Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2012

Povestea unui om calm

La început de săptămână, un individ cu antecedente violente, după cum spun cei care au avut de-a face cu el, intră într-un salon de coafură din Capitală şi trage în tot ce mişcă. În jurul lui cad soţia, pedichiurista, casiera, personal şi clienţi de-a valma. Se spune că, pe tot parcursul grozăviei şi în momentele imediat următoare, individul a dat dovadă de un calm netulburat. Contribuţia lui la Ziua Femeii este că a trimis două femei pe lumea cealaltă şi pe altele le-a cadorisit cu zile şi săptămâni de pătimeală prin spitale. Dar omul nostru, aşa cum ziceam, era calm. După asasinate, ar fi zis, la telefon, cu jumătate de gură, cum că ar fi făcut „o prostie”. O prostioară, aşa, cum face toată lumea, ce mare lucru… Ca de obicei, aflăm de la oamenii de bine care n-au avut de-a face cu el, că era – cum altfel? – „băiat bun”. Şi avocata îl compătimeşte: sărmanul om nu dormise decât vreo 20 de minute în două săptămâni! Nu ştim cum i s-au numărat orele de somn, dar „oamenii legii” (aceiaşi care ignorau apelurile disperate ale soţiei la secţia de poliţie nu-ştiu-care din cartier) spun că, dacă glonţul a ricoşat dintr-o victimă în alta, am avea un singur omor, şi nu două. Şi poate, cine ştie, la proces se va găsi un apărător plin de curaj care va demonstra că, de fapt, individul a tras un singur glonţ în tavan şi, prin ricoşeu din pardoseală în pereţi, acesta a făcut opt victime. Unde mai pui că tulburarea la gelozie era considerată, pe vremuri, circumstanţă atenuantă. Păi ce, nevastă-sa era de capul ei, să dea divorţ şi să lase bietul băiat neconsolat? Iar dacă nu merge cu textul ăsta, tulburarea mintală este mereu la îndemână. Stai într-un spital curat, frumos, aranjat, primeşti îngrijire la pat, ai trei mese calde pe zi, poate mai scapi o scatoalcă vreunei asistente care te calcă pe bombeuri – scuze, madam, ştiti că sunt bolnav cu nervii! În rest, pace şi linişte, n-ai grija zilei de mâine, nu te strofoci la serviciu, nu faci ore suplimentare, nu ai teamă de şomaj, n-ai greţuri!

Bun, hai să zicem că omul nostru ajunge să fie condamnat la mai mult de 29 de zile de arest şi să luăm în calcul cea mai proastă variantă, cea cu închisoarea. Cea cu mulţi ani după gratii, cum s-ar zice. Păi şi-acolo la fel: casă-masă gratis, o mică „celebritate” printre colegii de detenţie, poate şi un suflet cald cu care să compătimească împreună, în celulă, până la adânci bătrâneţi. În rest, multă lectură, plimbări în aer liber, vreun interviu-două pe la revistele de scandal („Asasinul de la coafor rupe tăcerea”, iată un posibil titlu-şablon cu cârlig la public), poate şi perspectiva publicării memoriilor, în care va aminti, aşa, în treacăt, că nici nevastă-sa nu a fost uşă de biserică… Şi, dacă învaţă o poezie pe de rost sau deprinde meseria de dulgher sau mai ştii ce, poate este iertat şi scos iar la lumină.

Cu atâtea variante şi opţiuni, nici nu-i de mirare că domnul agent Vlădan este un tip calm. Omul şi-a făcut treaba, acum poate să se odihnească.

Atâta timp cât pentru astfel de tragedii cumplite nu s-a inventat vreo pedeapsă specială, va suferi şi el sub biciul de mătase al justiţiei române.

Cristian Ghinea

Anunțuri

Read Full Post »

La mijlocul anilor 90, la Lugoj sosea un domn înalt, brunet, foarte sobru, care vorbea o românească cu accent arhaic şi care s-a prezentat ceremonios: Petru Iancovici Timoceanu. Era o prezenţă impunătoare, mai ales că niciodată nu l-am văzut fără costumul său negru şi cravata asortată. Atunci când am dat pentru întâia dată mâna cu el, m-a fixat îndelung şi am avut impresia că omul ăsta n-a zâmbit niciodată în viaţa lui. În momentul următor însă, faţa i s-a destins într-un zâmbet care i-a luminat tenul negricios: „dacă vi se pare prea lung numele, puteţi să-mi spuneţi, pe scurt, PIT” !  Văzându-mă că nu înţeleg, omul mi-a explicat: „PIT, aşa mă semnez eu, ca jurnalist”.

În săptămânile ce au urmat, la tipografia de la Lugoj au ieşit de sub tipar nu mai puţin de şapte numere ale publicaţiei „Curcubeul Timocean”, publicaţie a românilor din Bor – Valea Timocului. Redactor şef, cărăuş şi distribuitor al nou-născutei publicaţii era Petru Iancovici Timioceanu, domnul acela sobru şi înalt, inginer de meserie, dacă-mi aduc bine aminte, dar care devenise ziarist din necesitate. Din necesitatea de a da românilor timoceni o revistă, fie ea cât de modestă, scrisă în limba română, cu caractere latine adică, şi care să le vorbească simplu, fără floricele stilistice, despre ale lor: casă, tradiţie, dans, port popular cu opinci şi cuşme înalte, biserică, grai şi mai ales neam. Îmi amitesc şi acum că, înaintea primului număr, pregătisem din materialele trimise un sumar destul de bogat – ce mai, un ziar în toată regula. Venit la faţa locului, omul a luat şpalturile şi a făcut ochii mari: nuuu, nu aşa! Văzând că am rămas interzis, el, adică domnul PIT, mi-a explicat: e bine totul, dar literele astea sunt prea mici. Trebuie litere mari, cu caractere desluşite, să le înţeleagă bătrânii noştri, dar şi ai noştri copii, care n-au şcoală rumânească!

Şi uite aşa, revista creştea de la număr la altul, se înmulţeau şi corespondenţii, ba din Bor, ba din Negotin, ba din Uzdin sau Panciova. Uneori ne mai auzeam la telefon – mai tragem un tiraj, ştiţi, s-a confiscat la vamă, asta e… Erau vremuri de restrişte, vecinii noştri sârbi pătimeau războaie, era oarecum de înţeles că vameşii mai zeloşi făceau uneori alergie la caracterele latine ale micuţei publicaţii. Apoi, domnul PIT nu a mai venit la Lugoj. Revista a continuat să apară, dar la o altă tipografie, din Baia Mare. Îmi trimitea cu regularitate publicaţia, iar eu mă bucuram când o vedeam, căci îmi amintea de aparent ursuzul domn PIT, cu toate ticurile lui, cu tot umorul său special.

Apoi, a venit şi momentul de neimaginat, momentul tristeţii. Am primit vestea că Petru Iancovici Timoceanu a murit, în timpul unui bombardament, la Novi Sad. Atât, fără comentarii. Am pus doliu şi-n jurnalul nostru…

Zilele acestea, România a pus condiţii Serbiei în ce priveşte aderarea la spaţiul UE, în care, zic eu, ţara vecină îşi are cu prisosinţă locul. Cu o condiţie: să nu uite de românii timoceni, aşa zişi „vlahi”, să nu le inventeze o nouă limbă, să nu le „dăruiască” un alt alfabet, scris cu litere chirilice, să le facă şcoli şi biserici (vezi cazul parintelui Boian Alexandrovici). Pe scurt, să nu-i întoarcă în veacul al XIX-lea.

Chiar dacă este un gest simbolic, demersul României se pliază pe amintirile mele despre temerarul român timocean – domnul PIT!

Cristian Ghinea

P.S. caseta de redacţie a primului număr – decembrie 1993 – „Curcubeul Timocean”, apare la Bor sub egida Filialei Comunităţii Românilor din Iugoslavia (CRI) „Ginta latină”; redactor şef şi responsabil: Petru Iancovici Timoceanu; redacţia: Desanca Perici, Zoran Sibinovici, Branislav Iancovici, Vasile Barbu, Vasa Stirbanovici; redactarea tehnică: Ionel Stoiţ

Read Full Post »

Printre nămeţi, deszăpeziri, demisii de trans-electricieni şi opinteli becaliene în războiul cu omătul, zilele închinate iubirii universale, Sfântul Valentin şi băştinaşul Dragobete, se făcură aproape neobservate. Înghiţit de şuvoiul politicii, micul ecran nu mai are timp de nimicurile amoroase cu care eram obişnuiţi pe vremuri, iar Mărţişorul pare la un secol distanţă. Şi totuşi, reţeta de succes a dragostei cu năbădăi continuă să facă rating, indiferent că este vorba despre telenovele sau politică. Lacrimi, despărţiri, gelozii subite şi constatări răvăşitoare, ba că iubitul secret se dovedeşte a fi de fapt fratele eroinei principale, ba că amanta e în realitate sora protagonistului, ori personajul negativ, tipul cu mustaţă groasă şi privire neguroasă, se dovedeşte a fi tatăl eroului pozitiv, iar mătuşa cea misterioasă şi grijulie – mama lui, toate acestea fac şi vor face audienţă atât în serialele amoroase, cât şi în politică. Iată câteva din exemplele cele mai grăitoare.

„Dragă Stolo” Prima despărţire cu lacrimi şi jurăminte de amor a fost inaugurată odată cu emoţionantul apelativ „Dragă Stolo”. Asta era la Facerea Lumii, cu vreo opt ani în urmă, când Băsescu îl înlocuia în cursa prezidenţială pe bietul Stolo, care s-a retras confuz, răvăşit, bolnav şi surmenat din lupta pentru Fotoliul suprem al ţării. Scena a avut audienţe de speriat, replica a intrat în istorie, iar publicul a votat în consecinţă.

„Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu” Când o palmă electorală, trucată sau nu, se lasă cu reproşuri lăcrămoase, audieri prin tribunale şi despăgubiri simbolice, opinia publică intră imediat în rezonanţă. Trădarea în dragoste se joacă mereu cu casa închisă, iar „pixelul albastru” şi-a găsit calea spre nemurire. După reproşul prezidenţial, udat din belşug cu lacrimi cât bobul, afaceristul Dinu Patriciu a avut un moment de iluminare, devenind azi un liberal „de bine” sau „autentic”, fapt recunoscut şi de preşedinte. Un happy end nu strică nicicând!

„Suntem împreună, doar că nu stăm în aceeaşi casă” Aşa a fost descrisă reţeta menajului fericit dintre Crin şi Ponta. Dar iată că amorul, bată-l vina, păleşte ca trandafirii din glastră. Numai ce a apucat Ponta să pleace de acasă fără ştirea lui Crin (şi-l mai lăsă pe cap şi cu ăla micu’ de la Conservatori, căruia nu-i ţine minte nimeni numele), că se şi aruncă şi braţele noului premier MRU, oferindu-i un acord „prenupţial” în 15 puncte. Vorba analistului, „discursul din Parlament al lui Victor Ponta este bazat pe o relaţie cu Ungureanu care vine din trecut şi are viitor”.

În timp ce Crin face o criză de gelozie demnă de telenovela „Onoare şi orgoliu”, Socrul cel Mare analizează propunerea lui Ponta şi… ştiţi ce găseşte? Că şapte din cele 15 puncte sunt chiar bune!

„Oprea, şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase” În telenovela mexicană „Suflet vândut”, Ana alege să se mărite cu un tip avut şi protector. După ceva vreme, femeia înţelege că nu a luat cea mai bună decizie şi hotărăşte să îşi refacă viaţa, alături de alt bărbat puternic şi protector, că deh, aşa-i viaţa femeii în Mexic! La noi, Gabriel Oprea, fostul „şef al mafiei personale” al unuia, decide că… Dar parcă am mai văzut filmul ăsta!

Eforturi monumentale În încheiere, doamnelor şi domnilor, Premiul Sfântul Valentin al sezonului 2011-2012 îi revine lui Teodor Baconschi. „Trebuie să faci eforturi monumentale ca să nu cazi sub farmecul tău, în calitate de coleg. Eşti inteligentă, eşti frumoasă, eşti tenace, ai anduranţă la mediul general dezgustător al politicii româneşti şi nu te deranjează vecinătatea oamenilor de valoare”, îi declara acesta Elenei Udrea, când amândoi erau pe val. Bine zicea cine zicea că, pe vremuri, dragostea era mai frumoasă!

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Acum 85 de ani, marele tenor Traian Grozăvescu cădea victimă unui omor pasional

La 14 februarie 1927, vocea lui Traian Grozăvescu a răsunat pentru ultima dată pe scena Operei de Stat din Viena, în Rigoletto, unde a interpretat rolul Ducelui (care i-a adus atâta faimă pe scenele din Berlin, Budapesta şi Praga), avându-l ca partener pe celebrul rus Baklanoff. Avea să fie spectacolul de adio!

Gelozia pune capăt unei cariere de excepţie

Peste o lună, Grozăvescu ar fi trebuit să răspundă invitaţiei onorante de a cânta la Metropolitan Opera din New Yok, fapt salutat cu mare bucurie inclusiv de presa românească de peste Ocean („American Romanian Daily News” – Cleveland, Ohio, numărul de marţi, 17 august, 1926). Dar, pe 15 februarie, viaţa îi este curmată stupid: Traian, care tocmai îşi făcea bagajele pentru călătoria transatlantică, via Roma (la Roma urma să se întâlnească cu Maria Jeritza, alături de care ar fi trebuit să cânte la Metropolitan Opera din New York) este ucis cu un glonte tras în ceafă de către soţia sa Nely Koveszdy, într-un acces de gelozie. Glontele a ieşit prin tâmpla dreaptă, iar moartea a fost instantanee. Crima s-a petrecut în faţa surorii lui Grozăvescu, Olga, cea care încercase din răsputeri să aplaneze conflictul conjugal, pornit de la refuzul tenorului de a o lua cu el în călătorie pe Nely, încă slăbită după naştere. Scena se petrecea la Viena, pe Lacherfelderstrasse nr. 62..

Omorul pasional nu era considerat crimă!

Culmea este că această femeie, care a distrus printr-un gest nebunesc o carieră artistică în plină ascensiune, nici măcar nu a fost pedepsită pentru fapta sa. Având alături (şi la… propriu, aşa cum avea să se dovedească mai târziu) un avocat care a ştiut să speculeze legile contradictorii ale tânărului stat austriac – care nu considerau drept crime omorurile pasionale! – Nely K. iasă basma curată, apoi îşi pierde definitiv urma.

Seducţia s-a mutat asupra avocatului salvator

Dan Traian Demeter, nepotul marelui tenor, a consacrat un studiu foarte interesant circumstanţelor morţii lui Grozăvescu, în care această nouă perspectivă este evidenţiată pe larg, ca şi faptul că Nely K. ar fi întreţinut o scurtă relaţie amoroasă cu avocatul salvator, după dispariţia violentă a soţului. Dr. Demeter este ajutat şi de faptul că Grozăvescu ţinea cu mare grijă un jurnal, cu ajutorul căruia poate fi reconstituită întreaga sa carieră, pas cu pas, zi cu zi, concert cu concert (unde s-a desfăşurat, cu cine a jucat, cât a costat un bilet etc.) Am avut ocazia să filmez aceste jurnale legate în piele, păstrate cu sfinţenie de familia Demeter, în cadrul unui interviu realizat pentru televiziunea locală cu distinsa doamnă Mira Demeter Grozăvescu, fiica tenorului, pe atunci în vârstă de 70 de ani.
Cristian Ghinea


Read Full Post »

Cum numai de comentarii apocaliptice nu ducem lipsă în aceste zile, ne-am gândit că, până la urmă, salvarea românului vine tot prin umor, aşa că, dincolo de toate cele prin care trecem şi care ni se întâmplă, o umbră de zâmbet, chiar şi amar, nu strică. Dincolo de manifestaţii, ger, zăpezi şi ditamai crizoiul politic, am avut parte şi de câteva momente de un absurd aşa desăvârşit, că nu se putea să nu faci măcar haz de necaz.

Iată care ar fi câteva, într-un top subiectiv şi personal:

1.După dansul pinguinului, vine dansul mormonului. În timpul ultimului control „la sânge” al FMI-ului pe plaiuri mioritice, la capitolul „concluzii”, vajnicele gazde româneşti s-au transformat în organizatori de petreceri, punând de-o paranghelie la Sinaia. În toiul veseliei, celebrul Jeffrey Franks, marele preot al austerităţii, cel care recomanda în plin ger scumpirea gazelor către popor, s-a prins într-o horă săltăreaţă împreună cu cel pe care tocmai îl verifica la finanţe, şi anume şeful ANAF, Sorin Blejinar. Celor care, ca nişte nesimţiţi, au făcut aluzii că postura de dansator nu-l prindea bine pe mormonul şi anti-alcoolistul Franks, acesta le-a răspuns de la obraz: „scopul acestei întâlniri a fost să cunoaştem mai bine tradiţia şi cultura României”! Păi zi aşa, domnule, era o chestie culturală, iar paşii de dans făceau parte din documentarea aferentă. Mă întreb dacă, după atâta ţopăială, dl. Franks ar mai fi curios să afle şi alte aspecte ale culturii româneşti…

2.Reporteri „neoameni”. Nişte reporteri de la o televiziune de ştiri (România TV) au pătruns „acolo unde nici un om nu a putut pătrunde”, adică într-o periferie a orăşelului Râmnicu Sărat, salvând doi copii şi pe mama lor, blocaţi la domiciliu, fără căldură şi fără curent electric. Halucinant este că, în timp ce la televizor se derula episodul dramaticei salvări, reprezentantul Jandarmeriei ţinea morţiş că acolo putea ajunge vreo fiinţă umană din exterior. Deci, prin urmare şi în concluzie, reporterii salvatori erau, de fapt, nişte ne-oameni!

3.„Măi animalule”, ediţie revăzută şi adăugită. După ce ex-prezidentul Iliescu a lansat celebra expresie „măi, animalule”, ca parte a dialogului domniei sale cu un jurnalist incomd, aceasta pare să aibă parte de un come-back de răsunet. Actualul ministru al Educaţiei, Cătălin Baba, este de formaţie… veterinar, aceasta fiind prima facultate absolvită de domnia sa. Aşa că, atunci când i se va adresa unui profesor, în loc de „colega” ar putea foarte bine să-i spună „măi, animalule”, cu referire, desigur, la nivelul acestuia de trai.

4.L-a prins cineva?! Se pare că nu!! Cristian Tudor Popescu, încrâncenat cum îl ştim, vorbea la ProTV despre noul cabinet Ungureanu. Domnia sa nu părea impresionat de CV-urile noilor miniştri, citând de pe blogurile personale ale acestora: ba că unul e născut sub „zodia cuţitului”, ba că altul a recunoscut că s-a aruncat pe geam de la etaj. În acest moment, Andreea Esca, moderatoarea emisiunii, a făcut ochii mari, întrebând cu sufletul la gură: „şi l-a prins cineva”? „Se pare că nu” – a venit răspunsul sec al CTP-ului.

Şi, ca topul să fie complet, la punctul 5 merită prezentat cel mai în formă şi mai plin de viaţă dintre intoxicaţii cu mercur ai planetei: Cristi Borcea, finanţatorul lui Dinamo. Ascuns o vreme de mâna lungă a DNA pe plajele însorite din Florida, omul „cu o concentraţie enormă de mercur în sânge” a revenit fericit în ţară. În timp ce tânăra sa soţie Alina aşteaptă un copil, el aşteaptă ca Dinamo să ia campionatul şi să joace odată şi-odată în Champions League. Contrar predicilor lui doctor „Menci”, care ne prescrie grâu şi ovăz în loc de friptane, terapia cu mercur pare a fi secretul unei vieţi fericite, trăite la maximum!

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Despre profesorul emerit Dan Popescu, cel care ne-a părăsit la venerabila vârstă de 91 de ani, se pot spune foarte multe lucruri. A publicat nouă volume de carte (printre care „Ghid turistic – Lugoj şi împrejurimi” FED Lugoj 1993, „Mic dicţionar de istorie a românilor” Ed. Dacia Europa Nova Lugoj 1996, „Articole şi studii de istorie” Ed. Marineasa Timişoara 1998, „Strămoşii” Ed. Dacia Europa Nova Lugoj 1999, volume dedicate Liceului „Coriolan Brediceanu” precum „Liceul Teoretic Coriolan Brediceanu – istorie, contemporaneitate” FED Lugoj 1994, etc.), a fost preşedintele şi sufletul filialei Lugoj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, membru fondator al Fundaţiei Europene Drăgan (ca şi profesorul Gheorghe Luchescu, care s-a stins cu puţin timp în urmă), membru al Societăţii de Limba Română din Voivodina, membru al Consiliului de Onoare al Fundaţiei Culturale Dr. Petrassevich, membru titular al „Associazione Degli Storicii Europei”, Roma şi membru al Societăţii de Limba Română din Voivodina. Comuna Nădrag l-a onorat cu titlul de Cetăţean de Onoare, în 1997, iar municipiul Lugoj a făcut acelaşi gest de recunoaştere, un an mai târziu.

Mai bine de 32 de ani a fost un profesor-reper al Liceului „Coriolan Brediceanu” şi lector al Facultăţii de Istorie şi Geografie din Timişoara. S-a contopit cu imaginea instituţiei lugojene. Mai mult decât atât, a fost un mare, adevărat şi înflăcărat pasionat al istoriei. Cursurile sale la clasă sau în amfiteatru, dar mai ales expunerile la multele simpozioane la care a luat parte şi le-a dat culoare – erau adevărate spectacole ale dragostei sale pentru un obiect pe care l-a adorat. „Iubesc această ştiinţă, pentru că ea este conştiinţa de sine a poporului, memoria existenţei sale seculare, biografia sa, cu tot ceea ce are mai specific şi mai valoros, cuprinzând un uriaş tezaur spiritual, pe care tineretul trebuie să-l preţuiască şi să fie mândru de moştenirea înaintaşilor, să-şi însuşească această avuţie spirituală şi să o transmită generaţiilor viitoare. Generaţiile se nasc una după alta, ele formează seva organică, cimentul social ce ne leagă de ţară, ele se duc pe rând, numai obârşia rămâne, ca o matcă fără sfârşit” – spunea profesorul Dan Popescu în prefaţa cărţii sale, „Mic dicţionar de istorie a românilor”.

Dincolo de înflăcărarea cu care ştia mereu să capteze atenţia, profesorul emerit Dan Popescu a primt înalte aprecieri din partea comunităţii ştiinţifice naţionale şi internaţionale. „Om de vastă cultură, publicist şi istoric, a reuşit printr-o muncă intensă şi rodnică să ne prezinte valoroase studii referitoare la Evul Mediu, Istoria Modernă a Banatului, publicate în ţară şi străinătate. Dan Popescu este un cadru didactic de certă valoare, cu calităţi deosebite didactice”, spunea, de pidă, academicianul Gheorghe Platon.

Profesorul emerit Dan Popescu va dăinui, cu siguranţă, în inimile şi minţile concitadinilor săi, precum şi ale celor pe care i-a format în cei 32 de ani de profesorat la „Brediceanu”, indiferent pe ce meridian al lumii trăiesc ei astăzi.

Cristian Ghinea


Read Full Post »

Prima trupă de teatru în limba română care a venit la Lugoj a fost cea a ardeleanului Vasile Albini, la 1851. Lugojenii s-au bucurat atunci să vadă piesele „Jianu Haiducu”, „Opincăriţa făloasă” şi „Ciutura gânfată”. O altă premieră care s-a consemnat în oraşul nostru a avut loc la 1868, când ne-a vizitat prima trupă venită din ţară.

Foto: Cristian Ghinea, Lugoj

Turneul companiei lui Mihail Pascaly a cuprins şi Lugojul, unde primirea extraordinară a iubitorilor teatrului i-a făcut pe actorii români să-şi prelungească mult şederea, epuizându-şi practic tot repertoriul aici. În loc de şase piese câte erau prevăzute în contract, până la urmă au fost prezentate zece spectacole. A fost cel mai lung popas din întreg turneul, de mai bine de trei săptămâni (din 4 iulie până în 26 sau, după alte surse, 28 iulie 1868). S-a spus că Mihail Eminescu, pe atunci în vârstă de numai 18 ani, ar fi fost sufleur în acest turneu. La Lugoj însă, îl găsim nu numai în ipostaza de sufleur, ci şi de actor pe scena lugojeană, în piesele „Sărmanul muzicant”, „Mihai Viteazul” şi „Gărgăunii”. Se pare că Mihail Pascaly anticipa acest succes, fiind în cunoştinţă de cauză despre iubirea lugojenilor pentru teatru (de aceea a şi inclus oraşul nostru în turneu). La Lugoj, spectacolele trupei de teatru a lui Pascaly, din vara anului 1868, au avut loc în vechea clădire a Teatrului Orăşenesc (clădirea dintre Biserica Romano – Catolică “Sfânta Treime” şi fosta Cofetărie “Liliacul”, apoi “Elmaflor”), de pe Str. Bucegi. (C.G.)

Read Full Post »

Older Posts »