Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iulie 2016

Pe Iosif Singer, secretarul Comunităţii Evreieşti din Lugoj, îl cunosc parcă dintotdeauna. Iar el mă ştie de pe vremea când îmi urmărea, cu un ochi amuzat, toate poznele copilăreşti pe care le făceam în curtea comună unde am locuit. De-a lungul anilor, ne-am întâlnit cu diverse prilejuri şi de fiecare dată am fost impresionat de calitatea sa, atât de rară astăzi, de a fi şi păstrător al tradiţiilor, şi cronicar al comunităţii evreieşti din Lugoj, secretar şi istoric al ei. La 14 iulie 2016, cu patru zile înainte de împlinirea venerabilei vârste de 80 de ani, i-am luat un interviu, pe care îl voi publica pe măsura transcrierii înregsitrării şi consultării notiţelor, numai acestea fiind 31 de pagini A4. Am renunţat la reproducerea întrebărilor, fragmentînd textul în mici “capitole”, uşor de parcurs. Iosif Singer ne spune o fascinantă poveste a Lugojului de odinioară şi a Comunităţii Evreieşti pe care o reprezintă cu cinste.

Iosif Singer 2

Prin ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la vârsta de 80 de ani şi pentru asta mulţumesc puterii Divine, acestei ambianţe speciale care este Lugojul şi soţiei mele Maria, care m-a ajutat foarte mult în viaţă. Nu zic să închei existenţa la 80 de ani, dar cred că tot ceea ce vine după această vârstă este dat de Divinitate, şi nicio despărţire de lumea asta nu e o surpriză. Am încercat să fac o retrospectivă a activităţii mele, dar am renunţat la aceasta.
E suficient să spun că mă simt un cetăţean al Lugojului care a trecut şi prin bune, şi prin rele, şi că am făcut ceva pentru oraş, mai întâi în domeniul financiar, indirect şi în cel economic, apoi mi-am adus modesta contribuţie la propăşirea spiritului lugojean.

Imediat după Revoluţie, am fost în Consiliul de Administraţie al Industriei Textile din Lugoj şi m-am retras când am văzut „imploziile” – aşadar, din interior, care au dus la prăbuşirea fabricii după doi-trei ani. Am fost în CA şi la altă fabrică, „Julia”, încă mai colaborez cu ei şi azi, fără a mai fi în consiliu. Şi acolo am încercat să o dezvoltăm şi chiar am adus-o la un moment dat la nivel înalt. Din păcate însă, după vizita fostului proprietar din Israel, am înţeles că era o problemă de eficientizare a fabricii, care şi aşa lucra cu personal puţin.

Bun, haideţi să începem cu începutul. M-am născut la Lugoj într-o zi de vară la 18 iulie acum 80 de ani. Părinţii lucrau la Căminul de Bătrâni al Evreilor de pe Cuza vodă nr. 6, mama Elena fiind bucătăreasă şefă. Tata Eugen, de meserie oficial sanitar şi comerciant, a fost de toate. A avut o prăvălie la Făgat, dar fost nevoit să plece de acolo din cauza Conversiunii din anii ’30. Ce a fost această Lege a Conversiunii, dată atunci? S-au şters toate datoriile clienţilor, ştiţi cum era pe vremea aceea, cu scrisul în caiet, dar datoriile evreilor la bănci au rămas. Ei compensau lipsa de încasări prin fonduri scoase de la bănci, şi atunci, ca banca să nu-i vîndă casa, şi-a vândut el prăvălia cu localul, cu ce avea avea acolo. Apoi a mai avut o prăvălia la Bunea, un sat lângă Făget, dar s-a lăsat şi a venit la Lugoj, ca infirmier.

Tata s-a născut într-o familie de evrei din Alba Iulia, O familie iniţial destul de înstărită, pînă ce averea s-a împărţit la cei 14 fraţi. Bunicul patern Marton Singer a făcut 12 copii cu prima soţie şi doi cu cea de-a doua, după moartea primei neveste. Şi aşa, ca un fapt interesant: când s-a dus la notariat să declare pe ultimul băiat, probabil că a fost multă veselie şi notarul l-a trecut de religie ortodox român! Îl chema Heinrich Singer şi l-au făcut de religie ortodox român. Reversul: nu l-au dus la muncă obligatorie în perioada persecuţiei, că era ortodx român. Iată că uneori o greşeală mai aduce şi câte un lucru bun …

Părinţii mamei au venit din Austro-Ungaria. Bunicul matern era Adolf Semel, care s-a stabilit la Lugoj, împreună cu familia lui. A murit în 1898 şi este înmormântat în Cimitirul Evreiesc din Lugoj. Îl vizitez, şi îi mai pun câte o pietricică la mormînt (n.r. – după obiceiul evreiesc).

Meseria bunicului Semel a fost de brutar. Semel – aşa se numeşte o pîiniţă mică, alungită. A lucrat la brutăria familiei, de pe Magyar Utca – sau Măgeruţa, cum îi zic lugojenii. Brutăria era condusă de străbunicul, urma să o preia el, dar a murit tânăr, la 40 de ani.

Aşa se face că, din 1936, sunt lugojean get beget şi pot spune că şi eu am un car de oase în cimitir. La naşterea mea, comunitatea evreiască era o comunitate prosperă, dar care începuse să se îngrijoreze de fenomenul antisemit care îşi făcea simţită prezenţa. Comunitatea avea 1.700 de membri. Din punct de vedere numeric, ea urma să crească cu încă 250-300 de femei şi copii aduşi cu domiciliul forţat din Darabani – Dorohoi, bărbaţii fiind la muncă obligatorie, la care s-a adăugat un număr mare de evrei din Cernăuţi. Dintre aceşti nou veniţi, unii au răma la Lugoj pînă la sfîrşitul zilelor lor. Alţii, cei mai numeroşi, au plecat însă în Israel.

Eu m-am născut în Căminul de Bătrâni de pe str. Cuza Vodă. La naşterea mea, Huszar Bacsi (Vilmos), care era preşedintele comunităţii, a cumpărat un loz care pare-se că a fost câştigător. Aşa am devenit copilul destul de răsfăţat al tuturor celor din cămin. Erau oameni bătrâni şi săraci, dar eu mă consideram alintat. În loc să mă joc cu copiii, eu mă jucam cu cei în etate şi asta mi-a dat un soi de maturitate, o precocitate în gândire.

În 1943 m-am mutat într-un cartier românesc, pe strada Astalaş, uliţa Mişăilor. Mişăii aceştia – a nu se confunda cu Mişeii – erau oameni inteligenţi, “scuturaţi”, cu porecle pitoreşti. Era acolo o familie “Crai”, alta “Împărătuş”, alta “Vlădică” (Puiu Popa), una “Zamă” şi alta “Brozbă” (frunză, buruiană). Şi mai era o familie de evrei, Springer. O familie destul de cunoscută în epocă, tatăl şi fiul erau birjari. Vreau să spun că m-am integrat perfect cu toţi copiii şi perietenii de pe stradă – din păcate mulţi trecuţi azi în eternitate.

Eu mi-am respectat tot timpul religia, tatăl fiind habotnic. În casă am păstrat tot timpul caşrutul, mâncarea rituală tradiţională. Dar cu copiii, am participat la toate evenimentele străzii, nunţi, botezuri, înmormântări, ba chiar am fost şi la colinde, ca evreu, eram tolerat, că se mai găseau unii să întrebe. Numai deac nu am fost, ştiţi, acei copii care se îmbracă în straie popeşti şi stau alături de popa. Apoi, dacă mă duceam în vecini şi mă îmbiau cu carne de porc, nu refuzam, că îmi plăceau şi cârnaţii. Dar acasă, nu.

Prin 1947, am terminat Şcoala Evreiască, în ultima promoţie a Şcolii Israelite din Lugoj, cum s-a numit pe atunci. Deşi era şcoală comnfesională, vreau să vă spun că limba de predare era româna, iar ultimii învăţători au fost concetăţeni români. Evrei erau domnişoara Kesler şi doamna Magda Klein, care a fost şi directoare. Români erau Maria Dumbravă şi d-ra Angelica Popovici.

Asta a fost însă mai târziu. În 1942, comunitatea evreilor a fost alungată din clădire, ca şi şcoala, fără să primim în loc un spaţiu. Comunitatea s-a mutat la Sinagogă. Ca urmare, am încercat spă facem şcoală în Parcul George Enescu, unde am suportat bombardamentele cu pietre din partea concetăţenilor, mai ales germani. Apoi şcoala s-a mutat în curtea părinţilor prof. dr. Pick, de pe strada comuna din Paris şi în final am ajuns pe Cernei, colţ cu Dobrogeanu Gherea. După 23 august 1944, ne-am mutat în clădirea Şcolii generale nr. 6, unde funcţiona şcoala germnană, şi nu era o ambianţă prea plăcută.

În anul şcolar 1944-45 ne-am întors la vechea şcoală din curtea Sinagogii. Vreau să spun că am avut mari probleme cu drumul pînă la şcoală, unde aşteptau să mă bată. Era numai noroi la podul de Beton, era un glod galben în care îmi pierdeam pantofii, darmite să mai şi fug! Aşa că multe zile am lipsit de la şcoală. Existau aceste resentimente din timpul dictaturii antonesciene faţă de evrei.

În 1948, m-am înscris la celebra Şcoală primară “Ion Vidu” din Lugoj, actuala Şcoală Generală nr. 3, unde am terminat şapte clase, având profesori remarcabili: Simu la istorie, Petraşcu la ştiinţe naturale, doamna Halhoi de franceză, dar făceam limba română cu ea, doamna Oprea – foarte drăguţă, absolventă de Teologie din Cernăuţi, care cunoştea foarte bine viaţa evreiască, mai era Constantin Miu Lerca. A propos de acele resentimente, în 1949 s-a legat de mine când am fost ales în consiliul de conducere al şcolii, întrebând – ce caută acest elev aici? Dar, în fine, trecem peste asta …

Prietenii mei erau de toate naţiile, cam 80% fiind români. Colegi de şcoală şi de clasă (clasa era mixtă) am avut copii de paori, de maistori şi de sodali (calfe): Vasi Micula, campion de lupte, Tică Dragomir, Lazăr „Păcicaşu”, cum avea porecla şi, cu regret, trebuie să-i pomenesc pe cei mai buni prieteni ai mei – Ilie Corneanu, fiul învăţătorului Corneanu şi nepot al învăţătorului Onae şi Lazăr Dan, fiu de preot, care s-a stins în 2015.

Cristian Ghinea

(va urma)

Read Full Post »