La început de săptămână, un individ cu antecedente violente, după cum spun cei care au avut de-a face cu el, intră într-un salon de coafură din Capitală şi trage în tot ce mişcă. În jurul lui cad soţia, pedichiurista, casiera, personal şi clienţi de-a valma. Se spune că, pe tot parcursul grozăviei şi în momentele imediat următoare, individul a dat dovadă de un calm netulburat. Contribuţia lui la Ziua Femeii este că a trimis două femei pe lumea cealaltă şi pe altele le-a cadorisit cu zile şi săptămâni de pătimeală prin spitale. Dar omul nostru, aşa cum ziceam, era calm. După asasinate, ar fi zis, la telefon, cu jumătate de gură, cum că ar fi făcut „o prostie”. O prostioară, aşa, cum face toată lumea, ce mare lucru… Ca de obicei, aflăm de la oamenii de bine care n-au avut de-a face cu el, că era – cum altfel? – „băiat bun”. Şi avocata îl compătimeşte: sărmanul om nu dormise decât vreo 20 de minute în două săptămâni! Nu ştim cum i s-au numărat orele de somn, dar „oamenii legii” (aceiaşi care ignorau apelurile disperate ale soţiei la secţia de poliţie nu-ştiu-care din cartier) spun că, dacă glonţul a ricoşat dintr-o victimă în alta, am avea un singur omor, şi nu două. Şi poate, cine ştie, la proces se va găsi un apărător plin de curaj care va demonstra că, de fapt, individul a tras un singur glonţ în tavan şi, prin ricoşeu din pardoseală în pereţi, acesta a făcut opt victime. Unde mai pui că tulburarea la gelozie era considerată, pe vremuri, circumstanţă atenuantă. Păi ce, nevastă-sa era de capul ei, să dea divorţ şi să lase bietul băiat neconsolat? Iar dacă nu merge cu textul ăsta, tulburarea mintală este mereu la îndemână. Stai într-un spital curat, frumos, aranjat, primeşti îngrijire la pat, ai trei mese calde pe zi, poate mai scapi o scatoalcă vreunei asistente care te calcă pe bombeuri – scuze, madam, ştiti că sunt bolnav cu nervii! În rest, pace şi linişte, n-ai grija zilei de mâine, nu te strofoci la serviciu, nu faci ore suplimentare, nu ai teamă de şomaj, n-ai greţuri!
Bun, hai să zicem că omul nostru ajunge să fie condamnat la mai mult de 29 de zile de arest şi să luăm în calcul cea mai proastă variantă, cea cu închisoarea. Cea cu mulţi ani după gratii, cum s-ar zice. Păi şi-acolo la fel: casă-masă gratis, o mică „celebritate” printre colegii de detenţie, poate şi un suflet cald cu care să compătimească împreună, în celulă, până la adânci bătrâneţi. În rest, multă lectură, plimbări în aer liber, vreun interviu-două pe la revistele de scandal („Asasinul de la coafor rupe tăcerea”, iată un posibil titlu-şablon cu cârlig la public), poate şi perspectiva publicării memoriilor, în care va aminti, aşa, în treacăt, că nici nevastă-sa nu a fost uşă de biserică… Şi, dacă învaţă o poezie pe de rost sau deprinde meseria de dulgher sau mai ştii ce, poate este iertat şi scos iar la lumină.
Cu atâtea variante şi opţiuni, nici nu-i de mirare că domnul agent Vlădan este un tip calm. Omul şi-a făcut treaba, acum poate să se odihnească.
Atâta timp cât pentru astfel de tragedii cumplite nu s-a inventat vreo pedeapsă specială, va suferi şi el sub biciul de mătase al justiţiei române.
Cristian Ghinea