Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Luată de valul războiului din Cernăuţi, şi-a găsit împlinirea la Lugoj

Ultima femeie veteran de război din Lugoj a fost Domnica Goreac. Acum nu mai este în viaţă, dar un portret al ei merită păstrat peste timp. Aceasta este menirea blogului de faţă.

În timpul războiului, Domnica Goreac a fost infirmieră şi s-a refugiat cu spitalul de campanie din Bucovina, ajungând – practic fără nici un bun personal, fără acte, doar cu hainele de pe ea – la Lugoj. Aici s-a stabilit definitiv, la o dată pe care şi-o aminteşte şi azi : 1 august 1945. În vârstă de 86 de ani la ora interviului (2007), consideră drept cea mai mare realizare a vieţii sale familia, care a dat ţării trei mari nume ale gimnasticii româneşti : Alina, Adrian şi Corneliu Goreac.

Al doilea război mondial a izbucnit exact în momentul în care Domnica Goreac îşi trăia cele mai frumoase visuri. Născută la 17 mai 1921 în satul bucovinean Bănceşti din judeţul Suceava, a urmat un liceu agricol şi şcoala de economie la Suceava. Nu va profesa în acest domeniu pentru că, după absolvire, doreşte să devină asistentă medicală. Se înscrie la Şcoala Medicală ce funcţiona pe lângă Spitalul Central din Cernăuţi (aflat pe atunci în componenţa României Mari), însă momentul ales a coincis cu începerea războiului. Acest lucru avea să-i schimbe întreaga viaţă. Domnica Goreac va cunoaşte drama refugiaţilor şi va trăi următorii ani sub o tensiune teribilă.

Ororile războiului au maturizat-o rapid

În anul în care s-a încris la Şcoala medicală din Cernăuţi a început războiul şi toate elevele care făceau practică au început cariera medicală direct, adică pe viu, tratându-i pe răniţii care soseau cu sutele de pe linia frontului, aduşi cu trenul. „Eu studiam medicina generală, însă a trebuit să fac de toate, inclusiv chirurgie, am tăiat oase, am scos viermi din răni, mă ocupam de îngrijirea şi recuperarea răniţilor, a celor mutilaţi. Lucram numai cu medici civili, pentru că noi eram un spital civil, care a fost militarizat după începerea ostilităţilor”, ne-a declarat Domnica Goreac.

Domnica Goreac (3)

Deşi a trecut prin momente cumplite, tânăra asistentă s-a maturizat repede, văzând în jur atâta suferinţă. Cu un devotament dus până la sacrificiu, fără a ţine cont că putea contracta oricând o boală, a ajutat la descărcarea răniţilor din vagoane, a ajutat la trierea lor, deşi era de constituţie foarte fragilă – avea doar 44 de kilograme în acea perioadă. Îşi aminteşte un caz foarte grav, care a marcat-o profund: „Aveam un locotenent, care fusese profesor la Cluj în viaţa civilă. Fusese adus cu o rană lombară gravă – practic avea coloana vertebrală ruptă. Ştia că va muri şi avea o singură dorinţă. Îmi spunea – domnişoară, telefonează-i mamei mele, să vină să o mai văd o dată. Am făcut întocmai şi când femeia a ajuns în pragul salonului, el a spus: mamă! – şi a murit imediat. De atunci, n-am mai putut să intru în salonul acela.”

Spitalul din Cernăuţi, evacuat în vagoane pentru vite

Ulterior, urmând linia frontului, spitalul din Cernăuţi a fost împărţit în două şi a fost dislocat din oraşul ce avea să fie ocupat de ruşi. Retragerea a fost groaznică şi s-a făcut cu paturi, cu răniţi cu tot suiţi în vagoane de marfă sau chiar vagoane pentru vite. „Am plecat practic numai cu hainele de pe mine. Am avut totuşi timp să iau actele, pentru că plecarea noastră a fost amânată cu o zi din cauza unui accident feroviar petrecut între gara mare şi cea mică din Cernăuţi. Pe drum însă, am pierdut şi actele. Ca gradaţie, aveam gradul de sublocotenent, însă, cum actele mi s-au pierdut, nu mai aveam cum să dovedesc asta.”, ne declara Domnica Goreac.

page2 D Goreac

O parte din spitalul dizlocat de la Cernăuţi a urmat traseul Slatina Olt – Târgu Jiu (ajungând în final la Lugoj), iar alta a mers la Pădurea Verde (Timişoara). „Când am ajuns la Slatina Olt, nu aveau spital acolo, aşa că au improvizat spitale de campanie în licee. Acolo ni s-au alăturat pentru prima dată şi medici militari. Noi luam răniţii din trenuri şi îi duceam cu trăsurile, cu căruţele, cu ce aveam, la spitalele de campanie”, îşi aminteşte Domnica Goreac.

Şi-a găsit împlinirea în celălalt capăt de ţară

În 1945, când lucrurile s-au mai liniştit, Domnica Goreac a ajuns la Lugoj, unde a început să lucreze la spitalul de adulţi alături de colegele sale, care le-au înlocuit treptat pe călugăriţele care îngrijeau pe atunci pacienţii. Aici îl va cunoaşte pe cel ce avea să-i devină soţ: Eugen Goreac, pe atunci contabil şef al instituţiei. Un om activ, pasionat de motociclism, organizator al formaţiei de dansuri folclorice şi fondator al… primului club de fotbal al spitalului – echipa „Sănătatea”. Au împreună trei copii: Alina, Adrian şi Corneliu Goreac, toţi trei îndrăgostiţi de gimnastică. Domnica Goreac le-a fost mereu alături, mai ales că a devenit, la un moment dat, asistentă medicală pe linia cabinetului sportiv de la Lugoj. „Cea mai mare realizare a mea este familia” – spune doamna Goreac, care şi-a împlinit destinul în celălalt capăt de ţară.

Domnica Goreac (1)

Devenită veteran de război, Domnica Goreac a primit o recunoaştere a meritelor sale din anii 1941-1945. Este vorba de distincţia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea Război Mondial, însoţită de o diplomă semnată de preşedintele de atunci al României, Emil Constantinescu. Pe distincţia emisă în anul 2000 scrie: „pentru serviciile militare cu onor aduse Statului Român în timpul celui de-al doilea război mondial.” Greu de cuprins suferinţele şi sacrificiul unei infirmiere din imediata apropiere a frontului, în aceste câteva cuvinte! (c) Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

Time Machine: Bucureşti, 23 noiembrie 2009. Alături de criticul literar Nicolae Manolescu, la Conferinţa Natională de Alegeri a Uniunii Scriitorilor din România (USR), organizată la Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional Bucureşti.

 

Read Full Post »

Silvicultorul lugojean a aclimatizat cu succes un vânat care aduce anual ţării sute de mii de euro

Într-un loc ascuns de ochii lumii, situat undeva între Timişoara şi Lipova, se produce un mic miracol economic. Domeniul de vânătoare de la Şarlota aduce an de an statului român un venit de jumătate de milion de euro, proveniţi din vânătoarea de cerbi lopătari, dar şi de mufloni. Pasionaţi de vânătoare din ţări precum Germania, Italia, Austria, dar şi din Liban sau China, se adună aici pentru aşa-zisa vânătoare complementară, în care tradiţionalul cerb lopătar este asociat muflonului. Acesta din urmă este un animal sălbatic nespecific României. Pentru fiecare cap de muflon vânat, statul român încasează între 750 şi 3.000 de euro, în funcţie de vârsta animalului. Această adevărată „mină de aur cinegetică” a fost adusă în ţara noastră de către un lugojean: inginerul silvic Francisc Toth.

Muflon

Şarlota – unicul sălaş al muflonului în România. Francisc Ioan Toth a fost şeful Ocolului Silvic „Ana Lugojana” din 1988 şi până în ianuarie 2001, iar apoi din 2001 şi până în noiembrie 2005, a fost director tehnic al Direcţiei Silvice Timişoara. El este omul căruia i se datorează aducerea muflonului la Şarlota, în România. Pădurea de la Şarlota, domeniu de vânătoare apreciat deopotrivă de Regii României, dar şi de liderul comunist Nicolae Ceauşescu, este în prezent singurul loc din ţară unde aclimatizarea muflonului s-a făcut cu succes.

Trofee valoroase. Muflonul este, practic, o oaie sălbatică. Ajunge la 50 de kg şi mai mult, iar masculul iese în evidenţă prin coarnele sale impozante, răsucite. Iniţial, aceasta trăia în libertate în insulele Corsica şi Sardinia. Acum, e răspândită în ţări precum Ungaria, Polonia, Germania, Serbia, Italia, Franţa şi Belgia. „Ţin minte că prin anii ’70, când eram student, în ţară la noi a avut loc o tentativă eşuată de aducere a muflonilor în Dobrogea. Animalele au fost aduse şi lăsate în sălbăticie, unde au fost repede exterminate de haitele de lupi, dar şi de braconieri”, spune inginerul Francisc Toth. Sesizând că este un vânat apreciat (şi ca trofeu), el a hotărât să aducă muflonul în România, dar în condiţii mult îmbunătăţite.

La Şarlota, vânatul are condiţii ca-n Occident. „După ce secţia Academiei Române din Cluj a făcut un studiu de aprobare al proiectului nostru, am plecat în Ungaria ca să identific cea mai bună sursă. La Vişegrad, pe Dunăre, este o unitate silvică importantă. Îl cunoşteam pe directorul de acolo, pentru că venise într-un schimb de experienţă la Lugoj, la pădurea de la km. 7. La sfârşitul anului 2003, am cumpărat 30 de exemplare de mufloni, câţiva masculi, iar majoritatea femele gestante, pe care le-am adus în ţară la începutul lui 2004”, îşi aminteşte inginerul Toth. De această dată, aclimatizarea a fost ca la carte. S-a ales un teren ferit de vânat răpitor, mai ales lup, situat la altitudini de circa 300 metri şi într-o pădure de cer-gârniţă. Esenţial a fost să nu existe un strat mare de zăpadă iarna. Locul ideal a fost Şarlota, vestit parc de vânătoare unde fusese deja introdus lopătarul. Mai ales pentru Ceauşescu, pasionat de vânătoarea de cerb lopătar, Şarlota era o destinaţie vestită. „Acum, datorită condiţiilor create acolo, muflonul nu numai că a supravieţuit, dar s-a şi înmulţit. La ora actuală, sunt peste o sută de exemplare. Se organizează vânători internaţionale, iar trofee sunt expuse chiar şi la sediul Direcţiei Silvice, conduse de directorul Nicuşor Gheorghe Ţîţu”, adaugă Francisc Toth.

O surpriză pentru ministrul Ilie Sârbu. Ca în orice afacere, înainte de profit, trebuie făcută o investiţie. „Cele 1.200 de hectare de pădure la Şarlota au fost împrejmuite şi s-au creat condiţii pentru hrana animalelor, ca în occident. Au fost forate puţuri de apă, au fost instalate pompe care pornesc automat, iar toate astea au fost gândite ecologic, ca să nu afecteze mediul”, explică Toth. De altfel, în 2004, Ilie Sârbu, ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, a fost invitat în calitate oficială la o vânătoare de mufloni la Vişegrad. „Atunci a aflat el de la gazdele maghiare că de la Vişegrad s-au aclimatizat mufloni şi în România. Ne-a telefonat şi ne-a felicitat pentru asta, nu ştia acest lucru”, spune Toth.
El mai adaugă un secret vânătoresc: muflonul este vânatul ideal, pentru că nu are relexele unor animale agere. În acest fel, şi orgoliul vânătorilor mai puţin iscusiţie este pe deplin satisfăcut! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Canotoarea noastră a obţinut medaliile de argint şi bronz la Olimpiada de la Seul, 1988

Cu exact două decenii în urmă, la 12 septembrie 1988, lugojeanca Hertha Aniţaş, devenită între timp Cristea, obţinea o mare performanţă sportivă: medalia de argint la Jocurile Olipmpice de la Seul – 1988, la canotaj (schif 8+1). Acestei medalii, lugojeanca i-a mai adăugat un bronz în proba de 4+1 rame. În toată cariera sa, Hertha Aniţaş Cristea a obţinut 43 de medalii şi numeroase diplome. Aceste rezultate excepţionale sunt aproape necunoscute concitadinilor săi.

DSC00745Hertha Aniţaş Cristea este, alături de Lavinia Miloşovici, o mare peformeră olimpică a Lugojului. Foarte modestă din fire, a vorbit puţin despre medaliile sale, lăsând să vorbească rezultatele. Apogeul carierei sale a fost înregistrat la Jocurile celei de-a XXIV-a Olimpiade de la Seul, când a obţinut argintul la canotaj, proba 8+1 (alături de Doina Bălan, Mărioara Traşcă, Veronica Necula, Adriana Bazon, Mihaela Armăşescu, Rodica Arba-Puşcatu, Olga Homeghi şi cârmaciul Ecaterina Oancia) şi brozul la 4+1 rame (în echipă cu Mariana Traşcă, Doina Bălan, Veronica Necula şi cârmaciul Ecaterina Oancia).
Născută la Lugoj, la 18 august 1967, Hertha Aniţaş nu auzise în viaţa ei de canotaj. Pe când era în clasa a X-a, antrenoarea Clubului „Voinţa” Timişoara, Doina Benedek-Bărdaş, a venit la Liceul Brediceanu pentru a recruta fete la secţia de canotaj. Profesorul Francisc Corbeanu a recomandat-o pe Hertha, care avea 1.83 metri înălţime şi o constituţie adecvată acestui sport de efort. Efort despre care eleva nu ştia mai nimic. „Mi-a plăcut ideea pentru că îmi închipuiam că plimbarea pe apă cu barca e un fel de relaxare” – îşi aminteşte amuzată vicecampioana olimpică. „M-a luat la Timişoara, mi-a plăcut clubul, mi-au plăcut bărcile şi sincer, şi faptul că era mai lejer cu şcoala. În 1983 am trecut la Voinţa Timişoara şi, după doar trei luni de aşa zis canotaj – abia învăţasem să stau în barcă fără să mă dezechilibrez şi să ţin vâslele în mână – am luat locul III la Campionatul Naţional de Junioare II de la Iaşi!” adaugă Hertha Aniţaş, spunând că acea mare bucurie a determinat-o să ia canotajul în serios.

Campioană mondială la Brandenburg ‘85

După Campionatele Naţionale din iunie ‘83 este selecţionată, în octombrie, la lotul naţional de junioare de la Snagov, unde va continua pregătirea centralizată tot restul carierei, fiind însă legitimată la acelaşi club: „Voinţa” Timişoara. Din păcate, fiind etnic german, a suferit discriminarea regimului comunist, care nu i-a acordat viza pentru Mondialele din Suedia, Jonkopping – 1984, aşa că a luat o mică „vacanţă”, după care a continuat pregătirea la lot. În 1985, la Brandenburg, primeşte viza, pentru că locul desfăşurării era în fosta Republică Democrată Germană.

DSC00746

Hertha confirmă în stil mare, obţinând medalia de aur şi titlul de campioană mondială la 4+1 rame – echipaj antrenat de veteranul Ludovic Foldvari. „Sincer, n-am realizat ce mare performanţă am obţinut nici pe ponton, nici când mi-au pus medalia la gât. Abia când am văzut presa din întreaga lume cum a nîvălit pe noi, am realizat că suntem campioane mondiale!” – spune Hertha Aniţaş. În baza acestei preformanţe, în octombrie 1985 e primită direct în lotul olimpic şi începe pregătirile pentru Mondialele de la Nottingham – Anglia, 1986.

Etnic german, urmărit de securistul personal!

Privind în urmă, Hertha spune cu amărăciune că etnia germană era un dezavantaj pe timpul lui Ceauşescu. „În perioada verii, nu am prins nici un turneu tare în Franţa sau Germania. În schimb, m-au trimis la regate de nivel mai scăzut – la Moscova, Szeged, Poznan. Şansa mea a fost că am prins o regată într-adevăr tare, la Grunau, lângă Berlin, considerat în regulă, pentru că era în fosta RDG. Programat cu o lună înaintea Mondialelor, Grunau era testul final la care participa toată crema canotajului mondial. Oricum, în anii ’80 era mare lucru că ieşeai afară!” – spune Herha Aniţaş.
La mondialele de la Nottingham a avut în spate un securist pus s-o urmărească doar pe ea: „Mi-a spus antrenorul că am securist personal şi nu mi-a venit să cred. La escala pe aeroportul din Bruxelles am vrut să mă conving, am dat ocol sălii şi respectivul se ţinea la un metru în urmă. M-am învârtit îm jurul unui stâlp şi el dădea ocol, după mine! Culmea absurdului, uşile erau închise, paşaportul nu-l aveam la mine, unde să plec?”
La Nottingham, Hertha gustă prima mare amărăciune din carieră. După ce a condus 1750 de metri, echipajul României pierde pe ultimii 250 de metri în faţa URSS şi RDG, având un ghinion teribil. Cifrele spun totul: 1. URSS 6.08; 2. RDG 6.09; 3. România 6.11. „Nu pot să vă spun cum e să conduci aproape doi kilometrui şi să pierzi la un cioc de barcă!” – spune Herha Aniţaş.

Din motive de „partid”, Dinamo avea întâietate

În octombrie ’86 se întoarce la lot dar – alt ghinion! – se îmbolnăveşte de hepatită. Se internează la Buureşti, apoi revine la Lugoj, cu dietă, convinsă că şi-a încheiat caera sportivă. Cu o voinţă de fier, revine în barcă după un an pierdut. Odată reîntoarsă, scenariul tipic se repetă: pierde regatele din Franţa, Germania Federală şi Italia, în schimb prinde Moscova şi Grunau! Ajunge în schimb la regata de la Lucerna (Luzern) în Elveţia, considerată cea mai tare competiţie din lume în anii ne-olimpici. Aici, la 8+1, spulberă rivalele RDG şi URSS şi obţine o nouă medalie de aur, „cântărind” cât un Campionat Mondial! Optismul în sânul lotului era maxim: fetele se şi vedeau campioane olimpice la Seul, şi la schif, şi la rame. Însă, ceva s-a întâmplat… 1988 a fost primul an olimpic în care erau admise aceleaşi canotoare în mai multe probe. La lotul român, preferate au fost sportivele de la Dinamo, mai slabe ca performanţă, dar susţinute de „organele” binecunoscute. „Antrenorul Ioan Boicu le prefera pe cele de la Dinamo. Atunci, eu şi cu prietena mea Viorica Nicula de la Steaua am făcut un scandal enorm la Federaţie, ca să ne lase şi la proba de 4+1. Am făcut tot felul de teste filmate, am tras din greu la pista de verificare, în perioada pre-olimpică, unde normal se fac doar antrenamente uşoare. Până la urmă, am dovedit că suntem cele mai bune, dar cu ce preţ!” – spune Hertha Aniţaş.

DSC00747

Argint olimpic cu barca împrumutată de italieni!

La Olimpiadă, pe lângă oboseala acumulată, canotoarele noastre au avut adversare redutabile. Pe lângă tradiţionalele URSS şi RDG, Bulgaria era în plină ascensiune. Au avut şi surpriza de a întâlni o echipă practic necunoscută, dar extrem de bună – China. Hertha Aniţaş nu-şi poate explica nici azi pierderea aurului la Seul. „Doar oboseala preolimpică, când făceam piste dimineaţa la 7.30, poate explica cum am pierdut aurul. Caampioanele RDG se pregăteau în Austria, unde aveau toate condiţiile, iar nouă ni se interzicea să ieşim pe apă la Sangov când veneau Ceauşescu la reşedinţă. Făceam alergări pe mal!” spune revoltată Hertha Aniţaş. Tricourile „Adidas” primite gratuit din partea firmei trebuiau returnate federaţiei după cursă, chiar şi argintul olimpic a fost obţinut cu o barcî împrumutată de echipa de băieţi a Italiei. „În plus, 17 ore în avionul de Seul eram iar cu securistul după mine, de parcă mă puteam arunca de la 10.000 de metri înălţime” îşi aminteşte sportiva lugojeană.

Recompensa: două kg de portocale şi 13.000 de lei

După olimpiadă, canotoarea noastră a urmat un curs rapid de antrenori, destinat medaliaţilor olimpici. A petrecut astfel două săptămâni la Timişoara, sperând să devină antrenor, post care nu i s-a mai oferit până la urmă, în ciuda promisiunilor. Cariera sportivă ajunsese la final, din cauza sănătăţii: „Încă din ’86, aveam discopatie lombară. Ca majoritatea canotoarelor, sufăr de reumatism şi cu inima. Am făcut fizioterapie şi masaj, dar pot spune că azi mă mişc datorită doctorului Ladea, medicul atletei Maricia Puică. El m-a ajutat enorm cu acupunctura.”
Care e secretul performanţei sale? Hetha Aniţaş zâmbeşte amar: „Performanţa de 43 de medalii am obţinut-o cu legume fierte, cartofi prăjiţi cu ulei la raţie şi vitamina C – asta primeam la lotul naţional”. După Olimpiadă, s-au dat câte 2 kg de portocale de sportiv. „Ţin minte că după noi venea lotul de box, cu Rudel Obreja şi Doru Marincescu, şi ne întrebau dacă mai sunt portocale” – spune Aniţaş-Cristea. Pentru cele două medalii olimpice, lugojeanca a primit 13.000 de lei (preţul unui casetofon bun), iar pentru aurul mondial de la Brandenburg – 3.000 de lei. În prezent, sportiva nu regretă anii de sacrificii, mai ales că nepoata sa Kerstin Cristea, care îi calcă pe urme, a devenit vicecampioană naţională la judo! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Un lugojean deţine cea mai veche înregistrare audio a Corului Vidu. Dr. Dan Traian Demeter a achiziţionat de la un cunoscut colecţionar din Timişoara, un disc de la începutul secolului trecut care conţine trei înregistrări originale ale coralei lugojene, care se numea pe atunci Reuniunea Română de Cântări şi Muzică.

Dr. Dan Traian Demeter, nepot al celebrului tenor Traian Grozăvescu şi un pasionat al istoriei lugojene, are în colecţia sa cea mai veche înregistrare audio a Corului Ion Vidu din urbea noastră. Albumul a fost achiziţionat de la universitarul timişorean prof. dr. Ion Iliescu şi datează datează din perioada de dinaintea Primului Război Mondial.

DT Demeter disc Cor Vidu 2

Discul de ebonită „Pathe Platten” fabricat în Germania are imprimate pe o parte melodiile „Auzi valea” şi „Pâc”, iar pe cealaltă parte melodia „Coasa”. Seriile trecute pe disc, 16.468 şi 16.455, indică faptul că acest album a fost imprimat în perioada anilor 1910-1912. Este cea mai veche înregistrare cu vocile lugojenilor de acum peste 100 de ani aflată în posesia unui colecţionar din Lugoj.

disc Vidu vechi

Albumul funcţiona pe un gramofon de 90-100 de turaţii şi are anvelopa originală, unde sunt trecute specificaţii şi instrucţiuni de folosire. Interesant este termenul folosit pentru pick-up-urile acelor vremuri, şi anume Sprech-Maschinen, adică „maşini vorbitoare”. Pe anvelopă este imprimată şi ştampila controlorului de calitate nr. 3, care s-a asigurat că sunetul este la standardele cele mai înalte ale anilor de început al secolului XX. Dr. Dan Traian Demeter intenţionează să poată reda în condiţii de studio nepreţuitul album cu vocile coriştilor lugojeni de acum un veac.

disc Vidu vechi 2

„Am păstrat acest disc în ideea că odată şi odată voi avea posibilitatea să-l duc într-un studio bine dotat, cu aparatură corespunzătoare şi care, mai ales, să poată reproduce aceste melodii ale strămoşilor noştri. Ar fi extraordinar să ascultă, după mai bine de un veac, vocile coriştilor lugojeni de la începutul secolului XX”, ne-a declarat colecţionarul.

Pentru aceasta, trebuie nu numai un ac şi o doză speciale, ci şi un aparat compatibil de redare, care să meargă la turaţia indicată. Raritatea acestor discuri, spune colecţionarul, e dată nu numai de vechime, ci şi din faptul că sunt fabricate din ebonită, material greu şi care se sparge foarte uşor. (c) Cristian Ghinea

 

Read Full Post »

Lugojul a avut bazin de dimensiuni olimpice, foarte apreciat și foarte frecventat în epocă. Din anii 50 și până la sfîrșitul anilor 80, era locul favorit al distracțiilor estivale din oraș. Și – da, a existat un om capabil să ducă până la sfârșit proiectul unui bazin olimpic la Lugoj. Inginerul Mihail (Mișu) Storcevoi merită a fi apreciat pentru acest lucru și nu numai.

Mișu Storcevoi, inginerul care a construit primul bazin olimpic la Lugoj

Ca refugiat de peste Prut, Mișu Storcevoi a ajuns la Lugoj.

”Absolvent a două facultăți (Artele Frumoase – Iași și Agronomia la ”G. Asachi” Iași ), el a lucrat mai întâi la Camera Agricolă, apoi la Sfatul popular, ca inginer șef al Raionului Lugoj, după care a funcționat ca inginer agronom la CAP Hezeriș, de unde a ieșit la pensie. Era orfan, a fost la orfelinat la Chișinău. Apoi, a ajuns pedagog al orfelinatului. Tatăl meu fost un profesionist și un om de o corectitudine deosebită. S-a stins la 30 aprilie 1989”, spune fiica Mihaela, născută Storcevoi, acum stabilită la București.

”Mișu Storcevoi era un bărbat mic de statură, cu părul blond și rar, pieptănat pe o parte. Nu era un bărbat frumos, dar știa să se facă plăcut, încât era preferatul societății. Vorbea limbile rusă, germană și franceză. Era inginer agronom, absolvent al unei renumite facultăți din Chișinău. Cât a lucrat la Sfat, a pus bazele serei de flori, a proiectat parcuri (n.r. – cel de la gară și cel de la ștrand). A adus la Lugoj măslini pentru aceste parcuri și mii de fire de plante și specii exotice. A coordonat construcția pasarelei peste calea ferată și a monumentului eroilor sovietici din Parcul Gării”, spune profesoara Cornelia Mariș, autoarea unei interesante cărți dedicate Cartierului Bocșei din Lugoj.

Bazin olimpic Lugoj anii 60

Realizarea cea mai importantă a inginerului Mihai Storcevoi a fost bazinul olimpic de la Lugoj. El a imaginat de altfel întreg ansamblul ștrand, începând cu prospecțiunile și măsurarea terenului, până la finalizarea investiției. A proiectat și bazinul mare, cel de dimensiuni olimpice, unde se juca polo, căci Lugojul avea o redutabilă echipă de polo, dar și bazinul mic (unde dl. Harry Deutsch da lecții de înot copiilor).

”Cînd bazinul s-a construit în anii 50, au chemat elevii de lice la muncă patriotică, cărau pământul cu roabele, așa s-a lucrat atunci”, își amintește dl. Gheorghe Ştef, de la Clubul de Radioamatori al Casei de Cultură a Sindicatelor.

Diguri naturale din pir, pentru consolidarea malurilor Timișului

Și pentru că tot vorbim de apă și de Timiș, inginerul Storcevoi și-a aplicat cunoștințele de agronom într-un mod inedit.

”A adus zeci de căruțe de pir și a plantat pirul pe malul Timișului, pentru consolidarea malurilor. Era perioada când Timișul venea năvalnic și inunda totul până în centru. Practic, el a realizat un fel de diguri naturale folosind aceste plante de pri, ale căror rădăcini se împleteau și astfel malurile au fost consolidate. Apa se împâslea între aceste rădăcini, care se făceau ca betonul”, povestește profesoara Mariș.

Regretatul artist Gheorghe Vuia, povestitor neîntrecut al Lugojului de altădată,
ne-a lăsat moștenire o evocare plină de umor a distracțiilor la Timiş, pe timp de vară. Artist polivalent al orașului, Vuia era pictor, grafician, ceramist, chiar și designer de reclame. El a imaginat și grafica de pe jucăriile ”made în Lugoj”, care se fabricau la IUPS ”9 Mai”. Astăzi, jucăriile lugojene sunt doar amintire și se cumpără pe siturile de colecționari cu prețuri de sute de lei bucata. La fel, amintire este și Gheorghe Vuia. Personalitate total ieșită din tiparele vremii, Vuia a fost și tipograf, avea acasă o tipografie plană manuală, pe care și-a scos, în ediții foarte limitate, cărți la o ”editură” proprie, pe care a botezat-o ”Editura Autorului”.

DSC07327 - Copy (Medium)

Una din aceste cărți apărute în 1998, în doar cîteva exemplare, se numea “Dân păţaniile lu’ Ion şî Mitru”. Volumul, scris în grai bănăţan, povestește cu savoare despre Kari bacsi și pontonul său pe Timiș.

Franz Karl și pontonul său plutitor, locul de scaldă cel mai râvnit!

“La Lugoj, pe malul stâng al Timişului, lângă Podul de Fier, era un ştrand plutitor pe pontoane ancorate de mal cu lanţuri groase. Proprietar era un şfab: Franz Karl şi noi copiii îi făceam curte ca să ne dea voie să ne cărăm cu sandolina. Tot el era proprietarul băii comunale. Moaţi baci, aşa îl alintam, avea şi o vie în apropiere de armiţia oraşului, cu pomi fructiferi şi stupină. Vinţeler era era Kari baci – coincidenţă de nume – de meserie dulgher, dar se pricepia la toate: la tăiatul şi stropitul viei, la îngrijitul pomilor şi la albinărit. Duminica, ca un bun creştin ce era, îmbrăcat în haine curate, cu cîmaşă albă şi cu cravată cu picăţele, pe care a primit-o de la doamna, de ziua lui, la care nevastă-sa se uita chiorâş, şi se ducea la biserică. La ora douăsprezece, când s-a terminat slujba, se deschideau birturile şi cum era un om ce se respecta, nu putea trece fără a le cerceta şi cum birturi erau ca ciupercile, le vizita pe rând. După ce a terminat cu degustările, încet încet, o lua către casă, cu opriri pentru a-şi regla echilibrul. Când întâlnia câte un trecător, se apuca de discursuri ce numa el le înţelegea, şi cum nimeni nu-l lua în samă, se adresa copiilor care se prefăceau că-l ascultă. Ca încheiere, îi blestema pe Stalin şi pe Hitler, că din cauza lor s-a scumpit şnapsu’. Acasă ajungea la asfinţitul soarelui, treaz şi pocăit”, scria cu umorul său inconfundabil Gheorghe Vuia.

Pentru cei care au parcurs acest text plin de savoare, facem precizarea că ”sandolinele” erau bărcile care navigau pe Timiș. Ele erau denumite cu acest cuvânt special, care nedumerește pe cei străini de oraș și pe lugojenii mai noi. Iar locul de distracție de pe Timiș era numit ”La butoaie”! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

În căutarea locurilor de distracție ale vechilor lugojeni, continuăm plimbarea noastră din centru. Plecăm ”ață” de la Primărie și o luăm pe strada Timișoarei.


”La băieții veseli” – birt cu pistă de popice

Primul popas îl facem acolo unde e acum Banca Țiriac. În colț, era birtul unui evreu numit Weiss. El era și cojocar, dar și vărar (vindea var). Birtul îl ținea la el acasă și era considerat un local mai ”domnos”, pentru că acolo se jucau și popice. În perioada aceea, multe din birturile lugojene nu aveau nume. Erau numite după patroni sau primeau porecla de la mușterii, la vreun șpriț. Așa că birtul lui Weiss a rămas pentru lugojeni ”La băieții veseli”, pentru simplul fapt că băieții care ieșeau de acolo erau… pur și simplu veseli.

”Cliciovan ăl bătrân” și clientul lui de vază

Un alt exemplu de birt numit după patron era al lui ”Cliciovan ăl bătrân” . Aici, client de vază era Costică Abuceanu,, meseriaș bun, zidar, dar căruia îi plăcea să șadă la un pahar de vorbă.
Localurile acestea aveau un avantaj. Peste drum, unde e acum oficiul de pensii, a fost o fabrică de răchie. ”Era un cazan mare de răchie acolo, copiii își amintesc că drumul era plin de sâmburi de prune în care se înțepau vara, când umblau desculți. Era locul favorit al copiilor. Pe acolo coborau la Timiș, unde era o salcă de unde se sărea ”feș” în apă. După ce se răcoreau, se duceau să cumpere pâine de la Neni Cristina, care avea pecărie după sala de sport Ioan Kunst Ghermănescu.

La covaciul Sandu Gură

O altă ”bombă” era pe strada Drăgălina, unde era un fierar renumit (covaci) zis Sandu Gură. El avea o covăcie unde se strângea lume multă, la potcovit caii. În apropiere se găsea birtul unui alt evreu, Brauch, care mai ținea în casa lui ceea ce s-ar numi azi o mică alimentară de cartier. Și acolo se bea la țoi, iar clientela era asigurată de oamenii care veneau la potocovit caii la fierăria lui Sandu Gură. Plus că pe strada Timișoarei erau nu mai puțin de 24 de tăbăcari, oameni cu bani, printre care Toma Dănescu, meșter bogat, Terente Duleanțu și alții.

”Trocadero”, punctul de întâlnire al ofițerilor germani

Coborâm la Podul de Beton și ajungem la ”Trocadero”, nume cunoscut în Lugoj prin sonoritatea lui. Localul era în casa unui neamț pe nume Huth, transformat apoi în Grădinița Germană (Kindergarten) de pe Bucegi. În perioada ocupației din al doilea Război Mondial, ”Trocadero” era localul preferat al militarilor germani. ”Trocadero” a rezistat puțin și pe timpul comuniștilor, până prin 56, după moartea lui Stalin – spune Vasile Belințan.

”Cocoșul de aur”, poreclit ”Cocoronia”

Ajungem la ”Cocoșul de aur”, local emblematic situat la colțul cu strada Buziașului. Localul aparținea doamnei Drinovan, din anii interbelici și până prin 50. Nu se știe de ce, era poreclit ”Cocoronia”. ”L-au poreclit mai târziu Cocoronia, și era prima escală pentru ITL-iști și SMT-iști. A doua se făcea la Acapulco, unde erau kaputt. Plecau de la lucru la două, erau acasă după opt”, adaugă Belințan.

foto meseriasii lugojeni la Kloster, in dealul viilor 1927

Meseriaşii lugojeni, în relaxare la „Kloster” – Dealul Viilor, 1927 (foto din arhiva Sinitean Gheorghe, măcelar)

”Cocoșul de aur” a fost preluat de comuniști și a continuat să existe, până în anii 90, când s-a transformat în „Duo”.
Interesantă este plasarea acestor localuri la intersecții, în puncte cu vizibilitate, dar și în zone cu aflux de clientelă, cum ar fi covăciile sau potcovăriile, dar și alte magazine ale Lugojului de altădată.
În apropierea ”Cocoșului de aur”, ținea un magazin de coloniale doamna Regner. ”Avea magazinul în casa ei, noi copiii îi ziceam casa lui Regneroane, era o femeie în vârstă, avea vreo 70-80 de ani când eram noi mici. Tot acolo era un magazin cu lichioruri, coniac, ceaiuri, al doamnei Bertha Schlessinger, evreică, dar și făbricuța de cuțite a lui Tummerer”, spune Belințan.

Birtul cu clientela în pijamale !

Una dintre cele mai simpatice povești este cea a birtului din Neumanntelep. Inițial, birtul a aparținut lui Neumann, om de vază, care deținea terenurile din cartierul care i-a luat numele. Apoi, l-a vîndut lui Ștefi Moraru, numit așa pentru că avea o moară acolo. În cartier, la colțul străzii Neculuță, mai era Tines Covaciul, care avea potcovărie. Clentela localului era constituită în principal din locuitori ai satelor din jurul Lugojului, care veneau la fierărie, apoi se retrăgeau la umbră, la un ”mac”.

Sinitean Gh macelar 1927

Până aici, nimic deosebit, doar că la birtul lui Neumann erau văzuți frecvent niște domni în… pijamale. Erau bolnavii de TBC care scăpau de la spital, pentru un mic ”tratament”!
Tot acolo, era o cișmea cu apă bună, de unde se aprovizionau cei de pe străzile Jabărului, Neculuță și Trandafirilor. ”Noi, copiii, ne opream la artezică să ne spălăm de la dude, că mergeam pe Jabărului după dude. Era plin de duzi pe ambele părți ale drumului, până la Vamă, cam pe unde e Romantic acuma. Pe acea vreme, Lugojul avea vămi la intrare, pe Timișoarei, în dreptul Rieker de acum, sau pe Caransebeșului, unde era Dacia Service, înainte de pod”, amintește Belințan.
Alte localuri cu nume sonore erau ”Mureșanca” (zis și ”Birtul țiganilor”, cu servire la țoi) sau ”Cornul vânătorilor”. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Older Posts »