Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2015

CG CristianaO sală foarte receptivă l-a întâmpinat, la Teatrul „Grozăvescu” din Lugoj, pe universitarul timişorean Dan Negrescu, unul dintre cei mai importanţi latinişti ai României la ora actuală. Mărturisesc că am aşteptat cu interes această întâlnire, organizată în cadrul „Conferinţelor de vineri” păstorite de poetul Ion Oprişor şi al său Cenaclu literar „Anotimpuri”. Chiar şi aşa, aşteptările mi-au fost întrecute de nonconformismul şi chiar curajul cu care a fost abordată o temă ce trebuie să ne dea de gândit măcar în aceste zile, când campania pentru europarlamentare este în toi (n.a. – materialul a fost scris in aprilie 2014). Pe scurt, iată despre ce este vorba: Dan Negrescu a propus, la modul sincer şi dezinhibat, complet eliberat de tabuuri, o paralelă între Imperiul Roman şi Uniunea Europeană de acum.

download (1)

Un subiect actual (mai ales prin prisma provocărilor majore la adresa UE din prezent), la care merită să medităm, pentru că, în ciuda mileniilor trecute pe răbojul istoriei, fiinţa umană şi trecătoarele sale construcţii politice şi administrative nu s-au schimbat fundamental. Idealiştii care mereu au tânjit după „cetatea ideală” au sfârşit prin a-şi vedea noua şi minunata construcţie întorcându-se împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celor care au crezut în ea. La fel, şi aceia care au dorit formarea şi-reformarea „omului nou” au dat greş, pentru că natura umană, amestec de lumini şi umbre, nu a putut fi schimbată, nici eradicată sau „adormită” de vreo ideologie trecătoare. În fine, comparaţia rămâne la ordinea zilei, pentru că oamenii sunt aceiaşi, au aceleaşi patimi, sunt supuşi aceloraşi ispite, aceloraşi iubiri şi trădări, ca în vremurile de demult. Restul, adică diferenţele faţă de strămoşii noştri, sunt doar nişte detalii minore, legate de tehnologie, coafură şi accesorii vestimentare. Singurul lucru valabil rămas e credinţa fermă şi nezdruncinată a inşilor generaţiilor prezentului, oricare ar fi fost acela, că ei sunt „buricul pământului”, că ei sunt culmea evoluţiei (să nu uităm ce „avansaţi” erau medievalii la un mileniu şi ceva distanţă de vechea Elada), că ei sunt atotştiutorii „alfa şi omega”.

download

 

Având în vedere că Imperiul Roman este construcţia statală care a durat cel mai mult şi care a influenţat alte imperii construite pe aceeaşi bază, cum ar fi cel Carolingian sau Sfântul Imperiu Roman de Neam German – profesorul Negrescu a propus o paralelă cu Uniunea Europeană de astăzi, în care acelaşi neam joacă un rol determinant. Politica externă era impusă cu o armată foarte bine dotată, antrenată şi profesionistă, de la reforma lui Marius. Imperiul roman a oferit deplină libertate religioasă popoarelor învinse, mergând până la adoptarea de către metropolă a zeilor acestora. Este singurul stat din istorie care, acolo unde a cucerit, a construit şi nu a dărâmat. A construit oraşe, apeducte, băi publice, amfiteatre, drumuri pavate care dăinuie şi azi. La fel peste tot, după acelaşi standard. Fără categoria A şi B, fără ştampila „bun pentru Orient”. A avut un rol civilizator global, cimentat prin adoptarea neimpusă a limbii latine, care era învăţată din scopuri practice, atât în Britania, cât şi în Africa. Iar limba latină era dublată de moneda comună, care urmărea echilibrul economic al Imperiului. S-ar spune că asta este valabil şi azi, în UE, doar că rolul sestertului îl joacă, pentru unii mai avansaţi, euro. Parţial adevărat, dar construcţia latină mai avea nişte trăsături. În cadrul Imperiului Roman, a te legitima cu titlul de cetăţean roman era suficient. Nimeni nu te întreba de naţie, de ce venit sau religie ai. Nu erau mai multe standarde, exclusivităţi sau „viteze”. Din păcate, tocmai aici, la ultimul capitol, Uniunea Europeană din zilele noastre mai are de învăţat… Iar construcţia ei va fi durabilă atunci când vom putea spune: sunt cetăţean european, şi nimeni să nu mai ridice din sprâncene atunci când adăugăm… din România! (Cristian Ghinea)

Anunțuri

Read Full Post »

Lugojul nu a fost un oraş atât de mare încât să-şi piardă cu totul simţul de comunitate. Chiar şi în vremuri moderne, comunicarea directă între oameni nu a dispărut cu totul. Unul din semnele acestei apropieri între oameni este fenomenul poreclelor sau al numelor de “batjocură”. Un lugojean din vechime, protoiereul dr. Petru Barbu, ne-a lăsat moştenire o cărticică plină de umor şi foarte densă ca informaţie având tocmai acest subiect din istoria uitată a oraşului, şi anume “numele de băjocură” ale lugojenilor. Este o scriere interesantă, pentru că multe porecle au devenit cu timpul chiar nume adevărate ale celor în cauză.

Lugos 1

Numele de ocară sau poreclele au fost privite de lugojeni în cele mai diverse moduri. Unii se fălesc cu aceste nume, alţii se supără foc şi nici nu poţi pomeni de ele în prezenţa lor. Iar alţii, cei mai mulţi, se distrează pe seama lor, spune dr. Petru Barbu în cartea sa „Porecle logojeneşti”. În general, „naşii” poreclelor sunt oameni în vârstă, mai cu simţul umorului sau mai lipsiţi de el, după cum iasă şi poreclele.

„Numele de familie se moşteneşte, adecă trece de la tată la copil, la nepot…, până ce se pierde ori vreun strănepot se învredniceşte de un nume de batjocură nou… se întâmplă adesea, că numele de batjocură întunecă numele de familie şi-i ia loczâul. Un exemplu: Ioan Gruia s-a aşezat în Logoj venind din Borlova. Logojenii îi dau supranumele de Borlovanu, iar copiii şi nepoţii poartă pronumele simplu de Borlovanu fără să mai ştie că moşul sau strămoşul lor a fost Gruia de origine din Borlova. E interesant că avem în Logoj familia cu pronumele simplu Gătăianţu şi familia Mircu cu numele de batjocură Gătăianţu. Familiile nu sunt înrudite. Evident că amândouă sunt venite din Gătaia. Una pierzându-şi cu timpul pronumele origonal, alta susţinând pe lângă pronume şi supranumele”.

Dr. Petru Barbu mai observă un lucru interesant: multe nume de batjocură „urgisite” pentru generaţiile vechi, trec ca moştenire din generaţie în generaţie, devenind mai plăcute, ba chiar de fală. „Niţă Iorga se mânia foc dacă ăi ziceai Burencia; Vasi, fiul lui, surâdea cam silit, iar Sisi, nepotul, ăl puine chiar pe cărţile de vizită!”, scrie amuzat Barbu.

Lugos 2

El aminteşte că principalele porecle ale lugojenilor de pe vremuri erau legate de nume de plante (Busuioc, Iorgovan, Varză, Brozbă, Ciuparcă, Ceapă,. Romaniţă, Mazere), animale (Cucu, Gaiţă, Purecu, Chiţoranu, Stigliţă, Pipălac), diverse obiecte sau instrumente (Potcoavă, Bumbu, Ciucure, Pârlău, Pozdării, Laută, Broancă, Mezdreală, Barosu, Ciutură, Poiată, Roată etc.), părţi ale corpului (Gură, Bot, Hodoloniu, Pană, Pele), defecte corporale (Curtu, Subţire, Cocoşilă, Fomfu, Zia, Gângavă), nume care amintesc breselele lugojene (Săpunariu, Berbiriu, Tăbăcariu, Chirşneru, Pălărieru, Căbăniceru), nume de funcţionari ori aristocraţi (Porţieşu, Sănatoru, Căîărariu, Nemeşu, Baronu, Grofu, Ministeru ba chiar şi un Osman Paşa!). Alte nume sunt inspirate de obiecte de îmbrăcăminte (Ştrimfu), mâncăruri – mezeluri, supe, legume (Păsulă, Păsuloniu, Mazăre, Ciuparcă), fripturi, prăjituri (Scovardă, Chiflă, Aliviţă), poame ori băuturi (Moare, Zăr, Covăsit).

Lugos 3

Nume chiar de batjocură erau cele ale unor bărbaţi din familii în care muierea făcea pe cocoşul în casă. Lor li se puneau aşadar „coarnele” muierii: Ionu-Tiţii, Mitru-Veţii, Ionu-Minii, Ghiţă-Ilcii, Orbu-Dinchii, Ionu-Todiriţii. Dr. Petru Barbu menţionează nume de batjocură ale lugojenilor, inspirate din cuvinte care azi nu mai există sau sunt foarte rar folosite: Ciorcioloş, Cioflec, Cocârţău, Cerec, Urlău, Mezdreală, Ciulu, Pârlău, Dodoloţu, Mişconiu, Bobolocu, etc.

Lugos 4

Foarte interesant ni se pare cazul familiei primului prefect român al judeţului Severin – George Dobrin. Numele de batjocură al familiei era „Gorgoş”. Cum dr. Barbu spunea în carte că nu ştie de unde a venit porecla, am apela la d-na Maia Dobrin, urmaşa familiei, care ne-a spus că „gorgoşi” erau nişte fructe de pădure după care s-au făcut modele de cojocărie, tatăl lui Dobrin fiind cojocar. Fiecare conducător al corului din Lugoj, chiar şi Vidu, purta porecla „Ceca”, rămasă de la primul notist al ansamblului – Iosif Czegka, zis Ceca. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

În urma articolului despre “Crucea Hazi Barbu, un monument necunoscut al Lugojului”, ne-a vizitat la redacţie dr. Mihai B. Barbu, care a dorit să puncteze câteva aspecte despre Hazi Barbu, înaintaşul său, unul dintre cei mai de succes întreprinzători din Lugojul de odinioară. Sunt aspecte cunoscute doar din familie şi care, sperăm noi, vor face deliciul lugojenilor adevăraţi, mai ales că deja s-au împlinit 95 de la moartea lui Hazi Barbu.

Hazi Barbu alaturi de nepotul Filaret Barbu

“Moşu’ Hazi”, etalon al Lugojului de odinioară. “Moşu’ Hazi”, cum era cunoscut în familie, a văzut lumina zilei în 1840. Numele şi l-a primit aşa cum am mai scris, după un vizitator din Sacu, care venise după nişte cizme de vânătoare la atelierului tatălui. “Era odată un obicei particular şi interesant, ca orice vizitator prim venit într-o casă unde s-a născut un copil, numele acestuia să fie dat şi noului născut. Aşa s-a întâmplat şi cu cel care avea să fie un întreprinzător extraordinar în Lugojul acelor vremuri, l-am numit pe Lazăr Hazi Barbu, fiul meseriaşului George Barbu şi a Mariei (Maţa) născută Brediceanu. Apelativul “Ghiţă” este foarte frecvent la bănăţeni, dar în acest caz vine de la George. În general, pe vechii bănăţeni i-au chemat cel mai adesea George. Acest obicei unic era mai pregnant la băieţi, dar din familie ştim că s-a aplicat, în mai mică măsură, şi pentru fete. Aşa a ajuns o oarecare Veturia să primească nume după vecina Veturia, care aflând de naşterea copilului din vecini, a venit să felicite familia”, spune din capul locului dr. Mihai Barbu.

Cum i-a dat Hazi peste nas Contelui… Esterhazi. De fapt, “Moşu Hazi” avea să fie cunoscut mai mult ca Hazi Barbu. Acest nume a fost şi subiectul unui incident foarte gustat la acea vreme de societatea lugojeană: “Fiind la un târg, la vremea respectivă maistorii şi comercianţii îşi vindeau marfa în târg, Moşu’ Hazi a fost apostrofat de Contele Esterhazi, care l-a întrebat de unde vine numele de… Hazi?! Cum era vestit ca fiind din cale afară de hâtru, Moşu’ Hazi, ştiind cu cine vorbeşte, i-ar fi răspuns: “Mama mea a fost o femeie foarte frumoasă…” Spre hazul celor de faţă, domnul conte a poruncit vizitiului să dea bice cailor, făr a mai rosti nimic. I-o fi fost frică de vreo revendicare de familie, cine ştie… Povestea a făcut ocolul Lugojului, fiind prilej de amuzament multă vreme după aceea”.

Primaria Lugoj

Rondoul din faţa Primăriei, unde se află a doua cruce

Cu “domnii” care chefuiesc pe datorie nu se ţine casa! Din familie, dr. Mihai Barbu spune că ştie multe poveşti spumoase de la “bunicul nostru, Bujor Lazăr Barbu, prim praetor la Caransebeş, un monument viu de poveşti lugojeneşti, care, fiind mai aplecat spre cele lumeşti, spre vânătoare, pescuit şi jocul de poker, nu s-a îngrijt să pună pe hârtie toate cele ştiute despre Lugojul acelor vremi, pierzându-se informaţii preţioase, pentru totdeauna”.

Totuşi, printre poveştile rămase este şi una care arată conduita în afaceri a lui Hazi Barbu: “Moşu’ Hazi a avut trei copii: Petru (viitorul rector al Academiei Teologice din Caransebeş, străbunicul nostru), Iosif (Iosivică) şi Constantin (Costi). Într-o zi vine Iosivică şi-I spune – tati, de ce nu faci un separeu în birt, numai pentru domni? Birtul respectiv era situat în casa monument, cunoscută de lugojeni după plăcile cu Filaret Barbu (nepot de frate, copilul lui Iosivică), respectiv Gelu Barbu (fiul lui Filaret). Casa mai era cunoscută în anii ’60 – ’80 drept casa Miu Lerca, după numele profesorului de matematici Miu Lerca, care a ţinut-o de soţie pe sora Luciei Barbu, soţia lui Filaret Barbu, ambele fetele preotului Jurma. Zis şi făcut: din fereastra casei de pe str. Ion Vidu Moşu’ Hazi a făcut o uşă pentru un separeu folosit numai de „domnii” lugojeni. La vreo trei luni de zile, venind Iosivică acasă, vede uşa desfiinţată şi fereastra făcută la loc. Bnedumerit, întreabă – bine tati, ce-ai făcut cu separeul? Pe loc veni şi răspunsul. L-am închis, că afaceri cu „domnii” nu se pot face. Cu „scrie sus şi pe datorie” nu se fac bani de ţinut casa!”

biserica 2 turnuri protopopiat primarie

Biserica cu două turnuri, Protopiatul Otdodox şi Primăria (foto Al. Baranyai)

A donat două monumente Lugojului. Dr. Mihai B. Barbu mai spune că Hazi Barbu a donat nu una, ci două monumente Lugojului. Moşu’ Hazi a avut şi şi-a manifestat simpatiile pentru Biserica Greco-Catolică, rezultatul fiind donarea crucii din anul 1887, care străjuie şi acum în faţa Catedralei Unite din Lugoj. A doua cruce este cea amplasată în sensul giratoriu dintre Biserica cu două turnuri şi Primărie. „Cum fiul său de-al doilea, Dr. Petru Barbu a ajuns teolog de frunte, Hazi a folosut momentul morţii soţiei sale pentru a dona oraşului cea de-a doua cruce, în anul 1908. În acest fel a împăcat pe toată lumea, mai ales cele două culte care în Lugoj au fost întotdeauna adevărate biserici surori”, precizează Mihai Barbu.

Crucea celui care a donat două monumete cruci oraşului, profanată. Dr. Mihai B. Barbu a făcut ceea ce puţină lume mai face pentru a-şi cinsti familia. A reconstituit arborele genealogic al acesteia, care cuprinde multe nume cunoscute ale Banatului: „De la George Barbu (1790-1851), căsătorit cu Maria (Maţa) Brediceanu, trecem la Lazăr Hazi Barbu (1840-1941) căsătorit cu Ilca (născută Gligor), mai departe, la Petru Barbu, Rectorul  Academiei Teologice din Caransebeş (1864 – 1941), căsătorit cu Lucia Vlad, sora lui Victor Vlad Delamarina, ajungem la Bujor Lazăr Barbu (1989 – 1978), prim praetor la Caransebeş, bunicul nostru, respectiv Dr. Petru Bujor Barbu, tatăl nostru (1926-1996) şi în fine la subsemnatul, Dr. med. Mihai Bujor Barbu, ultimul descendent din „cele şapte cară de oase din progagele dân Lugoj”. Din păcate, suflete josnice care au profitat de lipsa pazei din cimitir, au furat în acest an monumentul funerar de bronz al lui Hazi Barbu. Bineînţeles că făptaşii n-au fost găsiţi. Astfel, ca o ironie a soartei, tocmai crucea celui care a donat două monumete-cruci oraşului, a fost profanată. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

În plin centrul Lugojului Român, chiar în faţa Catedralei Greco-Catolice „Pogorârea Sfîntului Spirit”, se află un monument pe lângă foarte mulţi lugojeni trec neştiutori. Este vorba despre crucea de marmură din faţa Catedralei Greco-Catolice din Lugoj. Monumentul este însă unul reprezentativ pentru una dintre familiile cu mare renume din istoria oraşului. Monument al oraşului, dar şi al familiei Barbu!

Crucea este ridicată de un anume Hazi Barbu şi a fost donată oraşului în 1887. Până aici nimic neobişnuit, dar acest monument are menirea de a ne aminti de numeroasa familie a lui Hazi Barbu, din care fac parte protoiereul Petru Barbu, fost rector al Academiei Teologice de la Caransebeş între anii 1920-1936, compozitorul şi dirijorul Filaret Barbu, precum şi balerinul şi coregraful de talie internaţională, Gelu Barbu, stabilit de multă vreme în Las Palmas – Spania. Crucea Hazi Barbu este atât de la „la vedere” şi atât de banală în acelaşi timp, încât majoritatea trecătorilor nu-i dau prea mare atenţie. Ea este opera unor lugojeni get-beget, care au dorit să ridice un monument cu semnificaţie religioasă, dar care cinstea, în acelaşi timp, memoria unei familii de elită a Lugojului de odinioară. Interesant este că la Lugoj a existat în perioada interbelică o stradă Hazi Barbu – actuala stradă Bega.

Hazi Barbu alaturi de nepotul Filaret Barbu

Hazi Barbu alaturi de nepotul Filaret Barbu. Fotografie de epocă din colecţia Dan Traian Demeter

Crucea, numită după un necunoscut, care venise la atelier după o pereche de cizme! Cine era acest Hazi Barbu, cel care a ridicat crucea din faţa Catedralei Greco-Catolice? Un portret spumos i-l face dr. Petru Barbu, fiul acestuia. Portretul datează din perioada interbelică şi din el aflăm că „Hazi” nu era un nume real, ci o poreclă, ori un nume de „băjocură”, cum se spune în Banat.

„Părinţii lui tata, căci eu mi-s copilul lui Hazi, au fost Gheorghe Barbu, numit Ghiţă Cizmaşu şi Maţa, născută Brediceanu, sora lui Vasile Săpunaru, zis şi Boldureanu. Avea duchian lucrătoare (n.r. – dugheană cu atelier) mare în casa de lângă pod, astăzi a farmacistului Vertes (n.r. – Palatul Vertes de pe Splaiul Carpaţi – Coposu), tocmai unde-i duchianul lui Adolf Kohn. Îi mergea foarte bine şi toţi spăii din împrejurime erau muşterii lui. Era într-o zi, cam pe la amiaz, şi maistorul Ghiţă nu venise în duchianul-lucrătoare. Lucru neobişnuit. Calfele ştiau cauza întârzierii şi erau cam neliniştiţi. Maistoriţa Maţa se lupta cu durerile naşterii pentru a 19-a oară… Deodată apare în uşa dinspre curte maistorul Ghiţă zicând: „Am un fecior!”, iar de la stradă întră spăiia Hazi de la Sacu. Calfele se ridicară dela bedreaguri şi începură să bată din palme şi să strige: „Vivat, trăiască Hazi!” Spăiia stă înmărmurit neştiind ce însemnează ceea ce îi văd ochii şi îi aud urechile. Moş Ghiţă, cu mare ifos şi cu o sticlă de răchie în mână, explică spăiiei: „Mi s-a născut astăzi un ficior. Noi românii, ţinem ca semn bun pentru cel npscut, dacă dacă după vestea naşterii lui întră în casă un bărbat şi… mai ales un bărbat ca domnia ta. Iată de ce se bucură calfele mele şi de ce mă bucur şi eu, că te-a adus Dumnezeu la noi. Te rog, închină în sănătatea nou născutului”. Hazi ia sticla şi închină: „Să trăiască copilul şi să aibă noroc!” Iar calfele în cor: „Trăiască Hazi, trăiască Hazi!” Şi de atunci a rămas tatăl meu Hazi, cu toate că naşu-său l-a botezat Lazăr”.

DSC_7070Porecla – pusă pe cruce şi transformată în nume de fală. Cu alte cuvinte, monumentul din centrul oraşului poartă numele unui oarecare… Hazi din Sacu, care s-a nimerit să vină la atelierul lui Ghiţă Cismaşu să întrebe dacă îi sunt gata cizmele de vânătoare. Că s-a nimerit să fie tocmai la naşterea unui ficior, asta e deja istorie: omul potrivit la momentul potrivit. Mai ales că micuţul Lazăr a purtat apoi cu fală numele de Hazi, dat de primul venit în casă după sosirea lui pe lume. De altfel, dr. Dan Traian Demeter, colecţionar de ilustrate de epocă, deţine o fotografie foarte rară, care îl înfăţişează pe Hazi Barbu împreună cu nepotul său, Filaret Barbu, în faţa crucii care-i poartă numele. Monumentul a fost donat oraşului în 1887.

DSC_7071

Pe soclu este inscripţionat numele scuptorului Francisc Vogl din Lugoj

Povestea… povestitorului. Probabil că dacă nu ar fi fost protoiereul Petru Barbu, povestea monumentului din faţa catedralei s-ar fi pierdut pe vecie. Aşa că îi facem şi lui un portret, după spusele dr-lui Tiberiu Barbu, membru al familiei. Dr. Petru Barbu s-a născut la 7 mai 1864 într-o familie de „maistori” din Lugoj. În anul 1889 a absolvit Universitatea la Cernăuţi şi a fost promovat Doctor în Teologie. Studiază catehetica la Viena, Graz şi Berlin. În 1895 e hirotonisit diacon, iar în 1908 presbiter şi devine profesor la Seminarul Teologic din Caransebeş. În acelaşi an însă, din cauza acttivităţii sale de patriot român, este demis de la catedră de autorităţile Imperiale. După Marea Unire, reintră în învăţământul religos. Devine primul rector al Academiei de Teologie din Caransebeş, între anii 1920-1937. Îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Pantheon al Lugojului, de pe Drumul Făgetului. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »