Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Istoria Banatului’ Category

Duminică, 13 octombrie, pe o vreme minunată, cu soare puternic şi cer ca de vară, aproape 5.000 de lugojeni l-au aşteptat pe preşedintele României, Klaus Iohannis, care a sosit pe platoul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor, în jurul orei 14.

Mulţimea a ocupat şi trotuarul de vizavi, din faţa Ceasului Electric, spaţiul din faţa magazinului ”Electrice” şi colţul dintre splai şi Podul de Fier. Echipaţi cu drapele, steguleţe ori fanioane tricolore, unii dintre ei au venit însoţiţi de copii, într-o atmosferă relaxată, de sărbătoare. Unii aveau la ei cărţile preşedintelui, ”Pas cu pas” şi ”EU.RO”, alţii erau îmbrăcaţi în tricouri galbene şi albastre, cu inscripţia ”Iohannis, preşedintele meu”.

Cristi si Bruno (Medium)

Cu prietenul Bruno Schütz, de la Ten TV Lugoj (foto Casian Mărgineanţu)

De vizavi de magazinul ”Electrice” s-a făcut un culoar care ulterior a fost lărgit de organizatori, în aşa fel încât preşedintele să dea mâna şi să se fotografieze cu cât mai mulţi lugojeni. Cei mai buni fotografi au fost… copiii, care au imortalizat momentul, suiţi pe umerii părinţilor. Ulterior, s-a procedat la fel pe cealaltă latură a platoului, încât la ”baia de mulţime” să participe cât mai mulţi dintre entuziaştii susţinători.

Reclame

Read Full Post »

Vineri, 20 septembrie 2019 – la Casa Bredicenilor, alături de Teodora Idvoran, Daniel Vighi şi Ovidiu Forai, la foarte reuşita serată culturală „Ariergarda” Timişoara (foto: Adriana Weimer).

Ariergarda

 

Read Full Post »

Episcopul greco – catolic Alexandru Mesian vorbeşte despre supravieţuirea Bisericii Greco-Catolice, interzisă de regimul comunist 

La 5 mai 1996, PreaSfinţia Sa Alexandru Mesian era întronizat la catedrala “Coborârea Sfântului Spirit” ca al zecelea episcop greco-catolic de Lugoj, la cârma unei dieceze ce se întinde pe teritoriul judeţelor Timiş, Caraş-Severin, Arad, Hunedoara şi, parţial, Alba. Deşi nu este lugojean prin naştere, numele episcopului unit a devenit, practic, sinonim cu numele Lugojului, dar şi cu noţiunile de toleranţă şi ecumenism, care definesc climatul confesional şi etnic al locului. Lugojenii cunosc ce a urmat în cei peste 15 ani de episcopat, însă puţini cunosc cum a devenit Alexandru Mesian preot într-o Românie în care clericii Bisericii Unite umpleau închisorile patriei, iar foştii credincioşi erau mereu sub supravegherea “organelor de partid şi de stat”.

101 rude în viaţă din aceeaşi familie!

PSS Alexandru Mesian s-a născut la 22 ianuarie 1937 în comuna maramureşană Ferneziu, devenită acum cartier al oraşului Baia Mare. Întrebat în ce măsură a moştenit vocaţia de cleric din familie, PreaSfinţitul Mesian e de părere că „de regulă, vocaţiile se nasc în familie, însă părinţii mei, Ana şi Alexandru, nu erau habotnici, mai ales că mama era ocupată cu cei opt copii – patru fraţi şi patru surori – iar tatăl muncea din greu la Uzina de plumb „1 Mai” din Ferneziu. În schimb, ţineam să ne spunem rugăciunile de dimineaţa şi seara, iar duminica mergeam cu toţii la Liturghie”.

PSS Mesian cu cartea noua Anul Marian

Era o familie numeroasă, care atrăgea atenţia. „Am refăcut arborele genealogic al familiei începând cu 1900, anul de naţştere al tatălui şi am constatat că în prezent suntem 101 rude în viaţă – fără verişori sau alţii, strict noi, pe linie directă – care ne întâlnim anual la Baia Mare. Din aceşti o sută, avem în familie patru preoţi, plus eu şi Simion (n.r. – Simion Mesaroş, rector al Institutului Teolgic din Baia Mare). Deci 6% din familie suntem preoţi!” – spune PSS Mesian.

Filaţi de Securitate

Anul 1948 a dus, din ordinul lui Stalin, la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, la prigoana preoţilor şi întemniţarea episcopilor cultului. Credicioşii uniţi au trecut la romano-catolici „nu în sensul formal, dar mergeam acolo ca să ascultăm liturghia, să ne spovedim şi pentru a ne întâli cu cei care erau în rezistenţă şi ştiau unde sunt întemniţaţi clericii noştri. Ideea că nu suntem lăsaţi, chiar aşa, neobservaţi, a crescut pe măsură ce creşteam şi noi. Din anii ’50, când mergeam la şcoala profesională, erau indivizi care citeau ziarul la colţ de stradă şi filau pe unul şi pe altul. Dar, mulţumită lui Dumnezeu, eu am scăpat”.
Chiar şi în Armată, mâna lungă a Securităţii era prezentă. „Am făcut armata la grăniceri aici în Banat, la Tr. Severin, La Moldova Nouă şi Coronini, dar superiorilor li s-a părut că sunt suspect şi aş putea fi tentat să trec frontiera. Aşa că m-au mutat prin ’57 – ’58 la mare… şi marea, cine s-o treacă? Aşa că am făcut serviciul la Gura Portiţei, unde nu era nici şosea, nici cale ferată” îşi aminteşte PSS Mesian.

O săptămână în subsolul de la Cluj

Revenit acasă din militărie în 1960, tânărul, pe numele său adevărat Alexandru Mesaroş, îşi ia slujbă la Întreprinderea de Utilaj Minier Baia Mare şi începe în ascuns studiul teologic greco-catolic, conştient de riscuri: câţiva prieteni mai mari ca vârstă, cu aceleaşi preocupări, fuseseră arestaţi pentru asta. În 1964, după ce s-a dat aminsitia generală din închisori a deţinuţilor de conştiinţă, a fost examinat de părintele Silviu Prunduş de la Cluj, care făcuse ani grei de temniţă. „

Deja din decembrie ‘64 ştiam că la 8 mai ’65 va avea loc hirotonisirea. Toată ceremonia a fost foarte bine regizată de către prietenul meu Pantilimon Aştelean (Pintea) din Cluj. El locuia în subsolul unui imobil din oraş – proprietate a Bisericii Romano-Catolice şi s-a gîndit că acolo ar fi bine protejată această ceremonie. Am aşteptat să se termine parăzile de 1 Mai şi de Ziua Tineretului (2 Mai) şi venit la el cu patru zile înainte, fără a ieşi din casă, ca să nu fiu văzut de vecini sau de… alţii, cum s-ar spune. Îmi amintesc că era într-o sâmbătă când a venit episcopul Ioan Dragomir care era foarte curajos, după anii de închisoare şi spunea: nu vă fie frică de mine, că mi s-ar întâmpla ceva, eu sunt obişnuit cu astea!” rememorează PSS Mesian.

Hirotonirea sa ca preot a avut loc aşadar într-un subsol al unei locuinţe din Cluj, cu geamurile camflate şi în prezenţa doar a patru persoane: episcopul Dragomir de Baia Mare, părintele Prunduş, prietenul Pintea şi sora acestuia, Aurelia. „Lucrurile erau deja rezolvate, eram hirotonit, ne aşezasem la masă şi sora lui Pintea ne servea ceva de mâncare. Între timp, cineva a început să bată insistent în geam. A îngheţat inima în noi: cine putea fi? Gândeam cu uşurare că, orice ar fi, bine că ceremonia se terminase!” – spune PSS Mesian. Până la urmă, s-a dovedit că nu Miliţia bătea la geam, ci Lucian Mureşan, cel care avea să devină, peste ani, Arhiepiscop Major şi cap al Bisercii Unite.

Remarcat în „Pentru socialism”, exact în… momentul devoţiunii pentru biserică!

Ca un fapt amuzant, Lucian Mureşan adusese gazeta „Pentru socialism” ce apărea atunci la Baia Mare, spunând, în glumă: „Cum l-aţi hirotonit, că uite ce scrie ziarul despre el?!” Într-adevăr, viitorului episcop Alexandru Mesian, tânăr tehnician pe atunci i-a apărut o fotografie luată în timp ce lucra la maşina de încercări mecanice în fabrică şi un text laudativ! În aceeaşi săptămână, cunoscuţii îl felicitau la biserică şi el a început să intre la bănuieli, că ar fi fost deconspiraţi. În realitate, era felicitat pentru acelaşi… articol din ziar!

Lansare carte PSS Mesian
Până în 1990, Alexandru Mesian ducea o viaţă dublă. Oficial, lucra la IMUM Baia Mare, la conducerea unul laborator de încercări metalice, metaliografie şi defectoscopie. În secret, era preot greco-catolic, oficiind siungur acasă slujbele în faşa unui altar improvizat, fără potir, fără odăjdii.

„În vitrina cu pahare, unde ştiam că nu umblă nimeni, aveam un anume pahar cu picior pe care l-am transformat în potirul cu care celebram Liturghia. În loc de patrafir, am binecuvântat o pangklică albă, lungă, pe care o puneam peste costum, căci ţineam să am decenţa Liturghiei. Cum lucram la laborator, am adus o sticlă frumoasă de ceas, care era patena unde puneam prescura. Făcusem rost de nişte batiste fine chinezeşti, care erau purificatoare. Împăturite pe masă, nu atrăgeau atenţia. Oricine ar fi venit, vedea o batistă şi un pahar, lucruri banale…”

La ora amintirilor, episcopul Mesian este încredinţat că toate întâmplările vieţii sale de până acum n-au fost… întâmplătoare, ci semne ale Providenţei!
Cristian Ghinea – interviu din anul 2012, pentru „Redeşteptarea”

Read Full Post »

Cum era sărbătorită pe vremuri Ziua Internaţională a Copilului? Cum se bucurau copiii Lugojului de 1 Iunie acum 50 de ani? În cele ce urmează, încercăm să recreăm – fără a cădea în nostalgie – lumea anilor ‘70, pentru a vedea cum se bucurau pe atunci cei mici, dar şi părinţii şi bunicii, la început de vară.
Poate părea uluitor, dar în anii încă „respirabili” ai perioadei de dinainte de ‘90, alternativele de distracţie erau numeroase, ieftine şi la îndemână.
Printre acestea se numărau cofetăria, filmul (mai ales că se deschidea şi grădina de vară de la ITL!), jucăriile fabricate la Lugoj, la IUPS ”9 Mai”, bălăceala la Plopi, pe malul Timişului, plimările pe Corso şi, bineînţeles, serbările de la şcoală, că tot venea vacanţa!

Bucurii de interior şi exterior: clasorul cu timbre şi bicicleta Pegas

La o privire generală, cam toate distracţiile din acea vreme erau centrate pe activităţi creative şi în aer liber. Deşi unii îşi amintesc cu nostagie desenele animate naive cu ”Mihaela” sau filmele gen ”Veronica”, în coproducţie cu moldovenii de peste Prut, programele televiziunii alb-negru erau total nefrecventabile.

Lugoj Corso

Lugoj – partea neschimbată din „Corso” (30 martie 2018) – foto Cristian Ghinea

Cineva puncta, inspirat, că tinerii, copiii din ziua de azi au mai multe ”jucării” ca atunci, dar şi mai puţini prieteni reali. Fireşte, asta nu înseamnă că ei sunt sub copiii de acum jumătate de veac! Doar atât, că epoca actuală a informaţiei, jocurile video, computerul, telefonul mobil, mania reţelelor sociale şi abundenţa jucăriilor la care generaţiile vechi nici nu puteau visa, nu îi fac pe micuţii de azi mai fericiţi. Paradoxal, ei sunt mai singuratici şi, în anumite cazuri, chiar mai depresivi. Lumea modernă le-a oferit lucruri frumoase, dar le-a răpit căldura unui cămin firesc, cu părinţi plecaţi departe să strângă fiecare bănuţ trimis acasă. Iar unii ar renunţa la hăinuţe, jucării şi gadget-uri scumpe, doar pentru a-i avea alături pe părinţi acasă.

1 Iunie, între şcoală şi distracţia adevărată

1 Iunie începea de obicei la şcoală, cu activităţi considerate distractive, dar care erau banale şi cam plictisitaore. Se confecţionau ghirlande şi ”lanţuri” din hârtie colorată, se confecţionau Mickey Mouse decupaţi după şablon, cu trusa de traforaj, care erau apoi vopsiţi cu pensula, după talentul fiecăruia, şi puşi la expoziţie, pe holurile şcolii.

În lipsă de altceva, copiii ”epocii” aveau câteva alternative sănătoase. În general, băteau mingea prin curţi, ieşeau la Parcul George Enescu sau la Baza Ştrand, la o partidă de tenis de câmp, sau plecau cu prietenii la o plimbare cu biciletele ”Pegas”, ”Tohan” sau „Standard” (un fel de medie între primele două). Când mai ploua, cei mai studioşi se refugiau acasă, cu o carte sau cu clasorul cu timbre în mână. Colecţionarea mărcilor poştale, pasiune aproape dispărută în prezent, era încurajată în epocă, majoritatea copiilor anilor 60-70 cumpărând, măcar o dată, celebrele ”plicuri filatelice cu premii”, prilej de târguieli şi schimburi cu colegii de şcoală, pentru a forma râvnitele serii complete. Ieftine şi la îndemână erau jucăriile produse chiar la Lugoj, la IUPS ”9 Mai”, de la camionaşe şi carusele pentru interior, la găletuşe şi cărucioare pentru jocul afară.

Cine nu făcea baie la Timiş era ”tocilar” sau…”plantă”

La Lugoj, baia în Timiş, la Plopi, era sfântă încă din ziua de 1 mai. Cine nu mergea la baie de 1 mai era catalogat drept… ”tocilar” sau „plantă”. E drept, buletinul meteo parcă juca mai puţine feste, iar din mai până în octombrie, vremea era plăcută, călduroasă şi însorită. Desigur, 1 iunie venea şi cu propaganda vremii, cu activităţi pioniereşti (mai tărziu fuseseră înregimentaţi şi preşcolarii, ca ”Şoimi ai Patriei”, pe seama cărora se făceau sumedenie de bancuri) şi alte chestii asemănătoare. Dansurile, recitările şi alte puncte din programul ”oficial” se ţineau tot jos, la Plopi, pe scena de beton care a mai supravieţuit şi în ziua de azi şi care a devenit adăpost al câinilor vagabonzi pripăşiţi pe malul Timişului.

DSC00544 (Medium)

Lugoj, farmecul vechiului Corso, cu micile sale prăvălii

Dar, dacă mergeai la baie, trebuia să fii echipat nu numai cu pătură şi slip. Un accesoriu la modă erau paletele de badminton, sau rachetele de tenis, care se găseau din belşug la magazinul de sport situat la parterul palatului Bejan, în latura de pe malul Timişului. Era un magazin interesant, pentru că tot acolo găseai instrumente muzicale (chitarele româneşti sau bulgăreşti erau la mare căutare, în perioada de glorie a muzicii folk şi a mega spectacolelor cenaclului ”Flacăra”, impregnate de cultul personalităţii poetului Păunescu), palete de tenis de masă, tenişi chinezeşti cu talpă albă şi ”bulă” albastră pe gleznă, iar dacă aveai noroc, mai nimereai şi câte un disc EMI indian cu muzică occidentală (Rolling Stones, de exemplu), marfă rară pe acea vreme.

Savarina la Cofetăria ”Unirii” şi Piedone Africanul la ”grădină”

Plimbările pe Corso, solo sau cu prietenii ori prietena, erau musai acompaniate de opriri la cofetăriile oraşului, înainte de un film la ”mozi”, căci Lugojul avea pe atunci patru cinematografe: Victoria, 23 August, sala Clubului ITL şi celebra grădină de vară de la ITL, care avea o mega capacitate de 600 de locuri în aer liber. Rulau filme grandioase precum ”Spartacus”, ”Antoniu şi Cleopatra”, ”Căderea Imperiului Roman”. În lipsă de filme horror, rulau aventurile simpaticului jandarm Louis de Funes, westernuri cu John Wayne, filme de capă şi spadă, şi mai târziu, chiar SF-uri precum „Războiul stelelor” ori „Imperiul contraatacă”. Printre producţiile autohtone acceptabile se numărau câteva comedii precum ”Astă seară dansăm în familie” ori aventurile Brigăzii ”Diverse”… la munte şi la mare. Comedii precum ”piedone Africanul”, cu celebrul actor italian Bud Spencer care îi snopea pe toţi bandiţii în bătaie, ori aventurile lui ”Sandokan, Tigrul Malaeziei”, făceau furori. Mai ales fetele veneau să îl vadă pe actorul Kabir Bedi în rolul Sandokanului, cu ochii lui pătrunzători, care te băgau în boală! Ca să înţelegeţi ce era copilăria pe atunci, adolescentele veneau cu casetofonul în sala de cinema pentru a înregistra celebra melodie de generic de la ”Sandokan”, pe care nu o difuza singurul post de radio oficial al vremii.

Partea dulce a după amiezii era asigurată de prăjiturile cremeş, crempita, tortul Diplomat ori savarinele însiropate de la Cofetăria Unirii sau de la Liliacul, din centru. Acestea veneau la pachet cu sucuri gen ”Citro” (cel mai popular, la 25 de bani, se ”dezumfla” instantaneu după desfacerea dopului), ”Cico”, ”Lămâiţa” ori produsul numit abrupt ”Gius” (probabil de la ”Juice”), care se prepara pe loc cu apă de la sifon, lămâie şi zahăr. Deşi dieteticienii de azi ar ridica mustrător din sprânceană, combinaţia de băuturi gazoase plus zahăr nu speria pe nimeni. Poate că nici zahăr nu era prea mult, acesta începând să cam dispară din peisaj prin anii 80. Iar dacă nu mai găseai bomboane Cip, Cibo, Vinga, ciocolata Rom sau altele, aveai la dispoziţie magiun, tablete de glucoză care strepezeau dinţii, ciocolată de casă, care se făcea tare ca piatra ori marmelada care se tăia cu cuţitul de lemn şi era împachetată în hârtie de ambalaj. Şi, să nu uităm, marea bucurie a copilăriei: scoruşele, vândute de babele sfătoase care se aliniau în faţă la ”Cadouri”! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

“Meridianul Timişoara” este o revistă culturală pe care mulţi au descoperit-o în mediul virtual, însă istoria ei este mai veche. Vorbim despre aceasta cu coordonatorul publicaţiei, poetul şi jurnalistul timişorean Dumitru Oprişor.

”Într-adevăr, revista nu este de dată recetă. Fondator este regretatul poet Anghel Dumbrăveanu. Revista a apărut imediat după 1989, pe suport de hârtie, timp de aproape cinci ani. Arhiva completă se află la fiica poetului, Violeta Dumbrăveanu. Cu Anghel Dumbrăveanu m-am aflat într-o bună relaţie, fiind chiar nepotul dumnealui. După ce fondatorul a decedat, am preluat titlul, în bună parte formatul şi în bună parte foştii colabotatori ai revistei, numai că acum apariţia este online”, spune Dumitru Oprişor.

Titlul este unul inspirat, să vedem ce ne rezervă conţinutul.

”Conţinutul este unul clasic, dar adaptat la realitate. Desigur, avem rubricile care nu pot lipsi dintr-o revistă litetară: poezie, proză, critică şi istorie literară, o rubrică de evocări, de folclor, eseistică. Cu acest număr, din luna iunie, am reuşit să arate revista aşa cum mi-am dorit de la început. Sumarul se shimbă lunar, iar colaboratorii care s-au statornicit mă ajută cu câte un material în fiecare lună. Este vorba despre cunoscutul prozator Paul Eugen Banciu, poetul Robert Şerban, alt poet Şerban, dar Şerban Ion Drincea, tatăl lui Robert, mai este bunul şi vechiul meu prieten Marcel Tolcea, apoi istoricul şi criticul literar – poate cel mai meticulos din câţi ştiu eu – Alexandru Ruja, îl avem, de la Reşiţa, pe Costel Stancu şi de azi sperăm să vină şi din Lugoj”, adaugă poetul şi jurnalistul timişorean.

Tabăra de literatură de la Româneşti (7-9 iunie 2019, ediţia a zecea), a fost un bun prilej de întâlnire dintre scriitorii timişeni, dar şi de a atrage mai mulţi colaboratori, în concordanţă cu profilul unei reviste care include toarte artele, mergând şi pe vizual, pe arta cinematografică etc.

Meridianul Timisoara bun

Coordonatorul revistei ”Meridianul Timişoara” lansează şi o invitaţie: ”Cine doreşte să vadă ce facem, cum şi cât facem, ori să vină şi cu propuneri, poate să acceseze meridianultimisoara.ro”.

Revista online este la ediţia a cincea. Concepţia grafică, de o eleganţă stilizată, este realizată de un specialist şi asta se vede, site-ul reuşind să se evidenţieze în peisajul cultural online, deja foarte bogat şi divers. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Războiele dintre gazete, candidaţii impuşi de la centru, declaraţiile de avere făceau sarea şi piperul alegerilor interbelice

Patima pentru politică a românilor a existat din totdeauna. Celor ce au impresia că aceasta s-a „inventat” numai după 1990, le oferim câteva secvenţe savuroase din campaniile electorale din perioada intebelică. Campanii care, în linii mari, erau mai dure decât cele din ziua de azi…

La Lugoj, alegerile din din 16 martie 1930 s-au lăsat cu mare scandal. S-au înfruntat doi… liberali, Ioan Harambaşa şi Alexandru Bireescu. După o campanie furibundă, cei doi au mers cap la cap: Bireescu a câştigat în Lugojul German, cu 1483 la 699 de voturi, iar Harambaşa a câştigat în Lugojul Român, cu 1159 voturi la 745. Rezultat final: 55% pentru Bireescu! Însă, legea vremii cerea ca victoria să fie obţinută cu două treimi din voturi, altfel primarul e numit de Guvern. Guvernul ţărănist l-a preferat pe învinsul Harambaşa, ceea ce i-a înfuriat la culme pe adepţii câştigătorului din „teren”, Bireescu. Aceştia s-au baricadat în Primărie, iar Harambaşa trebuit să intre cu poliţia peste ei ca să-şi intre în atribuţiuni. Războiul între cele două tabere continuă cu dizolvarea Consiliului local, la 30 noiembrie 1930. Între timp, Bireescu intră la ţărănişti (!) şi la alegerile din 1932 câştigă din nou. Cu sprijinul germanilor care au primit postul de viceprimar, obţine majoritatea în Consiliul local. Văzându-se cu sacii în căruţă, trece iar la liberali! Ulterior, Alexandru Bireescu a avut o soartă crudă. Arestat de comunişti, şi-a sfârşit zilele în lagărul de muncă silnică de la Canal.

Bâta, simbol al alegerilor

În primi ani de după Unire, Lugojul era cunoscut ca fief al Naţional-Ţărăniştilor. A rămas celebru un afiş electoral al anilor ’20, un „banner” cum s-ar zice azi, afişat pe actualul sediu al Bibliotecii municipale, care glăsuia: “Roata a pornit din deal, calcă tot ce-i liberal!”. Luminiţa Wallner Bărbulescu, directoarea Muzeului de Istorie, Artă şi Etnografie spune că, prin orientarea sa politică, oraşul era un fel de “oaie neagră”, care a produs indispoziţie premierului Vintilă IC Brătianu, al cărui partid liberal a pierdut alegerile la Lugoj. Urmarea a fost, spun gurile rele, că în anul 1925, judeţele Caraş şi Severin au fost despărţite tocmai din acest motiv. Desigur, Brătianu nu a dat decât explicaţii de natură economică acestei mişcări… În ziarul lugojean “Răsunetul” din 16 februarie 1930, era publicată poezia “Vin alegeri”: “Politica noastră înoată/ într-o apă turburată/ bună chiar de pescuit/ după cum s-a dovedit/ şi la roată, şi la boată!” Roata a fost simbolul ţărăniştilor, iar bâta, al liberalilor!

Ion Vidu, agent electoral!

Chiar şi un om de cultură de talia marelui dirijor şi compozitor Ion Vidu nu se putea sustrage patimilor politicii. Liberal de vază, Vidu îi ridică osanale şi îl copleşeşte cu laude pe un oarecare Victor Biberia, candidat de deputat din circumscipţia Lugoj, la… “uninominale”. Pe prima pagină a ziarului “Timişana” din 12 februarie 1922, Biberia este astfel tămâiat: “Cu o legitimă mândrie ne bucurăm a vedea pe iubitul nostru director, domnul advocat Victor Biberia, fostul deputat al Balinţului, hotărât de Comitetul Judeţean şi de oranizaţia lugojeană ca deputat al Circumscripţiei Lugojului, locul său natal, care în ultimii patru ani de la înfiinţarea acestei gazete a luptat, înfruntând toate vexaţiunile ocârmuirilor naţionalisto-ţărănească şi averescană, apărând interesele obştei desconsiderată de flămânzii şi orgolioşii ce s’au perindat în fruntea administraţiei!” Dacă aţi citit cu atenţie, v-aţi dat seama că gazeta cu osanale îi aparţinea chiar domnului candidat „devotat, gata a servi interesele Banatului şi ale concetăţenilor săi”…
Iar Vidu se dovedeşte un inspirat compozitor de „partituri” gazetăreşti: „a îndurat necazuri (n.r. sărmanul domn Biberia, candidat oficial al partidului) pentru că a făcut bine, – soarta tuturor celor buni; dar le-a învins, căci gândul bun trebuie să învingă”.

„Deontologi” anonimi în războaiele dintre gazete

Dar „Timişana” liberală nu publica numai laude, ci şi dezvăluiri, cum face şi presa de astăzi. Iată un titlu grăitor: „Partidul naţional, unindu-se cu ţărăniştii, s’a făcut complice cu comuniştii din Rusia”. După ce tună şi fulgeră împotriva lui Vaida Voevod şi Maniu, autorul (anonim!) al articolului dă şi o mostră… deontologică a anului 1921: „noi, fără să calomniem pe nimeni, urmărim numai luminarea masselor asupra pericolului ameninţător al bolşevismului” etc.

DSC00326 (Medium)
Erau la modă şi polemicile dure între gazetele liberalilor şi ţărăniştilor, „Timişana” fiind în conflict declarat cu „”Tribuna Bănatului”, devenită apoi „Voinţa Bănatului”. „Nu credem că voinţa bănăţenilor ar fi voinţa celor de la <Voinţa Bănatului>. Această această gazetă adevărat că e scrisă în limba română, dar tot ce ea scrie e otravă pentru poporul românesc. Nu reflectăm la injuriile şi minciunile cari se scriu îmn acest organ, fiindcă nefiind români cei cari le scriu – noi ca români ţinemsub demnitatea noastră a ne ocupa de minciuni şi injurii”, scrie „Timişana”.

Boală veche: candidatul impus de la centru

Gazete lugojene ca „Drapelul”, „Viaţa nouă”, „Gazeta Banatului” sau „Răsunetul” se implicau zgomotos în campaniile electorale. „Gazeta Banatului” din 3 martie 1921 îl ridica în slăvi pe un anume A. Popovici-Taşcă, un fel de Agamiţă Dandanache al epocii. Acesta era candidatul de Partidul Poporului impus de la centru în circumscripţia Bocşa. Domnul Taşcă era bucureştean şi fost secretar general la Ministerul de Interne, însă asigura alegătorii că el cunoaşte „sufletul bănăţenilor, cu toate cotiturile lui”. Mai mult, omul făcea reclamă influenţei sale în capitală: „dl. Popovici-Taşcă a servit pe toată lumea, la oricare Minister ar fi avut cineva vreo treabă” (!).

„Mătuşa Tamara” din anii ‘20

La modă erau şi declaraţiile de avere. În aceeaşi „Gazetă a Banatului”, deputatul Avram Imbroane răspunde tuturor „politicianilor de rea credinţă din Banat”, care-l atacau cu înverşunare de mai multe luni. Apărându-şi cauza, Imbroane devine patetic: „Haide, vă rog, arătaţi în mod public care sunt afacerile lui Avram Imbroane, sau care îi este averea! Mă supun la cea mai publică anchetă. Întrebaţi-mi prietenii cari mă cunosc asupra averii mele, dar să aveţi şi obrazul să roşiţi de cele ce veţi afla. Veniţi la mine acasă, întrebaţi-mi copilaşii cari nu ştiu să mintă!” Parcă şi Adrian Năstase chema presa acasă să-i constate averea, când cu „mătuşa Tamara”!
În rest, obişnuitele promisiuni electorale. Ne-a atras atenţia nota intitulată „Podul de la Coştei”, în care se spune: „este îndeobşte cunoscut că hotarul comunelor Coşteiu Mic şi Mare şi Sâlhei este situat dincolo de râul Timiş, unde pe vremuri ploioase nu pot trece oamenii, din lipsa unui pod. La stăruinţele sătenilor, ale deputatului Avram Imbroane şi senatorului Adam Groza, serviciul edilic judeţean a întocmit planurile necesare pentru zidirea unui pod care să lege comunele cu hotarul. Palnul de consruire a fost înaintat săptămâna trecută resortului de comunicaţii din Cluj spre apropbare, iar Prefectura a cerut Ministerului să aprobe gratuit lemnul de construcţie necesar din pădurile Lugojului.” Bineînţeles, ca în toate campaniile electorale de atunci încoace, se specifica: „lucrările vor începe numai decât”!

Cei cinci primari interbelici

Cinci primari şi un interimar au avut lugojenii în perioada interbelică. Ioan Harambaşa a condus Lugojul zece ani, între 1919 şi 1929. A trecut pe la mai multe partide, în final devenind liberal. Alt liberal, Al. Bireescu, a avut două mandate în fruntea Lugojului, până în 1938. Interesant este că cei doi, reprezentând acelaşi partid, s-au înfruntat la alegerile din 16 martie 1930 în fruntea a două liste orăşeneşti, alianţe care nu se bazau pe partide. După scurtul interimat al lui Nicolae Proştean, în 1938, conducerea a fost preluată de Ionel Dobrin şi Alexandru C. Vasilie, până în 1941. Din 1942 până în 1944, pe timp de război, Lugojul a fost condus de un militar: locotenent-colonelul Ioan Hidu. Ultimii trei primari nu au fost aleşi, ci numiţi în fruntea urbei de regimul dictatorial.
Iată şi prefecţii de Severin din anii interbelici: George Dobrin (1919-22), rămas în istorie drept primul prefect român al judeţului, Petru Corneanu (1922-28), Ionel Mocioni (1928-31), C. Dragu (1930-31), Eugen Hamat (1931-32), Titus Olaru (1932-33) şi Victor Curuţiu (1933-38). (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

S-au împlinit 80 de ani de la trecerea la cele veşnice a Rafilei Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig, pe care mulţi o văd proclamată ca fiind prima sfântă a Banatului. Cu acest prilej, sâmbătă, 13 aprilie, Episcopia de Lugoj a organizat o deplasare la Parohia Greco – Catolică din Bocsig, judeţul Arad. Ceremonia de comemorare a cuprins Sfânta Liturghie de la ora 10 şi Calea Crucii în cimitirul din Bocsig, la mormântul Rafilei Găluţ.

La ora actuală, dosarul Rafilei Găluţ se află în anchetă suplimentară eparhială în procesul de beatificare.

Comemorare Rafila Galut

Rafila Găluţ s-a născut pe 8 februarie 1910 la Bocsig, jud. Arad. A fost botezată la 10 februarie 1910 în biserica greco-catolică „Sf. Gheorghe” din localitatea natală, de către Pr. Demetriu Nysztor. Credincioasă greco-catolică, de mică a fost foarte apropiată de Biserică. În 1931, doreşte să devină călugăriţă în Congregaţia Maicii Domnului de la Blaj dar, datorită sănătăţii sale fragile, este sfătuită să renunţe. În perioada 1931 – 1939 a purtat stigmatele (rănile Domnului), lucru confirmat nu numai de parohul locului, Pr. Petru Vancu, ci şi de diferiţi preoţi şi mai ales medici delegaţi din partea Episcopiei Lugojului să investigheze acest caz deosebit. În aceeaşi perioadă cu stigmatele Rafilei Găluţ, Icoana Maicii Domnului aflată în biserica greco-catolică din Scăiuş, a lăcrimat în zilele 30 septembrie şi 15 octombrie 1934.

Vaticanul cunoaşte cazul, încă din 1934

Deşi nu dorea acest lucru, Rafila a făcut o serie de preziceri confirmate încă din timpul vieţii. Episcopia de Lugoj informează Congregaţia Bisericii Orientale (Dicaster al Sfântului Scaun) despre cazul Rafilei Găluţ printr-o scrisoare adresată Cardinalului Luigi Sincero pe data de 15 aprilie 1934. Despre Rafila Găluţ au scris cărţi înalţi ierarhi ai Lugojului, arhiepiscopul Ioan Ploscariu şi episcopul Alexandru Mesian. Cristian Ghinea

Read Full Post »

Older Posts »