Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

mozaic Sf Vasile cel Mare

Sf. Vasile cel mare, biruitorul comunismului

Mozaicul de pe faţada fostei Case de copii şcolari-fete de pe strada Caransebeşului este un monument de artă care face parte din patrimoniul naţional. Opera aparţine renumitului pictor academic Virgil Simonescu, fiu al Lugojului, şcolit la Academia de Belle Arte din Munchen. După ce a supravieţuit regimului comunist, mozaicul se pregăteşte pentru confruntarea cu o altă orânduire, cea aşa-zis capitalistă, la fel de originală şi plină de neprevăzut ca şi precedenta. 

Mozaicul de pe faţada fostei case de copii, reprezentându-l pe Sfântul Vasile cel Mare, patronul spiritual simbolic al fostei Şcoli Normale din Lugoj, a fost montat odată cu lucrările de construcţie a clădirii, în anul 1900. Este realizat din sticlă de Murano de către meşteri italieni, după desenul ilustrului pictor neo-bizantin Virgil Simonescu, care poseda şi această artă (rară) a picturii pentru mozaic. Este una din puţinele lucrări de artă monumentală din oraşul nostru şi are valoare patrimonială.

Artă conservată prin… ascundere

Până în anul 1985, această adevărată comoară a stat ascunsă sub o tablă albastră, decolorată, pe care era desenată stângaci fosta stemă a ţării, cu inscripţia Casa de Fete. Probabil impresionate de frumuseţea mozaicului, autorităţile staliniste au preferat să nu distrugă cu ciocanul această icoană murală (aşa cum s-a întâmplat în alte părţi), ci au găsit soluţia de compromis a ascunderii ei sub o tablă oarecare. Persoana care a acţionat decisiv (şi salutar) în acest sens este d-na Elena Barbăroşie, fosta directoare a Şcolii generale nr. 6 Lugoj, care a acoperit cu var mozaicul ce a fost apoi pus sub tabla respectivă. Paradoxal, tocmai acoperirea lucrării a conservat-o în condiţii demne de invidiat, strălucirea sa impresionând şi astăzi trecătorii care găsesc de cuviinţă să-şi ridice capul spre frontonul impozantei clădiri de pe strada Caransebeşului.

Lugoj, Palatul Episcopal ”Sfântul Vasile cel Mare” Foto Cristian Ghinea

Aşadar, după decenii de întuneric (mai bine de 40 de ani) Sfântul Vasile a ieşit la lumină odată cu importantele lucrări de reparaţii capitale efectuate în anul 1985 şi pentru care s-a cheltuit suma de 500.000 de lei. Suma era foarte mare pentru acele vremuri, când o Dacie costa 66.000 de lei, iar o casă, în jur de 100.000. Directoarea de atunci a instituţiei, prof. Ileana Popârlan, a făcut demersuri pentru a lăsa descoperită lucrarea, demersuri bineînţeles refuzate, însă directoarea s-a făcut că nu aude, nu înțelege, schelele au fost date jos… iar lucrarea a rămas la vedere, în plin regim comunist, pe faţada unei instituţii de învăţământ.

Simonescu, sponsorizat de ”greii” vremii

Atunci când vine vorba despre marii oameni de cultură ai Lugojului, automat ne vin în minte nume ca Vidu, Grozăvescu sau Filaret Barbu. Mai rar se vorbeşte despre personlitatea lui Virgil Simonescu, picttor de mare talent, care s-a bucurat de simpatia şi încredera unuor oameni cu greutate din Lugoj, care i-au sponsorizat studiile în străinătate. Cursurile la Academia de Arte Frumoase din Munchen au fost finanţate de exemplu de d-rul Mihail Bejan, notar public, pentru care pictorul trebuia să realizezeze copii (reproduceri) după tablouri de Rubens, Van Dyck, Rembrandt, Tizian etc. precum şi de dr, Valeriu Branişte, director al ziarului românesc ”Drapelul”, cu mare influenţă în epocă.

Desigur, doar intelectualii lugojeni nu puteau să acopere costul studiilor, aşa că s-a apelat la sprijinul Bisericii Ortodoxe Române, care-l avea drept cap la Lugoj pe dr. George Popovici, protopop şi om de aleasă cultură. Se ştie că Biserica i-a acordat lui Simonescu o bursă de 400 de coroane, suplimentată ulterior la 600 de coroane, prin consiliul parohial, format din George Popovici, Mihail Bejan, Dimitrie Florescu, dr. George Dobrin (viitorul prim prefect român al judeţului Severin), Nicolae Petrovici, Pahomie Avramescu, dr. Ştefan Popovici şi dr. Cornel Jurca.

Biserica, sponsor al artelor

În mini-muzeul de artă bisericească a Protopopiatului din Lugoj se păstrează o scrisoare foarte interesantă, din 1 martie 1905, în care Simonescu cere ajutor Bisericii pentru continuarea studiilor: “Mult onorat comitet! Subsemnatul am fost ajutat în decurs de doi ani cu câte 400 cor. din partea Sf. Biserici Greco-Ortodoxe Române din Lugoj ca să pot urma cursul de pictură la Academia din Munchen, având dorinţa a mă perfecţiona în artă. Studiul picturii cere spese enorme, iar eu neavând de unde acoperi aceste spese, rog Onoratul Comitet a-mi majora ajutorul annual cu câte 200 cor., pentru care sumă eu mă oblig a picta pentru Sf. Biserică 40 de iconiţe de aramă. Rog Onoratul Comitet a-mi vota ajutorul sus-amintit ca să pot învinge greutăţile cu care trebuie să lupt pentru a studia arta picturii. Umilit serv, Virgil Simonescu, student arte.

Cererea i-a fost aprobată de consiliu, cu o condiţie însă: „numitul student să nu-şi mai întrerupă studiile de aici înainte”.

Moştenirea lui Simonescu – altă salvare miraculoasă

Aşadar, Virgil Simonescu a fost ajutat de biserică nu numai cu binecuvântări duhovniceşti şi urări de bine, ci şi cu o bursă substanţială. Mai mult, i s-a înlesnit un prim contract: a fost angajat să picteze biserica din Boldur – prima biserică pictată de maestrul lugojean.

Moştenirea lui Virgil Simonescu poate fi admirată zi de zi şi azi la Lugoj. Putem spune că Simonescu, care a trăit între anii 1881-1941, nu a murit niciodată. În colecţia de artă a protopopiatului din Lugoj  se află câteva picturi de dimensiuni mari, precum portretul ctitorului bisericii cu două turnuri, Gavril Gurean – copie la scară naturală după originalul din biserică realizată în 1911, ”Pantocratorul” – tempera, 128/128 cm, ”Cei patru evanghelişti” – patru picturi (119/119 cm), ”Biserica mare din Lugoj, înainte de restaurare” (100/70 cm) şi ”Maica Domnului rugătoare” (83/67 cm).

Însă cea mai celebră capodoperă a sa va rămâne pentru posteritate pictura Catedralei Române Unite din Lugoj, la cererea episcopului Alexandru Nicolescu. Pictura, inaugurată la 7 octombrie 1934, în ziua congresului Asociaţiunii Generale a Românilor Uniţi, a fost foarte mult apreciată de însuşi Regele Carol al II-lea şi de membri ai guvernului român care au asistat (cinste rară!) la acel dublu eveniment.  Pictura a fost restaurată între anii 1998-2000 de către pictorii restauratori Ludovic Miltaller senior şi junior (unul de 75 de ani, celălalt de 50 de ani) din Arad, la cererea actualului episcop unit de Lugoj, PSS Alexandru Mesian. Restaurarea s-a făcut centimetru cu centimetru, la toate cotele catedralei, până la înălţimea boltei, folosind guaşe-tempera şi foiţă de aur. PSS Mesian îşi aminteşte că cei doi restauratori, care lucrau zi lumină, până după ora 22, doar cu o pauză de masă, au spus în repetate rânduri că pictura lui Simonescu, realizată în tehnică tempera, de caseină, după reţetele, culorile şi materialele unei fabrici din Dusseldorf, Germania, este una din cele mai frumoase picturi neo-bizantine din toată Europa. Merită menţionat faptul că toate personajele de pe impresionanta boltă a clădirii sunt în mărime naturală, astfel încât cei doi artişti urcaţi pe schele păreau că fac parte din ceata sfinţilor…

În acest fel, opera lui Simonescu a fost salvată şi redată Lugojului pentru încă sute de ani de acum înainte.

Cristian Ghinea, ”Redesteptarea” 787, 2006

Read Full Post »

Hello my friends, RoMadCars here! Celor cărora nu le sună cunoscut, le spun, mai treceți din când în când pe canalul meu de YouTube. Lăsați un comentariu, un like, abonați-vă, dacă vă place. E o experiență relaxantă, nu e cu politică, nu e cu înjurături, nu e despre mine, nu mă laud singur… E cu un hobby. Iar la întrebarea: da’ ție ce îți iasă la faza asta?, răspunsul este: nimic! Dacă prin ”nimic” se înțelege comunicarea în limba engleză (pentru că l-am dorit un canal universal), prieteni din toată lumea, din Indonezia până în Brazilia, din SUA până în India plus filmare, montaj audio-video, text, voce, traducere, toate îmi aparțin. Efort degeaba? Pentru mine, nu. Cred în bucuria dezinteresată a pasiunii, într-o lume în care ”interesul poartă fesul”. Respectul meu tuturor (sunt câțiva și din Lugoj) celor care cultivă vloguri sau bloguri de calitate!

https://www.youtube.com/channel/UClSJdnzlXW_xKusfycdciUA

Read Full Post »

Printr-un ordin recent al Ministerului Tineretului și Sportului, profesorul Dorin Mihai Jitaru a devenit Antrenor emerit. Este un titlu mai mult decât meritat, ca recunoaștere profesională a unei cariere de antrenor care s-a întins pe parcursul a patru decenii (1963-2003).

Antrenorul Dorin Jitru și echipa CSS Banatul Lugoj 1990

Venirea la Lugoj a antrenorului Dorin Jitaru a pus piatra de temelie a performanțelor actuale ale voleiului lugojean. Să nu uităm că profesorul Jitaru acumulase experiență la CFR Timișoara, Universitatea Timișoara și mai ales la divizionara A, Farul Constanța, o forță a voleiului feminin din România. La cârma echipei Farul, Dorin Jitaru a obținut două titluri de vicecampioană națională (1980 și 1981), cu participări în cupele europene și cinci medalii de bronz (1977, 1978, 1979, 1982, 1983).

”În 1984, când m-am transferat la Lugoj, CSM avea echipă în campionatul județean, CSS era retrogradată din Divizia școlară, iar catedra de volei de la Școala Sportivă era desființată. În februarie 1985, la ședința de analiză a sportului lugojean, am promis că junioarele iau titlul național în 5 ani și, în 7-8 ani, intrăm în Divizia A. pe moment, diferența între zîmbete și râsete nu a fost prea mare, dar, în luna mai 1990, CSS Lugoj devine Campioana României la Junioare, iar în aprilie 1993, CSS Banatul Lugoj promovează în divizia A”, rememorează Jitaru.

Profesorul Jitaru este cel care a adus voleiului lugojean cea mai mare performanță pe plan intern, și nume titlul de Campioană națională cu echipa de junioare I, în anul 1990.

Echipa Lugojului, campioană națională

Povestea incredibilă a acelui titlu național este cea a unei performanțe pregătite de intrarea în Divizia B, după un meci de… infarct, despre care antrenorul emerit își amintește cu aceeași emoție, ca în urmă cu 30 de ani: ”A fost un turneu final de șase echipe, la Sala Floreasca din Capitală. În acel an, ca să sprijine intențiile Bucureștiului, au dat voie unor junioare care jucaseră în Divizia A să joace la Calculatorul și la Spartac București. Așa că am avut un turneu de o valoare extraordinar de ridicată. Alături de Spartac, Calculatorul și CSM Lugoj, mai erau Oradea și Oltcit Craiova, o echipă redutabilă, campioana en titre a României la junioare, plus Comerțul Constanța, cu foste jucătoare de Divizia A. În prima etapă, am avut meci cu Calculatorul. Ne conduceau cu 2-0 la seturi și aveau 9-0 în setul trei. Situație disperată! Dar Georgiana (n.r. – Jitaru) a luat atunci meciul pe cont propriu, a început să pună mingi pe colțuri, pe centru și am revenit miraculos. De la 0-9 am câștigat cu 15-11, iar setul doi l-am adjudecat cu 15-2. S-a făcut 2-2 la seturi. În al treilea, am avut noi 14-13 și zic, măi, te pomenești că vom câștiga! Apoi, 15-14 pentru București și am crezut că e gata. Facem noi 16-15, hai că mai avem o șansă! Și tot așa, s-a dus scorul până la 21-19. Așa s-a scris istoria primului meci, meciul care ne-a lansat! Apoi, cu Oradea, am câștigat fără emoție. Cele șase titulare de atunci erau Oana Brudiu și Georgiana Jitaru – ridicătoare, Florentina Itu – secund, Monica Szabo – centru, Corina Loch și Lenuța Tudose, ultima venită de la Galați. Acesta era sextetul de bază, care a adus o victorie miraculoasă”.

Turneul final din 1990, câștigat de echipa noastră, s-a jucat la Lugoj, la 13 mai 1990, cu Piatra Neamț, Dinamo București, CSS Craiova, CSS Caransebeș. Echipa campioană națională, CSS Lugoj: Oana Lungulescu, căpitan de echipă, Gabi Schoberle, la 14 ani și jumătate, cea mai bună trăgătoare din țară, în urma acelui turneu, Amelia Nicolae, Dorina Lobonț, Mihaela Muntean, Dana Șipoș și Steluța Horvath.

În îndelungata sa activitate, profesorul Jitaru a promovat 28 de sportive la loturile naţionale de junioare și senioare, printre care o Maestră Emerită a Sportului și 10 Maestre ale Sportului.

De la CSS Banatul Lugoj, acestea au fost: Cristina Schragner (Maestră a Sportului) –lot naţional de senioare 1983-1984, transferată la Ştiinţa Bacău; Claudia Mutaşcu, lot naţional de senioare 1984-1985, transferată la Dacia Piteşti; Simona Orţan, lot naţional de senioare, transferată la Dinamo Bucureşti; Marinela Lungu, lot naţional de junioare, 1990-1991; Delia Chiran, lot naţional de junioare, 1990-1991; Rodica Ciurescu, lot olimpic de junioare Bacău, 1996-1998; Oana Lungulescu, lot naţional de junioare, 1990-1991 și Mihaela Covăcescu, lot naţional de junioare 1986-1987, participantă la turneul internațional de junioare de la Phenian, R.P.D. Coreeană.

Adresăm calde felicitări profesorului Dorin Jitaru pentru această binemeritată recunoaștere!

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Cine își închipuia, la începutul lui 2020, că într-un an rotund, aparent frumos în perfecțiunea lui numerologică, se pot întâmpla atâtea? Că romanele științifico – fantastice, pe care le devoram în perioada copilăriei, vor deveni realitate? Că ”Germenul Andromeda” se va desprinde din paginile genialului scriitor american Michael Crichton și va ajunge la ușile noastre? Că masca, privită ca un accesoriu ”exotic”, purtat din proprie inițiativă în țările Orientului Îndepărtat, va defini noua noastră normalitate?

Un banc… trist, care din păcate nici nu e banc, spune că rușii, pe timpul războiului, regretau vremurile de dinainte, cele cu Gulagul, cu arestările, cu poliția politică. Alea erau vremurile bune! Mai bine cu duba la ușă, decât afară, în ger și sub bombe!

E drept, Cassandrele ne tot avertizau, încă de la sfârșitul lui 2018, despre o criză economică globală. E drept, Forumul de la Davos, ca entitate – știe el ce știe! – vorbea public despre Marea Resetare. Dar iată că acum, în anul de grație 2020, viața bate ”filmul”. Este și greu să faci un bilanț. Toate s-au aglomerat într-un ritm incredibil, de parcă bătrâna planetă vrea să ne avertizeze că răbdarea ei a ajuns la limită.

Mai ieri, prin ianuarie, aflam de nenorocirea de la Wuhan. Deși era vorba de o mega metropolă, mai mare ca Londra sau Parisul, priveam detașați spectacolul din celălalt capăt al lumii. A urmat apoi odiseea vasului de lux ”Diamond Princess”, unde s-au infectat 712 pasageri din 3.711 (13 morți). Când ”Prințesa” n-a fost primită în niciun port al lumii, fiind într-un final blocată la Yokohama și întâmpinată de medici în costume ”spațiale”, am știut că ceva cu adevărat grav se întâmplă. Viața a bătut din nou „filmul” când, ca într-un scenariu apocaliptic, marile metropole ale lumii au devenit pustii, iar animalele sălbatice și-au reclamat, treptat, teritoriul… În primele zile din 2020, o producție cinematografică cu așa subiect ar fi fost considerată ridicolă, exagerată. Acum, ar fi deja depășită.

România n-avea cum să scape din vâltoare. Ne-am mișcat, ca de obicei, cu viteza unei țestoase bătrâne, am luat la mișto, ne-am întrecut la postat bancuri și caricaturi pe facebook. În ianuarie, când am cumpărat, la preț de nimic, 20 de măști, farmacista m-a privit ciudat: hai, domnule, chiar așa v-ați speriat? Cred că asta a fost atitudinea și la București: iar asiaticii ăștia cu virușii lor, cu gripa aviară, cu porcul nebun și liliacul gripat! O să treacă. Și uite că n-a trecut de la sine, nici cu cremă de gălbenele, nici cu castraveți și nici dacă bei o cană de detergent, cum au înțeles unii.

Dacă există o morală a fabulei, aceasta este ”expect the unexpected”! Așteptați-vă la ceea ce nu este de imaginat, adaptați-vă, comunicați on line, învățați lucruri noi, regândiți-le pe cele vechi, reacționați prompt. Lecția lui 2020 este că noua normalitate este deja normalitate, că viitorul nu mai stă la ușă, el este deja aici, în cotidian, printre noi. Și că, da, viața bate ”filmul”!

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Îngerii au nume

Îngerii au nume. Bunica din partea mamei, Adina Picu, în tinerețe. Frumusețe și bunătate, din prima și până în ultima clipă a vieții. Un om care știa să fie auto-ironic (semn al nobleței de caracter, cine mai practică auto-ironia azi?!), o amintire minunată a copilăriei și adolescenței mele.

Read Full Post »

Read Full Post »

Eugen Curelici foto facebook

Eugen Curelici a câștigat Marele Premiu al Concursului InHabited organizat de ”Petec de Cultură”, cu un clip video de coregrafie. Premiul a fost obținut la categoria ”Muzica locuită de dans”. Alături de lugojeanul Eugen Curelici, a fost premiată și bucureșteanca Sabina Costinel, cea care a realizat clipul video.

PETEC este o platformă interdisciplinară de producție, cercetare și educație în domeniul artelor performative. Proiectul a fost sponsorizat de Ministerul Culturii și s-a bucurat de o participare numeroasă și de calitate: 50 de artiști la categoria dans și 25 la categoria muzică.

Eugen Curelici aduce mulțumiri juriului și explică viziunea sa artistică: ”Ideea de bază care m-a inspirat și pe care am încercat să pun accent a fost contrastul dintre monocromia cadrului, care aparent simbolizează un spațiu sterp, inert și lipsit de substanță, dar care în esență, de fapt, are ancrasată în materia energetică memoria unor sentimente și stări sufletești ce au rămas întipărite în mijlocul acestor pereți dureros de gri și reci”.

”Te ține angajat în poveste și efectiv corporalizează muzica”

Motivația juriului a fost următoarea: ”Este un one-shot, foarte proaspăt, cu un vizual curat, cromatic, foarte inspirat și captivant. Mișcarea camerei curge fluid, bine coordonată, sincronizată cu mișcarea performer-ului, care sparge cursivitatea dinamicii prin elemente variate din umbrela popping-ului. Este un film foarte simplu și foarte amplu în același timp, care știe ce vrea, a cărui simplitate și aparente limitări îi devin ușor punctele forte. Te ține angajat în poveste și efectiv corporalizează muzica. E ca o rugăciune de dans (…) Performer-ul redă senzația unei conexiuni cu memoria locului, pe care o traduce în corp, printr-un limbaj de mișcare plasat la intersecția dintre dans urban și dans contemporan. Prin paleta de culori a vestimentației atent aleasă, performerul apare ca o reflexie a spațiului pe care il populează. Construcția cinematografică și coregrafică arată profesionalism, totul este asortat și realmente integrează muzica 100 %”.
Eugen Curelici este un tânăr artist din Lugoj. A urmat clasele primare la Școala ”Anișoara Odeanu”, apoi liceul la ”Brediceanu”. A continuat studiile la Facultatea de Arte a Universității din Timișoara și, în prezent, este performing artist al Teatrului Național din Timișoara. În această calitate, a participat la spectacolul ”Rambuku” al TNT, care a luat Premiul UNITER la categoria cel mai bun spectacol de teatru în anul 2018. Îi adresăm felicitări și mult succes în cariera artistică!
Cristian Ghinea

Read Full Post »

La numai 51 de ani, s-a stins un promotor de seamă al ecumenismului la Lugoj. Pastorul reformat Csaba Fazakas a fost protopop al Bisericii Reformate din Timișoara – Cetate. A fost preot la Lugoj din aprilie 2000 până în 2008, când a fost ales preot la Timișoara.

Între timp, din 2003 și până în 2016, a fost protopop de Timiș. ”A fost un om de bază al ecumenismului din Lugoj și inițiatorul ideii marșurilor pascale municipale în anii 2000”, spun reprezentanții bisericii reformate. A fost și un om de cultură, organizator al unor acțiuni culturale de calitate, apreciate de publicul lugojean.

Csaba Fazakas s-a stins la data de 8 mai 2020. O zi de doliu nu numai pentru Biserica Reformată, ci pentru toate cultele din Lugoj.

Read Full Post »

Cu siguranță, nu este comod să ne păstrăm igiena mentală în condiții de izolare prelungită, dar asta nu înseamnă că nu putem face ceva care să ne ridice suportul emoțional chiar și în această situație pentru care, cel puțin la început, nu am avut o strategie de adaptare. Dacă vrei să supraviețuiești, te adaptezi, este o chestiune biologică! Beatrice Franțescu, psiholog și profesor la Liceul ”Coriolan Brediceanu” din Lugoj, dă câteva sfaturi utile pe timp de izolare.

”Consider că în această perioadă avem două posibilități: a sta și a ne plânge, fără a face ceva sau a lua taurul de coarene și a ne mișca într-o direcție care să dea sens vieții, pentru că altfel gândurile negative ne copleșesc. Iar cu anxietatea și depresia nu este de glumit, dovadă și cele două cazuri de sinucideri înregistrate în această perioadă, la Lugoj”, spune Franțescu.

Starea de bucurie stimulează creșterea imunității

Beatrice Franțescu insistă pe faptul că ”starea de fericire, de bucurie, crește secreția de endorfine, ceea ce face ca sistemul imunitar să devină mai puternic”.

Fotografie0013

foto: Cristian Ghinea

Perioada de izolare poate însemna un interval în care puteți medita mai des, puteți să vă cunoașteți mai bine, să vedeți ce vă place, să faceți o binevenită retrospectivă a vieții.

Posibilitățile sunt nenumărate, arată psihologul Beatrice Franțescu: ”Profitați de acest răgaz pentru a vă bucura de ce ține de noi, ca ființe umane. Puteți participa la cursuri on line, de la limba engleză, de exemplu, la gătit, grădinărit, chiar dacă mica grădină este pe balcon sau e doar o floare pe care o îngrijești și te bucuri cum crește. Puteți participa la cursuri de dans sau de desen. Faceți exerciții de relaxare, de respirație! Astfel, ne ventilăm cu oxigen, dar avem parte și de o ventilare psihologică, la fel de importantă. Și, nu în ultimul rând, faceți gimnastică. E atât de simplu! Puneți muzica pe telefonul mobil și mișcați-vă, în ritmul propriu”.

”Lipsa de la locul de muncă, lipsa interacțiunii cu colegii și prietenii, ideea că celuilalt nu îi pasă de tine, că tu nu exiști pentru el, sunt idei nefaste, care se dezvoltă în această perioadă. Nu este de glumă, căci dacă lăsăm să se dezvolte aceste gânduri negative, ele pot duce la anxietate, care este o teamă nelămurită, apăsătoatre, de cele mai multe ori nejustificată”, avertizează psihologul lugojean.

Oamenii nu trebuie să considere izolarea o capcană, o închisoare

”Izolarea nu trebuie percepută ca o capcană, ca o privare de libertate, ca o închisoare. Creați-vă o rutină, faceți program zilnic, țineți un jurnal de carantină cu lucrurile utile pe care le-ați făcut. Vă veți da seama că nu ați stat degeaba! Cultivați-vă recunoștința pentru voi și pentru familiile voastre, chiar dacă familia e reprezentată de o pisică sau alt animal de companie. Faceți o listă cu activități plăcute la care să vă dedicați, altfel vă cuprinde anxietatea. Pe acest fond, cazurile de ipohondrie, atacuri de panică, de oameni obsedați de moarte cresc în aceste zile. Iar cu depresia nu e de glumit, ați văzut cazurile tragice, inclusiv de la Lugoj”, spune psih. Beatrice Franțescu, care adaugă că munca de acasă constituie un avantaj, randamentul dovedit fiind chiar mai bun.

În această perioadă avem alternative și ca părinți. Unii părinți își bat copiii sau beau în prezența lor, iar alții folosesc acest timp pentru a recrea legătura cu copilul, de a răspunde la nevoile lui. ”De exemplu, dacă ești acasă, ești mămică și ai un copil de grădiniță, fii creativă. Fă figurine din nasturi, sau decorează cu nasturi viu colorați vasele pentru flori. Copiii sunt curioși, se vor prinde repede în astfel de jocuri”, propune Beatrice Franțescu.

Medicii și asistentele, în căutare de sfaturi

Nu e de mirare că, în aceste zile atât de grele, majoritatea celor care se adreseaă psihologului sunt cadre medicale, care resimt acut stresul, în condițiile lipsei de siguranță și a pericolului infectării cu Co-Vid 19. Medicii și asitentele sunt cei care se tem pentru viața lor și a familiilor lor, ceea ce este perfect justificat.
”În aceste zile, cabinetele de psihologie sunt închise, dar oamenii pot apela pe telefon, pe whatsapp sau Skype pentru părerea unui specialist. Nu putem face ședințe de psihoterapie prin telefon, dar putem asigura suport psihologic. Am consiliat și oameni aflați în carantina obligatorie de 14 zile. Cei care simt nevoia de consiliere pot apela la grupri Asociația Pshihologilor din România, APAR, fililala Timiș, unde și eu am consiliat personal medical, dar și la alte grupuri, precum Psycovid – 19”, precizează Franțescu.

Nu vă lăsați pradă scenariilor catastrofice!

Psihologul Beatrice Franțescu dorește să transmită prin intermediul ”Redeșteptării” un mesaj foarte important: ”Să nu facem previziuni, scenarii catastrofice, cât suntem în izolare. Cu ce ajută să ne expunem zilnic la o avalanșă de știri și informații, din moment ce nu avem capacitatea de a le procesa din punct de vedere științific! A fi informat nu înseamnă să butonezi în disperare pe toate canalele TV sau să iei de bune informațiile de pe rețelele de socializare, multe false sau alarmiste”.

Cu alte cuvinte, știm ce avem de făcut ca să ne protejăm, în rest, să fim raționali și să vedem partea bună a lucrurilor! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

În anii ‘70-’80, una dintre distracțiile favorite ale lugojenilor erau grădinile de vară. Concordia, Ștrand și Acapulco erau cele mai căutate, dar lumea aprecia și alte localuri din oraș. Atmosfera era plăcută. Lumea era decentă, oamenii veneau la costum, cu familii și cu copii, care se fugăreau printre picioarele perechilor de pe ringul de dans. Uneori aglomerația era așa mare, încât cei nou veniți așteptau să se elibereze locurile, ca să ia loc la mese. Se serveau grătare, numite ”fleici” și sucuri naturale (sifon cu lămâie), numite ”juice”. Printre mese, circulau cei care ofereau Lozuri în plic, un fel de loterie ambulantă a vremii. Biletele, mulți le mai țin minte și azi: roz și verzi, de trei lei și de șase lei. Distracții nevinovate, cum să nu le încerci?

Concordia 1975 crop
De trupa care asigura atmosfera la Grădina Concordia, zisă ”Conco”, își amintesc cu drag mulți lugojeni: Viorel Tașcă, zis Viorel Orbul, la acordeon; Costică Vieru, la tobe; Mircea Moisă, la chitară, Ioani Devoy, la chitară, Puiu Tila, la trompetă și Ioan ”Ocsi” Torok la clape, iar vocalist era Gligor, cu vocea sa caldă.
Tila ”cel bătrân”, artistul de circ devenit trompetist

Ioan Cojocaru, instructor la Casa de Cultură în anii 70, este omul cel mai potrivit, care și-i aduce minte pe toți, majoritatea fiindu-i colaboratori: ”Sigur că mi-i amintesc. Gligor era solist vocal foarte bun, iar Costică Vieru, la tobe, era singurul baterist cu care am colaborat la casa de Cultură a Municipiului, la muzica ușoară. În 1986, când s-a inaugurat Sala Sporturilor Viitorul (n.r. – azi, a primit numele lui Ioan Kunst Ghermănescu, personalitate a handbalului mondial), am dat un mare spectacol cu muzică de estradă. Dirijorul orchestrei era un ofițer de armată, Ioan Dorgoșan, șeful fanfarei militare din Lugoj, el făcuse și aranjamentul muzical. Am făcut orchestră cu trompetiști, mulți erau dintre băieții aduși de el, la baterie era Vieru, iar la trompetă, Tila cel bătrân, cum îi spuneam, pentru că Puiu Tila, fiul lui, a fost și el trompetist, cânta și la pian. Colaboram pe estradă, pentru că erau spectacole de succes așa i-am adus la Lugoj pe Stela Popescu, pe Arșinel, pe Florin Piersic”.

Lugojul a avut trompetiști de mare valoare, precum Bogdan Stegaru, apreciat drept unul dintre cei mai buni trompetişti de jazz din ţară. Născut la Lugoj, Stegaru a debutat cu Septetul de Dixieland al Ansamblului Armatei de la Cluj la ediţia a V-a a Festivalului de Jazz – Sibiu, 1982 și a avut o carieră de excepție.
Tila cel bătrân a avut însă o poveste grozavă, pe care ne-a spune tot Ioan Cojocaru: ”înainte de a veni să cânte pe scenă, el a fost de profesie artist de circ. Avea un număr în care mergea pe trapez și cânta la trompetă. Și soția lui, tot artistă de circ a fost. După ce s-au căsătorit, au rămas la Lugoj.”
Acordeonistul Viorel ”Orbul”, un adevărat profesionist, iubit de lugojeni
În formațiile din acele vremuri, un domn cu părul ondulat și grizonat, cu alură distinsă, ieșea în evidență. Era acordeonist și ochii îi erau mereu acoperiți de o pereche de ochelari de soare, în stilul cântărețului american Ray Charles, care avea același handicap: lipsa vederii.

”Domnul Viorel era un artist desăvârșit. Eu pe vremea aceea nu aveam corepetitori ca acuma, și nici suflători. Luam suflători de la Măguri, ei încercau melaodia, iar nea vio întregea taraful ăsta mic, când aveam spectacol, ca să multiplice fondul sonor, era bine și pentru dansatori. Vorbi, de amatori, dar el era un adevărat profesionist, prindea imediat melodiile. Cânta la restaurant, ei erau angajați la Dacia, la Dinamo, la Concordia și în timpul liber veneau să ne ajute, să ne completeze. Greu de crezut, dar pe atunci lucrurile se rezolvau fără bani, la înțelegere, mergeam în deplasare și cu greu le dădeam o diurnă de 15 lei. Și culmea, era un amatorism foarte profesionist. La Dacia era un violonist Luca, iar domnul Vio îl acompania la acordeon, aveau un repertoriu bogat. Aveam un respect deosebit pentru el. Eu, când am venit la casa de cultură, el era mai în vârstă cu vreo 40 de ani. Soția venea cu el, îl ducea de braț, apoi, după reăpetiție sau spectacol, îl lua de braț și plecau împreună. Cred că simțul pierdut al vederii i-a ascuțit foarte mult simțul muzical”, ne spune Ioan Cojocaru, instructor la Casa de Cultură a Municipiului, numită pe atunci ”Ion Vidu”.

La ”Concordia”, oamenii așteptau în picioare o masă liberă
La rândul lui, cunoscutul vocalist Lușu Penescu își amintește: ”Prima dată am cântat la Acapulco, acolo am început, prin 1972-73, apoi la Concordia și la Ștrand. Astea erau cele mai importante grădini din oraș la acea vreme, cele mai căutate de lugojeni. La Concordia, am cântat alături de formația Sonor, cu Puiu Bichler la clape, Liviu Popescu la bass și Nicki Enache, la tobe. Apoi, la Ștrand, în trupă erau Vio Friedmann – Sputzi, la orgă, mai târziu a venit și Freddy Stauber, la chitară, ambii artiști foarte bine realizați pe plan artistic, în Occident. Erau mulți muzicieni buni la Lugoj atunci, iar lumea venea vara în număr foarte mare la grădini, uneori la Concordia așteptau să se elibereze mesele, iar chelnerii alergau non stop. Arhiplin, așa ceva nu mai vezi acum! Pe vremea aceea n-aveai ce vedea la TV, computer nu era, lumea ieșea la grădini și se simțea bine. Era mare dorință de distracție, dar la modul decent, civilizat. Perechile ieșeau pe ringul de dans, numai când ne auzeau că acordăm chitarele. Îmi vine să zâmbesc acum, au fost vremuri frumoase, pentru că noi le făceam frumoase!”
Lușu Penescu a cântat cam în toate trupele lugojene, mai puțin la Stelele. El a format Betta, dar, din anumite motive, nu a mai continuat cu ei și a trecut la Sonor, unde a cântat mult timp.
”La barul de noapte veneau profesori, iar eu, elev, mă ascundeam după boxe”

Și chitaristul Adrian Ilie – Zamă, component al legendarei trupe Betta, este de acord că ”în anii ’70, Lugojul avea o mișcare muzicală foarte dezvoltată, comparabilă, eventual, doar cu Timișoara. Erau Stelele, Betta, mai târziu Logic, dar și Delphis sau Sonor, trupe bune, cu muzicieni unul și unul. Să vă dau un exemplu. Cu Sonorul cântam la mare, la Scoica, la Jupiter. Și veneau să ne vadă, ca public mă refer, mari cântăreți de atunci: Elena Cârstea, Gil Dobrică și Adrian Romcescu. Fenomenul ăsta se completa de minune cu popularitatea grădinilor de vară. Erau timpuri excelente, cu oameni civilizați, iar localurile astea erau frecventate de lume bună”.

Vio Friedmann

Vio Friedmann

Apropo de ”lumea bună”, Zamă are o amintire nostimă: ”Sonorul era o trupă de bar, cu repertoriu internațional. Cântam și eu cu ei, sus la bar, la Liliacul. Era singurul bar de noapte din Lugoj, cu program până la ora 1. Noi l-am inaugurat, practic. Trupa era formată din Puiu Tila – trompetă și pian, Nicu Enache – tobe, Miki Crețu – saxofon, Ocsi Egri – chiarist și vocalist și eu, la chitară bass, în locul lui Liviu Popescu. Barman era Costică Stângaciu, trecut apoi la Dinamo, era personal fain și venea lume bună. Problema e că eram încă elev la liceu când s-a inaugurat barul, veneau și profesori, iar eu cu chitara mă ascundeam după boxe, să nu mă vadă. Oricum, nu am avut probleme din cauza asta”.

Dar acestea nu erau singurele locuri de distracție ale lugojenilor. ”Eu am mai cântat la vechea casă de cultură, de pe Bucegi, cântam și la serile de dans organizate la ITL, cu Țuți Bacsi, Imi Novotny la baterie și nea Ocsi la clape, apoi am cântat la Ștrand, doi-trei ani, cu Betta, cât nu am fost la mare, cu Tibi Roșu, chitară, Alioșa Borcsok, tobe, Vio Friedmann, clape și Nicu Lung, la bass. La fosta casă de cultură de pe Bucegi, în același timp cu noi, mai cânta o altă trupă bună, Delphis, cu Werner la tobe, Mircea Bălan la bass, Richard Roos la chitară, acolo a cântat prima dată și Marius Danciu”. O lume care acum trăiește doar în amintire! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Older Posts »