Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Istoria Banatului’ Category

“Meridianul Timişoara” este o revistă culturală pe care mulţi au descoperit-o în mediul virtual, însă istoria ei este mai veche. Vorbim despre aceasta cu coordonatorul publicaţiei, poetul şi jurnalistul timişorean Dumitru Oprişor.

”Într-adevăr, revista nu este de dată recetă. Fondator este regretatul poet Anghel Dumbrăveanu. Revista a apărut imediat după 1989, pe suport de hârtie, timp de aproape cinci ani. Arhiva completă se află la fiica poetului, Violeta Dumbrăveanu. Cu Anghel Dumbrăveanu m-am aflat într-o bună relaţie, fiind chiar nepotul dumnealui. După ce fondatorul a decedat, am preluat titlul, în bună parte formatul şi în bună parte foştii colabotatori ai revistei, numai că acum apariţia este online”, spune Dumitru Oprişor.

Titlul este unul inspirat, să vedem ce ne rezervă conţinutul.

”Conţinutul este unul clasic, dar adaptat la realitate. Desigur, avem rubricile care nu pot lipsi dintr-o revistă litetară: poezie, proză, critică şi istorie literară, o rubrică de evocări, de folclor, eseistică. Cu acest număr, din luna iunie, am reuşit să arate revista aşa cum mi-am dorit de la început. Sumarul se shimbă lunar, iar colaboratorii care s-au statornicit mă ajută cu câte un material în fiecare lună. Este vorba despre cunoscutul prozator Paul Eugen Banciu, poetul Robert Şerban, alt poet Şerban, dar Şerban Ion Drincea, tatăl lui Robert, mai este bunul şi vechiul meu prieten Marcel Tolcea, apoi istoricul şi criticul literar – poate cel mai meticulos din câţi ştiu eu – Alexandru Ruja, îl avem, de la Reşiţa, pe Costel Stancu şi de azi sperăm să vină şi din Lugoj”, adaugă poetul şi jurnalistul timişorean.

Tabăra de literatură de la Româneşti (7-9 iunie 2019, ediţia a zecea), a fost un bun prilej de întâlnire dintre scriitorii timişeni, dar şi de a atrage mai mulţi colaboratori, în concordanţă cu profilul unei reviste care include toarte artele, mergând şi pe vizual, pe arta cinematografică etc.

Meridianul Timisoara bun

Coordonatorul revistei ”Meridianul Timişoara” lansează şi o invitaţie: ”Cine doreşte să vadă ce facem, cum şi cât facem, ori să vină şi cu propuneri, poate să acceseze meridianultimisoara.ro”.

Revista online este la ediţia a cincea. Concepţia grafică, de o eleganţă stilizată, este realizată de un specialist şi asta se vede, site-ul reuşind să se evidenţieze în peisajul cultural online, deja foarte bogat şi divers. (c) Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

Războiele dintre gazete, candidaţii impuşi de la centru, declaraţiile de avere făceau sarea şi piperul alegerilor interbelice

Patima pentru politică a românilor a existat din totdeauna. Celor ce au impresia că aceasta s-a „inventat” numai după 1990, le oferim câteva secvenţe savuroase din campaniile electorale din perioada intebelică. Campanii care, în linii mari, erau mai dure decât cele din ziua de azi…

La Lugoj, alegerile din din 16 martie 1930 s-au lăsat cu mare scandal. S-au înfruntat doi… liberali, Ioan Harambaşa şi Alexandru Bireescu. După o campanie furibundă, cei doi au mers cap la cap: Bireescu a câştigat în Lugojul German, cu 1483 la 699 de voturi, iar Harambaşa a câştigat în Lugojul Român, cu 1159 voturi la 745. Rezultat final: 55% pentru Bireescu! Însă, legea vremii cerea ca victoria să fie obţinută cu două treimi din voturi, altfel primarul e numit de Guvern. Guvernul ţărănist l-a preferat pe învinsul Harambaşa, ceea ce i-a înfuriat la culme pe adepţii câştigătorului din „teren”, Bireescu. Aceştia s-au baricadat în Primărie, iar Harambaşa trebuit să intre cu poliţia peste ei ca să-şi intre în atribuţiuni. Războiul între cele două tabere continuă cu dizolvarea Consiliului local, la 30 noiembrie 1930. Între timp, Bireescu intră la ţărănişti (!) şi la alegerile din 1932 câştigă din nou. Cu sprijinul germanilor care au primit postul de viceprimar, obţine majoritatea în Consiliul local. Văzându-se cu sacii în căruţă, trece iar la liberali! Ulterior, Alexandru Bireescu a avut o soartă crudă. Arestat de comunişti, şi-a sfârşit zilele în lagărul de muncă silnică de la Canal.

Bâta, simbol al alegerilor

În primi ani de după Unire, Lugojul era cunoscut ca fief al Naţional-Ţărăniştilor. A rămas celebru un afiş electoral al anilor ’20, un „banner” cum s-ar zice azi, afişat pe actualul sediu al Bibliotecii municipale, care glăsuia: “Roata a pornit din deal, calcă tot ce-i liberal!”. Luminiţa Wallner Bărbulescu, directoarea Muzeului de Istorie, Artă şi Etnografie spune că, prin orientarea sa politică, oraşul era un fel de “oaie neagră”, care a produs indispoziţie premierului Vintilă IC Brătianu, al cărui partid liberal a pierdut alegerile la Lugoj. Urmarea a fost, spun gurile rele, că în anul 1925, judeţele Caraş şi Severin au fost despărţite tocmai din acest motiv. Desigur, Brătianu nu a dat decât explicaţii de natură economică acestei mişcări… În ziarul lugojean “Răsunetul” din 16 februarie 1930, era publicată poezia “Vin alegeri”: “Politica noastră înoată/ într-o apă turburată/ bună chiar de pescuit/ după cum s-a dovedit/ şi la roată, şi la boată!” Roata a fost simbolul ţărăniştilor, iar bâta, al liberalilor!

Ion Vidu, agent electoral!

Chiar şi un om de cultură de talia marelui dirijor şi compozitor Ion Vidu nu se putea sustrage patimilor politicii. Liberal de vază, Vidu îi ridică osanale şi îl copleşeşte cu laude pe un oarecare Victor Biberia, candidat de deputat din circumscipţia Lugoj, la… “uninominale”. Pe prima pagină a ziarului “Timişana” din 12 februarie 1922, Biberia este astfel tămâiat: “Cu o legitimă mândrie ne bucurăm a vedea pe iubitul nostru director, domnul advocat Victor Biberia, fostul deputat al Balinţului, hotărât de Comitetul Judeţean şi de oranizaţia lugojeană ca deputat al Circumscripţiei Lugojului, locul său natal, care în ultimii patru ani de la înfiinţarea acestei gazete a luptat, înfruntând toate vexaţiunile ocârmuirilor naţionalisto-ţărănească şi averescană, apărând interesele obştei desconsiderată de flămânzii şi orgolioşii ce s’au perindat în fruntea administraţiei!” Dacă aţi citit cu atenţie, v-aţi dat seama că gazeta cu osanale îi aparţinea chiar domnului candidat „devotat, gata a servi interesele Banatului şi ale concetăţenilor săi”…
Iar Vidu se dovedeşte un inspirat compozitor de „partituri” gazetăreşti: „a îndurat necazuri (n.r. sărmanul domn Biberia, candidat oficial al partidului) pentru că a făcut bine, – soarta tuturor celor buni; dar le-a învins, căci gândul bun trebuie să învingă”.

„Deontologi” anonimi în războaiele dintre gazete

Dar „Timişana” liberală nu publica numai laude, ci şi dezvăluiri, cum face şi presa de astăzi. Iată un titlu grăitor: „Partidul naţional, unindu-se cu ţărăniştii, s’a făcut complice cu comuniştii din Rusia”. După ce tună şi fulgeră împotriva lui Vaida Voevod şi Maniu, autorul (anonim!) al articolului dă şi o mostră… deontologică a anului 1921: „noi, fără să calomniem pe nimeni, urmărim numai luminarea masselor asupra pericolului ameninţător al bolşevismului” etc.

DSC00326 (Medium)
Erau la modă şi polemicile dure între gazetele liberalilor şi ţărăniştilor, „Timişana” fiind în conflict declarat cu „”Tribuna Bănatului”, devenită apoi „Voinţa Bănatului”. „Nu credem că voinţa bănăţenilor ar fi voinţa celor de la <Voinţa Bănatului>. Această această gazetă adevărat că e scrisă în limba română, dar tot ce ea scrie e otravă pentru poporul românesc. Nu reflectăm la injuriile şi minciunile cari se scriu îmn acest organ, fiindcă nefiind români cei cari le scriu – noi ca români ţinemsub demnitatea noastră a ne ocupa de minciuni şi injurii”, scrie „Timişana”.

Boală veche: candidatul impus de la centru

Gazete lugojene ca „Drapelul”, „Viaţa nouă”, „Gazeta Banatului” sau „Răsunetul” se implicau zgomotos în campaniile electorale. „Gazeta Banatului” din 3 martie 1921 îl ridica în slăvi pe un anume A. Popovici-Taşcă, un fel de Agamiţă Dandanache al epocii. Acesta era candidatul de Partidul Poporului impus de la centru în circumscripţia Bocşa. Domnul Taşcă era bucureştean şi fost secretar general la Ministerul de Interne, însă asigura alegătorii că el cunoaşte „sufletul bănăţenilor, cu toate cotiturile lui”. Mai mult, omul făcea reclamă influenţei sale în capitală: „dl. Popovici-Taşcă a servit pe toată lumea, la oricare Minister ar fi avut cineva vreo treabă” (!).

„Mătuşa Tamara” din anii ‘20

La modă erau şi declaraţiile de avere. În aceeaşi „Gazetă a Banatului”, deputatul Avram Imbroane răspunde tuturor „politicianilor de rea credinţă din Banat”, care-l atacau cu înverşunare de mai multe luni. Apărându-şi cauza, Imbroane devine patetic: „Haide, vă rog, arătaţi în mod public care sunt afacerile lui Avram Imbroane, sau care îi este averea! Mă supun la cea mai publică anchetă. Întrebaţi-mi prietenii cari mă cunosc asupra averii mele, dar să aveţi şi obrazul să roşiţi de cele ce veţi afla. Veniţi la mine acasă, întrebaţi-mi copilaşii cari nu ştiu să mintă!” Parcă şi Adrian Năstase chema presa acasă să-i constate averea, când cu „mătuşa Tamara”!
În rest, obişnuitele promisiuni electorale. Ne-a atras atenţia nota intitulată „Podul de la Coştei”, în care se spune: „este îndeobşte cunoscut că hotarul comunelor Coşteiu Mic şi Mare şi Sâlhei este situat dincolo de râul Timiş, unde pe vremuri ploioase nu pot trece oamenii, din lipsa unui pod. La stăruinţele sătenilor, ale deputatului Avram Imbroane şi senatorului Adam Groza, serviciul edilic judeţean a întocmit planurile necesare pentru zidirea unui pod care să lege comunele cu hotarul. Palnul de consruire a fost înaintat săptămâna trecută resortului de comunicaţii din Cluj spre apropbare, iar Prefectura a cerut Ministerului să aprobe gratuit lemnul de construcţie necesar din pădurile Lugojului.” Bineînţeles, ca în toate campaniile electorale de atunci încoace, se specifica: „lucrările vor începe numai decât”!

Cei cinci primari interbelici

Cinci primari şi un interimar au avut lugojenii în perioada interbelică. Ioan Harambaşa a condus Lugojul zece ani, între 1919 şi 1929. A trecut pe la mai multe partide, în final devenind liberal. Alt liberal, Al. Bireescu, a avut două mandate în fruntea Lugojului, până în 1938. Interesant este că cei doi, reprezentând acelaşi partid, s-au înfruntat la alegerile din 16 martie 1930 în fruntea a două liste orăşeneşti, alianţe care nu se bazau pe partide. După scurtul interimat al lui Nicolae Proştean, în 1938, conducerea a fost preluată de Ionel Dobrin şi Alexandru C. Vasilie, până în 1941. Din 1942 până în 1944, pe timp de război, Lugojul a fost condus de un militar: locotenent-colonelul Ioan Hidu. Ultimii trei primari nu au fost aleşi, ci numiţi în fruntea urbei de regimul dictatorial.
Iată şi prefecţii de Severin din anii interbelici: George Dobrin (1919-22), rămas în istorie drept primul prefect român al judeţului, Petru Corneanu (1922-28), Ionel Mocioni (1928-31), C. Dragu (1930-31), Eugen Hamat (1931-32), Titus Olaru (1932-33) şi Victor Curuţiu (1933-38). (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

S-au împlinit 80 de ani de la trecerea la cele veşnice a Rafilei Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig, pe care mulţi o văd proclamată ca fiind prima sfântă a Banatului. Cu acest prilej, sâmbătă, 13 aprilie, Episcopia de Lugoj a organizat o deplasare la Parohia Greco – Catolică din Bocsig, judeţul Arad. Ceremonia de comemorare a cuprins Sfânta Liturghie de la ora 10 şi Calea Crucii în cimitirul din Bocsig, la mormântul Rafilei Găluţ.

La ora actuală, dosarul Rafilei Găluţ se află în anchetă suplimentară eparhială în procesul de beatificare.

Comemorare Rafila Galut

Rafila Găluţ s-a născut pe 8 februarie 1910 la Bocsig, jud. Arad. A fost botezată la 10 februarie 1910 în biserica greco-catolică „Sf. Gheorghe” din localitatea natală, de către Pr. Demetriu Nysztor. Credincioasă greco-catolică, de mică a fost foarte apropiată de Biserică. În 1931, doreşte să devină călugăriţă în Congregaţia Maicii Domnului de la Blaj dar, datorită sănătăţii sale fragile, este sfătuită să renunţe. În perioada 1931 – 1939 a purtat stigmatele (rănile Domnului), lucru confirmat nu numai de parohul locului, Pr. Petru Vancu, ci şi de diferiţi preoţi şi mai ales medici delegaţi din partea Episcopiei Lugojului să investigheze acest caz deosebit. În aceeaşi perioadă cu stigmatele Rafilei Găluţ, Icoana Maicii Domnului aflată în biserica greco-catolică din Scăiuş, a lăcrimat în zilele 30 septembrie şi 15 octombrie 1934.

Vaticanul cunoaşte cazul, încă din 1934

Deşi nu dorea acest lucru, Rafila a făcut o serie de preziceri confirmate încă din timpul vieţii. Episcopia de Lugoj informează Congregaţia Bisericii Orientale (Dicaster al Sfântului Scaun) despre cazul Rafilei Găluţ printr-o scrisoare adresată Cardinalului Luigi Sincero pe data de 15 aprilie 1934. Despre Rafila Găluţ au scris cărţi înalţi ierarhi ai Lugojului, arhiepiscopul Ioan Ploscariu şi episcopul Alexandru Mesian. Cristian Ghinea

Read Full Post »

Anul acesta (2019) se împlinesc 120 de ani de la înfiinţarea primului club de fotbal lugojean. Mai ştie cineva asta?! Celor care cred că Lugojul nu are tradiţie în sportul numărul unu al lumii, le vom arăta mâna cu cinci degete răsfirate, corespunzătoare la tot atâtea performanţe fotbalistice care par incredibile în zilele noastre, dacă n-ar fi consemnate în toate enciclopediile de specialitate.

Cinci performanţe uluitoare ale fotbalului lugojean

Pentru cei care nu le cunosc, să trecem în revistă cele cinici performanţe de excepţie. În primul rând, Lugojul are unul dintre cele mai vechi cluburi de fotbal din ţară şi unul dintre puţinele înfiinţate înainte de anul 1900, mai exact la 1899! Doi: Lugojul a jucat primul meci intercluburi de pe actualul teritoriu al României, la Timişoara, cu FC Timişoara, la 20 august 1902. Al treilea fapt extraordinar: Lugojul a câştigat primul meci intercluburi din istoria all time a fotbalului românesc: 3-2 cu FC Timişoara, în partida amintită din 1902. A patra ispravă fotbalistică demnă de toată lauda a lugojenilor este victoria în primul meci internaţional intercluburi jucat de un club de pe actualul teritoriu al României: 4-1 cu Reuniunea de Sport din Vârşet. Meciul s-a jucat la Lugoj, la 19 iulie 1903, iar pe atunci Vârşeţul făcea parte, ca şi oraşul nostru, din fostul Imperiu Austro-Ungar.

Lugojul, oraşul singurului campion mondial la fotbal din România

În fine, a cincea performnanţă pe care nu poate să ne-o ia nimeni, pentru că este, ca şi celelalte, o întâietate, este faptul că Lugojul se mândreşte cu singurul campion mondial la fotbal din toată România. Josef Posipal, născut la Lugoj, este singurul fotbalist din România care a cunoscut încununarea sportivă supremă. Posipal a făcut parte din echipa Germaniei (de Vest) care a cucerit primul său titlu la Campionatul Mondial din 1954, după finala de infarct de la Berna, 4-2 cu Ungaria. Acest meci, cu lugojeanul Posipal pe teren, a intrat în legenda Campionatelor Mondiale. În anul 2003, germanii au făcut un frumos film dedicat acelui Campionat Mondial, numit „Das Wunder von Bern” („Minunea de la Berna”). Dacă nu l-aţi văzut, vi-l recomand. Este un film despre fotbal, dar plin de căldură sufletească. Josef „Jupp” Posipal este considerat şi astăzi una din gloriile echipei Hambruger SV, unde a jucat ca fundaş în culmea carierei sale, între anii 1949-1958.

Regele Ferdinand al României, fanul declarat al ”Vulturilor”!

Desigur, toate acestea nu sunt nici poveşti, nici „legende urbane” ci fapte consemnate în anulare statistice şi eniclopedii ale fotbalului românesc şi internaţional. Privind la stare jalnică în care a ajuns azi fotbalul lugojean, ne întrebăm câţi diriguitori, administratori sau oameni care pot decide soarta acestei ramuri sportive cunosc aceste fapte care par de domeniul visului şi al fanteziei, deşi sunt incontestabile.

Vulturii 1930A (Medium)

„Vulturii” în 1930

Unul dintre cei mai respectaţi şefi de stat din istoria României, Regele Ferdinand Întregitorul, s-a semnat pe drapelul clubului de fotbal Vulturii, în anul 1921, ca semn de respect pentru tradiţia fotbalului lugojean. Drapelul e păstrat la sediul Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj. ”Vulturii” au luat fiinţă în 1920, iar în sezonul 1937-38 au jucat în Divizia A, cu o prestaţie onorabilă, clasându-se pe locul 7 din 10 echipe. Dacă Regele Ferdinand I a făcut acest gest, ne gândim, fără a da lecţii, că în memoria acestui trecut invidiat de toată ţara, am putea face mai mult pentru fotbalul nostru actual, aflat în suferinţă.

Aventura fotbalului lugojean a început la 1899

Pentru a nu fi bănuiţi de părtinire sau patriotism local, apelăm la una din enciclopediile fotbalistice de dinainte de 1990, ştiut fiind faptul că pe vremea aceea Lugojul era un fel de „răţuşca cea urâtă” a României, pe care nu o iubea nici Ceauşescu şi nici… consoarta.

Enciclopedia ”Fotbal de la A la Z” a apărut, sub semnătura lui Mihai Ionescu şi Mircea Tudoran, la Editura Sport Turism, în două volume de peste 550 de pagini fiecare. Primul dintre acestea a văzut lumina tiparului în anul 1984 şi este dedicat istoriei fotbalului autohton. El consemnează începuturile acestui popular sport în România. ”1899: la Lugoj se înfiinţează Reuniunea de Sport din Lugoj, disciplina sportivă principală fiind fotbalul”, scrie în enciclopedia citată.

Suporterii timişoreni, către favoriţi: ce faceţi, vă daţi bătuţi?!

La 20 august 1902, F.C. Timişoara (în culorile alb-verde, cum scriu gazetele epocii) a primit replica echipei Reuniunea de Sport din Lugoj – Lugosher Sportverein, în primul meci de fotbal intercluburi oficial desfăşurat pe teritoriul României de azi. Un meci istoric, încheiat cu victoria lugojenilor, care s-au impus cu scorul de 3 -2. Aşa cum am mai scris, meciul s-a disputat pe terenul nou construit al Fussballclubs von Temeswar (denumirea oficială a clubului timişorean), stadionul fiind ridicat pe actualul Bulevard Mihai Viteazul din Timişoara, pe locul clădirii Politehnicii.

„Selecţionata” Lugojului cuprindea români, germani, maghiari şi evrei: Pollak – Nagy, Siegfried – Berceni, Gîndu, Oprea – Kral, Györbiro, Morgenstern şi Brediceanu. Ca o curiozitate, ambele echipe au evoluat în câte 10 jucători. Preşedintele Reuniunii de Sport din oraşul de pe Timiş a fost un oarecare domn Ernst Haas, care a făcut şi… oficiile de arbitru. Presa vremii consemna că, la finalul partidei, spectatorii timişoreni, nemulţumiţi de rezultat, au intrat pe teren şi au îndemnat jucătorii să continue jocul: ”Ce faceţi, vă daţi bătuţi? Jucaţi în continuare!”. Ei că nu ştiau că meciul are o durată determinată, dar până la urmă au acceptat înfrângerea, promiţând „revanche” lugojenilor.

Prima victorie într-un meci internaţional intercluburi

După ce, la 4 august 1902, fotbaliştii noştri au fost învinşi pe teren propriu (stadionul lugojean fusese inaugurat exact cu un an în urmă), de către echipa ”Szabadka” din actualul oraş Subotiţa, din Serbia, Reuniunea de Sport din Lugoj a reuşit prima victorie internaţională inter-cluburi, consemnată entuziast în ziarul ”Drapelul” al lui Valeriu Branişte. Meciul Reuniunea Lugoj – Reuniunea Vârşeţ, terminat cu scorul de 4 – 1 în favoarea lugojenilor, a avut loc la 19 iulie 1903. Cu toate acestea, având în vedere că Lugojul, Subotiţa şi Vârşeţul făceau toate parte din Imperiul Austro-Ungar, istoria acelor vremuri a consemnat ca primă partidă internaţională cea dintre Selecţionata Oradei cu echipa engleză Bishop Auckland, desfăşurată în oraşul de pe Crişul Repede. Noi rămânem la ideea cu întâietatea lugojenilor! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

O contribuţie interesantă în domeniu a dus-o minoritatea ucrainiană din Lugoj. În anul 2007, la Biserica Ortodoxă Ucrainiană din Lugoj toaca avea alt ritm. Trecătorii de pe strada Plopilor, unde se află lăcaşul de cult, remarcau, pe lângă troiţa de lemn, un dispozitiv original, rar întâlnit în Banat. Era o toacă – morişcă, acţionată de o manivelă, iar roata cu spiţe de lemn avea în capăt nişte piese rotunde, prinse cu lanţuri de corpul roţii. Acestea, prin învârtire, lovesc ritmic o scândură (toaca) aflată în partea inferioară a ingeniosului dispozitiv.

Toaca buna

„O astfel de toacă este folosită în mod tradiţional în Maramureş, iar anul acesta, de Paşti, am adus şi noi la Lugoj una la fel, tot din Maramureş”, ne spunea P. On. Ilie Albiciuc, protopopul Bisericii Ortodoxe Ucrainiene din Lugoj. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Perioada de început de martie este marcată, ca de obicei, de sezonul mărţişoarelor şi de tot ceea ce înseamnă Ziua Femeii. Începutul primăverii este asociat în mod firesc cu ideea de dragoste, de romantism. De aceea ne-am gândit să facem o incursiune în lumea căsătoriei în Banatul tradiţional, ca parte a istoriei neconvenţionale a Lugojului.

Chiar la intrarea în impunătorul sediu al Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă din Lugoj, te întâmpină o încăpere mare, plină cu costume populare şi fotografii de epocă. Acolo se află un car mare şi unul mic încărcat cu tot felul de obiecte de epocă, iar alături este un alai de muzicanţi. Explicaţia pe care ne-o oferă dr. Daciana Vuia, directoarea Muzeului, este că a dorit ca, încă de la intrarea în instituţie, să te întâmpine un alai tradiţional de nuntă din Banat, cu care cu zestre şi muzicanţi.

Nunta banateana (4)

Nunta era un mare eveniment în Banatul de odinioară, în care ”fala” era un aspect foarte important de subliniere a statutului social. Dar trecutul nu trebuie idealizat. Realitatea mariajelor din Lugojul şi Banatul de odinioară era departe de a fi ideală.

Nunta banateana (16)

Dr. Daciana Vuia spune că ”am intreprins o anchetă etnografică orală, în vara anului 2013, în satul Chizătău, comuna Belinț, din dorința unei abordări regresive, ce pleacă de la zi, analizând trecutul, într-o încercare de reconstituire a multitudinii gesturilor atitudinale circumscrise unei adevărate politici economice a căsătoriei – negocierea zestrei viitorilor miri. Situat pe şoseaua europeană ce leagă Timişoara de Lugoj, satul Chizătău nu iese cu nimic din tipicul aşezărilor rurale din câmpia Timişului, în alegerea lui primând motivaţia generată de apartenenţa personală la această comunitate dar şi de reminescenţele, în amintirile copilăriei mele, ale unei retorici tradiţionale vis–a–vis de obiceiurile legate de căsătorie”.

Negocieri prenupţiale: peţitul, tocmeala zestrei, nunta şi ospăţul

Încheierea unei căsătorii se făcea după un tipic care conţinea obligatoriu, elemente cheie, respectate cu strictețe: pețitul, cererea în căsătorie însoțită de tocmeala zestrei, logodna (căpara) și căsătoria religioasă urmată de nuntă (ospățul).

Nunta banateana (3)

Daciana Vuia descrie în mod viu negocierile de nuntă: ”Constituirea unui cuplu debuta cu alegerea partenerului, la care o rudă sau o cunoștință comună mergea în pețit, și continua cu negocierea zestrei – o discuție purtată între părinții celor două familii. Așadar, într-o lume în care intimitatea era practic, inexistentă, viitoarea viață în doi era negociată de părinții celor două cupluri care stabileau de comun acord consistența zestrei. Una dintre interlocutoarele mele, căsătorită în perioada interbelică, mi-a destăinuit: <<Când m-am măritat iò, or zâs socrii mei că mă iau dă noră, că le place dă mine, da să-mi dea părinții mei un lanț dă pământ de la drumu’ mare – era prima dă bun pământu ăla, și mama me o zâs că mi-l dă. M-o dat șî jumătace dîn galbenii dă aur, șî dîn ăi mari, șî dîn ăi mici, aialaltă jumătace i-or rămas la sora me care s-o măritat în casă>>”.

Căsătoria din dragoste, un ”privilegiu” al săracior

”Căsătoria din dragoste era un privilegiu al celor săraci, în timp ce mariajul bazat pe rațiuni economice rămânea, o constantă a ruralității bănățene interbelice”, spune muzeograf dr. Daciana Vuia, dar acest lucru era valabil şi pentru societatea lugojeană, dominată de solida clasă de mijloc a comercianţilor şi meşteşugarilor. Meseriaşii, care îşi transmiteau avutul din generaţie în generaţie, nu erau nişte risipitori. ”Să nu izâdiţi”, adică să nu risipiţi, erau devizele acestor gospodari. În acest condiţii, nu e de mirare că erau foarte atenţi la aspectul mariajului, care putea aduce un plus de stare materială.
Etalarea zestrei era elemetul cheie al nunţii bănăţene de odinioară. Daciana Vuia face o afirmaţie tranşantă, mergând până acolo că urmărirea asectului material a făcut ca zestrea în sine să fie partea esenţială a nunţii, iar iubirea firească dintre tineri să fie un element secundar: ”Invocându-se dorința îmbunătățirii stării materiale prin mărirea suprafeței de pământ sau prin sporirea numărului de galbeni de aur, se încheiau de multe ori căsătorii premature, fapt ce ilustrează poziția ingrată a fetei, obligată să-și asume responsabilitățile majore ale unui mariaj mult prea timpuriu : familie numeroasă, copii mici, muncă fizică până la epuizare :<>. Prin prisma acestor considerații, putem afirma că zestrea se afla în spatele codificărilor sociale ce au călăuzit viața cuplului bănățean de odinioară. Chiar dacă căsătoria rămânea o instituție absolut necesară sănătății unei societăți, cel mai adesea, ea era viciată de zestre”.

Zestrea e totul. Ce mai contează sentimentele?

”Norma” Lugojului şi Banatului interbelic era încheierea căsătoriilor între familii cu același statut material și social. Mereu în cătarea unei lovituri norocoase, a unei ”partide” bune, părinţii îşi impuneau voinţa asupra copiilor, care sufereau traume, căsătorindu-se la vârste fragede, mai ales fetele, aflate sub controlul atent al părinţilor şi bunicilor.

Nunta banateana (10)

Daciana Vuia face, într-un material bazat pe anchetele sale sociale, o observaţie foarte interesantă: ”Neamul rău sau vița slabă, cum au numit-o interlocutoarele mele, reprezenta o identitate derivată din condiții materiale modeste, uneori în ciuda unui trecut cu un comportament ireproșabil”.
Raportarea la ierarhia socială tradițională, în care noțiunea de neam coincidea cu cea de avere, era definitorie în formarea unui cuplu.

Nunta banateana (15)

”La nivelul raporturilor sociale micro-grupale, fiecare familie era conștientă de identitatea sa, moștenind și purtând în tăcere povara intereselor materiale. <<Năince vreme s-o căutat vița, nu ca acum, nici nu ști pă cine iei>>, mi-a spus o bătrână interlocutoare. Descendența tânărului dintr-o viță bună sau slabă reprezenta un factor foarte important în încheierea căsătoriei”, precizează Vuia.

Tinerii, captivi ai nefericirii consumate până la final

Uneori, cu zestrea ţi se ”scoteau ochii” şi după ani de zile! Daciana Vuia evocă un episod foarte neplăcut, dar la ordinea zilei în acelşe vremuri: ”Discuțiile despre zestre adusă în casă își demonstrau validitatea în timp, chiar după ani de zile de la consumarea faptelor: <<Odată, m-am grăbit la o înmormântare și am luat pă mine cotrânța neagră, dă păr, a lu’soacră-mea și atunci ea m-o zâs: Tu să iei țoale adusă parce de la mama te, nu pă a mele. Imediat s-o dai jos. M-o părut tare rău atunci. Eram la ei noră dă vro șapte – opt ani. Aveam șî fată>>”.

Nunta banateana (17)

Fotografii originale, aflate în colecţia Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă din Lugoj

Veţi spune că pretenţiile exagerate ale noii familii puteau fi lăsate în urmă prin divorţ. Teoretic, da. În realitate, însă, spune Vuia: „”Conflictele dintre sentimentele individului și pretențiile exagerate ale noii familii, ar fi fost generatoare de stări tensionate ce impuneau divorțul. Într-o epocă în care cenzura comunității funcționa din plin, amendând asemenea gesturi, cei care aveau curajul să pună această problemă, întâmpinau intransigența și refuzul propriilor părinți, cuplul fiind condamnat, de cele mai multe ori să-și consume nefericirea până la final”.

”Năince vreme părinții or dictat, nu copiii”

Consilierea matrimonială, mai bine zis directia de urmat, fără comentarii, era dată de părinţi.

Nunta banateana (1)

”Influența și sugestiile părinților reprezentau puncte de referință în conturarea oricăror opțiuni matrimoniale ale tinerilor. Prin căsătorie, ei trebuiau să accepte dorințele impuse de familie, chiar dacă acestea nu coincideau întotdeauna cu idealurile personale. ”Năince vreme părinții or dictat, nu copiii”, mi-a mărturisit o bătrână. De cele mai multe ori, legăturile conjugale se realizau prin implicarea alterității ce presupunea participarea și apropierea celorlalți, a părinților și bunicilor – un argument în plus al spațiului extrem de redus al vieții private de cuplu . ”M-am măritat cu el că așa or zâs părinții mei că-i bine, că-i copil bun. Îți spun drept, mie nu m-o prea plăcut dă el, da, după un timp, l-am îndrăgit șî io ”– acesta fiind cazul fericit al unei interlocutoare. În multe situații, tinerii se trezesc captivi ai unor relații frustrate de lipsa iubirii și comunicării, prizonieri ai unor căsnicii stabilite exclusiv sub semnul bogăției zestrei”, subliniază Vuia.

Nunta banateana (13)

În concluzie, departe de a fi ideală, în ”strategia” nunţii tradiționale bănățene prima statutul material al viitorului partener, iar căsătoria era adesea o afacere de familie.
(c) Cristian Ghinea


Mulţumiri doamnei directoare Daciana Vuia pentru sprijinul acordat în realizarea acestui material despre familia bănăţeană de odinioară. 

 

Read Full Post »

Mult timp, înainte de urbanizarea forțată a Lugojului din anii 70 – 80, gospodăria tradițională bănățeană tipică încă mai putea fi văzută în cartierele lugojene, de exemplu în Buchini sau pe străzi precum Astalaș. Valul demolărilor care au făcut loc noilor cartiere de blocuri uniforme și inestetice, precum și schimbările demografice aduse de industrializarea comunistă, au dus la dispariția acestui tip de case, identice ca structură cu cele din subzona etnografică Lugoj – Făget.

Martoră a unor vremuri apuse, gospodăria bănățenilor era una sută la sută ecologică și care avea practic zero deșeuri. Nimic nu se arunca, totul se recicla – iată un ideal de neatins în lumea modernă. Deși se găsește mai rar chiar și în comune care au adoptat standardul urban modern și noile tehnologii și materiale de construcție (cum ar fi Coșteiul, care poate fi considerat un ”cartier” select al Lugojului), casa tradițională a bunicilor e sinonimă cu nostalgia copilăriei multor lugojeni și de aceea merită amintită în paginile serialului nostru.

Şpoert, dună, poniavă, cotarcă şi multe alte cuvinte dispărute

Pe vremea când copiii se jucau cu ”lobda”, cuvinte precum piglais, dună, poniavă, cotarcă, șpais, cuină, târnaț, șcătulă, șpoert, ocheți, credenț, răpelț, uiagă, erau folosite frecvent. Azi, le găsim doar prin dicționarele de regionalisme și sunt folosite, eventual, de recitatorii în grai.

Casa Banateana (6)
Vom face o incursiune prin lumea gospodăriilor lugojene și bănățene de altădată împreună cu muzeograf dr. Daciana Vuia, directoarea Muzeului de Istorie, Etnografie și Artă din Lugoj.

Tipicul acestor gospodării, uşor de recunoscut, era același. Cu un termen de specialitate, locuința bănățeană era tricelulară, compusă din camera de la stradă, locul unde se prepara mâncarea și camera de la ”grăgină”, unde dormeau toate generațiile familiei. Acoperișul tradițional era cel în două ”ape”, iar în față era târnațul, adică prispa casei.

Geamurile sau ocheţii aveau jaluzele sau şolocătre specifice caselor din Banatul montan şi cel de câmpie. Şipcile de lemn se deschideau şi se închideau cu un sistem ingenios, cu tijă metalică mobilă. La stradă, casa bănăţană avea trei feresere. Una corespundea târnaţului, iar celelalte sobei mari sau sobei de la stradă.

Obiecte de mobilier, date ca zestre mirilor

”La camera de la stradă, cea de oaspeți, în fața ferestrei, era așezată masa. De o parte și de alta erau așezate două clupuri, cum spun bănățenii, care dispuneau de spătar mobil și puteau fi transformate într-o prelungire a patului. Patul era supraînălțat, cu multe perne, după ”moda” germană. Dulapul lăcuit exista doar în casele bănățenilor înstăriți, în rest oamenii aveau dulapuri, numite și credenț, ori bufeturi cu fiocuri, adică sertare. Uneori, astfel de obiecte de mobilier se dădeau ca zestre mirilor. Lăzile păstrate până azi sunt bogat decorate, cu evidente influențe germane.

Casa Banateana (7)

În astfel de lăzi erau ținute adevărate obiecte de artă, cum ar fi cotrânțele. ”O cotrânță de secol XIX de la Chizătău, pe care scrie Elena Belinczan, păstrată la Muzeul din Lugoj, este o adevărată piesă de tezaur. Mai întâi se țesea în război ripsul, adică blatul din mătase neagră, după care se brodau în gherghef motivele fitomorfe sau avimorfe (în formă de păsări). Toate cotrânțele de secol XIX aveau în partea superioară menționat numele și anul în care erau țesute”, spune Daciana Vuia.

Mai ştie cineva ce înseamnă „piglais”?

Pentru iluminat se foloseau lămpile cu ulei. Cele fixe erau atărnate de tavan, în suporturi turnate din fontă, cu modele, iar cele mobile erau din sticlă, multe fiind păstrate şi în ziua de azi.

Casa Banateana (4)

Printre ”electrocasnicele” epocii se aflau piglaisurile, aşa cum le spuneau bănăţenii fiarelor de călcat. Acestea erau de două feluri: cele mici, care foloseau un fel de formă preîncălzită, din fier, erau utilzate pentru pentru fodori, adică mânecile încreţite ale costumelor şi pentru gulere. Cele mari, tradiţionale, foloseau cărbuni pentru încălzire şi cu ele se călcau rufele sau piesele vestimentare mari.

Leagăne mobile: cu bebeluşul la munca câmpului

Un alt aspect interesant. Leagănul pentru copii era omniprezent, ca piesă de mobiler, în două variante. Leagănul mare avea tălpicile curbate, iar cel mic atârna în tindă, prins cu nişte sfori de tavan. Astfel, bebeluşul se afla într-o încăpere încălzită, lângă mama lui, care îşi vedea de treburile gospodăriei.
Mai mult, aceste leagăne, făcute din lemn uşor, de tei, erau mobile. Ele erau purtate de femei, inclusiv la munca câmpului. Aşa cum unele mame din ziua de azi îşi poartă copiii într-un fel de ”ghiozdănaş” prins cu hamuri, la fel procedau şi bănăţencele de altădată cu micile leagăne din lemn de tei.

Încălzire centrală de secol XIX

Încălzirea se făcea cu sobe de fontă, turnate la Nădrag sau la Rusca Montană. Familiile mai puţin avute aveau aşa numita „sobă oarbă”. În tindă (sau cindă) băgau lemnele, făceau focul în vatră, coceau pâinea în ţest şi aveau o sobă oarbă care comunica cu camera învecinată şi astfel încălzea simultan două încăperi.

Casa Banateana (5)

 

Ştergarele sau şcergurile, ori cilimurile care erau puse pe perete (lângă pat, să fie mai cald noaptea), erau obiecte preţuite, deopotrivă utilitare şi decorative. Se ţeseau la război după izvod, adică model, şi împodobeau camera de oaspeţi. Remarcabil este că, la cusături, modelele se îmbinau perfect. Deşi era fabricată manual, grosimea lânei era pefect uniformă şi modelele se îmbinau cu axactitate. Dacă nu aveau grosime uniformă a firului de lână, aceste cilimuri nici nu erau date în lucru.

”La fel era şi cu conciurile, care erau însăilate din trei piese separate. Acest acoperămînt era însăilat pe capul fiecărei purtătoare, pentru a se potrivi perfect. Erau femei care aveau această artă a cusutului conciului din trei părţi, care azi s-a pierdut”, adaugă Daciana Vuia.

Furca cu oglindă, care alunga Necuratul la miez de noapte!

Furcile, războaiele de ţesut, maşina de tors, sucala (pentru suveică) şi meliţa erau accesorii preţuite de harnicele gospodine de acum o sută de ani.

„Femeile torceau până noaptea târziu şi exista credinţa că spiritele rele s-ar putea cumva arăta în preajma casei, pe întuneric. Iar oglinda era montată pe furcă pentru ca, dacă îşi priveşte chipul în oglidă, spiritul cel rău cu siguranţă dispare. Asta este explicaţia pentru care avem astfel de furci cu oglindă”, explică Daciana Vuia.

Hainele erau şi ele ecologice sută la sută: „Fiecare familie din sat avea lotul ei de cânepă, o duceau la înmuiat sau la murat, era meliţată şi apoi „drâglat” cu un pieptene special. Firele lungi, care erau considerate de claitatea întâi, erau alese pentru ţesut costume, iar cele care rămâneau în perii, de calitate mai slabă erau folosite la confecţionarea hainelşor de zi cu zi”.

Casele bănăţene aveau voreţ şi uneori curtea din spate sau curtea a doua, unde se găseau hambarele oamenilor, numite cotarcă de bănăţeni.

Cele mai bune sarmale se fac doar în oalele de lut!

Să vorbim puţin şi de bucătărie. Plafonul cindei era din lemn. Fiecare bucătărie bănăţeană dispunea de un coş piramidal specific de care atîrna lanţul precum şi de ţest, unde se făcea pîinea de casă. Tot aici erau piua şi untarele.

Casa Banateana (8)

„Vatra comunica cu camera alăturată, unde locuia familia şi astfel erau încălzite două încăperi, pe timp de iarnă. Specific cindelor era comârlacul semnicircular, un fel de rastel cu rafturi. Toată lumea ştie că cele mai bune sarmale se fac doar în oalele de lut. Aşa este! Din inventarul cindei nu lipseau blidele de lut, dar şi cele din lemn. Pe pereţi erau prinse cutii sau şcătule, cuvât ce vine de la italianul scatola. În cele mari se păstra sarea, iar în cele mici, boiaua măcinată manual. Era o adevărată industrie casnică şi o civilizaţie a lemnului, la nivel de secol XIX”, concluzionează Daciana Vuia, directoarea muzeului lugojean.

După cum se vede, vechile gospodării, atât de familiare lugojenilor de altădată, erau complet autonome. Oamenii îşi făceau singuri mâncarea, cu produse din gospodăria proprie, îşi coceau singuri pâinea şi se îmbrăcau cu haine ţesute acasă şi făcute din cânepa proprie. Ştiau să are, să gătească, să ţeasă, erau meşteri în prelucrarea lemnului, iar vinul şi răchia, care le înveseleau sărbătorile, erau făcute tot acasă. O lume dispărută, dar care, din perspectiva respectului pentru natură, era mult superioară celei de azi!

©️ Cristian Ghinea

 

Read Full Post »

Older Posts »