Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2016

Patrimoniu naţional

În plin centrul oraşului, în clădirea Protopopiatului ortodox cunoscută drept “Hanul poştei”, se află un muzeu prea puţin cunoscut de către lugojeni. Este vorba despre colecţia de artă bisericească veche înfiinţată de reputatul teolog, prof. dr. Vasile Muntean, , încă din anul 1974, odată cu apariţia Legii Patrimoniului Naţional. “A fost o lege binevenită, pentru că astfel s-au salvat multe piese valoroase. Aici exista deja un nucleu muzeistic, iniţiat de regretatul protopop Virgil Turcan. Cu spijinul Mitropoliei Banatului şi al unui muzeograf din Timişoara, am purces la organizarea acestei colecţii muzeale a Protopopiatului Ortodox Lugoj” ne-a spus părintele Muntean. Prin strădania sa, colecţia – constând în principal din icoane – a fost îmbogăţită, de-a lungul tipului, cu piese din zone adiacente Lugojului, inclusiv cea a Făgetului. Prof. univ. dr. Vasile Drăguţ, un respectat critic de artă, aprecia valoarea multor exponate de aici ca fiind “de patrimoniu naţional”.

Icoane salvate din mâinile turcilor

Exponatele sunt orânduite după o metodă combinată, ţinând seama de criteriul cronologic, dar şi de tematică. Cea mai veche icoană este “Sfântul Ioan Botezătorul înaripat”, de la sfârşitul veacului XVII. Această operă, realizată în tempera pe lemn, a fost adusă din sudul Dunării şi are o valoare aparte. Pictorul este grec, iar înscrisurile sunt în slavonă. Se pare că icoana a ajuns pe meleagurile noastre după ce Moscopole, metropola aromânilor, a căzut în mâinile turcilor.
Majoritatea scenelor sacre sunt redate cu respectarea erminiei bizantină şi neo-bizantină, dar sunt expuse şi icoane cu influenţe baroce sau, în cazul celor de la sate, cu influenţe populare. De exemplu, “Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”, deşi pictură naivă, realizată la Cladova în 1887, impresionează prin înfăţişarea decapitatului, al cărui corp e redat în răsucire, precum şi prin culorile intense de roşu şi negru, potrivite subiectului. Atrag atenţia icona Sfântului Mihail de la Duboz, de la finele secolului XVIII, Sf. Mihail de la Băteşti din 1782, operă a lui Ştefan Popovici, “Bunavestire” a lui Gheorghe Diaconovici, uşi împărăteşti pictate la 1782, uşile centrale de la Valea Lungă (1833) etc.
Vizitatorii pot admira o serie de icoane pe sticlă din secolul XIX, aduse de la Topla, Jupâneşti etc. dar şi din Ardeal, de la Mânăstirea Nicula. La capitolul potretistică, remarcabile sunt “Portetul de episcop” pictat la 1876 de cel mai mare artist bănăţean al secolului XIX, Nicolae Popescu, dar şi chipul episcopului de caransebeş, academician Nicolae Popea, redat de maestrul Ioan Zaicu. Ca şi alţi pictori şi muzicieni, Zaicu a fost sprijinit de parohia lugojeană să studieze la Viena.
Prin geniul artei sale, pictorul academic Virgil Simonescu impresionează prin câteva tablouri de mari dimensiuni, precum “Biserica mare din Lugoj”, chipul Fecioarei rugătoare, al lui Isus Hristos şi al Evanghelistului Matei.

protopopiatul_ortodox_fost_hanul_postei_lugoj_5

Cărţi de la 1600 şi discuri Pathe

La muzeul protopopiatului există şi o secţiune cu cărţi vechi bisericeşti, unele având o vechime impresionantă: Noul Testament de la Alba Iulia (1648), Îndreptarea legii (1652), Biblia de la Bucureşti (1688), Apostol – bucureştean (1743), Triod, Râmnic (1761), Biblos eniavsios (carte de cult pe un an) – Lipsca (1761), Bilblia de la Nurnberg – 1781, donaţie a prof. Schlupp şi Epistolia Domnului Iisus Hristos (1862). De mare importanţă este manuscrisul numit “Acord”, adică contractul de zidire a bisericii “Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj, scris la 1759, dar şi documente originale din perioada Revoluţiei paşoptiste.
Colecţia e întregită cu exemplare din diverse publicaţii vechi ( Drapelul, Luminătorul, Albina, Foaia Diecesană, Analele Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, Foaia Poporului de la Sibiu, Biserica şi Şcoala de la Arad, Krasso-Szorrenyer Zeitung etc.) şi discuri Pathe de la începutul sec. XX cu înregistrări din creaţia maestrului Ion Vidu.

Veşminte bisericeşi aduse de la Moscova

Colecţia conservă o serie de cruci, cum ar fi cea de la începutul sec. XIX, sculptată cu multă fineţe de către preotul Moise Prisăceanu sau cea de lemn, din 1810, care are incizată o reprezentare a Îngerului Morţii. Inestimabile ca valoare artistică şi istorică sunt chivotul de argint forjat (1775), care a aparţinut ctitorului bisericii cu două turnuri, Gavril Gurean, la fel candela tronconică din metal ajurat, cu grafie elină şi bogat împodobită, datând din veacul alXVII-lea. La ceastea se adaugă steaguri bisericeşti, prapuri şi veşminte religioase cusute cu fir de aur, unele fiind aduse de la Moscova.

Oaspeţi din Norvegia, Elveţia şi… India

Până acum, în cartea de vizită a acestui muzeu remarcabil, dar mai puţin cunoscut, au semnat oaspeţi din Germania, Norvegia, Eleveţia (un grup de specialişti de la Institutul Ecumenic din Bossey, printre care se afla şi actualul Mitropolit al moldovei, ÎPSS Daniel Ciobotea) şi chiar din India. Din ţară, au lăsat însemnări teologi, profesori universitari, istorici, cercetători precum Vasile Drăguţ, I.D. Suciu, Ioana Cristache – Panait etc., dar şi elevi de la şcolile şi liceele lugojene, care pot descoperi oricând o comoară de spiritualitate veche… situată chiar în centrul oraşului lor.

UPDATE Recunoaştere mondială pentru Muzeul Protopopiatului Ortodox

Muzeul Protopopiatului Ortodox Român din Lugoj a primit recent o importantă recunoaştere pe plan mondial. Este vorba despre includerea sa în prestigiosul ghid al muzeelor şi galeriilor de artă „Museums of the World”. Acest ghid este editat în Germania, la Leipzig, de către societatea „Museums of the World” şi prezintă în limba engleză cele mai importante şi valoroase colecţii muzeale din o sută de ţări ale lumii.
Părintele prof. univ. dr. Vasile Muntean este organizatorul şi responsabilul acestui muzeu de la înfiinţare, în anul 1974. “Acum câţiva ani, trimis acestei societăţi internaţionale o descriere detaliată, în limba engleză, a Muzeului Protopopiatului Ortodox din Lugoj – care conţine icoane, cărţi şi manuscrie vechi, obiecte de cult etc. Marea mea bucurie a fost să văd că muzeul apare în ediţia a XIII-a a acestui compendiu, tipărită în acest an, ceea ce arată importanţa pe care o capătă acesta, în condiţiile în care printre vizitatori Germania, Norvegia, Eveţia şi chiar India i-au trecut deja pragul”.

În muzeul lugojean se păstrează, printre altele, chivotul de argint forjat (1775), care a aparţinut ctitorului bisericii cu două turnuri Gavril Gurean, la fel şi candela tronconică din metal ajurat, cu grafie elină şi bogat împodobită, datând din veacul al XVII-lea.
Dintre cărţile de valoare amintim doar câteva: Noul Testament de la Alba Iulia (1648), Îndreptarea legii (1652), Biblia de la Bucureşti (1688), Apostol – bucureştean (1743), Triod, Râmnic (1761), Biblos eniavsios (carte de cult pe un an) – Lipsca (1761), Bilblia de la Nurnberg – 1781, donaţie a prof. Schlupp şi Epistolia Domnului Iisus Hristos (1862). De mare importanţă este manuscrisul numit “Acord”, adică contractul de zidire a Bisericii “Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj, scris la 1759, dar şi documente originale din perioada Revoluţiei paşoptiste.

Pe lângă cel din Lugoj, singurul muzeu cu caracter religios din vestul ţării inclus în compendiul „Museums of the World” este cel situat în subsolul Catedralei Mitropolitane din Timişoara, cu hramul „Trei Ierarhi”.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Regretatul maestru a fost pictor, gravor, ceramist, legător de cărţi, tipograf, autor de proză şi poezie în grai

Era o vreme când lugojenii erau mai bogaţi ca oricând. N-aveau vile cu termopane, nu se dădeau mari cu maşini second hand aduse de dincolo, n-aveau celulare cu satelit, computer şi cameră video încorporate, n-aveau ghiul şi lanţ de aur de juma de kil la vedere, ca semn al „valorii”… însă aveau timp liber, iar pentru mulţi, acesta era convertit în creativitate. Acum câţiva ani ne-a părăsit Gheorghe Vuia, poate ultimul artist polivalent al oraşului. Pictor, gravor, ceramist, legător de cărţi, tipograf, autor de proză şi poezie în grai, Gheorghe Vuia şi-a desfăşurat activitatea într-un nemeritat anonimat. Reportajul de faţă, realizat după ultimul interviu acordat televiziunii lugojene de maestrul Vuia, este o încercare de a-l repune pe Gheorghe Vuia în adevărata lumină a talentului său.

Talentul, transmis din generaţie în generaţie

Crescut pe strada Poalele Viilor în casa bunicilor Pera şi Lexandra, micul Gherghe Vuia a rămas de timpuriu fără tată, iar mama Emilia i-a îndreptat paşii spre deprinderea unei meserii. Lucru firesc, dacă ţinem cont că mama era croitoreasă, iar tatăl făcea parte din vechea breaslă lugojeană a tăbăcarilor, a lucrătorilor în piele. Iniţial, copilul a învăţat croitorie, dar nu i-a plăcut prea mult, aşa că mai târziu s-a îndreptat spre Litografia (pe atunci „Institut de Arte Grafice”) Iosif Sidon din Lugoj. A intrat acolo ca desenator-litograf şi s-a făcut repede plăcut celor din jur, deşi mai făcea câte o boacănă, ca orice ucenic. A furat meseria de la tipografie, dar şi de la legătorie, unde i-a plăcut cel mai mult, pentru că acolo erau şi… fete.

Trimis la o tabără de ucenici la Timişu de Sus, a fost impresionat de un domn care picta munţii din împrejurimile Braşovului. L-a imitat şi… din primul bacşiş câştigat, şi-a cumpărat un set de culori. Toată vara ce a urmat, în loc să-şi ajute mama la croitorie, a desenat, învăţând în acelaşi timp să cânte şi la acordeon. Ne întrebăm ce preocupări ar fi avut Gheorghe Vuia dacă ar fi avut în casă un computer legat la internet şi 60 de canale TV prin cablu… Interesant este că, până la moartea artistului, din atelierul său nu lipseau cele două mandoline şi acordeonul, iar nepoatele veneau adesea în atelierul de creaţie al bunicului pentru lecţii la vioară. În familia lui Gheorghe Vuia, talentul s-a transmis din generaţie în generaţie.

Pictor la minus 20 de grade

Ani buni mai târziu, colecţia de picturi şi gravuri a lui Gheorghe Vuia a devenit impresionantă. Posesor al unui stil inconfundabil, format la şcoala profesoarei Iulia Simu, Gheorghe Vuia a fost un adevărat cronicar al oraşului, surprinzând în picturile şi gravurile sale repare arhitectonice dispărute ale Lugojului: Bisericuţa Grofului, vechiul bazar din faţa Bisericii Adormirea Maicii Domnului, malul Timişului aşa cum arăta înainte de construirea Casei de Cultură a Sindicatelor. Toate au fost pictate la faţa locului, pentru că artistului i-a displăcut profund să se inspire după ilustrate. Bazarul l-a pictat în 1958, când s-a dat anunţ că va fi demolat, iar cărămida era oferită spre vânzare celor interesaţi.

gheorghe-vuia

Povestea cum, aflându-se în Rusia, la Suzdal, a pictat celebrele monumente istorice de acolo pe un ger de minus 20 de grade, însă nu a abdicat de la principiul său! Numai pictând la faţa locului, a redat atmosfera din Erevan, Tbilissi sau de la Istanbul. Mai puţin cunoscută este creaţia sa religioasă, Vuia revendicându-se drept un discipol al lui Victor Jurca Lugojanul, la rândul său discipol al marelui pictor academic Virgil Simonescu, cel care a împodobit cu frescele sale Catedrala greco-Catolică din Lugoj. Din păcate, opera lui Vuia a fost cunoscută mai mult de către cei care i-au trecut pragul atelierului, pentru că, în afara câtorva participări la expoziţii colective, el nu a ajuns să expună niciodată la galeria Pro Arte. În timpul vieţii, a avut expoziţii personale la Casa Armatei, dar şi la sala de la etaj a teatrului. Postum, în organizarea familiei, a fost vernisată o expoziţie la Galeria Armi. Mult prea puţin pentru un artist care a dăruit atât de multe oraşului!

O editură unică în lume!

Libertatea interioară a fost una din trăsăturile definitorii ale lui Vuia. În vremea când până şi o banală maşină de scris era considerată obiect „subversiv”, numai un om cu adevărat liber putea să deţină la domiciliu o… tiparniţă în toată regula! O tiparniţă plană, care imprima manual cu ajutorul unei pietre gravate. Cu migală, Gheorghe Vuia şi-a tipărit aici câteva volume de carte, la o editură unică, poate, în lume: Editura Autorului. Autorul îşi scria cartea, apoi o ilustra singur, după care şi-o imprima la tiparniţa proprie! Aşa a văzut lumina cărţii volumul „Lugojul de ieri şi de azi”, cu menţiunea „tiparul şi grafica sunt executate de autor; tiraj: 30 de exemplare”! Gustul pentru poezia în grai i-a fost deschis de profesorii Miu Lerca şi Iacob Roman, însă Gh. Vuia, povestitor înnăscut, a scris şi poză în grai, născocind două personaje umoristice, Ion şi Mitru, pe care i-a pus în fel şi fel de situaţii hazlii. Gh. Vuia a scris o carte foarte frumos legată, pe care a manufacturat-o cu mâna proprie, în 40 de exemplare. Cu tipar gravat, legat şi imprimat la teasc de mână, volumul (apărut în 1966) este o adevărată capodoperă. „Balada” este o versificare după povestirea „Piatra Credinţei” de Coriolan Brediceanu. Acţiunea baladei se petrece la Lugoj, în anul 1715, în perioada de final a ocupaţiei otomane.

Cronica Lugojului, pe pânză, cermică şi… piatră

Cariera de ceramist, Gheorghe Vuia şi-a început-o cu aceeaşi „tehnică” a ucenicului de odinioară, adică furând meseria de la olarii pe care i-a urmărit la Şcoala populară de Artă. „Să furi este ruşinos, dar să furi meseria e ceva onorabil” – era încredinţat maestrul Vuia. Privit cam chiorâş la Lugoj, s-a hotărât alături de un prieten, Lovasz, să meargă la Jupâneşti, veche vatră a olarilor bănăţeni. Cu meseria învăţată, revine la Lugoj, unde găseşte înţelegere şi sprijin. Îşi construieşte o roată de olar şi începe să creeze obiecte din ce în ce mai reuşite. Sprijinul din partea autorităţilor vremii nu era chiar dezinteresat, acestea înţelegând că ceramica lui Gh. Vuia era apreciată de oaspeţii care treceau prin oraş. Obiectele de „protocol” aveau trecere şi la delegaţiile străine, aşa că artistul avea „undă verde” pentru a crea nestingherit. La un moment dat, avea un cuptor electric propriu, de 2.000 W, în care erau arse obiectele, care erau apoi decorate cu colorant ceramic. Însă, în anii ‘90 a trebuit să renunţe la această pasiune, din cauza consumului exagerat de curent electric, prea scump. Expoziţia sa de ceramică de la Muzeul de Istorie a fost filmată de televiziunea din Bucureşti, care i-a consacrat o emisiune. Gheorghe Viua a pictat de mână numeroase reclame stradale din Lugojul de odinioară, ba chiar a realizat grafica pentru o bună parte din jucăriile produse la IUPS 9 Mai Lugoj.

Artist născut, iar nu făcut!

Poate că Gheorghe Vuia nu a avut şcoli înalte, însă a fost un artist în adevăratul sens al cuvântului. Considerând că nu diploma îl defineşte pe un om al artelor, el obişnuia să spună: ”Un nasture de alamă luceşte de-ţi ia ochii. Un singur lucru îi lipseşte: caratele! Aşa este şi în artă. Despre un artist sunt valabile cuvintele din Crezul: născut, iar nu făcut!”
O adevărată lecţie de credinţă, o adevărată lecţie de viaţă.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

În zilele noastre, de câte ori este prezentat un best-seller, se obişnuieşte să se spună: „această carte nu trebuie să lipsească din biblioteca dumneavoastră”. Reclama era sufletul comerţului şi pe vremuri, însă unele cărţi chiar că nu lipseau, cel puţin din căminele ştiutorilor de carte. Una din aceste cărţi, numită „Păscălia”, era scrisă, copiată sau adaptată de numeroşi autori, în foarte multe ediţii, de-a lungul timpului.

foto-pascalie-bv-1907

„Păscălia” – o carte nelipsită din casa gospodarului

Succesul „Păscăliilor” are ca echivalent în perioada modernă interesul cititorilor pentru lucrările practice, de specialitate, sau pentru publicaţii gen almanah.

O ediţie din 1907 intitulată „Păscălie sau carte de zodii aşezată pe şapte planete în care se cuprind 140 de ani începându-se de la anul 1907 şi slujind până la anul Domnului 2046 (!)” reflectă strânsa relaţie pe care oamenii o aveau cu pământul şi atenţia dată schimbărilor produse în natură, de-a lungul anotimpurilor. Cartea, apărută la Editura Librăriei Ciurcu, Braşov, ediţia a treia, „corectată şi înavuţită”, cuprinde poveţe economice, prevestiri de timp, „barometrele naturale”, prevestiri pentru „roadă din destul, pentru nerodirea sau lipsa roadelor, pentru boale şi pilde după adeveririle ţăranilor”, semnele celor şapte planete” etc. „Prăznicarele” conţin ghiduri de interpretare a visurilor şi aşa-numitul Treptelnic cel mare, „între care se cuprind toate semnele ce se fac la om precum bătaia ochilor, a buzelor şi în scurt toate mişcările şi încheieturile trupului omenesc, ce sunt date de la natură”.

Unghiile care prevestesc viitorul

Semne sunt găsite de autor (care probabil preia masiv din tradiţia populară) şi în noiţele ce însemnează unghiile degetelor: „de vor fi noiţe albe pe unghiile degetului mare, făgădueşte noroc în oaste, sau la însurătoare, sau în cale, însă în mijlocul unghiei să fie (…); semnele albe pe degetul cel din mijloc arată noroc la stăpânirea casei, iar cele negri, îngrozesc căderi în boală şi moarte; semnele albe de pe degetul mic arată oarece bine şi cale cu noroc, prin răvaşe şi lucruri curioase, iar cele negri împotrivă. Însă ia seama că sunt şi gropine, care tot rău însemnează şi altele sunt împrăştiate pe margine, care arată scârbă”.

Iată şi câteva pilde ale agricultorilor: „dacă în ianuarie suflă vânturi calde, nu este semn bun. Ploaie multă în această lună este stricăcioasă sămănăturilor şi prevesteşte o vară ploioasă; multă ceaţă – primăvara ploioasă. Va fi gerar ploios – câmpul nu va fi mănos(…); în luna lui Cărindar zic vierii: Apă multă, vin puţin. Apă puţină, vin mult; În Faur pe la Stretenie: păcurarii (ciobanii –n.r.) mai bucuros văd lupii, decât soarele; în Mărţişor zic plugarii: pulberea din luna lui mărţişor se cumpăneşte cu galbeni, iar tunete de vreme sunt foamete târzie; Prier prieşte, când plouă şi ninge; ploaia din mai – fân destul, pâine mulă şi vin bun; paiele vechi, fânul şi ovăzul sunt ca banii vechi, ca prietinul sau vinul; ochii stăpânului îngraşă vitele lui, însă de paie nu se îngraşă nici o oaie.”

Păianjenii, porumbeii, liliecii – „barometrele naturale”

Firesc, „barometrelor naturale” li se acordă un larg spaţiu: „Dintre păsările de curte, porumbeii sunt cei mai siguri arătători de schimbarea timpului. Când ei se aşează pe coperişul magaziei, cu guşa spre răsăritul soarelui, dacă nu va ploua chiar în acea noapte, va ploua cu siguranţă a doua zi. Dacă se duc departe pe câmp să ciugulească şi întră târziu în coteţ, e semn de vreme bună. Iar dacă din contră ciugulesc pe lângă curte şi intră devreme în coteţ, va ploua cât mai curând, chiar numai decât (…); vara, dacă luna pare roşie când răsare, e semn de mare căldură, iar dacă se arată strălucitoare, timp frumos va fi (…); păianjenul dacă îşi strânge firele de la casă, va fi ploaie ori vânt; dacă le lungeşte, vremea va fi bună, iar dacă pe ploaie păianjenul va începe să lucreze e semn că ploaia nu va ţine şi se va face timp frumos (…); când ies lilieci mulţi, e semn de timp frumos; tunetele de seara aduc vijelie, cele de dimineaţa vânt, iar cele de la prânz, ploaie; când norii sunt ca berbecii, e semn – vara de vânt, iarna, de zăpadă şi în genere de schimbare de vreme” etc.

Civilizaţia uitată a respectului pentru natură

Lectura „Păscăliilor” este una savuroasă şi în ziua de azi. Nu numai pentru farmecul de epocă, ci şi pentru faptul că cititorul descoperă în aceste pagini o cu totul altă civilizaţie, pe care omul modern a uitat-o. O civilizaţie a respectului pentru natură şi pentru semeni. (Cristian Ghinea)

 

Read Full Post »

1 Decembrie poate fi extraordinar subiect de roman sau de film. Chiar ar trebui luat în serios considerare acest subiect, tocmai pentru a-l salva din rama grea – aurită, ce-i drept, în care a fost ferecat.

1-decembrie-2016-la-lugoj

1 Decembrie 2016 la Lugoj

1 Decembrie trebuie “descarcerat” sau, ca să folosim limbajul şablon al ştirilor, eliberat “dintre fiarele contorsionate” ale banalului. El trebuie tradus pe limba contemporanilor mai tineri, al celor care asociază evenimentul cu adunări de poporeni zgribulite sub frig, scandări “anti” putere, pe ici, pe colo, parăzi militare şi politicieni plini de suficienţă, care-şi dau coate şi îşi umflă pieptul pavoazat cu cocarde.

Rolul de a face din perioada respectivă ceva proaspăt, viu şi uman i se potriveşte ca o mănuşă filmului, ori literaturii. În acest sens, cred că există cel puţin un exemplu bun de urmat. Jurnalul viitorului muzician de renume Filaret Barbu, publicat la editura timişoreană “Eurostampa” în 2003 (ediţie îngrijită de dr. Dan Traian Demeter), este un exemplu perfect în acest sens.

Evident, nu vorbim despre un roman, ci doar despre un simplu jurnal de adolescent, care cuprinde atât de bine vălmăşagul de evenimente, acompaniat de intense trăiri de entuziasm, dragoste, dezamăgire sau teamă, încât transformă 1 Decembrie în ceva real, palpabil, fenomenal ca derulare “cinematografică”.

Adăugaţi la asta fiorul primelor iubiri, schimbarea conducerii la Liceul “Brediceanu”, cu instalarea unor profesori de talia lui Ion Vidu, Aurel Peteanu sau Virgil Simonescu, turneele cu corul prin ţară, instalarea garnizoanei franceze la Lugoj şi veţi avea o panoramă care nu poate fi comparată în nici un fel cu relatările monotone de la TV, care conţin aceleaşi erori şi clişee: “urmează depunerea de coroane şi jerbe de flori”…

Adolescentul Filaret Barbu nu este un biet ins prins în mijlocul evenimentelor, ci chiar se implică, cu patimă, în ele: “Acest jurnal îl încep cu începerea revoluţiei Maghiare (din Budapesta) în anul 1918, noiembrie. După potolirea războiului European…, în decursul revoluţiei…, românii noştri au început să facă propagandă… Şi au şi făcut-o. S-au făcut Garde Române în toate cercurile locuite de români. Aici la Lugoj s-a făcut o adunare în “Concordia” în care dl. V(aleriu) Branişte au arătat şi explicat vremurile de acum (…) Universitarii şi studenţii din localitate ne-am insinuat şi noi în Gardă”.

Adolescentul lugojean notează aventura prezenţei sale, alături de tată, la adunarea de la Alba Iulia, unde toate hotelurile şi cafenelele erau ocupate şi doar darea de mână a delegaţilor lugojeni a făcut posibilă închirierea unei camere, la gazdă.

Febra întemeierii unei lumi noi, optimismul debordant se regăsesc peste tot, iar limbajul vremii îi dă farmec: “Acum s-a înfiinţat şi Corul lui Vidu care patru ani au pausat… fiind maestrul internat (n.r. Ion Vidu fusese închis în lagărul de la Sopron) de unguri”. Plecarea armatei sârbe din şi venirea francezilor conduşi de colonelul Lemoigne este prilej de manifestări artistice la care tânărul nostru participă cu avânt, fără a uita “petrecerea împreunată cu dans” care a urmat.

Aflăm până şi echipa “Universitarilor” lugojeni, care i-a provocat la o partidă… internaţională de fotbal pe cei din garnizoana franceză: “prima emulare (meci) am avut-o contra francezilor, unde i-am bătut urât, cât şi la revanche: 0-6 şi 1-7”.

Entuziasmul primirii jandarmilor români la Lugoj este completat de un rezumat plin de savoare al discursului prefectului de Caraş-Severin, George Dobrin: “Ne-au explicat cum stă treaba: Imperiul trebuie preluat…, Acum suntem acas…, Nu-i român ca bănăţeanu, bănăţean ca lugojanu (finişu)”!

Întâlnirile din parc cu iubita Ica, care i-a strecurat în buzunar fotografia ei, spre amintire, sunt punctate de drame amoroase: “o mare nenorocire s-a întâmplat în aceste zile: tânărul Breier a împuşcat pe Erzsi Bucsek din gelozie. Înmormântarea a fost impresionantă”. Astfel de însemnări se repetă mereu: “M-a surprins plimbarea Icei cu Ilca? După amiază la orele 3 m-am dus cu fetele: Ţuţi, Ilonca, Ica la plimbare cu căruţa mea proprie. Am urmărit şi întâlnirea de fotbal (…) Eu cu Ica m-am dus însă de la meci mai departe pe drumul Caransebeşului, până după Lugojel. – Ne-am înţeles? – Amintiri frumoase vor fi?”

Nimic şablonard, totul autentic: “după masă am fost să văd înmormântarea doamnei Gruiţa, care a fost împuşcată de un soldat român la graniţă. Înmormântarea a fost frumoasă (n.r. – ?!)” ori “tot sâmbătă s-a răspândit o veste, poate o glumă, că domnului ministru Mocioni i s-au furat pantalonii din cameră – la episcopul unit Frenţiu (n.r. – !!)”.

Viaţa pulsează între petreceri, maialuri (serbări câmpeneşti), fotbal şi repetiţii la teatru, dar este prezentă şi febra electorală. Impresionabil, tânărul Barbu îşi exprimă admiraţia pentru “candidatul poporului”, dr. Avram Imbroane: “pot să zic că este un geniu”! Apar şi primele dezamăgiri: “Pe acest domn (Valeriu Branişte) noi lugojenii l-am preţuit foarte mult, dar după purtarea lui care a avut-o faţă de noi toţi – am început a-l urî şi uita”.

Mai trebuie vreun argument că 1 Decembrie merită exploatat şi din punct de vedere cinematografic – literar? (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

1 Decembrie 2016, la Lugoj. Profesorul Nicolae Streian, 92 de ani – ultimul veteran supravieţuitor din Lugoj al bataliei de la Păuliş, din al II-lea Razboi Mondial. De Ziua României, RESPECT, domnule profesor!

prof-nicolae-streian

Read Full Post »