Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2017

vintage

Read Full Post »

Timisul vedere de pe podul Leucutza

Read Full Post »

Alexandru Baranyai, sau Șoani așa cum îl știu lugojenii, este un veteran al fotografiei din orașul nostru. A trecut prin toate etapele evoluției tehnicii de redare a imaginii, de la vechile negative până la tehnologia digitală de azi. Este o enciclopedie vie a domeniului, care a împlinit șase decenii, o viață de om, de când a intrat în lumea magică a fotografiei!

Al. Baranyai s-a născut la Lugoj, la 28 decembrie 1948. Nu poate uita momentul de acum 60 de ani, când a intrat în lumea minunată a fotografiei.

”În vara anului 1956 eram la Lugoj și m-am dus la unchiul meu, Francisc T. de curiozitate, să văd ce face. Aveam opt ani, și el m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea fotografia. Mi-a zis că, mai bine decât să alerg pe malul Timișului, să învăț o meserie – și pe vremea aceea meseria de fotograf era una bună. Le-am spus părinților și ei n-au avut nimic împotrivă, că și așa eram ”barabăr” și făceam, ca orice copil, o grămadă de prostii!, spune Șoani Baranyai.

Ajuns în atelierul unchiului, a început cu pregătirea materialelor fotosensibile – emulsionare, curățire, operații care se făceau doar la întuneric sau la lumină foarte slabă, ca să nu se voaleze negativele. Tot ceea ce era important, calitatea adevărată a fotografiei, se făcea în funcție de mărimea negativelor. Se lucra în sistem copie – contact, nu erau aparate de mărit, iar cele existente erau foarte rudimentare.

15666109_708006059376524_1156971178_n

După șapte ani de corvoadă în laborator, Șoani ia în mână primul aparat foto. Ca să ajungi să pui mâna pe un aparat, pe atunci trebuia să cunoști toate etapele de prelucrare din laborator, de la prepararea chimicalelor, până la imaginea finită.

”Primul meu aparat a fost un Kodak cu film de 6X9, care făceau 12 poziții. Era aparatul unchiului meu. Și, în loc să fac poze cu el, eu l-am demontat, ca să văd din ce e făcut – diafragmă, obturator, cum sunt timpii de expunere fixați – chit că acel Kodak avea un singur timp de expunere. Bine că am reușit să-l montez la loc”, spune amuzat Al. Baranyai.

Al Baranyai

”Prima poză am făcut-o în Cetatea Veche (n.r. – cartier dispărut al Lugojului, în zona de azi a Universității Europene Drăgan). Am developat filmul, i l-am arătat unchiului, care mi-a zis: nepoate, e acceptabil! Am băgat filmul în cutia de copiat, ”capra” cum îi spuneam, și am făcut câteva fotograme cu diferiți timpi de expunere, m-am jucat puțin și asta l-a uimit pe unchiul meu, care n-a mai spus ”acceptabil”. Ba chiar, de atunci m-a luat cu el la diferite evenimente”, își amintește fotograful nostru.

Primul aparat personal a fost însă un Smena 3, care i se pare și azi, foarte bun! Apoi și-a luat un Sokol sovietic, urmat de Fed și Zenit TTL, apoi Zenit E, ultimele fiind aparate de calitate foarte bună, la nivelul anilor 70/80. După ce a găsit un Yashika japonez la preț foarte bun, colecția s-a îmbogățit cu un Pentax german semi-automat.

Aparat foto din 1863, funcțional și azi !

”Am lucrat foarte mult cu un Zeiss Icon cu burduf, construit la 1863 și care lucrează și în ziua de azi! E singurul aparat cu care am lucrat efectiv și pe care nu l-am demontat. Nu a fost cazul, nu s-a stricat niciodată, există și acum în stare perfectă de funcționare! Calitate impecabilă, fotogramele erau de 4X16, adică făcea 16 imagini pe un film lat”, spune Al. Baranyai.

Întrebat despre cea mai reușită fotografie a sa, Al. Baranyai răspunde aparent fără modestie că ”nu pot face o diferențiere, eu mereu am făcut foto bune și foarte bune. E părerea mea, pentru că am făcut foto de presă încă din 1968, la Scînteia și la Drapelul roșu, unde am lucrat cu maestrul Robicsek.

15712951_708006102709853_1147560518_n

Eu fac fotografie de presă (după 1990 a lucrat la Drapelul, Redeșteptarea, Actualitatea, etc.), foto de artă, dar și fotografie sportivă, în cei 60 de ani am făcut de toate! Cel mai greu de realizat sunt fotografiile sportive și cele de la evenimente, pentru că acolo nu e suficient să apeși pe buton, ci trebuie să știi exact ce vrei înainte de a apăsa. Pare banal, dar în fotografie trebuie ținut cont de două lucruri esențiale – cine stă în spatele aparatului și cine este în fața lui. Totul depinde de subiect. Cei care vor ține cont de astea, poate vor reuși să facă și poze bune!

Avansul tehnic nu va putea suplini niciodată sensibilitatea fotografului

Fotografia color din zilele noastre e confundată de cei din zilele noastre cu o fotografie colorată! Ori, o fotografie color trebuie să fie foarte apropiată de culorile reale. Indiferent de ce aparat are, cine nu a lucrat pe sistemul analog sau clasic, niciodată nu va reuși să facă o fotografie color perfectă, neștiind anumite condiții – lungimea de undă a luminii, temperatura de culoare, timpul de expunere, diafragma.

15423608_708006402709823_1648794320_n

La așa ceva trebuie ținut cont de lumina existentă. Nu folosim blitz-ul în toate cazurile, cum am văzut la fotografii mai tineri, care nu țin cont de temperatura de culoare, folosesc blitzul și denaturează automat imaginea. Ca să știi să lucrezi cu blitzul, trebuie să știi să exploatezi toate calitățile luminii naturale, apoi abia să treci la lumina artificială. Lucrul este valabil și pentru studiouri, unde văd adesea lumini reglate aiurea. Nu e de mirare că, din cauza dispunerii greșite a luminilor, imaginile ies cu dungi pe nas, buze dublate sau tradiționala gușă de pelican! (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

La 22 decembrie 2016, s-a stins unul dintre cei mai îndrăgiţi dascăli ai Lugojului. Florin Ernescu, sau Profu’ de teatru, cum era alintat, cu simpatie, s-a ridicat la Ceruri pentru a-i fi alături soţiei sale, Ioana Ernescu – Ritter, care a trecut şi ea la cele veşnice cu doar o lună în urmă, la 27 noiembrie 2016. Florin Ernescu avea 74 de ani. La plecarea sa din această lume, îi dedicăm un remember.

Profesor şi apoi director la Şcoala generală nr. 4, Florin Ernescu şi-a continuat cariera la Clubul Elevilor, unde a pus în scenă numeroase scenete, piese de teatru, a format grupuri artistice şi a deschis pasiunea tinerilor pentru arta dramatică.

Spirit neliniştit şi creator, a pus în scenă opere dramatice de mare impact emoţional, precum poemul „Surâsul Hiroshimei” al lui Eugen Jebeleanu, cu care a obţinut recunoaştere şi la nivel naţional. Noi, cei care am fost cu el, ne amintim atmosfera extraordinară de la repetiţii.

Pasiunea pentru teatru l-a apropiat de soția sa

Pasiunea pentru teatru a fost un liant care l-a apropiat de soția sa, Ioana Ritter Ernescu. Atunci când s-au cunoscut, ea avea deja la activ un premiu național la teatrul de amatori, pe vremea când încă era profesoară la școala din Vintilă Vodă, județul Buzău.

Deși a studiat Facultatea de litere din București, Florin Ernescu a făcut un an la Regie teatru. Un an suficient pentru a-i influența destinul, într-atât încât a fost poreclit, cu afecțiune, ”Profu’ de teatru”.

prof. Florin Ernescu - color

Împreună cu soția sa, a înființat tradiția Festivalului de teatru pentru copii ”George Augustin Petculescu”, care se ține anual la Clubul Elevilor. Era fascinat de personalitatea lugojeanului Petculescu, creatorul primei trupe profesioniste româneşti de teatru din Banat şi Transilvania.

Festivalul Naţional de Teatru Şcolar „George Augustin Petculescu” de la Lugoj este organizat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Consiliul Judeţean Timiş, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Timiş şi Clubul Elevilor – Lugoj. Până acum, s-au desfășurat 15 ediții.

”Mi-l aduc aminte pe Florin atunci când a venit la Școala generală nr. 4. Atunci a pus în scenă, la Casa de Cultură a Sindicatelor, spectacolul numit ”Un om, o piesă, un steag”. Piesa era scrisă de timișoreanul Aurel Gheorghe Ardelean, sculptorul care a ridicat bustul lui Filaret Barbu la Lugoj. Piesa era o rememorare a rolului pe care l-a avut în teatrul românesc George Augustin Petculescu. Țin minte că pictorul Vladimir Streletz a participat și el la punerea în scenă a acelui spectacol, foarte reușit”, ne-a declarat Luminița Wallner Bărbulescu, sora fostei soții a lui Florin Ernescu.

”Grupul Bigăr”, pasiunea călătoriilor și pentru cele spirituale

Era pasionat de călătorii, pe care le făcea împreună cu familia Oniga.

”Ne-am cunoscut la Timișoara, după Revoluție, când regizorul Purcărete venise acolo cu piesa ”Danaidele”. Am fost mai apropiați în ultimii ani, când am făcut împreună cu familiile noastre nenumărate excursii. Prima a fost la Cascada Bigăr, înainte de a deveni faimoasă. Așa ne-am numit, în glumă: grupul Bigăr. Cu grupul, am mers la Oradea, Carei, Szeged, am fost pe clisura Dunării, la Alba Iulia, Prislop, Călugăra, Nera, la Teatrul vechi din Oravița”, spune Gheorghe Oniga, prieten al familiei Ernescu și sponsor al artelor lugojene.

Florin Ernescu era preocupat de cele spirituale. Alături de soţia sa Ioana, a ridicat o bisericuţă de lemn în zona Nădragului, care a fost sfinţită acum şapte ani. Invita cu drag prietenii şi cunoscuţii în acel lăcaş de cult al familiei. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Iosefina Stoia face parte dintre personalităţile artistice care au cunoscut o binemeritată apreciere în afara Lugojului natal, oraş pe care l-a părăsit destul de timpuriu alături de soţul ei, Dorel Stoia, la rândul lui un înzestrat actor. Timp de mai bine de trei decenii, Iosefina Stoia a strălucit pe scena Teatrului Naţional din Craiova şi a cules laurii teatrului profesionist, alături de mari actori şi regizori ai scenei româneşti. În anul 2004, a fost distinsă cu medalia Meritul Cultural – Arta Spectacolului, acordată de Preşedinţia României.

Actriţă a teatrelor din Reşiţa, Petroşani şi a Naţionalului din Craiova

Dincolo de această recunoaştere oficială, cariera Iosefinei Stoia înseamnă zeci de roluri şi sute de reprezentaţii pe scena Teatrului de Vest din Reşiţa, a Tearului “I.D. Sârbu” din Petroşani, dar mai ales a Naţionalului din Craiova, în spectacole mai vechi precum “Seară de taină”, “Anticamera”, “Hoţul de Vulturi”, “Omul cu mârţoaga”, “E vinovată Corina?”, “Iluzia optică”, “Platonov”, “Pielea Ursului”, “Aşa este (dacă vi se pare)”, “Pagini despre dragoste”, “Un lup mâncat de oaie”, “Spargere la miezul nopţii” sau puneri în scenă mai noi, precum “Hamlet”, “Ferma animalelor”, “Slugă la doi stăpâni”, “Carlo contra Carlo”, “Cumetrele”, “Revizorul”,”Gaiţele”, “Ucigaş fără simbrie”, “Comedie de modă veche”, “Timon din Atena”, “Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului” etc.

Iosefina Stoia

Iosefina Stoia în rolul Doica din piesa „Filfizonul pedepsit”, comedie de John Vaubrugh, Teatrul Naţional Craiova, premiera pe ţară, stagiunea 1977-78


Apariţii în spectacole semnate Silviu Purcărete, Cristian Hadji Culea ori Tompa Gabor

În total, actriţa lugojeană are la activ 110 premiere cu tot atâtea piese jucate la Craiova, Reşiţa ori Petroşani, sub bagheta unor mari regizori. Ca să amintim doar cele peste trei decenii de la Naţionalul craiovean, Iosefina Stoia a jucat în spectacole regizate de Silviu Purcărete, Cristian Hadji-Culea, Ioan Ieremia, Tompa Gabor, Mihai Măniuţiu, Valentin Dogaru, Vlad Mugur, Claudiu Goga, Daniela Peleanu şi, în perioada de dinainte de 1989, Dan Alecsandrescu, Georgeta Tomescu ori Valentina Balogh. Desigur, aici este vorba doar despre premiere, pentru că în unele piese, precum celebra “Fluturi, fluturi…” a lui Aldo Nicolaj, Iosefina Stoia a jucat de peste 150 de ori. Dar asta nu este tot, ar mai putea fi amintite turneele peste hotare, apariţiile în teatrul de televiziune, în spectacole precum “Aşa este (dacă vi se pare)” de Luigi Pirandello şi multe, multe altele.

Iosefina şi Dorel Stoia, un cuplu de actori lugojeni care au cunoscut consacrarea la Craiova

Atât Iosefina Stoia, cât şi soţul ei, Dorel Stoia, ambii lugojeni, au păşit în carieră fiind pregătiţi la marea şcoală de talente a oraşului care a fost, timp de decenii, Conservatorul lugojean, devenit apoi Şcoala Populară de Artă. Secţiile de canto, balet, pian şi teatru aveau diploma recunoscută pe plan naţional. Actriţa Maria Voronca a fost colegă cu Dorel Stoia la Teatrul Liric din Craiova, unde a jucat mai multe spectacole alături de el: „Mademoiselle Nitouche”, „Lăsaţi-mă să cânt”, „Văduva veselă”, comediile muzicale „Uite tata, nu e tata”, „Sus pe acoperiş în sac” şi altele.

„Dorel Stoia era un actor de comedie volubil, cu voce frumoasă. A cântat mult şi la Lugoj, atât în corul Vidu, cât şi în spectacole de operetă care se jucau la Lugoj în acea perioadă: Lăsaţi-mă să cânt, Plutaşul de pe Bistriţa şi altele. Ca şi mine, a făcut canto la Conservatorul din Lugoj cu profesoara Rodica Rădulescu şi asta cred că a însemnat mult pentru viitoarea sa carieră. Soţii Stoia au plecat din Lugoj şi au jucat o perioadă la Teatrul din Reşiţa, apoi s-au stabilit la Craiova, unde Dorel a jucat la Teatrul Liric, iar Iosefina, la Teatrul Naţional”, îşi aminteşte Maria Voronca.

În juriul Festivalului de teatru de la Lugoj

De altfel, fostul director al Teatrului lugojean, actorul Constantin Ilie, are amintiri deosebite despre Dorel Stoia, pe care l-a cunoscut şi în postura de dramaturg, adică de autor de piese de teatru.

„Eu am debutat într-o piesă care se numea Se mărită fata, un spectacol plin de haz despre olteni şi bănăţeni, scris de Dorel Stoia. Piesa era regizată de Ani Kapustin Ştefănescu şi a fost pusă în scenă de trupa Casei de Cultură a Sindicatelor, pe vremea când această instituţie avea propria trupă de actori. Asta era prin 1978-79, iar regizor secund era regretatul Nelu Gangan”, spune Ilie. Fostulul director al teatrului lugojean apreciază că tatât Iosefina, cât şi Dorel Stoia s-au implicat în mişcarea teatrală lugojeană şi după plecarea lor la Craiova. „După 1990, Iosefina Stoia a făcut parte din juriul festivalului de teatru de la Lugoj iar Dorel Stoia, la rândul lui, ne-a mijlocit un mini turneu în Oltenia, cu piesa Se mărită fata. Asta a fost după spectacolul de la Casa Sindicatelor. Am avut două reprezentaţii la Naţionalul din Craiova şi am jucat şi la Bârca, locul de obârşie al poetului Adrian Păunescu”, adaugă Ilie.

Ca artist emerit din marea generaţie a scenei craiovene, Iosefina Stoia a fost ani la rândul actriţa nr. a Teatrului Naţional “Marin Sorescu. ”Mi se pare că am fost un om fericit. Am încercat să trăiesc fiecare personaj, să mi-l însuşesc, să fiu personajul respectiv. Datorită acestei concepţii, am fost foarte mulţumită şi fericită în tot ceea ce am făcut”, spunea acum doi ani într-un interviu acordat presei craiovene. Deşi starea sănătăţii a despărţit-o în ultimii ani de scenă, numele lugojencei Iosefina Stoia se va confunda mereu cu cel al marii sale pasiuni – teatrul. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »