Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2017

La începutul secolului trecut, un băieţel pe nume Teller Ede îşi petrecea vacanţele pe malul Timişului, la Lugoj, unde locuia bunica sa, într-o casă situată vizavi de Catedrala Greco-Catolică.

La începutul secolului trecut, un băieţel pe nume Teller Ede îşi petrecea vacanţele pe malul Timişului, la Lugoj, unde locuia bunica sa, într-o casă situată vizavi de Catedrala Greco-Catolică. Acest băieţel va rămâne în istorie sub numele de Edward Teller, celebrul părinte al armelor nucleare, cercetător la Institutul Hoover şi consilier la Casa Albă pe probleme de securitate naţională.

EdwardTeller1958 cropped

D-na Agnes Schwertner, descendenta unei vechi familii lugojene, ne-a povestit: ”la Lugoj, este cunoscut faptul că Teller a luat lecţii de pian cu dr. Iosif Willer, un profesor faimos, cu studii la Budapesta. De asemenea, el a revenit aici într-o perioadă foarte dificilă din viaţa lui, în anul 1919, în atmosfera tulbure de după primul război mondial”.

Prof. Luminiţa Wallner Bărbulescu, directoarea Muzeului de Istorie şi Etnografie din Lugoj, a fost consilier municipal din partea PNL în legislatura 1992-1996. Ea ne-a declarat că, la iniţiativa fostului consilier UDMR Bakk Miklos, Teller a fost propus să devină cetăţean de onoare al Lugojului. Propunerea a suscitat dezbateri intense în “parlamentul local” dar şi în presă. Până la urmă, s-a ajuns la un vot favorabil, Teller urmând să fie contactat prin intermediul unor fizicieni din Cluj atunci când i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Budapesta şi Debreţin. Însă, la scurt timp după aceea, savantul american s-a îmbolnăvit şi a murit la 9 septembrie 2003.

Amintri hazlii din 1920

Contactat telefonic, fostul consilier Bakk Miklos, stabilit actualmente la Cluj, ne-a declarat: “Despre anii petrecuţi la Lugoj, Teller a vorbit într-o carte autobiografică, de fapt un lung interviu acordat la doi jurnalişti americani. Familia mamei sale era originară din Lugoj şi se numea Deutsch. Era o familie de comercianţi înstăriţi, a căror fiică, Iuliana, s-a căsătorit cu un avocat din Budapesta: Max (Miksa) Teller. Tinerii s-au mutat la Budapesta, unde s-a născut Edward. Acesta venea frecvent în vacanţe la Lugoj, cea mai lungă perioadă petrecută aici fiind între 1919 şi 1920, o perioadă tulbure din istoria Banatului. Pentru că graniţele erau închise, Teller a rămas blocat aici un an alături de mama sa, asistând şi la instalarea noilor autorităţi române. Mai târziu, într-un interviu radiofonic, Teller îşi amintea o întâmplare hazlie legată de inventivitatea unui director de penitenciar din noua administraţie, care găsise soluţia unor inedite venituri “suplimentare”: contra unei sume de bani, îi lăsa liberi pe deţinuţi două zile la sfârşit de săptămână, iar locurile rămase libere le închiria ţăranilor care veneau să-şi vândă marfa în târg!”

În laboratorul ultrasecret de la Los Alamos

Numele lui Edward Teller se confundă cu istoria apariţiei unei temute arme de distrugere în masă: bomba cu hidrogen. Teller, născut la Budapesta, la 15 ianuarie 1908, a părăsit Germania lui Hitler în 1934, datorită persecuţiilor la care erau supuşi evreii. Obţine cetăţenia americană în 1941. În 1942, Teller se alătură celebrei echipe a lui Robert Oppenheimer şi lucrează la Manhattan Project, care va dezvolta prima armă atomică a aliaţilor. Pe toată durata războiului, el a lucrat în laboratorul ultra-secret de la Los Alamos. Aici şi-a dezvoltat teoria privind bomba cu hidrogen, dar aceasta nu a fost agreată de restul cercetătorilor, adepţi ai “bombei A”. Însă Teller revine în forţă după ce sovieticii detonează propria lor bombă atomică, în 1949. Începea isteria “războiului rece”. În aceste condiţii, preşedintele Harry Truman îl convoacă pe Teller, care se întoarce în 1950 la Los Alamos pentru a-şi continua munca la proiectul “bombei H”. Doi ani mai târziu, la 1 noiembrie 1952, ceea ce părea o imposibilitate tehnică chiar şi lui Oppenheimer, s-a realizat: detonarea primei bombe cu hidrogen (Ivy Mike). De atunci, Edward Teller a rămas în istorie drept “părintele bombei cu hidrogen”, iar celebritatea lui suscită controverse şi azi. În anul 1991, reputatul om de televiziune Aristide Buhoiu (lugojean şi el) îi lua un interviu lui Edward Teller, la Hoover Institute. Atunci când i-a pomenit de Lugoj, faţa bătrânului savant s-a înseninat. El a spus că atât cât va curge Timişul prin oraş, el îşi va păstra amintirile plăcute despre Lugoj.

Cibernetica s-a născut la… Moara Şpănească

Un alt mare savant care şi-a găsit liniştea şi chiar inspiraţia în oraşul nostru a fost Ştefan Odobleja, părintele ciberneticii generalizate. Iată ce spunea el într-un manuscris inedit, pus în valoare de prof. Josif Constantin Drăgan: “Cele mai valoroase şi originale idei mi-au răsărit în minte în mod neaşteptat, în timpul plimbărilor mele prin pădurea Binişului (…) Dar cea mai mare parte din cartea mea a fost scrisă, compusă în aer liber, făcând helioterapie pe o plajă izolată pe malul Timişului. În zăvoiul de la est de Lugoj (se referă la păduricea de la Moara Şpănească) am practicat intens auto-observaţia şi am perfecţionat-o”. Ca medic militar, el a funcţionat timp de doi ani la Lugoj, unde a tipărit în 1938 cartea de căpătâi a ciberneticii, “Psihologia consonantistă”. Cartea a fost difuzată apoi la Paris prin intermediul librăriei Maloine, însă tirajul insuficient şi izbucnirea războiului au făcut-o insuficient cunoscută cercetătorilor de limbă engleză, care le-au acordat paternitatea unor cercetători care au ieşit mult mai târziu pe piaţă (1948): este vorba de Norbert Wiener, Albert Rosenblueth şi Kurt Lewin. În loc să primească laurii comunităţii ştiinţifice internaţionale, Odobleja s-a stins din viaţă în anul 1978, într-o mizerie cruntă.

(Cristian Ghinea, posted on 22 decembrie 2011 by Redesteptarea in Personalități)

Anunțuri

Read Full Post »

Lugoj Prefectura Veche

Read Full Post »

Ceasornicarul Petru Kindlein şi-a urmat vocaţia de meşteşugar cu mândrie, respect pentru meserie şi, în vremuri tulburi şi schimbătoare, chiar cu un soi de îndârjire. Din fericire, nepotul său, Emil Kindlein, a reuşit să recupereze o adevărată comoară ascunsă în podul casei părinteşti din Lugoj: cufere cu ceasuri vechi, lăzi de scule, pliante de epocă, ba chiar şi firma fostei ceasornicării a bunicului. Emil Kindlein se mândreşte cu calitatea de urmaş al unui meşteşugar respectat al oraşului, într-o perioadă când Lugojul era renumit prin breslele meseriaşilor săi.

Picture 583

Toate acestea reconstituie un univers apus, „o istorie salvată a Lugojului”, aşa cum o caracteriza Silvia Bloch, custodele Galeriei ProArte, unde a poposit expoziţia de ceasuri aparţinând lui Petru Kindlein. Diversitatea este elementul ce uimeşte încă de la început: orologii de toate felurile şi toate epocile, de la ceasuri Schwarzwald de la 1870 şi până la ceasuri de mână ruseşti din anii ’70, ceasuri cu cuc, ceasuri de lemn, pendule, deşteptătoare, orologii de precizie etc. Toate acestea au făcut parte din atelierul ceasornicarului Petru Kindlein, care şi-a luat certificatul de meşter ceasornicar la 1 august 1926!

expo ceasuri 2

Pe meşterul Kindlein nu l-au speriat nici războaiele, nici comuniştii

Ideea expoziţiei i-a venit lui Emil Kindlein chiar în patria ceasurilor de calitate, Elveţia, unde a văzut manifestări multimedia în care erau prezentate ceasuri de epocă. Elementul cheie pentru o astfel de colecţie-exponat este, în viziunea lui, pasiunea. „Bunicul meu a trăit două războaie mondiale, a trecut apoi prin purgatoriul comunismului. Nu a avut bani, însă a fost un om chibziut şi şi-a iubit meseria. Aşa a strâns nişte lucruri pe care acum, după o sută de ani, ne provoacă uimire: iată ce lucruri au putut strânge oamenii fără bani, doar prin pasiune! Lucrurile se transmit, eu n-am învăţat meseria asta, însă am moştenit pasiunea şi aşa am alcătuit colecţia asta care cred că îi va impresiona pe lugojeni” – spune Emil Kindlein, nepotul ceasornicarului Petru Kindlein, cel care şi-a iubit enorm oraşul dar şi meseria.

expo ceasuri

A suferit conecinţele celui de-al doilea război mondial, unde fusese înrolat în armata germană, soţia lui a fost şi ea deportată (cu ultimul transport!) în URSS. După pribegia prin Europa, îşi găseşte casa goală, trimis la Recaş, revine însă la Lugoj, copii îi pleacă – unul la Reşiţa, altul la Timişoara, el rămâne în continuare la Lugoj, deşi timpurile erau grele, iar micii meseriaşi erau priviţi chiorâş de noul regim. Dar Petru Kindlein se încăpăţânează să-şi ducă afacerea mai departe. Mărturie stau autorizaţiile de ceasornicar nr. 1487 din 1950 şi 168 din 1956. Fiind şi meşter giuvaergiu, este mereu hărţuit de Fiscul comunist şi forţat să renunţe la celălalt meşteşug, devenit periculos. Petru Kindlein a reparat ceasuri până în ultima zi a vieţii, deşi casa lui nu mai avea firmă afară…

ceasuri

Istoria ceasurilor, de la Doxa la Lagendorf

Într-un moment când majoritatea ceasornicarilor erau „convinşi” să renunţe la libera iniţiativă, Petru Kindlein îşi continuă drumul. Le uneltele, trusele de scule, iar asta se vede şi în expoziţie, unde sunt trei astfel de truse „mobile”, dotate cu câte patru sertare şi produse de Casa Ceasornicarului „E. Schapira” din Cernăuţi sau la sediul din Bucureşti, de pe strada Smârdan 31.
Alături de acestea, s-au păstrat cataloagele de vânzare ale firmelor Wilhelm Diebner (Leipzig – Pforzheim – Amsterdam), ale ceasurilor „Mysteria” care se laudă cu un Grand Prix obţinut la Bruxelles în 1910, ale „ceasornicelor de precizie Junghans” – marca „Steaua”, produse în Bavaria, ale ceasurilor marca „Leul”, produse la Mulheim – „precise – elegante – eftine”, ale ceasornicelor de precizie „Veglia”, fabricate de fraţii Borletti din Milano, broşura de prezentare „Tavannes Watch Co.” din Elveţia etc. Există şi un catalog de scule al firmei E. Schapira din Cernăuţi, denumit „Preţul curent”.
Oferta produselor spune multe despre ce îşi putea permite lugojenii în care ceasurile erau încă privite ca un obiect de lux: de la celebrele Lagendorf şi Doxa, produse în Elveţia şi până la ceasurile de buzunar Roskopf Patent, cu cadranele lor inimitabile, care reproduc diverse locomotive cu aburi.

Picture584

Cel mai vechi orologiu datează din 1870

Din cuferele şi cutiile prăfuite găsite în posul casei ceasornicarului Petru Kindlein s-au recuperat exponate care astăzi stârnesc senzaţie. Cel mai vechi este un ceas cu raclă în stil austriac „Schwarzwald” din 1870. Ceasul are faţă de cupru şi mecanism pe structură de lemn! Alături, sunt expuse ceasuri de perete cu „arcadă”, tot „Schwarzwald” cu mecanisme pe structură de lemn, fabricate în secolul XIX, la fel şi ceasuri cu cuc, de aceeaşi marcă. „Din păcate, utilizarea ghipsului la tratarea cadranelor a făcut ca unele dintre aceste orologii să fie deteriorate de timp”, spune Emil Kindlein. Colecţia cuprinde şi ceasuri fabricate în Banat în anii 20, precum Gustav Becker, Schopf Nandor (Arad) sau Ruckert Gusztav din Lugoj. Interesant este că pe cadrane, numele oraşului nostru apare scris în română, germană şi maghiară: Lugoj, Lugosch, Lugos.

Picture585
Prima expoziţie cu ceasornicele lui Petru Kindlein a avut loc în august 2008 la Sighişoara, în cadrul Festivalului Medieval. Cei care doresc să intre în atmosfera casei ceasornicarului de odinioară, o pot face vizitând expoziţia de la Galeria ProArte, deschisă pînă la 15 decembrie. (Cristian Ghinea, „Redesteptarea” 912, 2008)

Read Full Post »

Pentru conformitate, 23 octombrie 2016, Lugoj

DSC02442

 

Read Full Post »

 Născută în 1939 la Cernăuţi, Maria Voronca se refugiază cu familia în România, în 1944. Din 1945, devine lugojeancă. Absolventă a Conservatorului Popular de 5 ani din Lugoj – secţia actorie. Actor profesionist din 1964, cu debut la Teatrul de Stat din Turda. 11 ani actriţă a Teatrului Liric din Craiova (1980-1991). După o nouă perioadă la teatrul de Stat din Turda (1991-2000), revine la Lugoj.  Recitalul său din lirica lui Blaga i-a adus multiple premii la Festivalul Naţional „Lucian Blaga” de la Sebeş Alba. În prezent (n.r. – articol scris în 2012), e profesoară la Şcoala de Arte Lugoj, secţia actorie.

Lugoj-Turda-Craiova-Turda-Lugoj este itinerarul artistic al singurei actriţe profesioniste din Lugoj. Maria Voronca a debutat pe scena teatrului din Lugoj în 1954. Avea 14 ani – vârsta personajului său din piesa „Platon Krecet”. Numele eroinei – Maia, a devenit numele său artistic, păstrat până azi.

Doamna Maia, alias Maria Voronca, a debutat ca profesionistă în 1964 la Teatrul de Stat din Turda, interpretând-o (la 24 de ani!) pe Baba Zinca, personaj de 80 de ani, din piesa „Sosesc deseară” a lui Tudor Muşatescu.

Interesant este că primul rol de compoziţie l-a interpretat la doar 18 ani, la Lugoj – „femeia nebună” din „Hanul de la răscruce” de Eugen Lovinescu. Aceste două roluri de compoziţie i-au marcat cariera şi i-au rămas în suflet.

O carieră cu peste 100 de roluri

În aproape 55 de ani de carieră, a jucat peste 100 de roluri, de la cele de compoziţie, la comedii muzicale.

voronca 3

„Întotdeauna mi-au plăcut rolurile de compoziţie – fie de vârstă, fie de caracter”, spune Maria Voronca, amintindu-şi de marea provocare a unei partituri precum Anna din „Azilul de noapte” al lui Maxim Gorki, sau de rolurile Frosa şi Stăvăroaia, jucate la vârste diferite, în „Idolul şi Ion Anapoda”. La fel şi Chiriţa, jucată la 38 de ani şi la 54 de ani… La acestea se adaugă toate rolurile de operete sau comedii muzicale, la Teatrul Liric din Craiova – Doamna Ministru, Contesa Pirapora din „Văduva veselă”, Maica Directoare din „Mademoiselle Nitouche”. La Craiova, a avut 700 de reprezentaţii cu „Uite tata, nu e tata” şi 480 de spectacole cu „Mary Poppins”. Alt rol memorabil a fost în „Vinovaţii fără vină” – actriţa era însărcinată şi copilul a mişcat pentru prima oară!

Viaţa actorului de provincie

„Viaţa actorului de provincie e total diferită de cea din capitală. Cei din provincie sunt adevăraţii pălmaşi ai teatrului. La Turda, făceam turnee în toată ţara, era pâinea noastră zilnică. Ritmul era infernal: joi premieră, vineri liber, sâmbătă şi duminică spectacole, luni repetiţie, marţi – turneu, care ţinea de la două-trei zile la două-trei săptămâni. Mergeam în turnee mai des ca Naţionalul din Cluj, aveam adevărate microstagiuni. Cu toate astea, nu-mi amintesc vreun actor din provincie care să fi fost premiat de UNITER. Asta mi se pare anormal”, spune Maria Voronca.

Prima promoţie de actori lugojeni

De câţiva ani, Maria Voronca e profesoară la Şcoala de Arte din Lugoj – secţia actorie. E mândră de prima serie de actori lugojeni cu acte în regulă – promoţia 2006/2007. Îi aminteşte cu drag pe toţi 11: Lăcrămioara Androni, Amalia Klarik, Adela Stoicănescu, Silviu Simonescu, Oana Tihoi, Constantin Goloşie, Loredana Lupescu, Iasmina Anucin, Irina Rusu, Alina Auraş şi Mădălina Ciocoi. Toţi au jucat în roluri principale pe scena lugojeană. Amalia Klarik a luat locul I la Festivalul Naţional „Floare de colţ” – Secţia actorie, iar Mădălina Ciocoi, locul II la acelaşi festival. „Prima promoţie de actori lugojeni este cea mai mare împlinire a mea”, spune Maria Voronca. În acest an, la secţia de teatru s-au înscris 19 cursanţi, ceea ce arată că în oraş teatrul e preţuit de tineri.

Ce nebunii mai faceţi, doamnă Maia?

„La Lugoj m-am întors pentru că simţeam că mai am ceva de spus oraşului, publicului. Aici am mari bucurii profesionale, pentru că mi s-a dat libertatea totală de a alege. Ca actriţă profesionistă, toată cariera am jucat rolurile care mi s-au dat. La Lugoj, cu îngăduinţa directorului Nicolae Blidaru, am jucat şi am pus în scenă ce am simţit eu – poate nostalgii ale mele, poate… nebunii ale mele” spune amuzată actri.ţa

voronca 1

Mărturii ale succesului sunt piesele „Fluturi, fluturi” de Aldo Nicolai, în postura de actor şi regizor, laureat cu Marele Premiu şi Premiul pentru regie la Festivalul Yorick de la Piatra Neamţ, „Capra cu trei iezi”, care a avut premiera în Grecia, regia la „Haide, ucide-mă din dragoste”, în care trei tineri au jucat remarcabile roluri de compoziţie (Ileana Căprariu, Lăcrămioara Androni şi Silviu Simonescu) sau spectacolul original, realizat după versurile lui Minulescu, premiat şi el la Piatra Neamţ şi prezentat la Festivalul TRAGOS de la Tulcea. Aici, Loredana Lupescu, Lăcrămioara Androni, C-tin Goloşie şi bineînţeles Maria Voronca au excelat într-un spectacol ce abundă în simboluri, „cheia ce ţi-am dat-o aseară” plimbându-se la toate amantele poetului. Evident, ca actriţă, o mare performanţă a fost „Cântăreaşa cheală” a lui Eugen Ionescu (regia: Anca Maria Colţeanu), prezentată la Teatrul „Nottara” şi la Centrul Cultural Francez din Bucureşti.

Visul unei stagiuni permanente

Maria Voronca mai are un vis: acela al unei stagiuni permanente la Lugoj. Dacă din cei peste 48.000 de locuitori ai oraşului, s-ar găsi în jur de 2.000 de iubitori fideli ai teatrului, atunci s-ar putea face cinci sau mai multe spectacole cu o piesă. Proiectul va fi supus în curând opiniei publice, sub forma unui chestionar distribuit în instituţii.  (Cristian Ghinea – Redesteptarea 1120 din 2012)

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

Dublu Curcubeu

Read Full Post »

În luna iulie a anului 1982, doi lugojeni şi-au pus în cap să facă o expediţie în Munţii Tatra. Profesorul Petru Schlupp şi fostul lui elev Zlatibor Anucin şi-au pregătit corturile şi un echipament sumar, au încălecat pe semicursierele ruseşti “Sputnik” şi au pornit la drum timp de două săptămâni, fără să aibă idee ce îi aşteaptă. O tură cu bicicleta în Europa, chiar şi prin fostele state socialiste Ungaria, Cehoslovacia şi RD Germană, era foarte rară pe atunci.

Fotografie0012(12)

Fotografii din arhiva personală a profesorului Peter Schlupp (cu ochelari, în picioare) – mulţumiri !

Numele german, pe post de argument la… obţinerea vizei. “Am plănuit această aventură în Munţii Tatra în condiţii mult diferite de confortul şi libera circulaţie de astăzi. Iniţial, eram mai mulţi doritori, dar viza de plecare din ţară am primit-o doar eu şi un fost elev, Zlatibor Anucin. Desigur, era o problemă pe acea vreme, pentru că numele meu german – Schlupp, atrăgea atenţia unora, că aş vrea să fug cumva în Vest. Paşaportul l-am primit însă, pe baza unor păţanii mai vechi. Cu copiii de la Secţia Germană de la Brediceanu, am făcut mai multe excursii la Peştera Topolniţa şi la Cazane. Din Gara Lugoj se transmitea la Marea Unitate de la Orşova faptul că un profesor german, însoţit de elevi cu nume germane, merg la Dunăre, în zona de graniţă cu Iugoslavia. De patru ori m-au chemat cu copiii la Marea Unitate de la Orşova şi ne-au pus tot felul de întrebări. Ne ţineau câte două-trei ore, după care eram liberi la excursie. M-am enervat la un moment dat şi i-am întrebat dacă şicanele astea nu au vreo legătură cu minorităţile, iar cei de acolo s-au retras imediat, negând vehement. Probabil s-au gândit că, dacă n-am fugit pe Dunăre, nu voi fugi nici din Munţii Tatra. Aşa mi-am folosit eu numele”, ne-a declarat Petru Schlupp, care în 1982 era profesor la Liceul “Coriolan Brediceanu”.

Fotografie0013(9)

Marş forţat pe biciclete, după ce ungurii i-au dat jos din tren. Peripeţiile au început imediat de la graniţă. Lugojeni au vrut să traverseze Ungaria cu trenul, luând cu ei două biciclete, pentru restul traseului. Aşa că, pentru etapa Ungaria, li s-a părut normal să aibă doar bani de tren. “În tren, însă, surpriză! Ungurii au văzut bicicletele, şi cum n-aveam alţi forinţi la noi, au tras concluzia că vrem să le vindem, aşa că ne-au dat jos din vagon. Asta a dat totul peste cap”, spune Schlupp, care adaugă că în acel moment nu le-a rămas decât să traverseze Ungaria pe biciclete. “În urma unei bănuieli stupide, am fost forţaţi să parcurgem 250 km prin Ungaria contra vântului, într-o singură zi. Flămânzi, obosiţi şi irascibili, am oprit în sfârşit. Zlatibor a zis că el trebuie să doarmă o oră, iar eu i-am spus că, dacă mă opresc, nu mai pot s-o iau din nou la drum. Eu mă duc, eu mă culc, bine, ne întâlnim la graniţa cu Slovacia – asta a fost discuţia! Şi culmea e că ne-am întâlnit acolo şi n-au mai fost probleme. Altfel, se strica totul”, spune Schlupp.

Fotografie0015

Surduc, primăvara 1979

Cum s-a “inaugurat” autostrada lângă Bratislava. De altfel, întreg drumul a stat sub semnul neprevăzutului. Deşi erau prevăzute cu coburi (genţi) doar pentru echipament uşor, odată ajunşi la Banska Bistryca, în Slovacia de azi, bicicletele au cedat. “În Cehoslovacia, ritmul nostru era de 100 km pe zi. Lejer, ne opream şi admiram ce doream. De la Banska Bystrica, a trebuit s-o luăm spre Zvolen, după piese de schimb. Totul neplanificat, dar aşa am văzut pe îndelete două oraşe frumoase şi nu ne-a părut rău”, îşi aminteşte Schlupp. De-a dreptul haioasă este întâmplarea de la întoarcere: “Deşi Ceauşescu făcuse autostrada Bucureşti-Piteşti, noi habar n-aveam de austostrăzi pe acea vreme. Lângă Bratislava, la întoarcere, am văzut o autostradă în construcţie. De fapt, era gata, avea asfalt, tot ce trebuie, doar că traficul nu era încă permis. Am văzut banda de staţionare şi am zis – mamă, ce bandă largă pentru biciclete! Am pedalat cu drag, ca boierii, că nu era circulaţie, până ne-a oprit Miliţia lor. Ne-au tras o amendă pe cinste, am dat şi ultimul mărunţiş carene-a mai rămas în coroane. Bine că aveam nişte CEC-uri de călătorie, plătite de acasă, şi am putut să mai scoatem ceva bani. Halal întâmplare, dar se cheamă că le-am inaugurat autostrada!”

Fotografie0019(8)

Interzişi la… 10 metri de vârf! Cei doi entuziaşti expediţionari doreau să urce pe Lomnicky Stit, al doilea vârf muntos din Slovacia. La cei 2634 metri ai săi, era mai înalt ca Vârful Moldoveanu din România. “Nu ne consideram alpinişti, dar eram antrenaţi. Urcasem pe toate vârfurile de peste 2000 de metri din România. Nici echipament de alpinişti nu aveam, dar dispuneam de echipament de speologie, care seamănă cu cel de alpinism. Încă din studenţie, când am descoperit etajul inferior al Peşterii Româneşti, eu făcusem escaladă pe pereţii vertical ai peşterilor, iar speologia cere o tehnică asemănătoare cu cea alpină”, spune Schlupp. Odată ajunşi în Tatra Înaltă, li s-a propus să fie însoţiţi de un ghid. Dar ghidul costa bani, aşa că lugojenii i-au refuzat pe slovaci. “Fiind antrenaţi, treceam în fugă pe lângă turiştii care abia se mişcau pe traseu, iar asta i-a enervat pe ghizi. Aşa că, din invidie sau supăraţi că le-am dat banii, ne-au făcut pocinogul. Ne+au oprit la numai 10 metri de vârf, spunând că nu urcă până susu decât cei care au plătit ghizii. Asta a fost…” îşi aminteşte Schlupp.

Fotografie0021(6)

Jdioara, aprilie 1979

Un sârb şi un neamţ, “traducători autorizaţi”, cu schimbul. Aventura celor două biciclete marcate cu indicator de ţară – “R”, pe vremea aceea, a continuat şi la întoarcere. Cum engleza nu era limba universală, ca azi, problemele lingvistice le-au jucat feste lugojenilor. “Eu, ca etnic german, vorbeam germana şi asta ne-a fost de folos în fosta RDG, unde am făcut o “escapadă” la Dresda, după ce am dosit bine bicicletele într-un camping de lângă Bratislava. Restul drumului, în Cehoslovacia, “traducătorul autorizat” era Zlatibor. El cu sârbeasca lui înţelegea ceva, dar nu chiar tot. La un moment dat, ţin minte că ne-am trezit cu echipamentul îmbibat cu ceva cleios şi mirositor. El ceruse la magazin brânză topită, dar primise unt, iar acest se topise, că era luna iulie, şi ne-a deranjat tot echipamentul”, îşi aminteşte cu haz profesorul Schlupp. Oricum, la unguri, la cehi şi la redegişti magazinele erau pline, nu ca în România, aşa că lugojenii noştri n-au suferit de foame. Privind înapoi la acea expediţie, profesorul Schlupp spune că “a însemnat foarte mult pentru mine, a fost ca o piatră de temelie la tot ceea ce a urmat, inclusiv cu expediţiile noastre cu Clubul Concordia”. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Older Posts »