Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Istoria Banatului’ Category

Lugojeanul Ștefan Zamfirescu a transformat în realitate o aventură improbabilă. El a devenit un ”sol” al Lugojului în îndepărtata Cuba.

Zamfirescu a fost primit cu amabilitate la Ambasada României din Havana, de către ambasadoarea noastră, Gențiana Șerbu, dar și de directorul Teatrului Național ”Jose Marti” și de directoarea Bibliotecii Naționale.

Anul trecut, înainte de plecare, ”Redeșteptarea” a consemnat dorința lui de a face o donație de carte pentru românii din Cuba. La întoarcere, Zamfirescu ne-a destăinuit emoția și amintirile din această călătorie, pe care o va reedita curând.

”Am fost un copil timid, destul de izolat, și mă refugiam adesea în lumea cărților. Din dorința de a cunoaște, am citit cărți cu aventură și mister, căci acolo unde este mister, e și cunoaștere. Așa a apărut misterul Cubei. Mi-a plăcut sonoritatea cuvântului, deci fără să o cunosc, am iubit-o de copil. Spuneam Cuba și îmi plăcea cum sună”, spune Zamfirescu.

Iubind cartea, lugojeanul s-a gândit că, prin intermediul cărților, își va îndeplini visul de a ajunge în Cuba.

”În anul 2013 m-am adresat doamnei Zvetlana Preoteasa, care era directoarea Institutului Eudoxiu Hurmuzache. Ea m-a îndrumat să mă adresez ambasadorului de atunci, prof. univ. dr. Dumitru Preda. El a contactat Asociația de Prietenie Cuba – România. Asta era în 2016”, precizează Zamfirescu.

Cu tricolorul în piept, pe străzile Havanei

Comunitatea românilor din Cuba este destul de redusă, dar ea există: ”Majoritatea româncelor din Cuba sunt căsătorite cu cubanezi, foști studenți la noi în țară, altele sunt văduve. Am cunoscut una din aceste doamne. Era de loc din Sighișoara și își cunoscuse soțul pe când era student la Cluj. Orice legătură cu țara, o carte în limba română, este importantă pentru ele”.

20171014_144133

Susținut puternic de consilierul județean Nicu Bădina, care s-a ocupat de formalități, Ștefan Zamfirescu era gata de îmbarcare în aventura sa transatlantică. Din păcate, transportul de carte (39 kg pregătite pentru cala avionului, cu toate aprobările) s-a anulat în ultimul moment, din motive independente de voința sa.

”A fost o lovitură la care nu m-am așteptat, dar nu m-am descurajat. Am ajuns acolo pe 12 octombrie anul trecut și am stat 30 de zile în Cuba, până pe 9 noiembrie. Consider esențial să se facă relație de prietenie cu Cuba, să cunoaștem mai bine Cuba, chiar dacă latura oficială a dispărut odată cu faptul că nu am putut duce cărțile acolo. Nu știam spaniola, așa că am hotărât să port la vedere tricolorul în piept. Astfel, în loc să caut eu pe cei care aveau legături cu România, m-au găsit ei pe mine. Așa am cunoscut un subinginer care a făcut Facultatea de Drumuri și Poduri din Craiova, a și lucrat ceva timp după facultate în Ardeal. Avea numai cuvinte frumoase despre România”, își amintește Zamfirescu.

Primit de ambasadoarea României în Cuba

A două zi după sosire, Zamfirescu a fost primit la Ambasada României din Havana. ” Deși în jur se făceau reparații și zugrăveli, am fost primit cu mare amabilitate, chiar de doamna ambasadoare Gențiana Șerbu. Întrevederea a durat trei ore, poate mai mult, și a fost în termeni foarte buni, relația de comunicare a fost fantastică. De altfel, d-na ambasadoare mi-a spus că a anulat programul zilei pentru această întrevedere. Am transmis salutări din partea primarului Francisc Boldea și i-am înmânat o plachetă a municipiului, cu rugămintea să găsească un oraș compatibil ca mărime cu Lugojul, în vederea înfrățirii. Sunt pe deplin conștient că este greu, dar doamna ambasador mi-a repetat că ar dori să găsească un astfel de oraș. I-am adus stegulețe românești și zece metri de panglică tricoloră, cadouri care au bucurat-o. Pe această cale, vreau să îi mulțumesc din suflet acestei minunate doamne ambasador, care, cu bunătatea ei, a fost un mare sprijin pentru mine”.

Viața de zi cu zi: ”M-a surprins amabilitatea și calmul cubanezilor”

Cu sfaturile utile pentru șederea în Cuba primite de la Ambasadă, dl. Zamfirescu a dorit să cunoască mai bine țara la care visa din copilărie: ”M-a surprins foarte mult amabilitatea, calmul și chiar bunătatea cubanezilor. Aproape că îmi era jenă de câtă atenție mi s-a dat acolo. Am vrut să văd viața de zi cu zi, dar nu am avut acces la școli, azile de bătrâni sau chiar la ședințele Tribunalului. În schimb, am putut vizita Teatrul Jose Marti și Biblioteca Națională, unde am vorbit cu directorii. Mașini americane vechi de 60 de ani, rămase dinainte de revoluția lui Castro, coexistă cu telefonia mobilă. Semne ale deschiderii sunt vizibile, mai ales în ce privește libertatea religioasă. Am găsit toate formele de religie: predomină catolicismul, apoi e biserica evanghelică, ortodoxia rusă, dar și penticostali, baptiști, martorii lui Iehova. Deschiderea se vede, acum se pot obține permise de plecare la lucru în țări latino-americane, precum Mexicul”.

Un pol al turismului insuficient dezvoltat

Încă mai există mari probleme: ”Cubanezii sunt oameni simpli, dar care nu se rușinează de simplitatea lor. Am văzut sărăcie, dar nu mizerie. În fiecare noapte se adună containerele, se curăță tot, se spală străzile, nu ca la noi, dimineața. Dimineața e curat totul. Fiecare locatar se scoală și își mătură nu numai trotuarul din față, ci și strada până la jumătate, nu așteaptă să vină Primăria. Asta ar fi o lecție de învățat pentru noi”. Însă sunt mari speranțe de viitor: ”Cuba e un pol al turismului insuficient dezvoltat”.
Modest, dl. Zamfirescu spune: ”mă consider un pionier, așa nepriceput, timid și fricos cum sunt”, dar dorește să revină curând în țara care l-a fascinat.

Reclame

Read Full Post »

Din Statele Unite ale Americii a sosit vestea tristă a trecerii la cele veșnice a a artistului plastic Gelu Muscalu. Lugojean de origine, Gelu Muscalu a condus timp de nouă ani Galeria ProArte, pe care a fondat-o alături de Silviu Orăvițan, Tudor Tudan și Vladimir Streletz. Ajuns în America, a obținut recunoașterea internațională.

Este inclus în catalogul celor 2000 de artiști și designeri de excepție din lume al Centrului Internațional din Cambridge, Marea Britanie, care i-a oferit o diplomă de onoare. Numele său poate fi găsit și în compendiul Who’s Who – Românii din America.

Pictor și poet, Gelu Muscalu s-a născut la Lugoj, la 25 aprilie 1950. Deși liceul l-a făcut la secția reală, a îmbrățișat de timpuriu cariera umanistă. Gelu Muscalu a pictat peste 20 de biserici ortodoxe la interior, folosind tehnicile frecă, frescă ”a secco” și ulei. Artist polivalent, s-a exprimat și în domeniul publicitar.

Gel MuscaluMaestrul său, profesorul Victor Jurca Lugojanul, l-a inițiat în tainele picturii neobizantine și ale restaurării monumentelor istorice și de artă.

Alături de trio-ul Silviu Orăvițan, Tudor Tudan și Vladimir Streleț, a pus bazele Galeriei ProArte. Timp de nouă ani, Gelu Muscalu a fost un devotat custode al galeriei lugojene. Conducerea instituției a fost preluată de artistul plastic Alexandru Atănăsoaie, după ce Muscalu emigrează cu familia în SUA, în 1987.
În America, are numeroase expoziții de pictură și prezențe la evenimente remarcabile, precum expoziția de la Banca Mondială – World Bank din Washington DC, organizată în 1998.

După 1990, revine în țară cu expoziții apreciate, precum cea de la Radiodifuziunea Română (București, 2003) sau cea de la ”ProArte” Lugoj, cu ”Maria Celeste”. Tot pe plan local, în 1997, a inițiat la Premiul de artă pentru tineret ”Gelu Muscalu”, prima distincție fiind acordată tânărului pictor Ilie Văduva. Un episod interesant din biografia de după 1990 e legat de prezența sa, ca expert, în comisia de recuperare a tezaurului de pictură sustras de la Muzeul Bruckental din Sibiu, cele patru tablouri fiind restituite României.

Referindu-se la Gelu Muscalu, criticul de artă Ioan Iovan, decan al Facultății de Arte din Timișoara, spunea că acesta ”a practicat o pictură spiritualizată, așezată sub semn literar. De altfel, după ce va pleca în SUA, stabilindu-se în California, s-a exercitat mai mult în scris – poemul Maria Celeste, pe care l-a și ilustrat. Lucrările sale de pictură, prezentate în expoziții cât a fost în țară, erau alcătuite din forme largi, de sinteză, cu un colorit reținut, dar de adâncime a expresiei, ordonate imagistic în sensurile simbolice ale comunicării”. Iovan dădea ca exemplu în acest sens lucrări precum ”Locuința unui sihastru”, ”În spiritul Soarelui”, ”Liberă contemplare”, ”Natură statică cu cer”.

Artistul va trăi în continuare prin lucrările sale, aflate în colecții particulare din România, Franța, Germania, Israel, Canada, SUA și statele fostei Iugoslavia. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Nonagenarul profesor Nicolae Streian îşi păstrează intacte amintirile din prima linie

Bătălia de la Păuliş a rămas în istorie drept una dintre cele mai crâncene lupte din al doilea Război Mondial purtate de trupele române după întoarcerea armelor contra nazişilor.

O mână de elevi ai Şcolii militare de subofiţeri de la Radna, cu vârste cuprinse între 18 şi 20 de ani, au reuşit să ţină în loc trupele ungare şi germane, mult mai bine echipate şi mai experimentate, care îi copleşeau în proporţie de opt la unu.

Dintre cei 1.500 de ostaşi care au luptat în septembrie 1944 sub comanda colonelului Alexandru Petrescu, devenit ulterior general, doar puţini mai trăiesc acum. Unul dintre ei este veteranul de război Nicolae Streian, acum în vârstă de 88 de ani, pentru care amintirile bătăliei de la Păuliş, unde a luptat cu gradul de elev sergent, vor rămâne mereu vii.

Tot la 10-20 de metri, mă salută cineva pe stradă

Profesorul Nicolae Streian se numără printre puţinii veterani de război care mai sunt activi la Lugoj. Chiar şi nonagenar, fostul dascăl are o ţinută impunătoare. Este pedant, îngrijit, aşa cum îl ştiu dintotdeauna lugojenii.

„Tot la 10-20 de metri, mă salută cineva pe stradă. Majoritatea sunt foştii mei elevi, unii dintre ei ajunşi bunici. Ne îmbrăţişăm şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-au uitat. 35 de ani am predat matematica la Colegiul Naţional Coriolan Brediceanu, la Colegiul Naţional Iulia Hasdeu şi Şcoala generală 5, iar ultimii patru ani înainte de pensionare, la Şcoala generală 2”, spune Nicolae Streianu, pregătind atent o cafea, în avanpremiera discuţiei noastre.

Pe masă, printre fotografii şi documente, găsesc o medalie şi o diplomă pe care scrie: „Crucea comemorativă a celui de-al doilea Război Mondial, 1941-1945. Se acordă domnului Streian Nicolae Pavel pentru serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Semnat: preşedintele României, Emil Constantinescu, 1995”.

veteran prof Nicolae StreianFoto Casian Mărginenaţu 

Pune diploma de-o parte şi începe, gospodăreşte, cu începutul: „am fost 11 copii la părinţi, dar numai eu şi un frate ajuns medic am urmat studiile superioare. M-am născut în 4 ianuarie 1924, la poalele Munţilor Poiana Ruscă, la Gladna Română, iar părinţii mei, Romulus şi Elena Streian, erau simpli ţărani. Ceacea Romoluţ, cum era cunoscut tata, spunea că n-are de dat copiii la şcoli să-i mănânce averile, dar distinsa mea învăţătoare Florica Pătuleanu, l-a convins totuşi să o facă şi a avut dreptate. Tata nu a trebuit să dea nici un ban, pentru că eu am avut mereu bursă”.

După Şcoala Normală de învăţători din Caransebeş, absolvită ca şef de promoţie, rămâne pedagog la amintita şcoală, apoi între 1945 şi 1949, urmează Academia Teologică din Caransebeş. Dar spune, râzând: „N-am fost nici popă, nici învăţător, pentru că am urmat cursurile Universităţii Babeş –Bolyai din Cluj, unde m-am şcolit ca profesor de matematică, meseria mea de o viaţă”.

Trimis să lupte la 19 ani

La Caransebeş, Nicolae Streian avea curând să trăiască momente dramatice.

streian

„Prin mai 1944, când eram încă elev la Seminarul din oraş, am fost chemat de urgenţă la Centrul Militar de la Lugoj. Antonescu ţinea ca noi, elevii, să dăm piept cu ruşii, aşa că am fost repartizat la Regimentul 94 Infanterie din Orşova. Am primit ordinul cu emoţie, chiar cu oarecare tulburare, pentru că aveam doar 19 ani şi ştiam că ruşii cuceriseră Iaşiul şi înaintau spre Bucureşti… La Orşova, am stat doar atât cât să primim haine şi echipament, apoi, fără un minut de instrucţie, ne-au trimis cu trenul la Radna. Erau acolo nişte cazărmi care ni s-au părut… hoteluri, ne-au repartizat pe companii şi am început instrucţia intensivă. De dimineaţa până seara eram în câmp” – îşi aminteşte Nicolae Streian, pe care 23 august l-a prins în unitatea de la Radna.

În acel moment a început confuzia: „la miezul nopţii, ofiţerul de gardă ne-a anunţat că România a încetat războiul – asta a fost expresia folosită. Ne-am trezit, ne-am îmbrăcat, am luat armele şi am ieşit în câmp. Acolo am stat până seara, aşteptând ordin, în timp ce avioanele germane treceau pe deasupra şi aruncau afişe semnate de Horia Sima, prin care ni se cerea să nu luptăm contra Germaniei”.

prof Nicolae StreianFoto Cristian Ghinea

Confuzia şi haosul ce domneau la nivelul ofiţerilor au fost întrerupte de comandantul Şcolii militare, colonelul Alexandru Petrescu. Acesta a luat pe cont propriu o decizie grea. În faţa a 1500 de elevi militari din toată ţara, acesta a spus: „Până acum, aţi cântat mereu că vrem Ardealul. Acum vă încolonaţi după mine, 12 companii şi înainte marş, spre Ardeal!” Iar elevii au plecat, cântând „Treceţi batalioane române, Carpaţii”.

„Dacă există Iadul pe pământ, atunci la Păuliş a fost Iadul”

„Pe drum, ne-am întâlnit cu sute de care cu boi pline de refugiaţi români. Fugeau din calea trupelor maghiare, care intenţionau să înainteze de-a lungul Mureşului spre Braşov. Îmi amintesc că am ajuns la Naidorf, un sat complet pustiu, unde am înoptat în casele abandonate. Multă vreme de atunci înainte n-am mai dormit într-un pat”.

Odată ajunşi la Păuliş, elevii militari de la Radna au întâlnit armata maghiară, mult mai numeroasă şi mai bine dotată. „Cred că de la început au căzut vreo 150 de elevi, dar şi ofiţeri, dintre care îmi amintesc de un căpitan, Fătu. Eram mereu în tranşee, doar cu mitraliere şi arme uşoare, fără suport de artilerie, fără tancuri, fără antiaeriană, nimic, nimic. Aşa le-am ţinut piept honvezilor unguri. Era frig şi brumă, dormeam pe iarbă, pe foi de cort, ne mâncau păduchii cât eram de nespălaţi şi de murdari. Mi-au murit atunci mulţi prieteni, atunci l-au împuşcat pe Emil Siniteanu de la Bethausen…” spune profesorul Streian, care, copleşit de lacrimi, întrerupe dialogul.

„Dacă există Iadul pe pământ, atunci frontul de la Păuliş a fost Iadul”, reia veteranul după o pauză. „Frontul era greu de apărat, erau acolo numai câmpie şi dealuri domoale, fără copaci. Erau plantaţii cu viţă de vie, cu floarea soarelui şi mai ales cu porumb, care foşneau şi ascundeau vederii inamicul. Apăreau ca din senin din lanul de porumb, ne trezeam cu ungurii lângă noi, am luptat chiar la baionetă. Nemţii veneau până aproape de tranşee, cu avioane care aveau tricolorul românesc vopsit pe aripi şi ne mitraliau fără milă”.

Patriotismul nu e o valoare învechită

Până la urmă, au sosit întăririle româneşti şi apoi cele sovietice, care au adus victoria.

„Când au apărut sovieticii, am văzut pentru prima dată femei soldat, îmbrăcate în pufoaice, pe tancuri. Apariţia întăririlor a fost salutară, pentru că altfel, oricât eram noi de curajoşi, ne-ar fi decimat pe toţi” – recunoaşte Nicolae Streian, care adaugă că elevii militari au reuşit să ia numeroşi prizonieri unguri, pe care i-au escortat cu mâinile sus până la Radna – „orice le comandam, executau imediat, pentru că erau destui care ştiau româneşte”.

După atâţia ani, Nicolae Streian consideră că, deşi foarte tânăr, şi-a făcut datoria faţă de ţară. Nici un moment nu a comentat situaţia materială a armatei, atât de intens dezbătută de unii în aceste zile (n.a. – interviul datează din 2011). Veteranul de la Păuliş are o singură dorinţă: „aş dori ca tinerii din ziua de azi – tineri cum eram şi noi pe atunci, să înţeleagă că patriotismul nu este o valoare învechită”. Este pilda unei generaţii care a suferit enorm şi care azi e tot mai puţin înţeleasă…

În anul 2012, de 1 Decembrie, profesorului veteran Nicolae Streian i s-a iferit distincţia “Cheia Oraşului” din partea Primăriei municipiului Lugoj. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

O venerabilă clădire a Lugojului este restaurată şi prinde culoare, după decenii de paragină. Faţada cazarmei cunoscute sub numele de „Principele Nicolae” de pe strada Banatului a fost în sfârşit renovată, iar rezultatul este unul demn de laudă. Lucrătorii firmei lugojene “Technocer” au reușit să finalizeze fațada principală, iar în perioada următoare se va termina și restaurarea laturii exterioare, de pe strada Comuna din Paris.

Noul sediu al Direcției de Asistență Socială Comunitară, aproape de finalizare
Clădirea restaurată are faţada principală pe strada Banatului şi se continuă, după colţ, pe strada Comuna din Paris. Corpul nr. 1 are dimensiuni impozante: suprafaţa construită la sol are 1190,58 mp, iar suprafaţa desfăşurată este de 2381,16 mp.str

Cazarma 1

Dar fosta cazarmă imperială are o suprafaţă mult mai mare. Corpul 2 de clădire (fără etaj) de pe strada Comuna din Paris (fostele grajduri ale cavaleriei) are o suprafaţă construită de 484,90 mp şi se continuă, tot pe Comuna din Paris, cu un al treilea corp, în formă de L, ce ocupă o arie de 805, 12 mp.

Cazarma 2

Şi acest corp de clădire are doar parter. Curtea interioară, cu o suprafaţă impozantă de 6871 mp, adăposteşte încă patru clădiri de domeniuni mai mici (40,5 mp; 114,48 mp etc.).

“La cazarma de pe Banatului, nr. 8 A, unde vom muta Direcția de Asistență Socială Comunitară, lucrările se desfășoară conform graficului atât la interior cât și la exterior. Deja la fațadă s-au finalizat lucrările de reabilitare și a fost aplicată culoarea decorativă. S-a folosit cam aceeași combinație de culori ca la clădirea primăriei. Până acum s-a schimbat acoperișul, s-a realizat luminatorul în partea dinspre curte, s-au făcut compartimentările necesare și acum se lucrează la finisarea pereților interiori” declara Francisc Boldea, primarul Lugojului.

1,6 milioane pentru faţadă şi 800.000 de lei puşi “la bătaie” pentru interior
Finanțarea pentru partea exterioară, pe o lungime de aproximativ 40 de m, este de aproximativ 1,6 milioane lei (fără TVA), iar pentru interior, unde se vor reface 1200 de m.p., din cei 3000 existenți, a fost alocată suma de 800.000 de lei.

Cazarma

După preluarea mandatului, primarul Francisc Boldea declara, în martie 2009: ”Am dorit ca această clădire sã treacă în domeniul nostru pentru a fi de utilitate publică a municipiului Lugoj”. Astăzi, în sfârşit, după un lung şir de dispute între autorităţile judeţene şi cele locale, proiectul este aproape gata, finalizarea lucrărilor fiind preconizată spre sfârșitul anului.

O clădire impozantă redată oraşului

Construcţia redată oraşului este foarte solidă şi dotată cu ziduri de peste un metru grosime. Ocupă un front stradal de circa 80 de metri pe strada Comuna din Paris şi aproximativ 40m pe Banatului. A fost una din primele cazarme austriece construite în Banat la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX. Iniţial, cazarma imperială purta numele FoHerzog Jozsef (Arhiducele Josef) şi aparţinea Regimentului de honvezi din Lugoj. Ilustrate de epocă din 1912 arată marile manevrele comune efectuate pe malul Timişului împreună cu unitatea de artilerie cazarma „Dragalina”, demolată în 1990). După Unire, cazarma a adăpostit grajdurile cavaleriei, cantina şi dormitoarele soldaţilor, însă ulterior a fost transformată în depozit. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Ioan Cojocaru, angajat în anul 1967 la Casa de Cultură Raională din Lugoj, este un veteran al Ansamblului „Lugojana”, de numele căruia se leagă înfiinţarea formaţiei de dansuri şi a ansamblului, la care s-a adăugat taraful de instrumentişti deja format. El îşi aminteşte începuturile formaţiei lugojene, povestind cu sinceritate şi despre lucrurile bune, dar şi despre impunerile şi restricţiile din epocă.

„În 1963, câţiva muzicanţi, în majoritate de la Măguri, formaseră un nucleu de instrumentişti, care era mai mult un taraf şi câţiva solişti vocali. Dintre aceşti solişti vocali o amintesc pe Viorica Ciurescu, Ica Ciurescu, aşa cum e ea cunoscută, care era una din promotoarele acestui grup, alături de Cătălina Drăghiţă, Persida Iovan şi alţii. Formaţia de dansuri şi cea de ansamblu le-am format eu, în 1967, când am fost angajat la Casa de Cultură a municipiului Lugoj, pe atunci Casa Raională de Cultură”, ne-a declarat Ioan Cojocaru.

DSC_0012

Ideea era să se pună pe picioare un ansamblu de „cântece şi dansuri populare” care să fie la înălţimea celor două formaţii etalon ale culturii lugojene – Corul „Ion Vidu” şi Teatrul Popular, a căror faimă trecuse dincolo de graniţele ţării.

Buluc la preselecţie! Artiştii amatori erau scoşi din producţie sau de la ore

Ioan Cojocaru îşi aminteşte că, în acel an 1967, cu sprijinul regretatului Socol Ianculovici, dirijorul ansamblului şi a profesoarei de canto Claudia Gâlea, s-au tipărit afişe şi fluturaşi pentru preselecţie, care au avut un ecou mult peste aşteptări, atât în şcoli, cât şi în fabrici. Dincolo de interesul firesc al lugojenilor pentru iniţiativă, mai erau şi alte motive: elevii erau scoşi de la ore cu acordul profesorilor, iar cei din fabrici veneau la repetiţii fiind „scoşi din producţie”. Adică, în timpul lucrului, mergeau la dansuri, fără ca salariul să le fie acceptat. În aceste condiţii, preselecţia a avut un succes monstru! Aşa se face că, la un moment dat, „ansamblul de instrumentişti era de 30 de muzicanţi, aveam şi instrumente precum ţambal, nai, contrabas.

DSC_0009

Soliştii vocali erau vreo 20, iar la partea coregrafică aveam la început 12 perechi de dansatori, cu vârste cuprinse între 15 şi 25 de ani”, spune dl Cojocaru, care a şi dat numele ansamblului: „Ansamblul de cântece şi dansuri populare Lugojana, al Casei Raionale de Cultură Lugoj”. Aşadar, la succesul viitorului ansamblu „Lugojana” au participat din plin întreprinderi precum Filatura de Mătase Naturală (FMN), „Mondial” sau ITL, dar şi liceele oraşului.

Fără colinde, fără texte religioase!

De-a lungul anilor, „Lugojana” a luat locul I (în 1983), II şi III la festivalul Naţional „Cântarea României”. Pe de o parte,”organele de partid şi de stat” sprijineau financiar activitatea culturală, însă existau impuneri la nivelul textelor, care erau foarte atent „piepteneate”. Ioan Cojocaru ne declara „sincer vă spun, textele erau atent selectate de către subsemnatul şi conducerea instituţiei, dar şi de alţi… tovarăşi, de la alte niveluri. Repertoriul era pus la punct încă din momentul în care un interpret venea cu o un cântec nou. Erau evitate cu orice preţ cântecele cu subiect religios, orice referire la Iisus sau Maica Domnului. Pe timpul lui Ceauşescu, nu erau spectacole de colinde, Moş Crăciun se numea Moş Gerilă, iar cântările de Anul Nou erau trase la calapod”. În schimb, erau permise obiceiuri precum capra, buhaiul, etc., tot ce nu deranja prin text.

„Folclorul nou”, o altă formă de pervertire a folclorului

Mai mult, în anii ’80, pe lângă restricţiile ştiute, au apărut noi impuneri. Acestea priveau introducerea în repertoriu a pieselor de folclor nou, care vorbeau despre bădiţa care ară cu tractorul, despre brigadierii fruntaşi, despre combine şi avantajele cooperativelor agricole de producţie. Era o pervertire gravă a spiritului folclorului românesc, însă, cu tact, la Lugoj ea a fost ţinută la un nivel scăzut. „Este adevărat, am făcut concesii, că aşa erau vremurile, însă am păstrat întotdeauna folclorul neaoş românesc. Nu erau impuneri directe, însă era un fel de autocenzură. În ce ne priveşte, am evitat pe cât am putut acest aşa-zis folclor nou, în schimb am adăugat, cu sprijinul unor coregrafi dinTimişoara, dansuri tematice. Acestea erau ilustrarea unor obiceiuri de la sat prin dans – hora, secerişul, dragostea între tineri etc. îmi amintesc că am pus la punct un astfel de dans tematic foarte reuşit – „La fântână”, la care am lucrat foarte mult.

„Totul trecea pe la Camera 22”

Desigur, valoarea instrumentiştilor, a soliştilor vocali şi a dansatorilor de la „Lugojana” ar fi fost mult mai bine pusă în valoare, dacă, pe lângă turneele din ţară şi pariţiile la Cântarea României, ar fi putut ieşi mai des şi peste hotare. „Îmi amintesc că fusesem cu teatrul în anul 1982 la Festivalul de la Londra, unde am prezentat <Nevestele vesele din Windsor> pe scena de la Questor’s Theatre. Teatrul nostru a primit atunci premiul pentru regie al acestui festival internaţional, unde au mai participat trupe din Suedia, Ungaria şi ţara gazdă – Anglia. Înainte de plecare, am fost chemat la Camera 22, cum i se spunea, adică la Securitate. Acolo s-a decis cine merge şi cine nu, cine ar fi tentat să fugă, cine nu prezintă încredere, cine are rude în străinătate”, se confesează Cojocaru.

DSC_0005

„Cel mai trist lucru este că, în 1983, când am plecat în Iugoslavia, ţară socialistă pe vremea aceea, trierea la Camera 22 a fost la fel de dură. Nu s-a făcut diferenţă că plecăm în Anglia, la Londra sau în Voivodina, la Novi Sad şi Vârşeţ. Conta doar că plecam afară şi răspundeam pentru eventualii rătăciţi pe acolo”, adaugă el. Din perspectiva timpului, toate aceste vremuri par foarte departe şi de neînţeles, dar ele au marcat atunci destine.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

La începutul anilor ’90, în una din turlele bisericii cu două turnuri, a fost făcută, din întâmplare, cea mai mare descoperire care vorbeşte de trecutul Rugii şi al breslelor: steagul Corporaţiei Cojocarilor, datând din 1893 şi o eşarfă cu dantelă ce consemna donaţia către biserică, din acelaşi an. Steagul, de mari dimensiuni, e lucrat din mătase şi are o emblemă din piele de căprioară care reprezintă doi lei şi o masă de cojocărie.

Breasla Cojocarilor era una din cele mai puternice bresle lugojene şi îl avea ca patron pe Sf. Ilie. Cojocarii, care au făcut importante donaţii Bisericii ortodoxe (baldachine, prapuri, candelabre, icoane) se numărau printre cei mai generoşi sponsori ai Rugii.

DSC_0842

Prima breaslă înfiinţată la Lugoj a fost cea a Olarilor, în 1746, iar în 1893 a fost sfinţit steagul Cojocarilor, păstrat într-o ramă specială la sediul Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj. Din acelaşi an, 1893, datează şi eşarfa Naşului Rugii Lugoene, conservată şi ea în mini-muzeul amintit. Este o eşarfă de mătase albastră, pe care sunt trecuţi cu litere aurii naşii Rugii din 1893: Lupu din Buchin şi soţia.

steag argasitori 1909

Tot acolo se găsesc steagul Breslei Argăsitorilor din 1909 şi eşarfa Breselei Argăsitorilor, din 1930. Asocierea Măiestrilor Argăsitori s-a înfiinţat la Lugoj în 1906, după cum arată ziarul de epocă „Drapelul”, pus la dispoziţie de cercetătoarea Patricia Manea, cea care a consacrat studii interesante simbolisticii de pe aceste vechi steaguri.

Eşarfele amintesc că meseriaşii erau susţinătorii financiari ai Rugii Lugojene (Mihail Bejan, membru al celebrei familii lugojene, spune că prima ediţie a Rugii s-a ţinut la 1854, prilej cu care s-a adunat „toată poporimea oraşului”).

Vasile Belintan

Alte steaguri, ale Măcelarilor şi Agricultorilor (ambele din 1932) precum şi drapelul Clubului de Fotbal „Vulturii” (din 1921) se află la Muzeul de Istorie, Artă şi Etnografie. Meseriaşii lugojeni se conduc şi acum după acelaşi statut, care datează din anul 1884. Corporaţia Meseriaşilor are în prezent 186 de membri şi este condusă de dl. Vasile Belinţan – foto. (Cristian Ghinea, pentru blog)

Read Full Post »

Profesorul emerit Nicolae Ghinea s-a născut la Poiana Mare (judeţul Dolj) în 4 august 1938 (tatăl, Ghinea P. Mircea; mama, Maria, născută Pădureanu). A îmbrăţişat cariera didactică şi a petrecut 44 de ani la catedră. Prozator şi publicist, s-a legat de viaţa spirituală a municipiului Lugoj. La doar 36 de ani, a obţinut cel mai înalt grad didactic, cel de profesor emerit (30 iunie 1974). La ora actuală, este singurul dascăl din Lugoj care deţine acest grad didactic. De azi, profesorul emerit Nicolae Ghinea devie octogenar. La mulţi ani!

A urmat cursurile Liceului Pedagogic din Craiova (1952-1956) şi Facultatea de Filologie, secţia Limba şi Literatura Română, Universitatea Timişoara (abs. 1970).A fost director al Şcolii Generale nr. 6 din Lugoj timp de aproape 22 de ani, atât înainte, cât şi după 1990 (1972-79, 1984-1989, 1994-2000). Ales în fruntea Societăţii de Ştiinţe Filologice – filiala Lugoj (1976 – 1980), a reprezintat mişcarea literară la sesiunile naţionale de la Lugoj, Timişoara, Bucureşti, Braşov, Constanţa. A colaborat cu studii, articole şi texte literare la “Tribuna” Cluj, “Cuvinte româneşti” şi “Banat” Lugoj, “Tibiscus” Uzdin (Banatul Sârbesc) etc.

Prof em Nicolae Ghinea

Lansare de carte Nicolae Ghinea – despre Eugen Gangan, în cadrul Festivalului internaţional „Lugoj Clasic” ediţia a II-a, 2017

Debutul publicistic a avut loc în 1975, cu un eseu pe marginea simplificarii programelor şcolare, în revista „Tribuna” din Cluj. Debutul editorial – cu volumul „Calendar de suflet”, (1998) – publicistică. A iniţiat şi condus revista „Cetatea Şcoală”, din care au apărut 16 numere în perioada martie 1995 – decembrie 1999.

DSC05519

Cinci ani la rând, a publicat în săptămânalul lugojean „Redeşteptarea” articole de literatură. Rubrica intitulată „Calendar de suflet” care a însumat aproape 300 de ediţii, a fost urmată de o alta, „Limba noastră cea română”. Din 2015, a reluat şirul rubricilor permanente în săptămânalul „Redeşteptarea”, de această dată cu o rubrică dedicată limbii române corecte, în cadrul paginii de educaţie. Timp de peste cinci ani, a avut o emisiune radiofonică de cultivare a limbii, intitulată „Rosturi şi rostiri”. La acelaşi post de radio (Europa Nova Lugoj) a prezentat, timp de un an, substanţa unui roman dedicat marii gimnaste lugojene Alina Goreac.

DSC05525

A publicat următoarele volume: Calendar de suflet, [publicistică], Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 1998; Calendar de suflet, II, [publicistică], Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 1999; Calendar de suflet, III, [publicistică], Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2000; Stilistica în şcoală, [lucrare de specialitate], Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2000; Calendar de suflet, IV, [publicistică], Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2001; Eugen Gangan – omul şi actorul, [volum biografic], Lugoj, Editura Nagard, 2002; „Mărinaş”, [roman], Lugoj, Editura Nagard, 2005; Mărinaş – un nou zbor [roman], Lugoj, Editura Nagard, 2007; Mărinaş – viaţa ca o paradă (2009) [roman], Lugoj, Editura Nagard, 2009; Insomnambulisme [proze], Lugoj, Editura Nagard, 2010; Funambulisme (2014) „Nagard” Lugoj. [proze], Lugoj, Editura Nagard, 2014, Eugen Gangan – omul şi actorul, 50 de ani sub luminile rampei ed. II [volum biografic], Lugoj, „Vera” roman, Partoş 2016, Editura Eurostampa Timişoara, 2017, „Probleme de istorie şi critică literară – Tribuna 1960 – 1965”, Editura „Partoş”, Timişoara, 2018. Acest volum marcehează cei 80 de ani ai autorului şi debutul său publicistic, în prestigioasa revistă „Tribuna” de la Cluj.

Foto Ghinea Nicolae BUNA

La apariţia revistei „Cetatea şcoală”

Referinţe în volume : Aquilina Birăescu, Diana Zărie: Scriitori şi lingvişti timişoreni (1945-1999). Dictionar bibliografic Editura Marineasa, Timisoara, 2000,.; Constantin Buiciuc, Oglinda lui Narcis, II, Timişoara, Editura Marineasa, 2001, p. 87; Marius Sârbu, Simion Todorescu, Scriitori lugojeni, Timişoara, Editura Mirton, 2002, p. 97 – 104.

Nicolae Ghinea 1

2004 – lansare de carte la Universitatea Europeană Drăgan din Lugoj

Referinţe în periodice : Corin Jianu „Recurs la morală – Mărinaş, o viaţă cu sufletul la gură” Banat nr 11, an IV, noiembrie 2007, p. 20 ; Corin Jianu „Mărinaş, viaţa ca o mărturie de credinţă” „Banat”, 2009, nr 8 (68), p.6, Livius Petru Bercea „Nicolae Ghinea şi discreţia gesturilor culturale”, „Renaşterea bănăţeană” / „Paralela 45” , nr. 6611 octombrie 2011, p. 7; Zeno Magheţiu „Despre un calendar de suflet” Cuvinte româneşti an I, nr. 2, 2002, pagina 5; Dorin Murariu „Fluxul memoriei” Redeşteptarea 527, 28 VI – 4 VII 2001, p.11, Dorin Murariu „Trecut-au anii…” Redeşteptarea nr 504 18-24 ianuarie 2001, p.11, Dorin Murariu „Sufletul cultural” Redesteptarea 394 10-16 XII 1998, p.11, Dorin Murariu „Omul şi actorul” Redesteptarea nr 599 21-27 XI 2002, p.11 Constantin Buiciuc „”Itinerar aleatoriu printre valorile culturii române” Redesteptarea 473 15-21 VI 2000 p11, laurenţiu Nistorescu – „Despre Tribuna, de la tribuna istoriei”, „„Renaşterea bănăţeană” / „Paralela 45” , marţi 3 iulie 2018, p. 8.

Read Full Post »

Older Posts »