Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2015

Recunosc, n-am fost niciodată un tip prea sociabil. Cred că, pe o scară a căutării cu limba scoasă (sau cu… lumânarea aprinsă) a relaţiilor interpersonale, aş obţine maximum trei puncte din zece. Aşa se face că, aflat prin vizite mai mult sau mai puţin protocolare, recurgeam la mici subterfugii pentru a mă sustrage discuţiilor obositoare şi de complezenţă care se înfiripau între gazde şi oaspeţi. Cel mai bun truc era găsirea „cutiei negre” a familiei amfitrionilor, care adesea era chiar o cutie – una de pantofi, în care erau aruncate, de-a valma, pozele cu moşii şi strămoşii clanului. Întotdeauna se găsea vreo bunică încântată de interesul meu (oarecum nefiresc) şi începea să-mi explice: vezi, aici e tata, la Sinaia, cu Fordul pe care i l-au confiscat comuniştii, aici oma şi ota la Praga, în 1925, iar aici e unchiul Petrică – aşa-i că nu-l recunoşti în tricou, a făcut atletism în tinereţe, săracu’, n-avea burta de acum!

Fostul devorator de poveşti de familie ilustrate sepia, alb-negru sau color a devenit între timp un colecţionar de personaje care nu poate rezista nici astăzi tentaţiei deschiderii unei cutii cu fotografii de pe vremuri. E drept, între timp, cutia de pantofi s-a transformat în fişier de computer. Dar parcă farmecul de odinioară s-a dus… Unde sunt ofiţerii cu cascheta lăsată şmechereşte pe-o ureche, cu mustăcioară răsucită în sus, unde sunt uniformele cu zorzoane şi săbiile de paradă, unde sunt capitaliştii cu ţilindru şi doamnele lor rubensiene, cu voaletă şi blana de nurcă atârnată pe umeri, unde sunt nanele făloase, cu conciul acoperit cu bani de aur? Unde sunt femeile brunete şi grase, cu musteaţă, strânse în braţe de miri cu aspect meridional, pirpirii şi posesivi?

fam Blum blog

Spre deosebire de instaneele de azi, fotografiile de pe vremuri aveau un aer grav. Lumea lua posturi serioase, fie că era vorba de copiii cu spielhoseln sau îmbrăcaţi în costumaş de marinel, fie că era vorba de participanţii la greva generală din 1920, care pozau pe mai multe rânduri, ca lotul lărgit al unei echipe de fotbal, cei din prim plan fiind întinşi pe jos, într-o rână – probabil din motive ornamentale… Actul fotografierii era unul solemn, te duceai la fotograf ca la un domn important, care îţi făcea o favoare atunci când te aşeza în faţa camerei de lemn, cu spatele la decorul artifical ce înfăţişa alei străjuite de pomi ireali, fântâni arteziene şi lebede. Şi pozele erau rare, mult mai rare, de regulă cele de la nuntă erau reproduse şi pe crucea de mormânt a repausaţilor.

Atât rămânea dintr-o existenţă: poza de la nuntă şi cea identică de pe cruce. De aceea, trăitorii în lumea de odinioară pozau cu mină gravă, de parcă ar fi ştiut că doar asta lasă după ei. M-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă s-ar şterge istoria ultimilor ani, şi singura mărturie ar rămâne fotografiile contemporanilor noştri, cu ce ar rămâne viitorimea?  Probabil, cu impresia “fetei de la pagina 5”, sărmană creatură despuiată ce-şi ascunde jalnica existenţă sub un zâmbet executat la comandă. (Cristian Ghinea, publicat in Redesteptarea nr. 849)

Anunțuri

Read Full Post »

Petru Groza, controversatul şef de stat din perioada comunistă, a păstrat mereu în suflet o comună din apropierea Lugojului. Comuna despre care vorbim era Sâlha, astăzi sat aparţinător de Coştei. Motivul acestei legături era cât se poate de firesc: aici şi-a petrecut anii copilăriei. Tatăl lui, preotul Adam Groza s-a stabilit cu familia în comuna timişeană şi a slujit la Biserica Ortodoxă cu hramul „Sf. Gheorghe”, iar viitorul şef de stat a învăţat la şcolile din Coştei şi Lugoj. De altfel, Lugojul e oraşul în care a avut o aventură amoroasă, încheiată cu „spargerea” logodnei în ultimul moment.

Un personaj controversat în fruntea României anilor 50. Petru Groza este un nume despre care se vorbeşte destul de puţin în cărţile de istorie, deşi timp de şase ani, din 1952 şi până la moartea sa în 1958, a fost Preşedinte al Consiliului de Stat, funcţie echivalentă cu cea de Preşedinte în zilele noastre. A fost o personalitate controversată şi total ieşită din tiparele comuniste. De altfel, este singurul demnitar din acea perioadă care a obţinut cele mai mari funcţii – prim ministru (6 martie 1945 – 2 iunie 1952) şi Preşedinte (12 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958), fără a fi membru al Partidului Comunist. Frontul Plugarilor, formaţiunea politică pe care a creat-o şi care a a dispărut odată cu moartea sa, era partidul lui „de suflet”. Fraudarea alergerilor din 1946, eliminarea opoziţiei prin procese politice, închisorile staliniste, subordonarea necondiţionată faţă de URSS, contribuţia la abdicarea Regelui, desfiinţarea Bisericii Greco-catolice şi aruncarea în lagăre a episcopilor şi clerului se numără printre faptele reprobabile ale lui Petru Groza, însă există şi istorici care l-au caracterizat ca pe un „intelectual de şcoală veche”, ba chiar şi stalinista Ana Pauker îl numea „burghez cu plălărie şi baston”.

Petru Groza la Silha blog

„Mă Petre, nu uiţi tu să-mi trimiţi poza asta?” Interesant e faptul că la Coştei numele lui Petru Groza e rostit şi acum cu respect.  „Bunicul meu după tată, Valeriu Ştefănescu, era un simplu ţăran care a trăit la Coştei. Ca şi copil, se juca cu Petru Groza în curtea tatălui acestuia, preotul Adam Groza. Asta era la începutul secolului trecut”, ne spune Victor Ştefănescu din Coştei. Victor Ştefănescu l-a văzut şi el personal pe Groza, cu ocazia alegerilor din 1946: „Era un om foarte popular, venise atunci din partea Frontului Plugarilor. Era în trecere, în turneu electoral şi a oprit la Coştei şi Sâlha să se întâlnească cu colegii din copilărie. Fiind zi de duminică, la Sâlha, pe atunci comună şi ea, se ţinea o horă în faţa bisericii. A întrebat de fostul lui prieten din copilărie, bunicul meu, Valeriu Ştefănescu. L-au chemat de acasă, s-au întâlnit, au stat de vorbă destul de mult, l-a luat după umeri şi s-au pozat împreună. Iar bunicul meu i-a zis: mă Petre, nu uiţi tu să-mi trimiţi poza asta? Iar Petru Groza s-a ţinut de cuvânt şi i-a trimis-o de la Bucureşti, într-o săptămână”.

În campanie, se adresa ţăranilor în grai bănăţean. Victor Ştefănescu îşi aminteşte două lucruri interesante în legătură cu acestă vizită: „Ştia să vorbească bănăţeneşte şi a folosit asta în campania electorală, ca oamenii să spună – uite, e unul de-ai noştri. Dar el nu vorbea aşa de obicei. Avea o voce puternică, clară, vorbea pe înţelesul oamenilor, nu degeaba era avocat. Apoi, toată lumea spunea că umbla îmbrăcat elegant. Când a fost la Sâlha purta şapcă şi haină de costum cu două rânduri de nasturi, iar sub haină avea un fular mai umflat, deci erau haine destul de obişnuite”.

La Coştei i s-a desenat semnul ţărăniştilor pe maşină. Dacă la Sâlha primirea a fost cordială, la Coştei oamenii nu au fost prea încântaţi de venirea lui. „Au fost discuţii aprinse, oamenii spuneau să se facă un pod bun peste Timiş, Groza a promis, dar n-a făcut nici el nimic. Coloana de maşini era la ceva distanţă, iar cineva s-a apropiat pe furiş şi a vopsit pe un automobil semnul „Ochiul” care era al ţărăniştilor, adversarii din alegeri. Groza s-a supărat şi a zis că pe la Coştei nu crede că va ajunge prea curând, dacă aşa îl primesc oamenii”, adaugă Victor Ştefănescu. După ani şi ani, cei din Coştei şi-au cerut „scuze” în felul lor. La 9 noiembrie 1958 s-a făcut colectivizarea la Coştei şi Sâlha. Se năşteau noile Gospodării Agricole Colective (GAC), care aveau să devină CAP-urile de mai târziu. Cei din Coştei s-au grăbit să numească GAC-ul lor „dr. Petru Groza”, iar cei din Sâlha au ales un nume mai… pompos: „Calea belşugului”!

Zvonul că ar fi avut o „drăguţă” la Lugoj, un simplu zvon? Legăturile cu Lugojul, pe care l-a vizitat în mai multe rânduri, precum şi cu Coşteiul, se pare că nu aveau doar parfumul amintirilor din copilărie. La Lugoj, tânărul Petru Groza chefuia cu prietenii la Cafeneaua „Corso” – spun docmente de familie deţinute de Lucia Proşteanu, fiica sa. Între aceste documente, există câteva mărturisiri care vorbesc despre „fata după care m-am aprins încă din primele momente”  şi cu care Groza trebuia să se căsătorească, dar a spart în ultimul moment cununia pregătită cu fast. Fata era descrisă în memoriile lui Petru Groza, apărute mult după moartea lui, drept „sârboaica aceea cu ochii negri… cu sânii albi ca zăpada, întotdeauna adânc decoltată, din pricina căreia plecarea mea din Lugoj… n-a fost prea glorioasă”. Oricum ar fi, Petru Groza a făcut cel puţin un lucru bun pentru Lugoj: l-a reabilitat oficial pe marele tenor Traian Grozăvescu, considerat de comunişti a fi „trădător”, pentru că a luptat în Armata Austro-Ungară, pe frontul din Italia. (Cristian Ghinea – publicat în „Redesteptarea” 1215)

Read Full Post »

Vechile firme ale oraşului au un farmec aparte pentru că, în fosta economie caracterizată de imobilism, au rămas locului decenii la rând. Spre deosebire de peisajul actual, când magazinele apar şi dispar într-un ritm derutant, anumite firme din anii 50 şi până în 80 au rezistat, neschimbate, în acelaşi loc. Nu este de mirare că lugojenii din ziua de azi mai folosesc aceleaşi repere. Atunci când spun la „Liliacul”, la „Moto Velo” sau la  „Bumbacul” se ştie bine despre ce este vorba, deşi firmele respective nu mai există de câţiva ani buni.

M7

M1

Ba chiar, anumite firme, precum „Liliacul” sau „Prichindelul” puteau deveni simboluri ale oraşului, aşa cum se întâmplă peste hotare. Singura firmă „celebră” de pe vremuri care a rămas la locul ei este „Electrice” şi ea ar merita să fie păstrată sau chiar lăsată pentru totdeauna acolo unde este, fiind o „marcă înregistrată” a Lugojului.

M4

M5

Graţie domnului Peter Redl, se păstrează încă o serie de imagini cu firme din perioada anilor 50-80, majoritatea aparţinând unor magazine ale fostului OCL. Dl. Redl a salvat aceste imagini dintr-un album cu poze ce urma să fie aruncat la gunoi, imediat după 1990. Conştient de valoarea istorică a fotografiilor, el a salvat aceste fragmente din memoria oraşului, pentru a le oferi, cu amabilitate, celor din ziua de azi.

DSC02068

Electrice a n

De remarcat stilul unitar în care se prezentau aceste magazine, cu vitrine încadrate în elegante rame de lemn, ornate cu coloane şi capiteluri. Peste tot apar rulourile din tablă ondulată, unele dintre ele fabricate la începutul secolului în fostul Imperiu Austro-Ungar.

M8

M9

O imagine cu un magazin din actuala Piaţă J.C. Drăgan are în vitrină o lozică electorală care spune „Votând candidaţii FDR votăm pentru pace!”. Alte imagini sunt la fel de grăitoare: alături de magazinul de produse lactate din comerţul socialist (Unitatea 19), coexistă şi reclama unui particular: „Cornel Borlovan – căciular şi blănar”. Remarcăm şi evoluţia în timp a Casei Epstein din centrul Lugojului Român, care imediat după 1945 încă se mai numea Casa de Mode, iar apoi a preluat ahicunoscuta firmă „Bumbacul”. M3

Vechea Casă de Mode Romulus F. Catin avea reclame vii, specifice perioadei interbelice, pe faţadă fiind expusă, pe larg, toată oferta: mode, textile, covoare şi mărunţişuri, stofe de dame, de bărbaţi şi furnituri. După naţionalizare, panourile publicitare care îţi luau ochii au dispărut de pe faţadă, fiind înlocuite de inscripţii mai austere. Firma de tablă pe care scria cu litere decolorate „Bumbacul” s-a păstrat foarte mult timp.

M2

M6

În fine, o fotografie foarte interesantă este cea cu faţada fostului Bazar constituit din două aripi între care era intrarea la Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Fotografia este din perioada interbelică şi se vede clar firma „L. Faimann”. Ceea ce sporeşte valoarea acestor imagini este că ele sunt fotografii şi nu au fost multiplicate ca şi cărţi poştale, deci au caracter de unicat. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Foarte mulţi lugojeni rostesc la modul firesc numele cartierelor vechi ale urbei, deşi între timp oraşul a fost invadat de tot felul de microraioane, clădiri industriale şi noi zone rezidenţiale. Caştela, Neumanntelep, Balta Lată, Cetatea Veche, Buchini, Cotu Mic, Tirol – de unde vin toate aceste nume? Cu ajutorul cunoscătorilor istoriei Lugojului, încercăm să dăm un răspuns, în cele ce urmează.

“Caştela” – cartierul cu denumire exotică. Pe vremuri, se auzea destul de des pe la Lugoj – „merg la Caştelă”. Pentru un străin de oraş, sintagma era de neînţeles. Regretatul artist Gheorghe Vuia, un om plin de umor şi foarte atent la vechea istorie a Lugojului, spunea că numele iniţial a fost „Caştela Frank”. „Dacă treci de moara centrală care se chema Moara Clara, ajungi în colonia ţiganilor unguri, „Toloş Tigany”, adică ţigani ce se ocupă cu colectarea penelor şi a cârpelor pentru fabricile de hârtie. Se mai ocupau şi cu haine vechi pe care le schimbau cu farfurii la mâna a doua. Numele de Caştela vine de la un presupus castel care s-ar fi aflat cândva acolo, iar Frank i se datorează culorii pielii locuitorilor, care era brună ca şi cafeaua Frank, renumită în epocă”, spunea Vuia în cartea sa dedicată Lugojului de odinioară.

Lugoj panoramaNeumanntelep, numit după familia care a dat terenul pentru Spitalul Municipal de azi. Lugojenii, mai ales cei vechi, au auzit de numele Neumanntelep, cartier ce se întindea dincolo de spital, cum treci calea ferată Lugoj-Ilia, pe Drumul Jabărului. Proprietarul a parcelat terenul (Telep – teren) şi l-a vândut aşa, pe bucăţi, celor care voiau să-şi ridice case acolo. Cartierul a fost numit după familia Neumann, cea care a dat terenul şi pentru Spitalul Municipal de azi. „Spitalul nostru a fost construit pe terenul unui latifundiar lugojean, Neumann, care a dat şi numele cartierului Neumanntelep. Fratele său, Mano Neumann, a fost primul director al spitalului” ne declara dr. Ioan Cinghiţă, director al Spitalului Municipal din Lugoj între anii 1990 şi 1996. „Într-adevăr, numele Neumanntelep este dat de cel al familiei Neumann, care a pus la dispoziţia Primăriei de atunci un loc pentru noul spital al oraşului. Cel mai important membru al familiei a fost dr. Emanuel Mano Neumann, medic primar chirurg. El a fost primul director al spitalului nou, ridicat la 1911, până în anul 1918, fiind de asemenea şi medic şef (1907-11) al vechiului Spital orăşenesc, care funcţiona în clădirea Şcolii Populare de Arte. De altfel dr. Emanuel Mano Neumann a participat nemijlocit la construirea spitalului”, adaugă dr. Dan Traian Demeter. Carierul Neumanntelep are şi o istorie confesională. Primii care s-au aşezat acolo au fost ungurii reformaţi – calvinişti, care erau numiţi “telepişti” după numele cartierului, unde ei şi-au făcut şi un cimitir de rit calvin. Era şi o separare de comunitatea magharilor catolici, dar aceasta nu a ţinut mult. Extinderea oraşului Lugojului a adus în Neumanntelep şi români, germani sau evrei, aşa că identitatea religioasă a cartierului s-a pierdut.

Balta lată era chiar o… baltă lată! Cartierul aşa-zis rezidenţial „Eftimie Murgu” din zilele noastre are un nume prea puţin folosit. La Lugoj, el este mult mai cunoscut ca „Balta lată”. De fapt, aici era mai tot timpul o baltă, care se făcea chiar lată atunci când Timişul îşi ieşea din matcă. „Balta lată a fost aşezată în zona inundabilă a Timişului şi aici apele acopereau totul, cum a fost la catastrofalele inundaţii din 1912, dar şi la altele, mai puţin cunoscute, dar soldate cu mari pagube materiale, precum cele din 1926”, spune dr. Dan Traian Demeter.

Cartierul Buchini a fost o aşezare separată de Lugoj. Cartierul Buchini este locul de naştere al primarului Francisc Boldea, care precizează că numele corect se scrie cu “i” la sfârşit, spre deosebire de cel al comunei cărăşene Buchin. Primarul mai spune că numele vine de la denumirea germană pentru pădurile de fagi care se întindeau în vechime pe acele locuri. Oricum ar fi, numele nu este unul prea des întâlnit, ceea ce a dus la speculaţii că există o relaţie cu Buchinul cărăşean, prin transfer de populaţie, în urma unor războaie sau colonizări din Evul Mediu. Ipoteza este contrazisă de Răzvan Pinca, directorul Muzeului de Istorie, Artă şi Etnografie din Lugoj, care a efectuat cercetări în acest sens. “Buchiniul este o aşezare dispărută şi care era situată în imediata apropiere a Lugojului. A fost atestată documentar la 12 decembrie 1479, la moartea nobilului Georgy Sugar. Cum acesta nu avea moştenitor direct, Regele Matyas donează Buchinul lui Francisc Harazty, pe acea vreme Ban al Severinului. Buchiniul apare în document scris Bwthyn, cu menţiunea că face parte din districutul Lugojului. Mai târziu, la 11 mai 1480, aşezarea e menţionată din nou, cu numele Bwchyn Falva , ca făcând parte din Comitatul Timişului şi Districtul Lugojului”.

Cetatea Veche, locul fostei cetăţi militare a oraşului? Cetatea veche este numele unui cartier care se presupune că este legat de vechea Cetate Militară a Lugojului, situată pe malul Timişului. Pe locul vechiului cartier, populat cu case scunde, pline de igrasie, la 21 aprilie 1993, au început lucrările la Universitatea Europeană Drăgan. Cu acest prilej, profesorul J.C. Drăgan făcea o legătură între numele fostului cartier şi cetatea militară a oraşului: „Astăzi este o zi istorică, prin punerea primei pietre la fundamentul clădirii cetăţii noi, universitare, a Lugojului, a cărui veche cetate a căzut la 1241. După 750 de ani, facem o cetate nouă. Ieri a fost cetatea de apărare – fizică – a neamului, azi e cetatea de apărare a spiritului, de contribuţie la ştiinţa universală”.  Suprapunerea cetăţii de apărare a Lugojului, al cărei plan a fost redat de istoricul militar Liviu Groza pe coperta cărţii sale dedicată bătăliei de la Lugoj din 1695, pe locul respectiv, nu este însă sigură, pentru că Timişul şi-a schimbat de mai multe ori albia în cursul secolelor.

Nume geografice: Cotu Mic şi Tirol. Anumite cartiere, precum Cotu Mic, poartă nume legate de geografia locului. În acest caz este vorba de cotul pe care îl face Timişul în dreptul insulei respective, la trecerea prin Lugoj. În schimb, alte nume amintesc de geografia unor ţări precum Austria, de pildă. Cartierul Tirol, situat la poalele Dealului Viilor, are o denumire care iscă dispute între istorici. Unii spun că ar avea o legătură cu originea coloniştilor care au întemeiat Lugojul german, la 1719, imediat după începerea colonizării Banatului de către germani, în toamna lui 1718. Ipoteza cade, pentru că Tirolul se află pe teritoriul Lugojului Român. Dr. Dan Traian Demeter, dar şi istoricul şi argheologul Răzvan Pinca, avansează ipoteza că numele ar fi legat de soiurile de struguri tiroleze care ar fi fost aclimatizate pe Dealul Viilor. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Ziua Copilului 2015 – Parcul “George Enescu” – Colegiul Naţional Coriolan Brediceanu (V A). Grupul „Carmina Mundi” – dansuri din Anglia medievală (Childgrove, Newcaste, Portsmouth, sec XVII – după partiturile originale din Colecţia Playford) cu Costi Andreea, Neagu Roberta, Albişor Iulia, Ioviţoni Raluca, Ienea Teodora, Bancu Vlad, Mezinca Alex, Mihăiescu Cristina, Zsarko Sergiu, Pârvan Cătălina, Fărţală Carmina, Vînătu Andrada, Budulan Mădălina, Bekesi Robert, Rădinoiu Radu; Bibu Andrei. Muzica LIVE prof. Daniela Ghinea (vioară), Mezsaros Alexandra (chitară) Vizi Larisa şi Preda Alexandru – percuţie (tamburină).

Fotografie0001Fotografie0002(1)Fotografie0003(1)Fotografie0004(1)Fotografie0005(1)Fotografie0006(1)Fotografie0007Fotografie0008Fotografie0009(1)Fotografie0010(1)Fotografie0011(1)Fotografie0012(1)Fotografie0017(1)Fotografie0013(1)

Read Full Post »