupei americane “Toto”. După ce s-a stabilit în Germania, Kimball i-a fost nu numai prieten lui Vio Friedmann, ci şi colaborator.

Reţeta succesului internaţional. Desigur, piaţa muzicală din Germania era mult mai competitivă decât ceea ce lăsase acasă, în România. Ideea de aur a lui Vio Friedmann a fost să reuşească într-un domeniu de nişă, mai puţin exploatat: muzica de dans. “Totul a pornit de la ideea de a adapta hiturile arhicunoscute ale unor interpreţi precum Elton John, George Michael, Phil Collins ori ale trupei Carpenters, şi a le aranja pentru dans”, spune Vio Friedmann despre reţeta succesului său internaţional.

Regele muzicii de dans. Din acel moment şi până azi, muzicianul lugojean a adăugat celor şase albume din ţară, alte 15 cu muzică de dans, realizate în Germania, între anii 1995 şi 2010. Albumul din 2010, se numeşte “The most beautiful songs for dancing” (“Cele mai frumoase melodii pentru dans”). În 2005, a scos două albume creaţie proprie cu muzică de relaxare (“Ocean Tales” şi “Forrest Tales”), iar reeditatearea pieselor din perioada “Betta” şi completarea cu texte în limba engleză s-a făcut în paralel. Vio Friedmann, care are şi propria trupă (Vio Friedmann Live Band), este un lugojean care a demonstrat că poţi răzbi peste hotare şi într-un domeniu foarte concurenţial, cum este show-bizz-ul german.  (c) Cristian Ghinea

Anunțuri

Read Full Post »

Una din marile bucurii ale sportului lugojean în 2017 a fost clasarea echipei CSM Lugoj între primele șase echipe de volei feminin ale țării. Mai mult, lugojencele au încheiat turneul final al elitei voleiului românesc cu o splendidă victorie pe teren propriu în fața unei echipe mult mai bine cotate, 3-1 cu CSM Târgoviște.

În afară de echipa de lupte, multiplă campioană națională atât la greco-romane, cât și la libere, voleiul a însemnat topul performanței sportive al urbei de pe Timiș în ultimii ani. Să nu uităm că lugojencele au în palmares două onorante titluri internaționale, de vicecampioane balcanice (2011 și 2013).

Mai puțină lume își amintește de începuturile acestui sport care a renăscut la Lugoj la jumătatea anilor 80, după ce între anii 1948-1954 Lugojul cunoscuse o vastă mișcare voleibalistică, atât la masculin, cât și la feminin.

La jumătatea anilor 80, autoritățile vremii construiseră o sală a sporturilor demnă de acest nume, care a fost botezată ”Viitorul” (ulterior, ”Ioan Kunst Ghermănescu”). Sala va deveni ”căminul” voleiului lugojean, începând cu memorabilul turneu de calificare pentru Divizia B Tineret – Senioare la volei feminin.

Volei echipa revenita de la Bucuresti

În 1985, Federația Română de Volei a organizat trei turnee de pre – calificare în Divizia B. Alături de orașele Vaslui și Deva, organizatorii au ales ca al treilea oraș Lugojul, care avea o sală de sport nou nouță și o conducere voleibalistică ambițioasă (e bine să-i amintim: ing. Nicolae Bârligă, directorul IUPS 9 Mai și D. Henschel, directorul de la Abator). Primele două echipe din fiecare campionat de calificare aveau să lupte la București pentru un loc în Divizia B. Iar Lugojul a reușit, până la urmă, această mare performanță!

Să revenim la evenimentul de la Lugoj, desfășurat exact acum 32 de ani, în perioada 1-5 mai 1985. La prima competiție voleibalistică de anvergură găzduită de Lugoj au participat, alături de gazdele de la CSS-CSM , echipele Electrica Arad, Sănătatea tg. Jiu, Carpați Mârșa și Calculatorul București. Deși aceste nume par ”exotice” azi, erau toate echipe de valoare.

Lugojenii au luat calificarea foarte în serios. Ei au adus în oraș ”artileria grea”. Profesorul Dorin Jitaru a revenit acasă după mari performanțe cu echipe de top ale vremii, precum Farul Constanța. El și-a dat seama că oricât de talentate erau tinerele lugojence, trebuie și o jucătoare cu experiență. Așa că rândurile CSS – CSM au fost întărite cu o mare jucătoare, Florentina Danilescu (Itu), fostă componentă a echipelor Penicilina Iași și CSU Galați. Convocată după o pauză prelungită, Florentina Itu a suferit o ușoară accidentare, dar asta nu a împiedicat-o să facă diferența la cele mai dificile mingi disputate la fileu.

În fața unei săli arhipline, în care a fost ocupat orice mic spațiu disponibil, cu o galerie formidabilă, CSS CSM Lugoj a reușit (alături de echipa Calculatorul) calificarea la turneul de la București, care a fost și el încununat de succes.

Putem spune fără exagerare că acel memorabil turneu de la Lugoj a consemnat nașterea unei legende care strălucește și azi: legenda voleiului lugojean.
Să amintim și echipa care a dus Lugojul pe harta voleibalistică a țării: Jitaru Georgiana – profesor, căpitan de echipă; Danilescu (Itu) Florentina – profesor, căpitan secund, Danciu Flavia – profesor, CSS Lugoj; Tudose Lenuța – tehnician; Stanek Margareta – muncitor IUPS 9 Mai Lugoj; Ciup Margareta și Soos Margareta – muncitoare la Calapoade, Mihăiescu Magda – muncitoare ITL, Szabo Monica, Loch Corina, Brudiu Oana, Pleșu Dana, Mihaela Covăcescu – eleve la Colegiul Brediceanu și Delia Chiran – elevă la școala generală nr. 4, una din primele jucătoare convocate la lotul național de junioare. Antrenorul acestei echipe a fost profesorul Dorin Jitaru.

Ulterior, echipa s-a întărit cu câteva jucătoare valoroase: Maricica Muscă de la CSU Galați – Divizia A, Luminița Botoșani (Poli Timișoara) și Natașa Popovici (Dacia Pitești). Iar primul campionat ”pe bune” a fost un real succes, cu victorii la Metalotehnica Tg. Mureș, Universitatea Cluj, Olimpia Oradea, Flamura Roșie II București, Voința București și ITB Electra București. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Toate pisicile sunt de rasă. În imagine, am surprins (vine vorba) un exemplar din rasa ornamentală!
Pisica ornamentala

Read Full Post »

Stela Popescu şi Alexandru Arşinel ne-au vorbit despre drumul parcurs de la Grădina “Boema”, până pe scenele din Canada şi Australia

Stela Popescu Gala Premiilor 2012

 

Foto: Adriana Weimer

-Povestea celui mai apreciat tandem de actori de revistă din România a început în urmă cu aproape 35 de ani, în 1978, la Grădina „Boema” din capitală. Despre acea perioadă, spuneaţi că spectacolele dv. se transformau în adevărate mitinguri. Se mai poate reedita un fenomen „Boema” în ziua de azi?
Alexandru Arşinel –Nu cred, pentru că nu mai sunt condiţiile socieale de atunci. „Boema” a apărut ca o reacţie la ceea ce se întâmpla în sistemul comunist, totalitar. Acuma, oricât de îndoielnică ar fi libertatea de care dispunem, nu cred că mai e necesar un text cu trimiteri atât de subtile la politica zilei. Acuma, o spui direct, apare a doua zi în ziare.
Stela Popescu –Eu cred că dacă ar exista scriitori curajoşi şi valoroşi, cu acele texte s-ar face spectacole cum erau la „Boema”. Până la urmă, acestea au rolul de a lămuri publicul unde este adevărul…
A.A. –Acuma circul îl fac direct politicienii, cînd se înjură ei între ei, de dimineaţa până seara.
S.P. –În plus, înainte era un singur duşman, o singură ţintă: Ceauşescu. Acum, nu mai ştii care din ei e mai rău şi mai hrăpăreţ.
-Vă adresaţi şi tinerilor din ziua de azi, care nu l-au „prins” pe Ceauşescu. Cum îi simţiţi, ca oameni şi ca public?
S.P. -Din păcate, nici ei n-au înţeles unde merge societatea românească, n-au priceput care e adevăratul drum. Şi ei sunt debusolaţi… Aş mai adăuga ceva: acum vedem rezultatul educaţiei din cei 50 de ani de comunism, care au creat aşa-zisul „om nou”. Şi atunci, să ne mirăm cu ce morală au pornit aceşti oameni în capitalism?! Aveam un tânăr impresar care spunea: nu mă interesează şcoala, mă interesează şcoala vieţii!
A.A. –Dilema tinerilor din ziua de azi este: oare să fac două facultăţi pentru a ajunge până la urmă recepţioner sau bucătar, ori să mă fac direct recepţioner sau bucătar? Cu asta cred că am spus totul.

Textele cupletelor de azi: ori foarte slabe, ori foarte vulgare

-Să revenim la partea artistică. Cât de important este un bun textier pentru spectacolul de revistă?
S.P.-Textierul este esenţial pentru succesul unui spectacol. Iar colegul meu Sandu (n.r. – Arşinel) face mereu apel la scriitori să ne ajute cu materiale pentru teatru…
A.A.-Da, dar primim nişte materiale de nici nu ştii de unde să le apuci. Ori sunt extrem de slabe, ca tematică sau orice altceva, ori sunt extrem de vulgare. Ori, teatrul trebuie să apare publicul de vulgaritate, să-l îndepărteze de zona în care l-a dus ani de zile „Vacanţa mare” şi alte formaţii artistice mediatizate cu obstinenţă la TV. Având textele de care vorbeam, mai ciuguleşti de la unul ceva, mai iei de la altul ceva, mai transformi, mai îndrepţi un material… Şi folosim încă foarte multe din materialele de altădată ale lui Maximilian sau Dan Mihăilescu, Sava, cu impact la public. Nae Caramfil ar mai scrie pentru generaţia actuală…
S.P. –Dar să ştiţi că e o mare diferenţă între umorul citit şi cel făcut pe scenă. Acolo ai imediat răspunsul asistenţei. Dacă la a treia, a patra replică, publicul nu reacţionează, nu râde sau nu aplaudă, e un moment mort. Spectacolul nu poate merge mai departe, se termină în cinci minute. Nu-l ai pe Shakespeare în spate, nu ai deocori sau orchestră în spate, eşti doar tu, textul şi publicul! De aceea trebuie să ai un text foarte condensat, care loveşte bine, nu e cum ai citi o nuvelă la radio.

„Un regal de aplauze şi râs” în Canada şi Australia

-Bun, am vorbit despre publicul românesc. Ştiu că aţi fost recent în turnee în Canada şi Australia. Cum reacţionează românii de acolo la spectcolele dv.?
S.P. –Excepţional! Noi am venim din Canada şi chiar discutam între noi, în drum spre Lugoj, ce impact senzaţional au avut spectacolele noastre…
A.A.- Presa românească din Canada titra: „un regal de aplauze şi râs”!
S.P. –Iar asta se întâmpla cu textele noastre de acasă, pentru că noi nu facem alte texte pentru spectacolele de afară. La Toronto, Montreal şi Hamilton pot spune că a fost fantastic, cât s-a râs. Ştii ce este uimitor? Cât de bine sunt puşi la punct cu ce se întâmplă în ţară!
A.A. -Au capul mai limpede şi atitudinea lor arată că înţeleg exact ce trebuie sancţionat cu mijloace artistice, prin satiră.
-Lumea v-a văzut, tot ca şi cuplu, jucând în reclame pe care le-aţi transformat, cu schimburi de replici, în mici piese de teatru. Vi s-a dat libertate artistică chiar şi în acest domeniu strict controlat de plătitor?
S.P. –Probabil că, avându-ne pe noi doi, şi noi i-am inspirat pe cei care fac reclame. Au mers şi ei pe ideea de a fi haios şi aşa au plăcut, au ajuns mai uşor la public. Am o femeie de serviciu, care eunguroaică şi mereu îmi spune: „ioi, asta aşa place la mine”! Asta arată că am reuşit să impunem, să transmitem ceva.

În orice spectacol, duetul în travesti are locul cel mai bun

-De obicei, într-un cuplu de comici, rolurile sunt împărţite: unul ridică mingea la fileu, iar celălat „trage” la ţintă. La dv. nu este aşa, sunteţi perfect egali, ba mai mult, aţi schimbat rolurile, jucând în travesti. Cum s-a explicat succesul cupletelor în travesti?
S.P. –După Miluţă Gheorghiu, care a jucat în „Coana Chiriţa la Iaşi”, nimeni nu a mai făcut travesti până când am apărut noi, la „Boema”, pe textele lui Puiu Maximilian. El a impus primul travesti la revistă, care avea tradiţia lui Tănase. Primul travesti a fost „Benone şi Didina”, o şarjă prietenoasă la adresa Irinei loghin şi a lui Benone Sinulescu. Asta era în 1977. Aşa am început noi travesti-ul! Şi de atunci, am avut succes cu travesti-ul la fiecare spectacol, jucăm şi acum cu mare plăcere…
A.A. –Noi suntem egali pe scenă pentru că aşa a reuşit să ne facă, prin text, Puiu Maximilian. Hai să spunem că eu fac un travesti frumos şi credibil, dar Stela, care joacă rolul unui bărbăţel mic şi înţepat, este formidabilă. Mă pufneşte râsul pe scenă când o văd interpretând mexicanul acela!
S.P. –În orice spectacol, duetul în travesti are locul cel mai bun. În cei 34 de ani de când jucăm împreună, acesta a fost secretul succesului: că am format un cuplu, pe scenă. Nu ne-a preocupat că unul are o replică mai bună ca altul, sau că spune mai multe. Nu! În Canada, de pildă, am avut două ore de spectacol pe care le-am ţinut numai noi doi, iar în Australia, am avut chiar două ore şi jumătate de spectacol, în aceeaşi formulă – „Stela şi Arşinel”.

(c) Cristian Ghinea, text publicat în „Redeşteptarea” nr. 1122 din decembrie 2012

Read Full Post »

ARO-ul condus de Ionel Lăpădătescu este singurul model 243D cu motor original care mai circulă în Lugoj. Maşina fabricată în 1992 şi luată direct din fabrică, de la Câmpulung Muscel, este nu numai un supravieţuitor, ci şi motiv de mândrie pentru proprietar. În plină modă a „gipanelor” plimbate ostentativ pe străzile oraşului, Ionel Lăpădătescu vrea să demonstreze tuturor că vehiculul său de teren este mai puternic şi are viaţă mai lungă. Departe de a fi o marcă „moartă”, ARO trăieşte prin aceşti pasionaţi care o apreciază şi o ţin în viaţă.

 

 

ARO soferul patriot blur

ARO 243 D din 1992 fotografiat la Lugoj, în 8 septembrie 2017

Ăsta da, cal de povară!

Maşina, dotată cu motor diesel D 127, de mare turaţie, în 4 timpi, cu 4 cilindri dispuşi in linie, are capacitatea cilindrică de 3.116 cmc. Ionel Lăpădătescu spune că nu ar schimba-o pentru nimic în lume. „Piesele de schimb şi repaţiile nu sunt aşa costisitoare ca la maşinile străine. Iar cât am chinuit-o, cât am încârcat-o şi cât am forţat-o, nu cred că ar fi rezistat una din astea noi, cu transmisie cu cuplare electronică, cu toate dichisurile astea noi! Acum se tot face paradă cu maşinile astea noi zise de teren. Ele sunt bune, nimic de zis, dar doar atât cât electronica le ajută!”, spune proprietarul.

ARO-ul domnului Lăpădătescu nu este piesă de muzeu, ci „cal de povară” care transportă materiale zi de zi. La ora discuţiei noastre, omul tocmai descărca o remorcă de nisip. „Eu sunt din zona Băile Herculane, de la Baia de Aramă – Ponoarele. Am urcat pe toate dealurile alea încărcat şi în maşină, şi cu remorca plin[, fără nicio problemă. La un moment dat, cu încărcătură cu tot, am avut şase tone şi jumătate. Asta înseamnă că, scăzând greutatea maşinii şi a remorcii, am cărat peste trei tone de material cu ea. Ăsta da, cal de povară!” – adaugă Lăpădătescu.

Toată viaţa la volanul ARO şi IMS!

La unitatea militară unde a lucrat, Ionel Lăpădătescu a condus numai ARO şi de atunci şi admiraţia sa faţă de acest vehicul de teren care devenise o adevărată emblemă a industriei auto autohtone. Ca subofiţer auto, a învâţat să aprecieze atât vechile M481 (IMS-urile, cum erau cunoscute), dar şi vehiculele din gama ARO.

„Am tot mers cu ele până au rămas suspendate, pe burtă. M-am îngropat cu ele în noroi şi doar când a rămas saşiul suspendat şi roţile s-au învârtit în gol, abia atunci m-am oprit. Am făcut aplicaţii cu ele pe dealuri, pe câmpuri, pe teren accidentat… Atâta timp cât roţile au pe ce să se învârtă, ARO nu se opreşte”, arată veteranul şofer. El nu se poate împăca nici acum cu oprirea producţiei la Uzinele ARO din Câmpulung Muscel după ce, între 1957 şi 2003, au fost produse peste 380.000 de maşini din gama ARO. „Pentru noi, cei care apreciem ARO, e o mare dezamăgire. Iar pentru cei care au distrus fabrica, ar trebui să fie o mare ruşine. Trebuia doar puţin lucrat la design şi la confort, şi maşina era competitivă. Confort în sensul că uşile să se închidă bine, sistemul de climatizare să fie puţin adaptat spaţiului şi nişte scaune mai confortabile… Nu era o investiţie mare!”, e de părere Lăpădătescu, care este de acord că şi pe partea mecanică o cutie de viteze în cinci trepte ar fi obligatorie.

Cum a ajuns calul de povară al românului…. maşină de „lux”

Introducerea plăţii a 60 de lei pe fiecare 200 cmc la categoria „autoturisme”, unde era încadrat ARO, a dus la transformarea unei maşini populare în vehicul de lux. Impozitul anual pentru un ARO cu opt locuri (două în faţă şi şase pe cele două banchete din spate) era de 48 de milioane de lei vechi! Nici în aceste condiţii, dl. Lăpădătescu n-a vrut să renunţe la iubitul său ARO şi l-a reomologat ca vehicul utilitar, scotându-i banchetele din spate.

„Din 92 de când am cumpărat-o, n-a fost zi în care să nu pot lucra cu ea. Au mai apărut mici defecţiuni, e adevărat, bucşe, pivoţi, din astea uzuale… Dar nu renunţ la maşină, pentru că pot pune pe ea oricâtă greutate”, se arată convins Ionel Lăpădătescu.

La plecare, omul spune că este chiar bucuros să vorbească despre ARO, pentru că este patriot şi are un mesaj de transmis: „Sunt printre românii ofticaţi că n-am profitat de brandul şi de maşina asta, care s-a exportat în zece ţări, chiar şi în SUA. De ce are atâta succes Dusterul? Pentru că dă calitate bună la preţ mic. ARO ar fi făcut exact asta: dădea putere şi fiabilitate la preţ redus. Şi era o maşină sută la sută românească”!

(C)Cristian Ghinea

Read Full Post »

Lugoj blocul OMW seara

Read Full Post »

Read Full Post »

Older Posts »