Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for octombrie 2018

Cristi lansare Bina Lugoj (2)Nicio poveste de dragoste în filmul ”Le Mans”, unul din favoritele mele all time! E doar povestea mea de dragoste pentru o peliculă produsă în 1971 şi care m-a impresionat peste poate.  Revederea filmelor din copilărie este, cu siguranţă, ceva delicat. Trebuie să fiţi pregătiţi, se lasă adesea cu dezamăgiri. Nu o faceţi decât dacă v-a plăcut foarte mult, altfel un ”Sandocan” sau un nevinovat ”Piedone” din vremea copilăriei o să vă pară astăzi o mare prostie, o caricatură, o penibilitate de neimaginat. Hai să nu stricăm bucuriile din vremea vârstei inocenţei şi să le închidem cu drag în sertarul amintirilor!

Astea fiind zise, pentru mine ”Le Mans” rămâne un reper. Este o peliculă mult sub apreciată, underrated cum se zice mai nou, după termenul american care surpinde bine esenţa.

A fost numit „cel mai bun documentar dintre filmele artistice şi cel mai bun film artistic dintre documentare”. Într-adevăr, filmul e la graniţa celor două, dar zicerea maliţioasă este făcută cu intenţia străvezie a demonetizării. Adică, vezi Doamne, nici una, nici alta!

Cum să răspunzi la o astfel de comparaţie stupidă decât întrebând, pe acelaşi calapod: oare Steve Mc Queen este cel mai bun actor dintre piloţi şi cel mai bun pilot dintre… actori?!

Pentru mine, „Le Mans” (1971, regia Lee H. Katzin, actori în rolurile principale Steve Mc Queen, care tocmai câştigase „pe bune” un trofeu pe circuitul de la Sebring, corespondentul american al Le Mans, şi Elga Andersen – o actriţă germană care a jucat în multe filme franţuzeşti ale epocii – în rolul Lisa Belgetti, a rămas şi azi la fel de viu şi de impresionant ca atunci când, copil fiind în clasa a V-a şi scăpat cu bine de o teză la matematică, mi-am inaugurat vacanţa de primăvară cu această peliculă vizionată la vechiul ”23” – Cinematograful ”23 August” de pe malul Timişului, vechea ”Olympia” construită de austro unguri cu destinaţia specială de sală proiecţie cinema, încă din 1906.

800px-Tournage_du_film__Le_Mans__en_1970

Imagine de la turnarea filmului în 1970, singura pe care am găsit-o cu drept de folosire (sursa: Wikipedia Commons)

E drept, de-a lungul timpului, mi-am schimbat şi eu, întrucâtva, percepţia: pentru copilul anilor 70, personajele principale erau cei doi ”monştri” care se înfruntau pe circuit: albsatrul Porsche 917 şi roşul Ferrari 512 S. Mult după ce filmul a încetat să mai ruleze, visam noaptea duelul nebunesc al celor două. Apoi, student şi matur fiind, am reevaluat jocul lui Steve Mc Queen şi al actriţei Andersen, care, probabil şi datorită numelui cu rezonanţe scandinave, ştia foarte bine să… tacă în rolul Lisei.

Aceste lungi tăceri nu sunt un simptom al lipsei comunicării între cei doi (pe ecran, „chimia” lor e formidabilă, se simte ca un arc electric), ci tragedia ascunsă. Personajul lui Mc Queen, pilotul Delaney (îmi place rezonanţa numelui, sună bine pentru un as al volanului), a fost acuzat că a stat la baza accidentului care l-a ucis pe soţul Lisei, incinerat de viu în propriul bolid, zdrobit pe marginea pistei. Delaney este călcat în picioare de presă, acuzat că a cauzat oribilul accident. Cariera, moralul şi chiar dorinţa de a trăi îi sunt puse la încercare. Totuşi, echipa îl recheamă. Iar la revenirea pe circuit, o vede pe tânăra încă aflată în şocul pierderii celui drag.

Tăcerile sunt o căutare între cei doi, un dialog nemărturisit, un joc pentru care regizorul merită toate felicitările noastre. Nu ştiu cui i-ar mai reuşi aşa ceva: 67% Tomatometer şi 80% Audience Score pe ”Rottentomatoes”, pentru un film în care prima replică e rostită… după 40 de minute, restul, până atunci, fiind doar ambianţă. Spectacolul e atât de intens, încât nici nu realizezi asta!

James Powers de la „Hollywood Reporter” spunea că Elga Andersen a fost ”restrânsă” la un rol aproape total fără cuvinte. Înclin să nu-i dau dreptate: cred că o Lisa mai vorbitoare ar fi diminuat mult nu numai din tensiunea acţiunii, ci şi din farmecul şi discreţia acestei prezenţe feminine care dă sens şi recomandă ”Le Mans” drept unul dintre cele mai interesante filme artistice din anii 70, perioadă a rebelilor, răsturnărilor valorice şi a experimentelor în cinematografia mondială.

Păcat că atât de puţină lume este dispusă să înţeleagă această capodoperă cinematografică -după umilul meu standard, desigur. Personajul lui Mc Queen se află în căutarea iertării, a unei mântuiri personale, iar Lisa este blocată de lipsa înţelegererii unui univers aparent strălucitor, dar tragic, în care moartea pândeşte la orice curbă. O lume în care bărbaţi curajoşi sunt dispuşi să-şi rişte viaţa – şi chiar mor – după ce lumina verde a startului îi proiectează în nebunia celor 24 de ore de la Le Mans.

Desigur, partea documentară a filmului îţi ia ochii, pur şi simplu, chiar şi acum, după aproape cinci decenii! Camera e formidabilă, fără concesii, iar secvenţele nocturne, pe ploaie, – impresionate. Regizorul lui Mc Queen a obţinut aprobarea să filmeze celebra cursă din anul precedent, 1970, amplasând camere la firul ierbii şi în unghiuri imposibile, ceea ce fac din ”Le Mans” un adevărat film artistic. Secvenţa startului, cu bătăile inimii suprapunând-se peste cronometru, succesiunea culorilor semaforului şi căderea sacadată a steagului de start, într-o secundă suspendată sau mai bine zis în afara timpului real este amprenta unui profesionist cu vocaţie.

Duelul Porsche – Ferrari e atât de dramatic, încât ar ridica şi azi spectatorii de pe scaune. Piloţii sunt cuprinşi de un soi de nebunie (filmările s-au lăsat cu accidente cât se poate de reale), depăşirile sunt ultrariscante, iar duelurile roată la roată îi despart pe protagoniştii aflaţi la un pas de saltul în neant.

Şi între aceste secevnţe paroxistice, cu motorul ambalat la maxim (secvenţa cu „explozia” startului este antologică), vin tăcerile dintre cei doi. Lisa, cea care tace magistral tot filmul, în roul văduvei, nu dă semne că ar accepta toată acestă nebunie sinucigaşă care i-a răpit iubitul, ceea ce chiar e de neînţeles. Totuşi, în felul ei, oarecum resemnată, are puterea iertării, cu un zâmbet final, venit ca o izbăvire, ca o eliberare… Iar acest Mc Queen – Delaney, pilotul care găseşte adevărata viaţă în jocul cu moartea de pe circuit, mi se pare de o mie de ori mai cool comparativ cu eroul standard, masculul alfa cel dur din ”Locotenentul Bullit”, producţie în care ”personajul principal” a fost secvenţa epică a urmăririi (de aproape 10 minute!) între două muscle cars celebre ale epocii: Dodge Charger şi Ford Mustang.

”Le Mans” e un film dintr-o altă lume. Un film superb, incredibil de subtil, condus cu mână de maestru, până la capăt, fără vreo notă falsă.

Cristian Ghinea

 

Reclame

Read Full Post »

Premiul “Redeşteptarea” – recunoaşterea talentului sopranei Sandra-Eliza Bărănescu. Cea mai tânără participantă, în vârstă de 18 ani, a făcut o puternică impresie juriului şi spectatorilor Concursului internaţional de Canto “Tiberiu Brediceanu”, ediţia I Lugoj, 20-21 octombrie 2018. Alegerea ”Redeşteptarea” a fost confirmată de juriul condus de prof. univ. dr. Georgeta Stoleriu, de la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, care i-a conferit şi Premiul II în cadrul Galei Laureaţilor, unde tânăra soprană a cântat Dvorak -”Als die alte Mutter”. (foto Adriana Weimer)

Read Full Post »

Cupa Presei Tir 2018 (16).JPG

Read Full Post »

Cum am ajuns campion la… tir

Cum am ajuns campion la… tir. O cronică plină de dramatism  semnată de Leontin Tîrziu în „Redeşteptarea”.

 [FOTO] Trăgători de elită! Jurnaliștii de la Redeșteptarea au dominat Cupa Presei la Tir, cu punctaje de Olimpiadă

Posted on 19 octombrie 2018 by Leontin Tîrziu in Actualitate

Cu prilejul Zilei Armatei Române, care va fi sărbătorită, ca în fiecare an, în 25 octombrie, Batalionul 183 Artilerie Mixtă “Ioan Dragalina” din Lugoj, comandat de colonelul Ion Teca a organizat în avans, joi, 18 octombrie, Cupa Presei la Tir și o întrecere fotbalistică la care au luat parte instituțiile de forță din municipiu: armata, poliția națională, poliția locală, jandarmeria și pompierii. Manifestările au fost găzduite de Poligonul de trageri de lângă Știuca și Sala Sporturilor “Lavinia Miloșovici”.

Trăgătorii din presă au lăsat pixurile la redacții și s-au prezentat pentru o ședință de tragere cu pistolul mitralieră, calibru 7,62, determinați să împuște și altceva în afara subiectelor senzaționale, de primă pagină, precum ținta de reglaj, tința piept, copacii din pădurea alăturată, aerul bine ozonat sau iarba din fața țintelor.

Cupa Presei Tir 2018 (1)

Pe o vreme plăcută pentru activități în aer liber, au semnat prezent pe aliniamentul de tragere Adelina Tomescu, Ion Moldovan, Cristian Ghinea, Dumitru Toma și Leontin Tîrziu de la săptămânalul Redeșteptarea, Alexandru Baranyai de la săptămânalul Actualitatea, Ștefan Festö și Daniel Scripcariu de la Ten Tv, Dardu Atanasiu de la postul de radio Kiss FM, Liviu Brîndușoni de la LugojOnline și Toni Boldureanu de la Ziua de Vest şi LugojExpres.

Trăgătorii jurnaliști au fost împărțiți în două serii de câte patru și una de doi.

Fiecare a tras la două ținte: ținta de reglaj -trei focuri și ținta piept cu cercuri concentrice, de punctaj-cinci focuri.

Deși au trecut mulți ani de când au îmbrăcat uniforma militară, ziariștii au dat dovadă că nu au uitat tehnica de tragere, întrecerea fiind una extrem de disputată, cu un nivel de precizie foarte ridicat.

Cupa Presei Tir 2018 (14)

După executarea focului de către toți participanții, pentru locurile de pe podiumul de premiere s-au calificat Ion Moldovan și Cristian Ghinea, ambii la egalitate, cu 44 de puncte (din 50 posibile) și Leontin Tîrziu cu 42 de puncte.

Pentru stabilirea câștigătorului trofeului competiției s-au mai alocat trei cartușe de departajare (30 de puncte posibile) și câte o țintă pentru fiecare trăgător.

Rezultatele au fost uimitoare, ca performanță, chiar și pentru profesioniștii din armată și sportivii de la tir, care participă la competiții de top.

Diferența s-a făcut la un singur punct, cea mai bună precizie dovedind-o Cristian Ghinea, care a lăsat fără cuvinte întreaga asistență, făcând invidios orice militar sau trăgător de tir, de performanță, după ce a trimis toate cele trei cartușe repartizate, extrem de grupat, în cercul de 10 puncte (maxim de punctaj) din centrul țintei, totalizând 30 de puncte.

O precizie remarcabilă a avut și Ion Moldovan, care a cedat totuși primul loc, colegului său mai experimentat, după ce a atins cu două cartușe cercul de zece puncte, iar al treilea a străpuns cercul de nouă puncte, totalizând 29 de puncte.

De remarcat, în cadrul acestei ședințe de tragere, a fost prestația Adelinei Tomescu de la Redeșteptarea, singura prezență feminină, care a reușit să trimită toate cele opt cartușe repartizate în ținte, reușind să depășească în precizie, unii dintre colegii jurnaliști, care au împușcat orizontul, copacii, pământul sau ținta altora.

Cupa Presei Tir 2018 (43)

Premierea a fost făcută de colonelul Ion Teca, într-un cadru primitor și festiv la Casa Armatei, ceremonia fiind urmată de o gustare preparată la cazan.

Cupa Presei Tir 2018 (42)

Cupa Presei Tir 2018 (41)

Diploma Cristi ONE
“Mă bucur că am putut să organizăm această competiție, că am avut o asemenea prezență și că la rândul nostru am primit un răspuns atât de pozitiv. Ne propunem să continuăm acest gen de activități și în anii care urmează”, a spus colonelul Ion Teca.
În paralel cu tragerile din poligon, în sala de pe strada Caransebeșului, cei mai buni cunoscători ai sportului rege de la unitatea de artilerie, poliție, poliție locală, jandarmerie și pompieri au participat la un angrenant turneu de fotbal. Trofeul oferit de armată, ca organizator, a fost adjudecat de echipa Poliției Lugoj.

Pe doi s-au clasat pompierii de pe strada Făgetului. Podiumul a fost completat de echipa Batalionului 183 Artilerie Mixtă “Ioan Dragalina”.

Golgeterul turneului a fost desemnat Alexandru Stoica de la echipa câștigătoare.

Read Full Post »

Graba de vineri seara… Lugoj, 19 octombrie 2018.

Graba de vineri seara

Read Full Post »

Nonagenarul profesor Nicolae Streian îşi păstrează intacte amintirile din prima linie

Bătălia de la Păuliş a rămas în istorie drept una dintre cele mai crâncene lupte din al doilea Război Mondial purtate de trupele române după întoarcerea armelor contra nazişilor.

O mână de elevi ai Şcolii militare de subofiţeri de la Radna, cu vârste cuprinse între 18 şi 20 de ani, au reuşit să ţină în loc trupele ungare şi germane, mult mai bine echipate şi mai experimentate, care îi copleşeau în proporţie de opt la unu.

Dintre cei 1.500 de ostaşi care au luptat în septembrie 1944 sub comanda colonelului Alexandru Petrescu, devenit ulterior general, doar puţini mai trăiesc acum. Unul dintre ei este veteranul de război Nicolae Streian, acum în vârstă de 88 de ani, pentru care amintirile bătăliei de la Păuliş, unde a luptat cu gradul de elev sergent, vor rămâne mereu vii.

Tot la 10-20 de metri, mă salută cineva pe stradă

Profesorul Nicolae Streian se numără printre puţinii veterani de război care mai sunt activi la Lugoj. Chiar şi nonagenar, fostul dascăl are o ţinută impunătoare. Este pedant, îngrijit, aşa cum îl ştiu dintotdeauna lugojenii.

„Tot la 10-20 de metri, mă salută cineva pe stradă. Majoritatea sunt foştii mei elevi, unii dintre ei ajunşi bunici. Ne îmbrăţişăm şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-au uitat. 35 de ani am predat matematica la Colegiul Naţional Coriolan Brediceanu, la Colegiul Naţional Iulia Hasdeu şi Şcoala generală 5, iar ultimii patru ani înainte de pensionare, la Şcoala generală 2”, spune Nicolae Streianu, pregătind atent o cafea, în avanpremiera discuţiei noastre.

Pe masă, printre fotografii şi documente, găsesc o medalie şi o diplomă pe care scrie: „Crucea comemorativă a celui de-al doilea Război Mondial, 1941-1945. Se acordă domnului Streian Nicolae Pavel pentru serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Semnat: preşedintele României, Emil Constantinescu, 1995”.

veteran prof Nicolae StreianFoto Casian Mărginenaţu 

Pune diploma de-o parte şi începe, gospodăreşte, cu începutul: „am fost 11 copii la părinţi, dar numai eu şi un frate ajuns medic am urmat studiile superioare. M-am născut în 4 ianuarie 1924, la poalele Munţilor Poiana Ruscă, la Gladna Română, iar părinţii mei, Romulus şi Elena Streian, erau simpli ţărani. Ceacea Romoluţ, cum era cunoscut tata, spunea că n-are de dat copiii la şcoli să-i mănânce averile, dar distinsa mea învăţătoare Florica Pătuleanu, l-a convins totuşi să o facă şi a avut dreptate. Tata nu a trebuit să dea nici un ban, pentru că eu am avut mereu bursă”.

După Şcoala Normală de învăţători din Caransebeş, absolvită ca şef de promoţie, rămâne pedagog la amintita şcoală, apoi între 1945 şi 1949, urmează Academia Teologică din Caransebeş. Dar spune, râzând: „N-am fost nici popă, nici învăţător, pentru că am urmat cursurile Universităţii Babeş –Bolyai din Cluj, unde m-am şcolit ca profesor de matematică, meseria mea de o viaţă”.

Trimis să lupte la 19 ani

La Caransebeş, Nicolae Streian avea curând să trăiască momente dramatice.

streian

„Prin mai 1944, când eram încă elev la Seminarul din oraş, am fost chemat de urgenţă la Centrul Militar de la Lugoj. Antonescu ţinea ca noi, elevii, să dăm piept cu ruşii, aşa că am fost repartizat la Regimentul 94 Infanterie din Orşova. Am primit ordinul cu emoţie, chiar cu oarecare tulburare, pentru că aveam doar 19 ani şi ştiam că ruşii cuceriseră Iaşiul şi înaintau spre Bucureşti… La Orşova, am stat doar atât cât să primim haine şi echipament, apoi, fără un minut de instrucţie, ne-au trimis cu trenul la Radna. Erau acolo nişte cazărmi care ni s-au părut… hoteluri, ne-au repartizat pe companii şi am început instrucţia intensivă. De dimineaţa până seara eram în câmp” – îşi aminteşte Nicolae Streian, pe care 23 august l-a prins în unitatea de la Radna.

În acel moment a început confuzia: „la miezul nopţii, ofiţerul de gardă ne-a anunţat că România a încetat războiul – asta a fost expresia folosită. Ne-am trezit, ne-am îmbrăcat, am luat armele şi am ieşit în câmp. Acolo am stat până seara, aşteptând ordin, în timp ce avioanele germane treceau pe deasupra şi aruncau afişe semnate de Horia Sima, prin care ni se cerea să nu luptăm contra Germaniei”.

prof Nicolae StreianFoto Cristian Ghinea

Confuzia şi haosul ce domneau la nivelul ofiţerilor au fost întrerupte de comandantul Şcolii militare, colonelul Alexandru Petrescu. Acesta a luat pe cont propriu o decizie grea. În faţa a 1500 de elevi militari din toată ţara, acesta a spus: „Până acum, aţi cântat mereu că vrem Ardealul. Acum vă încolonaţi după mine, 12 companii şi înainte marş, spre Ardeal!” Iar elevii au plecat, cântând „Treceţi batalioane române, Carpaţii”.

„Dacă există Iadul pe pământ, atunci la Păuliş a fost Iadul”

„Pe drum, ne-am întâlnit cu sute de care cu boi pline de refugiaţi români. Fugeau din calea trupelor maghiare, care intenţionau să înainteze de-a lungul Mureşului spre Braşov. Îmi amintesc că am ajuns la Naidorf, un sat complet pustiu, unde am înoptat în casele abandonate. Multă vreme de atunci înainte n-am mai dormit într-un pat”.

Odată ajunşi la Păuliş, elevii militari de la Radna au întâlnit armata maghiară, mult mai numeroasă şi mai bine dotată. „Cred că de la început au căzut vreo 150 de elevi, dar şi ofiţeri, dintre care îmi amintesc de un căpitan, Fătu. Eram mereu în tranşee, doar cu mitraliere şi arme uşoare, fără suport de artilerie, fără tancuri, fără antiaeriană, nimic, nimic. Aşa le-am ţinut piept honvezilor unguri. Era frig şi brumă, dormeam pe iarbă, pe foi de cort, ne mâncau păduchii cât eram de nespălaţi şi de murdari. Mi-au murit atunci mulţi prieteni, atunci l-au împuşcat pe Emil Siniteanu de la Bethausen…” spune profesorul Streian, care, copleşit de lacrimi, întrerupe dialogul.

„Dacă există Iadul pe pământ, atunci frontul de la Păuliş a fost Iadul”, reia veteranul după o pauză. „Frontul era greu de apărat, erau acolo numai câmpie şi dealuri domoale, fără copaci. Erau plantaţii cu viţă de vie, cu floarea soarelui şi mai ales cu porumb, care foşneau şi ascundeau vederii inamicul. Apăreau ca din senin din lanul de porumb, ne trezeam cu ungurii lângă noi, am luptat chiar la baionetă. Nemţii veneau până aproape de tranşee, cu avioane care aveau tricolorul românesc vopsit pe aripi şi ne mitraliau fără milă”.

Patriotismul nu e o valoare învechită

Până la urmă, au sosit întăririle româneşti şi apoi cele sovietice, care au adus victoria.

„Când au apărut sovieticii, am văzut pentru prima dată femei soldat, îmbrăcate în pufoaice, pe tancuri. Apariţia întăririlor a fost salutară, pentru că altfel, oricât eram noi de curajoşi, ne-ar fi decimat pe toţi” – recunoaşte Nicolae Streian, care adaugă că elevii militari au reuşit să ia numeroşi prizonieri unguri, pe care i-au escortat cu mâinile sus până la Radna – „orice le comandam, executau imediat, pentru că erau destui care ştiau româneşte”.

După atâţia ani, Nicolae Streian consideră că, deşi foarte tânăr, şi-a făcut datoria faţă de ţară. Nici un moment nu a comentat situaţia materială a armatei, atât de intens dezbătută de unii în aceste zile (n.a. – interviul datează din 2011). Veteranul de la Păuliş are o singură dorinţă: „aş dori ca tinerii din ziua de azi – tineri cum eram şi noi pe atunci, să înţeleagă că patriotismul nu este o valoare învechită”. Este pilda unei generaţii care a suferit enorm şi care azi e tot mai puţin înţeleasă…

În anul 2012, de 1 Decembrie, profesorului veteran Nicolae Streian i s-a iferit distincţia “Cheia Oraşului” din partea Primăriei municipiului Lugoj. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Gjilan, Kosovo – CSM Lugoj pentru a treia oară vicecampioană balcanică (Gjilan – Kosovo 2018, Lugoj – România 2013, Bursa – Turcia 2011)

JK Besiktas Istanbul – CSM Lugoj 3-0 (25:14, 25:19, 25:19)

CSM vicecampioana Balcanica 2018 2

CSM Lugoj – KV Drita Gjilan (Kosovo) 3-0 „a patra victorie oficială internaţională a voleiului, alături de cele din 2011 (3:1 cu Lazarevac / Serbia, 3:0 cu Durres / Albania la Bursa) şi 2013 (3:0 cu Zeleznicar / Serbia la Lugoj), care a dat şansa sportivelor lugojene să joace, în opt ani, a treia oară finala Cupei Balcanice” (Dan H. Brudiu).

Volei (1)

Read Full Post »

Older Posts »