Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Unul dintre interviurile importante realizate în ultima perioadă: Ingo Glass, sculptor de anvergură europeană.

tentv ingo glass

Năcut în oraşul de pe Bega, Ingo Glass poate fi considerat un mare artist aparţinând deopotrivă şi oraşului nostru. Iniţierea în sculptură şi-a făcut-o în lucrând cu profesoara Elisabeta (Elisabeth) Popper, la Şcoala de Artă din Lugoj, o sculptoriţă de renume, care a studiat la Viena cu marele Anton Hanak. Bacalaureatul şi-l ia tot la Lugoj, în anul 1960, ca absolvent al fostului Liceu nr. 1 – actualul Colegiu Naţional “Iulia Hasdeu”. Studiile şi le-a desăvârşit la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, apoi a devenit asistent la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti şi referent la casa de Cultură „Friedrich Schiller”. Este Cetăţean de Onoare al Timişoarei şi a primit Cheia Oraşului Lugoj.Din 1979, Ingo Glass devine cetăţean german (cetăţenia română fiindu-i retrasă) şi se stabileşte la München, în Germania.

Read Full Post »

Titlul de campion european obţinut la Split, în 1972,  este unicat în istoria sportului lugojean

Ultima mare performanţă a unui lugojean înaintea titlului european cucerit de Robert Papp i-a aparţinut lui Claudiu Zanier. Campion european la lupte libere în 1972, Zanier a avut de înfruntat nu numai adversarii de pe saltea, ci şi restricţiile impuse de regimul comunist.

Claudiu Zanier s-a născut la Lugoj, în 23 iunie 1953. Locuind pe strada Cuza Vodă, a urmat cursurile Şcolii Generale nr. 6. Ulterior, a urmat Şcoala Tehnică de Tipografie din Bucureşti, urmând să devină tipograf. Însă adevărata sa chemare, cea care i-a adus faima europeană, era cu totul alta.

De mic copil, marea sa pasiune au fost luptele. A făcut primii paşi în acest sport sub îndrumarea antrenorului George Luca la Clubul A.S. „Vulturii” Lugoj. Patru ani consecutivi, între 1967 şi 1970, a ieşit campion naţional la lupte libere, mai întâi la juniori mici, apoi la juniori mari.

Un titlu european pentru „Steaua” şi „Vulturii”

O prevedere a regulamentului Federaţiei Române de Lupte i-a fost de mare folos, permiţându-i să lupte la seniori. Regulamentul obliga antrenorii să introducă un junior la categoriile 52-57-62-68 kg şi unul la categoriile 74-82-90 kg şi grea. El lupta la 52 de kg, deşi uneori era sub greutate.

Ajuns la vârsta de 19 ani, mai adaugă în vitrină un titlu de campion naţional la tineret. Talentul său atrage atenţia responsabililor din capitală, aşa că, la 19 ani, e încorporat la Clubul „Steaua” Bucureşti, performanţele sale contând atât pentru „Steaua”, cât şi pentru „Vulturii”.

Claudiu Zanier

Această perioadă este cea care îi aduce cea mai mare performanţă din cariera: titlul de campion european de juniori, în 1972, la Split (Croaţia, fosta Iugoslavia). În acelaşi an, iese şi campion naţional la seniori. Au urmat succese internaţionale – medalia de aur la turneele din Ungaria şi Iugoslavia, medalia de argint în Germania Răsăriteană. După servicul militar, se întoarce la Lugoj, unde continuă activitatea ca sportiv şi antrenor secund la „Vulturii”.

Turneele din Occident, interzise lui Zanier

Antrenorul Emil Vanea e convins că „Zanier a fost o mare valoare, însă, ca şi alţi sportivi de etnie germană, a fost împiedicat să participe la marile turnee organizate în Occident, de frică să nu fugă. Participa doar la turneele organizate în ţările comuniste. În plus, Zanier a ţinut mult la Lugoj şi a refuzat oferta de a se stabili la Bucureşti, unde i-ar fi oferit alte condiţii de performanţă”.
Pe fondul acumulării acestor nemulţumiri, Claudiu Zanier profită de şansa întregirii familiei şi răspunde chemării fratelui Toni, stabilit în Germania. Părăseşte România în 1977, urmat la scurt timp de soţia sa Rodica şi se stabileşte la Boblingen, lângă Stuttgart, oraş în care şi-a găsit de lucru. În prezent locuieşte la Ehningen, după o perioadă la Sindelfingen. Fiind plecat ca sportiv cu acte în regulă, a continuat cariera de luptător în Germania, apoi de antrenor la echipe din Liga I şi Liga a II-a.

Era făcut de Dumnezeu pentru lupte!

Specialişti precum Emil Vanea, Luca Rădoi sau fostul luptător Gheorghe Bologa îl consideră pe Zanier cel mai bun luptător al generaţiei ’70.

„La vremea sa, titlul de campion european a fost o performanţă cu adevărat excepţională. Era făcut de Dumnezeu pentru lupte! În acei ani, noi nu aveam tradiţie la luptele libere, iar majoritatea covârşitoare a performanţelor aveau loc la greco-romane. La greco-romane, concurau de fapt doar câteva echipe: URSS, România, Bulgaria, ocazional RDG sau Ungaria. La libere însă, pe lângă ţările comuniste, erau luptători redutabili din SUA, Iran, Japonia etc. Deci concurenţa era concurenţa era mult mai dură”, spune Emil Vanea.

Antrenorul Luca Rădoi consideră că Zanier avea rara calitate de a fi putut lupta şi la libere, şi la greco-romane.

De fapt, „el îmbina stilul greco-romanelor cu cel de la libere. Era foarte puternic şi, dacă obţinea un punct, era imposibil să-l recuperezi, pentru că se apăra foarte bine. Cam ca italienii la fotbal! Era foarte inteligent în luptă, iar stilul lui amintea de cel inaugurat de americani în anii ’30”.

La rândul său, profesorul Mircea Popescu susţine că generaţia lui Zanier a fost una de mare valoare, în rândurile sale numărându-se Constantin Ardelean, vicecampion balcanic la lupte libere, sau Gheorghe Bologa, viitorul consilier judeţean. Performanţa lui Zanier rămâne şi în prezent cea mai bună performanţă a Lugojului la lupte libere.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Echipa de volei CSM Lugoj, de două ori vicecampioană balcanică, clasată pe locul VI în campionatul Diviziei A, 2016-2017.

csm lugoj volei 2017 loc6 Div A

 

Read Full Post »

 Născută în 1939 la Cernăuţi, Maria Voronca se refugiază cu familia în România, în 1944. Din 1945, devine lugojeancă. Absolventă a Conservatorului Popular de 5 ani din Lugoj – secţia actorie. Actor profesionist din 1964, cu debut la Teatrul de Stat din Turda. 11 ani actriţă a Teatrului Liric din Craiova (1980-1991). După o nouă perioadă la teatrul de Stat din Turda (1991-2000), revine la Lugoj.  Recitalul său din lirica lui Blaga i-a adus multiple premii la Festivalul Naţional „Lucian Blaga” de la Sebeş Alba. În prezent (n.r. – articol scris în 2012), e profesoară la Şcoala de Arte Lugoj, secţia actorie.

Lugoj-Turda-Craiova-Turda-Lugoj este itinerarul artistic al singurei actriţe profesioniste din Lugoj. Maria Voronca a debutat pe scena teatrului din Lugoj în 1954. Avea 14 ani – vârsta personajului său din piesa „Platon Krecet”. Numele eroinei – Maia, a devenit numele său artistic, păstrat până azi.

Doamna Maia, alias Maria Voronca, a debutat ca profesionistă în 1964 la Teatrul de Stat din Turda, interpretând-o (la 24 de ani!) pe Baba Zinca, personaj de 80 de ani, din piesa „Sosesc deseară” a lui Tudor Muşatescu.

Interesant este că primul rol de compoziţie l-a interpretat la doar 18 ani, la Lugoj – „femeia nebună” din „Hanul de la răscruce” de Eugen Lovinescu. Aceste două roluri de compoziţie i-au marcat cariera şi i-au rămas în suflet.

O carieră cu peste 100 de roluri

În aproape 55 de ani de carieră, a jucat peste 100 de roluri, de la cele de compoziţie, la comedii muzicale.

voronca 3

„Întotdeauna mi-au plăcut rolurile de compoziţie – fie de vârstă, fie de caracter”, spune Maria Voronca, amintindu-şi de marea provocare a unei partituri precum Anna din „Azilul de noapte” al lui Maxim Gorki, sau de rolurile Frosa şi Stăvăroaia, jucate la vârste diferite, în „Idolul şi Ion Anapoda”. La fel şi Chiriţa, jucată la 38 de ani şi la 54 de ani… La acestea se adaugă toate rolurile de operete sau comedii muzicale, la Teatrul Liric din Craiova – Doamna Ministru, Contesa Pirapora din „Văduva veselă”, Maica Directoare din „Mademoiselle Nitouche”. La Craiova, a avut 700 de reprezentaţii cu „Uite tata, nu e tata” şi 480 de spectacole cu „Mary Poppins”. Alt rol memorabil a fost în „Vinovaţii fără vină” – actriţa era însărcinată şi copilul a mişcat pentru prima oară!

Viaţa actorului de provincie

„Viaţa actorului de provincie e total diferită de cea din capitală. Cei din provincie sunt adevăraţii pălmaşi ai teatrului. La Turda, făceam turnee în toată ţara, era pâinea noastră zilnică. Ritmul era infernal: joi premieră, vineri liber, sâmbătă şi duminică spectacole, luni repetiţie, marţi – turneu, care ţinea de la două-trei zile la două-trei săptămâni. Mergeam în turnee mai des ca Naţionalul din Cluj, aveam adevărate microstagiuni. Cu toate astea, nu-mi amintesc vreun actor din provincie care să fi fost premiat de UNITER. Asta mi se pare anormal”, spune Maria Voronca.

Prima promoţie de actori lugojeni

De câţiva ani, Maria Voronca e profesoară la Şcoala de Arte din Lugoj – secţia actorie. E mândră de prima serie de actori lugojeni cu acte în regulă – promoţia 2006/2007. Îi aminteşte cu drag pe toţi 11: Lăcrămioara Androni, Amalia Klarik, Adela Stoicănescu, Silviu Simonescu, Oana Tihoi, Constantin Goloşie, Loredana Lupescu, Iasmina Anucin, Irina Rusu, Alina Auraş şi Mădălina Ciocoi. Toţi au jucat în roluri principale pe scena lugojeană. Amalia Klarik a luat locul I la Festivalul Naţional „Floare de colţ” – Secţia actorie, iar Mădălina Ciocoi, locul II la acelaşi festival. „Prima promoţie de actori lugojeni este cea mai mare împlinire a mea”, spune Maria Voronca. În acest an, la secţia de teatru s-au înscris 19 cursanţi, ceea ce arată că în oraş teatrul e preţuit de tineri.

Ce nebunii mai faceţi, doamnă Maia?

„La Lugoj m-am întors pentru că simţeam că mai am ceva de spus oraşului, publicului. Aici am mari bucurii profesionale, pentru că mi s-a dat libertatea totală de a alege. Ca actriţă profesionistă, toată cariera am jucat rolurile care mi s-au dat. La Lugoj, cu îngăduinţa directorului Nicolae Blidaru, am jucat şi am pus în scenă ce am simţit eu – poate nostalgii ale mele, poate… nebunii ale mele” spune amuzată actri.ţa

voronca 1

Mărturii ale succesului sunt piesele „Fluturi, fluturi” de Aldo Nicolai, în postura de actor şi regizor, laureat cu Marele Premiu şi Premiul pentru regie la Festivalul Yorick de la Piatra Neamţ, „Capra cu trei iezi”, care a avut premiera în Grecia, regia la „Haide, ucide-mă din dragoste”, în care trei tineri au jucat remarcabile roluri de compoziţie (Ileana Căprariu, Lăcrămioara Androni şi Silviu Simonescu) sau spectacolul original, realizat după versurile lui Minulescu, premiat şi el la Piatra Neamţ şi prezentat la Festivalul TRAGOS de la Tulcea. Aici, Loredana Lupescu, Lăcrămioara Androni, C-tin Goloşie şi bineînţeles Maria Voronca au excelat într-un spectacol ce abundă în simboluri, „cheia ce ţi-am dat-o aseară” plimbându-se la toate amantele poetului. Evident, ca actriţă, o mare performanţă a fost „Cântăreaşa cheală” a lui Eugen Ionescu (regia: Anca Maria Colţeanu), prezentată la Teatrul „Nottara” şi la Centrul Cultural Francez din Bucureşti.

Visul unei stagiuni permanente

Maria Voronca mai are un vis: acela al unei stagiuni permanente la Lugoj. Dacă din cei peste 48.000 de locuitori ai oraşului, s-ar găsi în jur de 2.000 de iubitori fideli ai teatrului, atunci s-ar putea face cinci sau mai multe spectacole cu o piesă. Proiectul va fi supus în curând opiniei publice, sub forma unui chestionar distribuit în instituţii.  (Cristian Ghinea – Redesteptarea 1120 din 2012)

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

În luna iulie a anului 1982, doi lugojeni şi-au pus în cap să facă o expediţie în Munţii Tatra. Profesorul Petru Schlupp şi fostul lui elev Zlatibor Anucin şi-au pregătit corturile şi un echipament sumar, au încălecat pe semicursierele ruseşti “Sputnik” şi au pornit la drum timp de două săptămâni, fără să aibă idee ce îi aşteaptă. O tură cu bicicleta în Europa, chiar şi prin fostele state socialiste Ungaria, Cehoslovacia şi RD Germană, era foarte rară pe atunci.

Fotografie0012(12)

Fotografii din arhiva personală a profesorului Peter Schlupp (cu ochelari, în picioare) – mulţumiri !

Numele german, pe post de argument la… obţinerea vizei. “Am plănuit această aventură în Munţii Tatra în condiţii mult diferite de confortul şi libera circulaţie de astăzi. Iniţial, eram mai mulţi doritori, dar viza de plecare din ţară am primit-o doar eu şi un fost elev, Zlatibor Anucin. Desigur, era o problemă pe acea vreme, pentru că numele meu german – Schlupp, atrăgea atenţia unora, că aş vrea să fug cumva în Vest. Paşaportul l-am primit însă, pe baza unor păţanii mai vechi. Cu copiii de la Secţia Germană de la Brediceanu, am făcut mai multe excursii la Peştera Topolniţa şi la Cazane. Din Gara Lugoj se transmitea la Marea Unitate de la Orşova faptul că un profesor german, însoţit de elevi cu nume germane, merg la Dunăre, în zona de graniţă cu Iugoslavia. De patru ori m-au chemat cu copiii la Marea Unitate de la Orşova şi ne-au pus tot felul de întrebări. Ne ţineau câte două-trei ore, după care eram liberi la excursie. M-am enervat la un moment dat şi i-am întrebat dacă şicanele astea nu au vreo legătură cu minorităţile, iar cei de acolo s-au retras imediat, negând vehement. Probabil s-au gândit că, dacă n-am fugit pe Dunăre, nu voi fugi nici din Munţii Tatra. Aşa mi-am folosit eu numele”, ne-a declarat Petru Schlupp, care în 1982 era profesor la Liceul “Coriolan Brediceanu”.

Fotografie0013(9)

Marş forţat pe biciclete, după ce ungurii i-au dat jos din tren. Peripeţiile au început imediat de la graniţă. Lugojeni au vrut să traverseze Ungaria cu trenul, luând cu ei două biciclete, pentru restul traseului. Aşa că, pentru etapa Ungaria, li s-a părut normal să aibă doar bani de tren. “În tren, însă, surpriză! Ungurii au văzut bicicletele, şi cum n-aveam alţi forinţi la noi, au tras concluzia că vrem să le vindem, aşa că ne-au dat jos din vagon. Asta a dat totul peste cap”, spune Schlupp, care adaugă că în acel moment nu le-a rămas decât să traverseze Ungaria pe biciclete. “În urma unei bănuieli stupide, am fost forţaţi să parcurgem 250 km prin Ungaria contra vântului, într-o singură zi. Flămânzi, obosiţi şi irascibili, am oprit în sfârşit. Zlatibor a zis că el trebuie să doarmă o oră, iar eu i-am spus că, dacă mă opresc, nu mai pot s-o iau din nou la drum. Eu mă duc, eu mă culc, bine, ne întâlnim la graniţa cu Slovacia – asta a fost discuţia! Şi culmea e că ne-am întâlnit acolo şi n-au mai fost probleme. Altfel, se strica totul”, spune Schlupp.

Fotografie0015

Surduc, primăvara 1979

Cum s-a “inaugurat” autostrada lângă Bratislava. De altfel, întreg drumul a stat sub semnul neprevăzutului. Deşi erau prevăzute cu coburi (genţi) doar pentru echipament uşor, odată ajunşi la Banska Bistryca, în Slovacia de azi, bicicletele au cedat. “În Cehoslovacia, ritmul nostru era de 100 km pe zi. Lejer, ne opream şi admiram ce doream. De la Banska Bystrica, a trebuit s-o luăm spre Zvolen, după piese de schimb. Totul neplanificat, dar aşa am văzut pe îndelete două oraşe frumoase şi nu ne-a părut rău”, îşi aminteşte Schlupp. De-a dreptul haioasă este întâmplarea de la întoarcere: “Deşi Ceauşescu făcuse autostrada Bucureşti-Piteşti, noi habar n-aveam de austostrăzi pe acea vreme. Lângă Bratislava, la întoarcere, am văzut o autostradă în construcţie. De fapt, era gata, avea asfalt, tot ce trebuie, doar că traficul nu era încă permis. Am văzut banda de staţionare şi am zis – mamă, ce bandă largă pentru biciclete! Am pedalat cu drag, ca boierii, că nu era circulaţie, până ne-a oprit Miliţia lor. Ne-au tras o amendă pe cinste, am dat şi ultimul mărunţiş carene-a mai rămas în coroane. Bine că aveam nişte CEC-uri de călătorie, plătite de acasă, şi am putut să mai scoatem ceva bani. Halal întâmplare, dar se cheamă că le-am inaugurat autostrada!”

Fotografie0019(8)

Interzişi la… 10 metri de vârf! Cei doi entuziaşti expediţionari doreau să urce pe Lomnicky Stit, al doilea vârf muntos din Slovacia. La cei 2634 metri ai săi, era mai înalt ca Vârful Moldoveanu din România. “Nu ne consideram alpinişti, dar eram antrenaţi. Urcasem pe toate vârfurile de peste 2000 de metri din România. Nici echipament de alpinişti nu aveam, dar dispuneam de echipament de speologie, care seamănă cu cel de alpinism. Încă din studenţie, când am descoperit etajul inferior al Peşterii Româneşti, eu făcusem escaladă pe pereţii vertical ai peşterilor, iar speologia cere o tehnică asemănătoare cu cea alpină”, spune Schlupp. Odată ajunşi în Tatra Înaltă, li s-a propus să fie însoţiţi de un ghid. Dar ghidul costa bani, aşa că lugojenii i-au refuzat pe slovaci. “Fiind antrenaţi, treceam în fugă pe lângă turiştii care abia se mişcau pe traseu, iar asta i-a enervat pe ghizi. Aşa că, din invidie sau supăraţi că le-am dat banii, ne-au făcut pocinogul. Ne+au oprit la numai 10 metri de vârf, spunând că nu urcă până susu decât cei care au plătit ghizii. Asta a fost…” îşi aminteşte Schlupp.

Fotografie0021(6)

Jdioara, aprilie 1979

Un sârb şi un neamţ, “traducători autorizaţi”, cu schimbul. Aventura celor două biciclete marcate cu indicator de ţară – “R”, pe vremea aceea, a continuat şi la întoarcere. Cum engleza nu era limba universală, ca azi, problemele lingvistice le-au jucat feste lugojenilor. “Eu, ca etnic german, vorbeam germana şi asta ne-a fost de folos în fosta RDG, unde am făcut o “escapadă” la Dresda, după ce am dosit bine bicicletele într-un camping de lângă Bratislava. Restul drumului, în Cehoslovacia, “traducătorul autorizat” era Zlatibor. El cu sârbeasca lui înţelegea ceva, dar nu chiar tot. La un moment dat, ţin minte că ne-am trezit cu echipamentul îmbibat cu ceva cleios şi mirositor. El ceruse la magazin brânză topită, dar primise unt, iar acest se topise, că era luna iulie, şi ne-a deranjat tot echipamentul”, îşi aminteşte cu haz profesorul Schlupp. Oricum, la unguri, la cehi şi la redegişti magazinele erau pline, nu ca în România, aşa că lugojenii noştri n-au suferit de foame. Privind înapoi la acea expediţie, profesorul Schlupp spune că “a însemnat foarte mult pentru mine, a fost ca o piatră de temelie la tot ceea ce a urmat, inclusiv cu expediţiile noastre cu Clubul Concordia”. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

CG CristianaVă pare cunoscut filmul? O femeie în vârstă, aparent inofensivă, angajată să dea cu mătura la casa unor bogătani, răspunde la telefon. De la celălalt capăt al firului, o voce calmă rostește un cuvânt, un cod, o parolă, apoi pune jos receptorul. Femeia grăsuță, în etate și cu figură pașnică intră într-un soi de transă, găsește pistolul ascuns în sertar, se apropie cu pași de robot de gazda – persoană importantă, îi zboară creierii, apoi își pune pistolul la tâmplă și se sinucide.

Asta era o chestie de scenariu de film și subiect de roman, la sfârșitul anilor 50. După aproape șase decenii, telefonul masiv de ebonită nu mai e la modă, acum avem telefoane inteligente subțiri ca foaia de hârtie. Dar mesajul, parola, codul, au devenit realitate. Se numesc hashtag și sunt la fel de actuale, ba chiar foarte actuale, având în vedere amploarea luată de morbidul joc ”Balena albastră”, care îți cere ca preț al ”distracției” propria viață.

Odată cu apariția internetului și a rețelelor de socializare, utopia anilor 50 a devenit o sumbră realitate. Un fel de ”candidat manciurian”, dar de data asta multiplicat la scară națională sau chiar internațională. Moda, imitația, lipsa de informare și de discernământ, pierderea încrederii în lume, sentimentul de singurătate și abandon, toate au dus la realitatea șocantă a unor experimente care au dus adolescenți și preadolescenți – niște copii în fond, la fundătura absurdă a sinuciderii, ca ultimă evadare dintr-o lume pe care nici măcar nu începuseră să o cunoască.

Aș îndrăzni să spun că entitățile care se află în spetele sinistrului joc al ”balenei” – pentru că oameni nu pot fi numiți, au calculat cu cinism fiecare pas. Prima parolă, aparent inofensivă a fost nebunia cu selfie. Lăsând la o parte faptul că selfie s-au făcut mai bine și mai reușite cu zeci de ani înainte de apariția telefoniei mobile, folosind aparate cu declanșare întârziată, reținem doar ideea de modă, care a fost imediat copiată și adoptată la scară largă, indiferent că am stat cu spatele la tren sau în echilibru precar, la înălțime, pe un pod.

Au urmat alte ”comenzi” – vă mai amintiți nebunia aceea cu aruncatul găleții cu apă rece în cap, cât de ”viral” s-a răspândit?! Dar nebunia cealaltă, cu căutatul pokemonilor prin clădiri publice, parcuri sau pe proprietăți private? Cum poți explica în termeni de normalitate una din tendinţele care recent cucerea internetul – femei din întreaga lume își fotografiau sânii, în timp ce ţineau nişte pixuri sub aceștia? Ca să nu mai amintim celebra scrisoare care trebuie trimisă musai la șapte amici on-line, că altfel n-ai noroc tot anul sau mai știu eu ce altă năpastă asemănătoare te paște. Toți aceștia au fost pașii care au pregătit intrarea triumfală în scenă a jocului morții, devenit simbolul unei generații debusolate, care și-a pierdut reperele spirituale firești.

Modele de pe internet nu sunt simpatice și nici atât de inocente precum par la prima vedere. Chiar dacă nu duc la consecințe tragice, ele arată cât de ușor poate fi manipulată generația comunicării instantanee și a progresului tehnologic generalizat. (Cristian Ghinea)

 

Read Full Post »

Cristi portret AW ian 2015

”Ăsta-i tare de tot, e bazat, are spatele cât casa”, se spune adesea complice despre cutare sau cutare descurcăreț care uimește comunitatea prin ascensiunea sa rapidă, neașteptată și adesea lipsită de orice fundament profesional.

Și atunci vine explicația rostită pe un ton șoptit, confidențial: ”are spate, domnule”! Și se mai face și gestul acela șmecheresc, cu două degete care ating umărul, deși e vorba de… spate. În astfel de situații, îmi vine în minte piesa lui Caragiale, cu geniala discuție dintre Nae Ipingescu și Jupân Dumitrache despre politica din gazeta ”Vocea Patriotului Naționale” – „e scris adânc, domnule”!
În realitate, nu e nimic ”adânc”, ba totul e chiar penibil de superficial.

Teoria spatelui, care pare imbatabilă într-o România cu apetit conspiraționist exacerbat, poate fi demontată foarte simplu. Cum? Micșorând cadrul, etapă cu etapă. Așadar, unde se ascunde ”spatele”?! Păi, de obicei, la București. Bun, și la București, unde? Păi, să zicem, la un mare partid. Și la marele partid, unde? De regulă, e vorba de un nene cu funcție, chiar președinte, sau la minister, la cutare direcție din minister, la inspectorat ori la alte cele. Poate fi ministru sau director general. Care azi e, iar mâine coboară scările cu ficusul în brațe, și s-a dus!

Și uite așa, am dezgolit mitul. Incredibil mi se pare că oamenii sunt dispuși, mereu și mereu, să cadă în aceeași veche capcană. Istoria se repetă la nesfârșit, doar numele se schimbă. Deși ”celebra” proptă e un ins vremelnic instalat într-o poziție înaltă, mititeii săi trepăduși din teritoriu se simt protejați de aripa ”zeului” și se comportă ca atare, de parcă ar fi veșnic înfipți în vreo funcție, în vreo demnitate locală. Iar căderea lor este la fel de rapidă ca și ascensiunea. Pentru că, până mai ieri, ceea ce era o garanție, azi este o etichetă incomodă, care te rade la ceafă și de care vrei să sapi cât mai curând. Mă întreb câți au defilat cu ditamai cocarda în piept – ”omul lui Năstase”, ”omul lui Udrea”, ”omul lui Blaga” și acum nu știu cum să mai scape de ea.

Desigur, tentația ascensiunii cu spatele este foarte mare. Oamenii aceștia ard rapid etapele și întrețin legenda invincibilității. Nimeni și nimic nu-i poate atinge! Dar această senzație de ”nemurire”, cu ghilimelele de rigoare, este jenant de efemeră. Mă uit la Elena Udrea, protejata unui ex-prezident, numit ”Zeus” în cercurile apropiaților. Probabil că și ea s-a simțit nemuritoare, de neînlocuit la masa deciziilor, cu armata de trepăduși din teritoriu la degetul mic. Confruntată cu perspectiva unei pedepse în detenție, cred că ar trebui să-și facă puțin timp, să mediteze amar la ”teoria spatelui”.

Puteți să mă numiți idealist, naiv sau ”fraier”, dar continui să cred că nici un ”spate” nu poate înlocui evoluția bazată pe probitate profesională și nu pe relații conjuncturale. ”Zeul” de azi e umbra de mâine, preocupat de propria supraviețuire și care nu mai poate oferi nicio garanție. Oricând este de preferat o urcare mai puțin spectaculoasă, dar mai temeinică și mai respectabilă. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Older Posts »