Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Un lugojean deţine cea mai veche înregistrare audio a Corului Vidu. Dr. Dan Traian Demeter a achiziţionat de la un cunoscut colecţionar din Timişoara, un disc de la începutul secolului trecut care conţine trei înregistrări originale ale coralei lugojene, care se numea pe atunci Reuniunea Română de Cântări şi Muzică.

Dr. Dan Traian Demeter, nepot al celebrului tenor Traian Grozăvescu şi un pasionat al istoriei lugojene, are în colecţia sa cea mai veche înregistrare audio a Corului Ion Vidu din urbea noastră. Albumul a fost achiziţionat de la universitarul timişorean prof. dr. Ion Iliescu şi datează datează din perioada de dinaintea Primului Război Mondial.

DT Demeter disc Cor Vidu 2

Discul de ebonită „Pathe Platten” fabricat în Germania are imprimate pe o parte melodiile „Auzi valea” şi „Pâc”, iar pe cealaltă parte melodia „Coasa”. Seriile trecute pe disc, 16.468 şi 16.455, indică faptul că acest album a fost imprimat în perioada anilor 1910-1912. Este cea mai veche înregistrare cu vocile lugojenilor de acum peste 100 de ani aflată în posesia unui colecţionar din Lugoj.

disc Vidu vechi

Albumul funcţiona pe un gramofon de 90-100 de turaţii şi are anvelopa originală, unde sunt trecute specificaţii şi instrucţiuni de folosire. Interesant este termenul folosit pentru pick-up-urile acelor vremuri, şi anume Sprech-Maschinen, adică „maşini vorbitoare”. Pe anvelopă este imprimată şi ştampila controlorului de calitate nr. 3, care s-a asigurat că sunetul este la standardele cele mai înalte ale anilor de început al secolului XX. Dr. Dan Traian Demeter intenţionează să poată reda în condiţii de studio nepreţuitul album cu vocile coriştilor lugojeni de acum un veac.

disc Vidu vechi 2

„Am păstrat acest disc în ideea că odată şi odată voi avea posibilitatea să-l duc într-un studio bine dotat, cu aparatură corespunzătoare şi care, mai ales, să poată reproduce aceste melodii ale strămoşilor noştri. Ar fi extraordinar să ascultă, după mai bine de un veac, vocile coriştilor lugojeni de la începutul secolului XX”, ne-a declarat colecţionarul.

Pentru aceasta, trebuie nu numai un ac şi o doză speciale, ci şi un aparat compatibil de redare, care să meargă la turaţia indicată. Raritatea acestor discuri, spune colecţionarul, e dată nu numai de vechime, ci şi din faptul că sunt fabricate din ebonită, material greu şi care se sparge foarte uşor. (c) Cristian Ghinea

 

Anunțuri

Read Full Post »

Lugojul a avut bazin de dimensiuni olimpice, foarte apreciat și foarte frecventat în epocă. Din anii 50 și până la sfîrșitul anilor 80, era locul favorit al distracțiilor estivale din oraș. Și – da, a existat un om capabil să ducă până la sfârșit proiectul unui bazin olimpic la Lugoj. Inginerul Mihail (Mișu) Storcevoi merită a fi apreciat pentru acest lucru și nu numai.

Mișu Storcevoi, inginerul care a construit primul bazin olimpic la Lugoj

Ca refugiat de peste Prut, Mișu Storcevoi a ajuns la Lugoj.

”Absolvent a două facultăți (Artele Frumoase – Iași și Agronomia la ”G. Asachi” Iași ), el a lucrat mai întâi la Camera Agricolă, apoi la Sfatul popular, ca inginer șef al Raionului Lugoj, după care a funcționat ca inginer agronom la CAP Hezeriș, de unde a ieșit la pensie. Era orfan, a fost la orfelinat la Chișinău. Apoi, a ajuns pedagog al orfelinatului. Tatăl meu fost un profesionist și un om de o corectitudine deosebită. S-a stins la 30 aprilie 1989”, spune fiica Mihaela, născută Storcevoi, acum stabilită la București.

”Mișu Storcevoi era un bărbat mic de statură, cu părul blond și rar, pieptănat pe o parte. Nu era un bărbat frumos, dar știa să se facă plăcut, încât era preferatul societății. Vorbea limbile rusă, germană și franceză. Era inginer agronom, absolvent al unei renumite facultăți din Chișinău. Cât a lucrat la Sfat, a pus bazele serei de flori, a proiectat parcuri (n.r. – cel de la gară și cel de la ștrand). A adus la Lugoj măslini pentru aceste parcuri și mii de fire de plante și specii exotice. A coordonat construcția pasarelei peste calea ferată și a monumentului eroilor sovietici din Parcul Gării”, spune profesoara Cornelia Mariș, autoarea unei interesante cărți dedicate Cartierului Bocșei din Lugoj.

Bazin olimpic Lugoj anii 60

Realizarea cea mai importantă a inginerului Mihai Storcevoi a fost bazinul olimpic de la Lugoj. El a imaginat de altfel întreg ansamblul ștrand, începând cu prospecțiunile și măsurarea terenului, până la finalizarea investiției. A proiectat și bazinul mare, cel de dimensiuni olimpice, unde se juca polo, căci Lugojul avea o redutabilă echipă de polo, dar și bazinul mic (unde dl. Harry Deutsch da lecții de înot copiilor).

”Cînd bazinul s-a construit în anii 50, au chemat elevii de lice la muncă patriotică, cărau pământul cu roabele, așa s-a lucrat atunci”, își amintește dl. Gheorghe Ştef, de la Clubul de Radioamatori al Casei de Cultură a Sindicatelor.

Diguri naturale din pir, pentru consolidarea malurilor Timișului

Și pentru că tot vorbim de apă și de Timiș, inginerul Storcevoi și-a aplicat cunoștințele de agronom într-un mod inedit.

”A adus zeci de căruțe de pir și a plantat pirul pe malul Timișului, pentru consolidarea malurilor. Era perioada când Timișul venea năvalnic și inunda totul până în centru. Practic, el a realizat un fel de diguri naturale folosind aceste plante de pri, ale căror rădăcini se împleteau și astfel malurile au fost consolidate. Apa se împâslea între aceste rădăcini, care se făceau ca betonul”, povestește profesoara Mariș.

Regretatul artist Gheorghe Vuia, povestitor neîntrecut al Lugojului de altădată,
ne-a lăsat moștenire o evocare plină de umor a distracțiilor la Timiş, pe timp de vară. Artist polivalent al orașului, Vuia era pictor, grafician, ceramist, chiar și designer de reclame. El a imaginat și grafica de pe jucăriile ”made în Lugoj”, care se fabricau la IUPS ”9 Mai”. Astăzi, jucăriile lugojene sunt doar amintire și se cumpără pe siturile de colecționari cu prețuri de sute de lei bucata. La fel, amintire este și Gheorghe Vuia. Personalitate total ieșită din tiparele vremii, Vuia a fost și tipograf, avea acasă o tipografie plană manuală, pe care și-a scos, în ediții foarte limitate, cărți la o ”editură” proprie, pe care a botezat-o ”Editura Autorului”.

DSC07327 - Copy (Medium)

Una din aceste cărți apărute în 1998, în doar cîteva exemplare, se numea “Dân păţaniile lu’ Ion şî Mitru”. Volumul, scris în grai bănăţan, povestește cu savoare despre Kari bacsi și pontonul său pe Timiș.

Franz Karl și pontonul său plutitor, locul de scaldă cel mai râvnit!

“La Lugoj, pe malul stâng al Timişului, lângă Podul de Fier, era un ştrand plutitor pe pontoane ancorate de mal cu lanţuri groase. Proprietar era un şfab: Franz Karl şi noi copiii îi făceam curte ca să ne dea voie să ne cărăm cu sandolina. Tot el era proprietarul băii comunale. Moaţi baci, aşa îl alintam, avea şi o vie în apropiere de armiţia oraşului, cu pomi fructiferi şi stupină. Vinţeler era era Kari baci – coincidenţă de nume – de meserie dulgher, dar se pricepia la toate: la tăiatul şi stropitul viei, la îngrijitul pomilor şi la albinărit. Duminica, ca un bun creştin ce era, îmbrăcat în haine curate, cu cîmaşă albă şi cu cravată cu picăţele, pe care a primit-o de la doamna, de ziua lui, la care nevastă-sa se uita chiorâş, şi se ducea la biserică. La ora douăsprezece, când s-a terminat slujba, se deschideau birturile şi cum era un om ce se respecta, nu putea trece fără a le cerceta şi cum birturi erau ca ciupercile, le vizita pe rând. După ce a terminat cu degustările, încet încet, o lua către casă, cu opriri pentru a-şi regla echilibrul. Când întâlnia câte un trecător, se apuca de discursuri ce numa el le înţelegea, şi cum nimeni nu-l lua în samă, se adresa copiilor care se prefăceau că-l ascultă. Ca încheiere, îi blestema pe Stalin şi pe Hitler, că din cauza lor s-a scumpit şnapsu’. Acasă ajungea la asfinţitul soarelui, treaz şi pocăit”, scria cu umorul său inconfundabil Gheorghe Vuia.

Pentru cei care au parcurs acest text plin de savoare, facem precizarea că ”sandolinele” erau bărcile care navigau pe Timiș. Ele erau denumite cu acest cuvânt special, care nedumerește pe cei străini de oraș și pe lugojenii mai noi. Iar locul de distracție de pe Timiș era numit ”La butoaie”! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

În căutarea locurilor de distracție ale vechilor lugojeni, continuăm plimbarea noastră din centru. Plecăm ”ață” de la Primărie și o luăm pe strada Timișoarei.


”La băieții veseli” – birt cu pistă de popice

Primul popas îl facem acolo unde e acum Banca Țiriac. În colț, era birtul unui evreu numit Weiss. El era și cojocar, dar și vărar (vindea var). Birtul îl ținea la el acasă și era considerat un local mai ”domnos”, pentru că acolo se jucau și popice. În perioada aceea, multe din birturile lugojene nu aveau nume. Erau numite după patroni sau primeau porecla de la mușterii, la vreun șpriț. Așa că birtul lui Weiss a rămas pentru lugojeni ”La băieții veseli”, pentru simplul fapt că băieții care ieșeau de acolo erau… pur și simplu veseli.

”Cliciovan ăl bătrân” și clientul lui de vază

Un alt exemplu de birt numit după patron era al lui ”Cliciovan ăl bătrân” . Aici, client de vază era Costică Abuceanu,, meseriaș bun, zidar, dar căruia îi plăcea să șadă la un pahar de vorbă.
Localurile acestea aveau un avantaj. Peste drum, unde e acum oficiul de pensii, a fost o fabrică de răchie. ”Era un cazan mare de răchie acolo, copiii își amintesc că drumul era plin de sâmburi de prune în care se înțepau vara, când umblau desculți. Era locul favorit al copiilor. Pe acolo coborau la Timiș, unde era o salcă de unde se sărea ”feș” în apă. După ce se răcoreau, se duceau să cumpere pâine de la Neni Cristina, care avea pecărie după sala de sport Ioan Kunst Ghermănescu.

La covaciul Sandu Gură

O altă ”bombă” era pe strada Drăgălina, unde era un fierar renumit (covaci) zis Sandu Gură. El avea o covăcie unde se strângea lume multă, la potcovit caii. În apropiere se găsea birtul unui alt evreu, Brauch, care mai ținea în casa lui ceea ce s-ar numi azi o mică alimentară de cartier. Și acolo se bea la țoi, iar clientela era asigurată de oamenii care veneau la potocovit caii la fierăria lui Sandu Gură. Plus că pe strada Timișoarei erau nu mai puțin de 24 de tăbăcari, oameni cu bani, printre care Toma Dănescu, meșter bogat, Terente Duleanțu și alții.

”Trocadero”, punctul de întâlnire al ofițerilor germani

Coborâm la Podul de Beton și ajungem la ”Trocadero”, nume cunoscut în Lugoj prin sonoritatea lui. Localul era în casa unui neamț pe nume Huth, transformat apoi în Grădinița Germană (Kindergarten) de pe Bucegi. În perioada ocupației din al doilea Război Mondial, ”Trocadero” era localul preferat al militarilor germani. ”Trocadero” a rezistat puțin și pe timpul comuniștilor, până prin 56, după moartea lui Stalin – spune Vasile Belințan.

”Cocoșul de aur”, poreclit ”Cocoronia”

Ajungem la ”Cocoșul de aur”, local emblematic situat la colțul cu strada Buziașului. Localul aparținea doamnei Drinovan, din anii interbelici și până prin 50. Nu se știe de ce, era poreclit ”Cocoronia”. ”L-au poreclit mai târziu Cocoronia, și era prima escală pentru ITL-iști și SMT-iști. A doua se făcea la Acapulco, unde erau kaputt. Plecau de la lucru la două, erau acasă după opt”, adaugă Belințan.

foto meseriasii lugojeni la Kloster, in dealul viilor 1927

Meseriaşii lugojeni, în relaxare la „Kloster” – Dealul Viilor, 1927 (foto din arhiva Sinitean Gheorghe, măcelar)

”Cocoșul de aur” a fost preluat de comuniști și a continuat să existe, până în anii 90, când s-a transformat în „Duo”.
Interesantă este plasarea acestor localuri la intersecții, în puncte cu vizibilitate, dar și în zone cu aflux de clientelă, cum ar fi covăciile sau potcovăriile, dar și alte magazine ale Lugojului de altădată.
În apropierea ”Cocoșului de aur”, ținea un magazin de coloniale doamna Regner. ”Avea magazinul în casa ei, noi copiii îi ziceam casa lui Regneroane, era o femeie în vârstă, avea vreo 70-80 de ani când eram noi mici. Tot acolo era un magazin cu lichioruri, coniac, ceaiuri, al doamnei Bertha Schlessinger, evreică, dar și făbricuța de cuțite a lui Tummerer”, spune Belințan.

Birtul cu clientela în pijamale !

Una dintre cele mai simpatice povești este cea a birtului din Neumanntelep. Inițial, birtul a aparținut lui Neumann, om de vază, care deținea terenurile din cartierul care i-a luat numele. Apoi, l-a vîndut lui Ștefi Moraru, numit așa pentru că avea o moară acolo. În cartier, la colțul străzii Neculuță, mai era Tines Covaciul, care avea potcovărie. Clentela localului era constituită în principal din locuitori ai satelor din jurul Lugojului, care veneau la fierărie, apoi se retrăgeau la umbră, la un ”mac”.

Sinitean Gh macelar 1927

Până aici, nimic deosebit, doar că la birtul lui Neumann erau văzuți frecvent niște domni în… pijamale. Erau bolnavii de TBC care scăpau de la spital, pentru un mic ”tratament”!
Tot acolo, era o cișmea cu apă bună, de unde se aprovizionau cei de pe străzile Jabărului, Neculuță și Trandafirilor. ”Noi, copiii, ne opream la artezică să ne spălăm de la dude, că mergeam pe Jabărului după dude. Era plin de duzi pe ambele părți ale drumului, până la Vamă, cam pe unde e Romantic acuma. Pe acea vreme, Lugojul avea vămi la intrare, pe Timișoarei, în dreptul Rieker de acum, sau pe Caransebeșului, unde era Dacia Service, înainte de pod”, amintește Belințan.
Alte localuri cu nume sonore erau ”Mureșanca” (zis și ”Birtul țiganilor”, cu servire la țoi) sau ”Cornul vânătorilor”. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Caius Brediceanu ministru plenipotentiar la vatican

Caius Brediceanu, ministru plenipotenţiar la Vatican 1929 (courtesy Patricia Manea)

Read Full Post »

Istoria neconvențională a Lugojului este ca o carte mereu deschisă, din care aflăm noi și noi povești. Uneori, povestitorii se întâmplă să nu mai fie printre noi, dar mărturiile lor, care nu se află în arhive oficiale, sunt din ce în ce mai prețioase, odată cu trecerea timpului. Vasile Belințan, alături de care am realizat nenumărate materiale pentru ”Redeșteptarea”, este nu numai președintele Corporației Meseriașilor din Lugoj, ci și un păstrător al mărturiilor olografe aparținând meseriașilor de pe vremuri, care azi au trecut în eternitate: Petru Siniteanu (croitor), Francisc Belințan (maistru mozaicar), Tibi Gașpar (măcelar), Petru Socaci (pietrar-mozaicar) și ale altora. Din aceste mărturii vă oferim și noi un tablou viu al Lugojului de odinioară, cu legende ale locurilor și oamenilor care au trăit aici. Începem serialul nostru cu fostele locuri favorite de distracție ale lugojenilor.

”Birtul Meseriașilor”, unde l-au luat cu parul pe Ceaușescu

”Birtul meseriașilor” este locul de pornire al unei întâmplări istorice care l-a avut ca protagonist pe fostul lider comunist Nicolae Ceaușescu, aflat în plină ”tinerețe revoluționară”. În campania din 46, intens fraudată de BPD (Blocul Partidelor Democratice, ”mama” viitorului PCR), Ceaușescu venea la Lugoj să agite spiritele. Din perioada cât a fost deținut la Caransebeș, știa că aici este un centru meșteșugăresc puternic și i s-a părut o idee bună să încerce să întoarcă pe calfe și pe ucenici (văzuți ca și ”clasa munictoare”), contra maistorilor (văzuți ca și patroni, ”exploatatori”). Realitatea era că relațiile patron-angajat erau mult mai bune pe acea vreme, așa că mișcarea de instigare a eșuat lamentabil. ”Maistorii, adunați la Birtul meseriașilor, au aflat de intențiile agitatorului și l-au luat cu parul pînă la gară, unde Ceaușescu a luat un tren motor până la Buziaș, unde a făcut un popas la Ioani Bacsi, un șuștăr (cizmar), pe care îl cunoștea și regretatul Petru Siniteanu”, spune Vasile Belințan, președintele Corporației Meseriașilor. Interesant este că în anii 70 a fost turnat la Lugoj filmul ”Patima”, care exprima exact pe dos, din perspectiva vremii, realitățile lumii meseriașilor lugojeni.

”Unde l-or pușcat rușii pe Crețu”

Birtul din Buchin, situat pe strada Caraiman, era cunoscut de lugojenii vechi drept ”birtul unde l-or pușcat rușii pe Crețu”. Acest Crețu era un meseriaș destul de cunoscut din Lugoj. Tatăl lui era șofer de camion, în subordinea primăriei. Cât timp au fost rușii în oraș, Crețu cel tânăr se afla la birtul de pa Caraiman, la un chef cu prietenii. Fiind chercheliți, au chemat birja (”fiacărul”) să plece acasă. Când s-au urcat, rușii i-au somat să se dea jos, să ia ei birja. Crețu nu s-a conformat și a fost împușcat – povestea Tibi Gașpar.

foto meseriasi sediu 1922

Meseriaşii lugojeni la sediul Corporaţiei – 1922 (foto arhiva Vasile Belinţan)

”Te-ai scris pe caiet la Donică!”

Un local celebru al Lugojului de odinioară era Birtul lui Donică. Clădirea era lipită de actuala Primărie, în spate, unde sunt acum rastelele de biciclete. Localul avea trepte, iar sus se bea la ”țoi”. Tot acolo în zonă, unde acum e statuia lui Eftimie Murgu, era tipografia lui Gheorghe Țăran, unde se tipărea și ziarul meseriașilor. Ceva mai încolo se găsea Birtul Meseriașilor, fondat înainte de 1880 (primul statut al Corporației Meseriașilor din Lugoj a apărut la 1884 și a fost retipărit la 1927). Donică, patronul, cu şorţ alb peste burdihan, cobora duminică la prânz treptele localului și le făcea semn unora din maistori, să se abată pe la el în drum spre Birtul Meseriașilor. Deschidea un ”bufari” (un catastif, un registru mare) în care erau trecuți toți șegârții (ucenicii) și toate calfele care mergeau la Donică, peste săptămână, pentru un țoi de răchie (”poșârcă”), iar maistorii achitau aceste datorii. Săptămâna următoare, sâmbăta pe la 6 seara, înainte de ase da liber, se făcea plata la ateliere, la șegârți și calfe. Maistorii aveau notate în carnet datoriile de la Donică. Iar când angajații întrebau: ”dar bine, dom maistor, dar sunt mai puțini bani?”, maistorul răspundea: ”Las că știu că ai trecut pe la Donică!”. Pentru că Donică îi ținea la curent cu toate datoriile angajaților, nu mergea cu câr, cu mâr!

”Măistorițele” țineau mai abitir socoțile !

Dar mai abitir țineau socoțile măistorițele, adică soțiile maistorilor. Erau numite așa și dacă nu aveau de-a face cu o meserie, doar că erau neveste de patron și foarte atente la banul cheltuit. Deseori, îl trăgeau pe soț de mânecă să fie atent la cheltuieli. ”Să nu izâdiți!” – adică să nu aruncați banii în vânt, le spuneau măistorițele soților nechibzuiți.
(c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Unul dintre interviurile importante realizate în ultima perioadă: Ingo Glass, sculptor de anvergură europeană.

tentv ingo glass

Năcut în oraşul de pe Bega, Ingo Glass poate fi considerat un mare artist aparţinând deopotrivă şi oraşului nostru. Iniţierea în sculptură şi-a făcut-o în lucrând cu profesoara Elisabeta (Elisabeth) Popper, la Şcoala de Artă din Lugoj, o sculptoriţă de renume, care a studiat la Viena cu marele Anton Hanak. Bacalaureatul şi-l ia tot la Lugoj, în anul 1960, ca absolvent al fostului Liceu nr. 1 – actualul Colegiu Naţional “Iulia Hasdeu”. Studiile şi le-a desăvârşit la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, apoi a devenit asistent la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti şi referent la casa de Cultură „Friedrich Schiller”. Este Cetăţean de Onoare al Timişoarei şi a primit Cheia Oraşului Lugoj.Din 1979, Ingo Glass devine cetăţean german (cetăţenia română fiindu-i retrasă) şi se stabileşte la München, în Germania.

Read Full Post »

Titlul de campion european obţinut la Split, în 1972,  este unicat în istoria sportului lugojean

Ultima mare performanţă a unui lugojean înaintea titlului european cucerit de Robert Papp i-a aparţinut lui Claudiu Zanier. Campion european la lupte libere în 1972, Zanier a avut de înfruntat nu numai adversarii de pe saltea, ci şi restricţiile impuse de regimul comunist.

Claudiu Zanier s-a născut la Lugoj, în 23 iunie 1953. Locuind pe strada Cuza Vodă, a urmat cursurile Şcolii Generale nr. 6. Ulterior, a urmat Şcoala Tehnică de Tipografie din Bucureşti, urmând să devină tipograf. Însă adevărata sa chemare, cea care i-a adus faima europeană, era cu totul alta.

De mic copil, marea sa pasiune au fost luptele. A făcut primii paşi în acest sport sub îndrumarea antrenorului George Luca la Clubul A.S. „Vulturii” Lugoj. Patru ani consecutivi, între 1967 şi 1970, a ieşit campion naţional la lupte libere, mai întâi la juniori mici, apoi la juniori mari.

Un titlu european pentru „Steaua” şi „Vulturii”

O prevedere a regulamentului Federaţiei Române de Lupte i-a fost de mare folos, permiţându-i să lupte la seniori. Regulamentul obliga antrenorii să introducă un junior la categoriile 52-57-62-68 kg şi unul la categoriile 74-82-90 kg şi grea. El lupta la 52 de kg, deşi uneori era sub greutate.

Ajuns la vârsta de 19 ani, mai adaugă în vitrină un titlu de campion naţional la tineret. Talentul său atrage atenţia responsabililor din capitală, aşa că, la 19 ani, e încorporat la Clubul „Steaua” Bucureşti, performanţele sale contând atât pentru „Steaua”, cât şi pentru „Vulturii”.

Claudiu Zanier

Această perioadă este cea care îi aduce cea mai mare performanţă din cariera: titlul de campion european de juniori, în 1972, la Split (Croaţia, fosta Iugoslavia). În acelaşi an, iese şi campion naţional la seniori. Au urmat succese internaţionale – medalia de aur la turneele din Ungaria şi Iugoslavia, medalia de argint în Germania Răsăriteană. După servicul militar, se întoarce la Lugoj, unde continuă activitatea ca sportiv şi antrenor secund la „Vulturii”.

Turneele din Occident, interzise lui Zanier

Antrenorul Emil Vanea e convins că „Zanier a fost o mare valoare, însă, ca şi alţi sportivi de etnie germană, a fost împiedicat să participe la marile turnee organizate în Occident, de frică să nu fugă. Participa doar la turneele organizate în ţările comuniste. În plus, Zanier a ţinut mult la Lugoj şi a refuzat oferta de a se stabili la Bucureşti, unde i-ar fi oferit alte condiţii de performanţă”.
Pe fondul acumulării acestor nemulţumiri, Claudiu Zanier profită de şansa întregirii familiei şi răspunde chemării fratelui Toni, stabilit în Germania. Părăseşte România în 1977, urmat la scurt timp de soţia sa Rodica şi se stabileşte la Boblingen, lângă Stuttgart, oraş în care şi-a găsit de lucru. În prezent locuieşte la Ehningen, după o perioadă la Sindelfingen. Fiind plecat ca sportiv cu acte în regulă, a continuat cariera de luptător în Germania, apoi de antrenor la echipe din Liga I şi Liga a II-a.

Era făcut de Dumnezeu pentru lupte!

Specialişti precum Emil Vanea, Luca Rădoi sau fostul luptător Gheorghe Bologa îl consideră pe Zanier cel mai bun luptător al generaţiei ’70.

„La vremea sa, titlul de campion european a fost o performanţă cu adevărat excepţională. Era făcut de Dumnezeu pentru lupte! În acei ani, noi nu aveam tradiţie la luptele libere, iar majoritatea covârşitoare a performanţelor aveau loc la greco-romane. La greco-romane, concurau de fapt doar câteva echipe: URSS, România, Bulgaria, ocazional RDG sau Ungaria. La libere însă, pe lângă ţările comuniste, erau luptători redutabili din SUA, Iran, Japonia etc. Deci concurenţa era concurenţa era mult mai dură”, spune Emil Vanea.

Antrenorul Luca Rădoi consideră că Zanier avea rara calitate de a fi putut lupta şi la libere, şi la greco-romane.

De fapt, „el îmbina stilul greco-romanelor cu cel de la libere. Era foarte puternic şi, dacă obţinea un punct, era imposibil să-l recuperezi, pentru că se apăra foarte bine. Cam ca italienii la fotbal! Era foarte inteligent în luptă, iar stilul lui amintea de cel inaugurat de americani în anii ’30”.

La rândul său, profesorul Mircea Popescu susţine că generaţia lui Zanier a fost una de mare valoare, în rândurile sale numărându-se Constantin Ardelean, vicecampion balcanic la lupte libere, sau Gheorghe Bologa, viitorul consilier judeţean. Performanţa lui Zanier rămâne şi în prezent cea mai bună performanţă a Lugojului la lupte libere.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Older Posts »