Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Banat’

În ultimii ani, natalitatea la Lugoj a avut în general o evoluţie crescătoare. Desigur, vorbim despre naşterile înregistrate la Spitalul Municipal „Dr. Teodor Andrei”, dar statisticile pot da o imagine de ansamblu asupra trendului.

Nou nascuti 10 iulie 2018

În 2011 s-au înregistrat 494 de nașteri, iar în 2012 cifra depășea pentru prima dată 500 (505). Trendul crescător a continuat și în 2013, cu 524 de nașteri, urmat de un mic recul, 515 în 2014. În 2015, se înregistrau 565 de nașteri. În luna decembrie a anului 2015, s-a inaugurat noua maternitate a spitalului lugojean. Evenimentul s-a reflectat în cifre: în perioada ianuarie – august 2016, la Lugoj s-au născut 370 de copii, față de 360 pe primele opt luni ale anului precedent. Un record absolut a fost înregistrat în iulie 2016, cu 77 de nașteri, mult peste media ultimilor ani, de 40-45 de nou născuți pe lună. Iar în 2016, s-au consemnat 651 de naşteri! În 2017, cifra a coborât la 506 nou născuţi. În 2018, pe primele şapte luni (1 iulie) au fost cu 60 de naşteri mai mult faţă de perioada similară a anului trecut.

 

Reclame

Read Full Post »

Lugoj, 23 martie, Anno Domini 2018. Instantaneu de iarnă veritablă, ora 8.45 dimineaţa.

Read Full Post »

O statuie de mare valoare simbolică zace uitată în Cimitirul Catolic

Ioan Nepomuk, patronul catolicilor din Banat, a avut pe vremuri o statuie şi la Lugoj. Statuia era amplasată în faţa fostei Băi Comunale de pe malul Timişului. În anii ’70, autorităţile au vrut să distrugă statuia, însă ea a fost salvată, prin reamplasarea într-un loc mult mai discret: Cimitirul Romano-Catolic din Lugoj, unde a supravieţuit regimului de tristă amintire.

Astfel de statui există în toată Europa Centrală, dar şi în câteva oraşe din România, iar valoarea ei este una de simbol. Toate aceste statui, denumite şi „monumentele ciumei”, comemorează sutele de mii de victime ale epidemiei de ciumă care a bântuit Europa anilor 1738-1739.

Ucis pentru că nu a divulgat taina spovedaniei

Legenda spune că Johannes von Nepomuk a refuzat să-i divulge regelui Wenzel al Boemiei păcatele spovedite lui de către regina Ioana. Nepomuk a respectat tainele Sfintei Împărtăşanii, chiar dacă pentru asta a plătit cu viaţa: a fost torturat, apoi ucis şi aruncat de pe Podul Carol din Praga în apele Vltavei. Pentru această mărturie de credinţă, el a fost sanctificat. Este considerat ocrotitorul Boemiei natale, dar şi al celor ce păstrează o taină, cu bunăcredinţă. Statui ale Sfântului Ioan Nepomuk se află în numeroase oraşe din Europa Centrală, dar şi în România, la Timişoara („monumentul ciumei” amplasat, din anul 1756, în Piaţa Libertăţii), Arad, Oradea, Suceava şi Sibiu. A mai existat o statuie în judeţul Bihor, la Băiţa, care a fost distrusă de comunişti în anii ‘60, pentru a face cale de acces la minele de aur din zonă. Aceeaşi soartă putea să o aibă şi statuia de la Lugoj, salvată la timp prin relocarea ei în Cimitirul Romano-Catolic.

Şi azi, lugojenii pun coroane la statuia lui Nepomuk

Monumentul ciumei era amplasat în vecinătatea fostei Băi comunale, pe latura dinspre Timiş a actualei Case de Cultură a Sindicatelor. Statuia trona în mijlocul aşa-numitei Butterplatz, „Piaţa de unt”, unde lugojenii cumpărau lapte, smântână şi brânzeturi aduse din satele şvăbeşti din împrejurimi: Pietroasa, Darova sau Niţchidorf. La începutul anilor ’70, când a început construcţia Casei de Cultură a Sindicatelor, statuia Sfântului Ioan Nepomuk a fost luată cu macaraua de la IRIL şi relocată, pentru a nu fi distrusă. Ea a fost adusă în Cimitiorul Romano-Catolic, laolaltă cu alte statui catolice din oraş, cu însemne religioase la vedere. Deşi are două secole vechime, monumentul este în stare bună. Din păcate, placa de marmură de pe soclu şi cea de fier de pe gardul înconjurător s-au pierdut atunci când aceasta a fost mutată, odată cu date importante despre constructor.

Lugoj statuia Sf Ioan Nepomuk protectorul Banatului

Patron al primului spital din Lugoj

Sf. Ioan Nepomuk a fost şi patron al primului spital din Lugoj, înfiinţat la 1842 şi reconstruit la 1871, în localul de pe strada Bucegi 21, unde azi funcţioneză Şcoala de Artă şi Corporaţia Meseriaşilor. Preşedintele corporaţiei, Vasile Belinţan, spune că tatăl său, care a realizat mozaicul de la Casa de Cultură a Sindicatelor şi vazele de pe malul Timişului, este unul dintre cei care au salvat monumentul, sperând ca, la un moment dat, acesta să fie readus unde a fost. „Statuia trebuie reamplasată undeva în oraş, pentru că este un simbol al Banatului. Monumentul e în stare bună, dar locul lui nu este în cimitir, ci undeva într-un parc” – e de părere Vasile Belinţan.

Oricum, sfântul nu a fost uitat. În fiecare an, de Sf. Maria mică, data pelerinajului la Radna, lugojenii pun coroane la statuia lui Ioan Nepomuk. Şi azi, cei care intră pe aleea principală a Cimitirului catolic, pot vedea coroanele proaspăt aşezate la soclul acestui simbol ce trebuie repus în drepturi. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Una dintre cele mai vechi clădiri din oraş şi, cu siguranţă, una dintre cele mai importante, este actualul Hotel Dacia. Hotelul Dacia, construit la anul 1835, a fost întotdeauna locul unde se întâmpla „ceva”, unde poposeau oamenii celebri din epocă, unde aveau loc reuniuni, baluri simandicoase sau întâlniri de taină, unde se punea ţara la cale.

De la „Drei Rossen” la „Konig von Ungarn”

Printre oaspeţii hotelului s-au numărat istoricul Nicolae Iorga, scriitorii Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Octavian Goga, compozitorul George Enescu, fostul secretar general al Ligii Naţiunilor, Nicolae Titulescu (singurul Cetăţean de Onoare al Lugojului care a primit titlul în perioada interbelică), savantul I. C. Parhon, etc.
Iniţial, hotelul de azi a fost un han, care, după cum reiese din cercetările profesorului emerit Dan Popescu „a fost dat în arendă cetăţeanului Johann Helenstrein, după cum informează foaia de posesiune nr. 451/1835, întabulată în favoarea tezaurului regesc”.
Iniţial, stabilimentul a purtat un nume pitoresc („Hanul Drei Rossen”), schimbat după revoluţia din 1848-1849 într-unul mai pompos: „Keiser Gasthaus” („Casa de oaspeţi imperială”). Vremurile erau în schimbare, iar dintr-un singur cârmaci lugojenii s-au trezit pe cap cu doi, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar. Prompt, maghiarii şi-au marcat teritoriul, schimbând aproape toate numele de străzi din limba germană în maghiară, cu excepţia numelui hotelului, devenit, fără prea mare risipă de imaginaţie… „Konig von Ungarn” („Regele Ungariei”). După Marea Unire, românii au răspuns punându-şi în valoare proprie istorie, aşa că, din 1919, hotelul poartă numele actual de „Dacia”.

Politică şi istorie

Politica şi istoria nu s-au reflectat numai în denumirile succesive ale clădirii, ci şi prin evenimentele petrecute aici: „pe zidurile acestui hotel s-a afişat în trei culori proclamaţia paşoptistă, în sala mică de la etajul I Constantin Rădulescu a strâns bani şi medicamente pentru armata română care sângera pe câmpurile de luptă din Bulgaria, în anii 1877-1878”, spune prof. em. Dan Popescu în ghidul Lugojului, publicat la Fundaţia Europeană Drăgan în 1993.

Foto sala bal Dacia

Fosta sală de bal a Hotelului „Konig von Ungarn” – „Dacia” după marea Unire

Faţada sobră şi maiestuoasă a clădirii este împărţită de zece coloane verticale hexagonale, în vârful cărora se aflau, pe vremuri, cariatide (mici statui, asemănătoare cu cele de pe faţadele catedralelor) care reprezentau anotimpurile. Cariatidele au dispărut, se pare, în urma incendiului din anul 1931, care a cuprins localurile Băncii Cărăşana şi a distrus sala mare de bal care se afla la etaj. De altfel, sala de bal a fost desfiinţată definitiv în perioada 1970-1972, când s-a introdus un planşeu care a devenit etaj, cu camerele aferente. La începutul anilor ‘90, capacitatea hotelului era de 93 de locuri în camere cu unul sau două paturi, localul fiind dotat cu restaurant, bar de zi şi grădină de vară.

O faţadă ca în anii tinereţii

În anul 1985, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de activitate neîntreruptă a hotelului şi restaurantului „Dacia”, în hol a fost organizată o expoziţie cu fotografii, ilustrate, ziare de epocă şi alte documente, expoziţie foarte interesantă dar care din păcate nu s-a păstrat. Tot în hol a fost amplasată şi o placă de marmură ce consemna aniversarea hotelului.
Desigur, de-a lungul anilor această impozantă clădire, care era cea mai extinsă la vremea construirii ei (1.077 mp, cu tot cu curte, însă fără grădina de vară) a suferit o serie de transformări, însă cea mai recentă este una foarte binevenită, fiind de fapt o revenire la faţada tradiţională, care la un moment dat putea fi admirată doar în ilustratele de epocă. În anii comunismului, s-a trecut la „modernizarea” parterului, prin introducerea unor geamuri enorme, prinse în rame metalice. Acestea au urâţit clădirea, întrerupând coloanele, dar se pare că era mai important să fie puşi la vedere „tovarăşii” care mai stăteau la taclale la un pahar, lăsând de izbelişte economia socialistă.
Lucrările de refacere a parterului, aşa cum arăta el în ilustratele cu parfum de epocă, au început în septembrie 2002 şi s-au terminat în luna decembrie a aceluiaşi an. De altfel, Revelionul anului 2003 a însemnat şi inaugurarea clădirii revenită la înfăţişarea iniţială. La ora actuală, Hotelul Dacia oferă 60 de locuri de cazare în 33 de camere cu confort îmbunătăţit. S-a lucrat cu fonduri proprii, deşi clădirea are valoare patrimonială. Trecerea (necesară, de altfel) a hotelului în rândul monumentelor istorice ale oraşului ar fi oferit un cadru legal şi o serie de înlesniri pentru orice activitate de renovare şi întreţinere. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Înainte anii ‘80, terenul grădinii de vară de la „Dacia” era un spaţiu viran. Când s-a luat decizia să fie valorificat, aici a fost amenajat un salon cu 60 de locuri, dotat cu bucătărie proprie şi o terasă acoperită, cu capacitate de 72 de locuri. În plus, erau nu mai puţin de 200 de locuri la mese şi scaune metalice, cele originale fiind realizate artizanal, cu gust. Grădina avea o scenă de unde muzica se revărsa în fiecare seară, indiferent că era vorba de acorduri de muzică uşoară sau folclor.

Grădina de vară şi nucul protector

Deasupra grădinii îşi înălţa ramurile protectoare un nuc bătrîn şi înalt de 4-5 metri. „La început se dorea ca nucul să fie tăiat, dar eu m-am opus şi mă bucur că am fost ascultat, pentru că muştelor şi ţînţarilor nu le pria mirosul şi ocoleau locul. Pavimentul cu mozaic de pe jos întregea atmosfera aceea frumoasă de la grădină, care era foarte căutată în epocă. E drept, restaurante în toată regula erau pe atunci doar Dacia şi Dinamo, dar grădina de vară de la Dacia, mereu împodobită cu flori, era nr. 1 în topul preferinţelor pentru nunţi, botezuri, aniversări de căsătorie sau cununii civile. Am avut zile când erau programate şi trei evenimente simultan, unul la salonul mic, altul la terasa acoperită şi altul grădină”, spune actualul consilier judeţean Nicu Bădina, care a lucrat ani îndelungaţi la „Dacia” şi cunoaşte bine istoria acestui local emblematic al Lugojului.

Un alt punct de atracţie erau cântăreţii, căci şi pe acea vreme concurenţa se manifesta în domeniu. Era de fală să cânţi la grădină, la „Dacia”! Aici au cântat Ştefan Ionel, zis Oaie, cu celebrul taraf din Măguri, Puşchiţ, Luşu Penescu, Nelu Covaci, Palade şi Puiu Tudora, formaţii de muzică uşoară în vogă, precum lugojenii de la Betta sau Şah Mat – Buziaş.

Bar de zi cu patru „cai”

Un loc interesant pentru perioada anilor 1975-80 era barul de zi de la Recepţie. Aici erau montate patru scaune înalte, numite în glumă „cai”. Alte 16 locuri locuri confortabile erau pe fotolii. În extindrea acestui spaţiu s-a făcut o mică grădiniţă cu vreo 30 de locuri, care există şi acum. Pentru că locul era mai ferit, acolo se adunau liceenii. Spaţiul tentaţiilor interzise era completat cu celebrul „Shop”, magazinul cu produse occidentale, de la băuturi şi ciocolata „Toblerone”, până la casetofoane, deck-uri şi „turnuri”, cum se numeau combinele muzicale din epocă. Spre deosebire de marfa zilelor noastre, produsele erau originale, „de la mama lor”, necontrafăcute, dar nu erau de nasul muritorilor de rând. Puteau fi cumpărate doar pe valută, iar românilor le era absolut interzis să deţină aşa ceva. Pentru un dolar sau câţiva cenţi, puteai face şi închisoare!
Creveţi şi langoşi, asortaţi cu berea la sticlă!

Pe vremea când „Dacia” avea la faţada dinspre Corso vitrinele acelea mari, cu ramă metalică. Acolo funcţiona o terasă, care putea găzdui pînă la 120 de muşterii. Vara, distracţia favorită erau celebrii creveţi care se „asortau” cu berea la sticlă, pusă la gheaţă, la frapieră. Alternativa la creveţii vietnamezi de import erau pogăcelele şi langoşii neaoşi.

În acei ani, se stătea la coadă la orice. La terasă, servirea începea la 10, dar muşteriii salivau deja de pe la 9, aşteptând să prindă un loc la masă. Iar la grădina de vară, se făcea „tren de oameni”! Stăteau la rînd cu jumătate de oră înainte de deschidere, la 5 după masa. Şi când se spărgea „trenul”, cel care ocupa loc la masă comanda şi câte patru rânduri de halbe, pentru prietenii care ajungeau mai târziu.

”Capsula timpului” – tacâmuri și vin de pe timpul Imperiului, zidite într-o firidă

În 1985, când s-au sărbătorit 150 de ani de activitate hotelieră la ”Dacia”, s-a organizat în hoului recepției o mică expoziție cu imagini de epocă pe panouri de sticlă. Hotelul ”Dacia” a fost construit în 1835 și a purtat de-a lungul anilor mai multe nume, precum ”Drei Rosen” sau ”König von Ungarn”. Aici au atras atenția niște exponate deosebite – linguri, lingurițe și furculițe cu coroana austro-ungară ștanțată la capăt.

Lugos hotel Konig von Ungarn

 

Povestea lor este una extraordinară. ”Prin anul 1975, în beci, la fundația hotelului, s-a descoperit zidită într-o firidă din perete o adevărată capsulă a timpului. Zidite în acea firidă erau o sticlă de vin și un set de tacâmuri ștanțate cu stema imperială. La începutul anilor 80, împreună cu domnul Adrian Stârcescu, am hotărât să facem o replică a acelei capsule a timpului. Așadar, am pus în firidă tacâmuri, un set de farfurii cu emblema Dacia – capul acela de dac, dacă vi-l mai amintiți, și două sticle, una cu răchie de prune și alta cu vin de Cotnari. Am mai pus o scrisoare, cu datele hotelului și restaurantului de atunci, pe care am sigilat-o în folie de aluminiu”, ne-a declarat Nicu Bădina, care se întreabă dacă peste 100 de ani va fi cineva care va pune în valoare acestă descoperire.

”Sara logojană”, cu meniu scris în grai bănățean!

Chiar și în perioada de dinainte de 1990, în ciuda economiei dusă uneori la absurd, restaurantul ”Dacia” reușea să își păstreze prestigiul. Responsabilii au dat dovadă de inventivitate prin ”serile tematice” propuse clientelei. Marți, renumită la Dacia era cina cu ciorbă de burtă, miercuri erau organizate serile folclorice ”Sara lugojană”, iar vinerea, seri dansante – tangou, dan clasic etc. ”Sara lugojană” necesita cea mai mare desfășurare de forțe. Erau aduse cu microbuzul ansambluri din satele din jurul Lugojului.

Mai mult, printr-o inițiativă inedită (nu se știe și cât de bine privită într-o epocă în care autoritățile se fereau de orice fel de regionalisme), meniurile erau scrise în grai bănățean. Pe listă erau trecute melșpaisuri, maioș, ”sângerece”, croafne (gogoși), răchie, palincă, sarme, carne păuită cu crumpi în dobă (la cuptor), scovergi cu brînză și smântână la dobă. Erau meniuri tradiționale, care erau pregătite de bucătari de foarte bună calitate, meseriași desăvârșiți, care excelau la expozițiile culinare ale vremii, dar și la Balurile vânătorilor! Dar, despre acești bucătari și rețetele lor miraculoase, vom vorbi într-o ediție viitoare a serialului nostru dedicat oamenilor, locurilor și poveștilor pline de farmec din Lugojul de odinioară! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Într-o vreme când iernile erau adevărate, cu geruri aspre, iar moda feminină nu se afla în coliziune cu ecologia, blănurile erau la mare căutare. Nu numai ca obiect vestimentar menit să pună în valoare eleganţa feminină, ci şi ca simbol al statutului social. Blănurile nu erau deloc ieftine, pentru că erau produse speciale, cu statut de unicat, făcute la comandă. În spatele elegantelor paltoane pentru dame, în spatele fiecărie “bunde”, stătea o întreagă industrie, care necesita cunoştinţe complexe, de la argăsirea şi vopsirea pieilor, la arta cusutului. Toate aceste cunoştinţe se păstrau în interiorul unor “caste” ale meseriaşilor, care se conduceau după reguli proprii şi transmiteau tehnologiile specifice ţinute la secret, din generaţie în generaţie.

Lugojul a avut o puternică tradiţie a cojocarilor, despre care am scris pe larg în ediţiile trecute ale “Redeşteptării”. Era una din cele mai puternice bresle ale burgului bănăţean, cu Statut conceput la Budapesta, în anul 1887, de avocatul George Dobrin, cel care avea să devină primul prefect român al judeţului Severin, cu capitala la Lugoj.

Salonul de blănărie modernă Belinţan Vasile

La capitolul blănari, Lugojul i-a avut ca meseriaşi de frunte pe Lupea, pe Vasile Barbu al lui Boare, descendent al lui Hazi Barbu şi pe cojocarul blănar Ursulescu, care lucra ajutat de fiica Elena, de soţie şi de câiva “şăgârţi” (ucenici). Fiul meşterului, Costi Ursulescu, avea să devină celebru în anii 60-70, ca bariton al Operei Naţionale din Cluj, artist emerit.

reclama blanar Belintan Vasile (2)

“Unul dintre cei mai renumiţi blănari din Lugoj era Eneşca. El a învăţat meserie în Franţa, la Paris şi avea blănărie şi magazin de blănuri lîngă primărie, în casa tipografului Gheorghe Ţăran, unde funcţiona şi redacţia gazetei meseriaşilor. Vasile Belinţan, fratele tatălui meu, se număra printre cei care au învăţat meseria de la Eneşca. El avea firma pe strada Mihail Bejan, la nr. 1. Se numea Salonul de blănărie modernă Belinţan Vasile. După naţionalizare, atelierul s-a închis şi a devenit… Birtul Mureşanca. Sediul s-a mutat pe strada Mihai Viteazul, la parcul Gării, unde până prin anii 70 mai străjuia agăţată în dreptul poţii celebra firmă cu vulpea”, spune Vasile Belinţan, actualul preşedinte al Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj. Ca mulţi lugojeni autentici, Belinţan se întreabă de ce strada Someşului, nume care nu are de a aface cu oraşul, nu revine la vechiul nume de Mihail Bejan, care evocă o personalitate a Lugojului. Transmitem şi noi mai depare această propunere autorităţilor.

Fire-aţi să fiţi voi de bicheri!

Genul acesta de firme suspendate făceau deliciul copiilor. “Mai era o firmă similară de dărăcit lână , pe strada Ion Vidu, acolo unde acum e Sorel Amigo. Noi copiii ne luam la întercere care sare mai sus şi dă cu mâna în ea. Îi trăgeam un pumn şi tabla făcea un bang sonor care aduna la feresetre toate babele de pe stradă, care ne afuriseau: <fire-aţi să fiţi voi de bicheri!>, adică de golani. Iar noi fugeam ca iepurii, în toate părţile”, îşi aminteşte amuzat Belinţan.

Lugojenii creşteau nurci albastre, nurci vizon, cincila  însă erau prelucate şi pieile iepurilor de câmp. Desigur, mai erau şi tot felul de blăni pentru gulere de paltoane, cum ar fi cele de nutrie, apărute ceva mai târziu în peisaj. Un amănunt destul de… sinistru în ziua de azi: printre accesoriile la gulerele de nurcă sau de vulpe se numărau şi ochii de sticlă care se ataşau de capul animalului, care atârna în mod straniu într-o parte. Deh, gusturile vremii!

Fiecare blănar, cu specialitatea lui

Doamnele care voiau să îşi comande o „bundă”, ştiau la cine să apeleze, căci fiecare blănar avea specialitatea lui.

salon corsete blanarie

Belinţan era specializat în blănuri de vulpe şi de astrahan. Pe strada timişoarei, era un renumit blănar, Jiva Radosav, specializat în nurcă şi iepure, inclisiv cincila. Ocazional, mai făcea şi căciuli de blană, numite ”clăbăţ” de ţăranii din jurul Lugojului. Şi apropo de „căciulari”, aici ajungem la Vasile Barbu ”al lui Boare”, descendentul lui Hazi Barbu, meseriaş de vază, cel care a dăruit oraşului cele două cruci-monument, cea din piaţa catedralei Unite şi cea din faţa Primăriei.

Argăsitorii români din Lugojul anului 1913

Argăsitorii erau o breaslă de sine stătătoare, cu tradiţii proprii, încă din perioada antebelică. În anul 1913, gazeta românească “Revărsat de zori” ce apărea la Lugoj menţiona numele “maeştrilor” argăsitori, în cadrul unui amplu articol, intitulat “De unde trebuie să cumpere românii”. Erau enumeraţi: Constantin Bogdan, Nicolae Bocicai, Dimitrie Gaşăar, Sofia Major, Conatantin Halas, Ladislau Major, George Maniu, Vasile Muntean, Porfir Oprişoniu, Alexandru Sintescu, Cornel Stoica, Maria Ţuculia, Constantin Ţuculia, Pavel Udu, Octavius Vişan. Iar aceştia erau doar argăsitorii de etnie română din Lugojul anului 1913!

DSC07941

Nu “teneşi” chinezeşti, nici “adidaşi” fără licenţă

Argăsitorii aveau ateliere pe malul Timişului, acolo unde le aveau şi cojocarii. Argăsitorii erau meseriaşi apreciaţi nu numai la oraş, ci şi la sate, pentru că ei făceau opinci din pielea groasă de bou, tăbăcită prin procedee vegetale. La Lugoj, opincile erau vândute în piaţa care se ţinea de două ori pe săptămână în piaţa din jurul catedralei Unite. Decuparea ochiurilor se făcea acasă, unde se adăugau şi “şireturile” din piele de viţel. Cojicari renumiţi în perioada interbelică erau :  Oprişoniu, Bogdan, Blaşko, Drăgan, Vişan, Sîntescu, Guţu, Văcărescu, Boitoş şi alţii. Azi, opincile nu mai sunt la modă. Iar blănurile au fost abandonate prin „dressing”-uri improvizate în şpaisuri vechi sau pradă moliilor. Iar arta vechilor blănari şi argăsitori a trecut în amintire!

În epocă, un ucenic o ducea mai bine ca un liceean

Mai important decât meseriile care vin şi trec, este statutul pe care îl aveau ucenicii luaţi sub aripa maistorilor. În epocă, un ucenic o ducea mai bine ca un liceean, iar a face liceul pe acea vreme chiar era ceva de fală! Breslele erau foarte bine organizate, iar tinerii interesaţi să aibă un viitor urmau adevărate şcoli profesionale. Spre deosebire de elevii din epocă, “şăgârţii” veniţi să înveţe meserie aveau casă şi masă gratuite şi erau primiţi ca într-o mare familie. Dacă aveau doar patru clase primare, erau ajutaţi la plata taxelor şcolare şi a manualelor încă trei ani, până aveau cele şapte clase obligatorii. Mai târziu, cei care voiau să devină calfe, urmau încă trei ani.

elev bredi

Ucenicii beneficiau de îmbrăcăminte şi încălţăminte, pe care o primeau direct de la argăsitorie. Duminica, maistorii le dădeau aşa numitul “trincgheld” (Dink Geld), ceea ce s-ar traduce prin bani de băutură, dar ucenicii cheltuiau acest mic bacşiş pe bilete de cinema (mozi) sau pe dulciuri. Odată cu trecerea anilor, deveneau sodali, statut care le permitea acces la baluri sau alte acţiuni organizate de Reuniunea Meseriaşilor Români din Lugoj (care avea printre altele Corul Progresul, săli de lectură, de biliard etc.). Acest sistem dădea tinerilor o siguranţă şi un drum în viaţă, cu perspectiva întemeierii unei familii. Nu le era ruşine să ceară o fată în căsătorie, căci aveau deja un mic capital şi erau ajutaţi de colegi, făceau parte dintr-un club care îşi onora membrii. Astăzi, această siguranţă a vieţii este doar o amintire de pus în ramă. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Artistul lugojean, fost membru al trupei “Betta”, s-a impus în show-bizz-ul german şi internaţional

Lugojeanul Viorel Friedmann poate fi considerat un performer al muzicii, pe plan internaţional. De peste trei decenii, piesele compuse sau adaptate de el se află în top-urile muzicii de dans, din Germania şi până în Japonia sau Australia. Compozitor, producător, creator de muzică live şi de studio, cu 25 de ani de prezenţă în show-bizz-ul german, Viorel Friedmann este în top-ul mondial al creatorilor a ceea ce se numeşte “ball-room music”, adică muzică destinată sălilor şi cluburilor de dans.

Vio Friedmann

“Vio” Friedmann, aşa cum este cunoscut în lumea artistică, s-a născut la Lugoj şi a studiat patru ani la Şcoala Populară de Artă din oraş, continuând cu studii de muzică clasică la Conservatorul din Timişoara.

Un maestru al claviaturilor. A fost un talent componistic foarte prolific, dar şi un instrumentist care a devenit maestru al claviaturilor. În anii ’80, orga electronică îşi câştigă faima odată cu muzica new wave, un curent foarte creativ, care a răsturnat canoanele rock-ului dominant până atunci pe scena internaţională.

Vio Friedmann a exploatat foarte bine acest lucru încă din perioada când orga electronică mai purta numele de Moog, după americanul care o inventase, Robert Arthur „Bob” Moog (ca fapt divers, când am vizitat Parisul în 2010, am văzut la muzeul instrumentelor muzicale din „Cité de la Musique” unul din primele sintetizatoare Mooog, donat de familia din New York a pionierului muzicii electronice).

Numele lui Vio Friedmann se leagă de legendara trupă “Betta” de la Lugoj, unde a cântat alături de chitaristul şi vocalistul Josef (Ocsi) Egri, Alioşa Borcsok (tobe), bassistul Adi Ilie (Zamă), chitaristul Alexandru Boian Perin (Boita), flautisul Lucian Ciuchitu şi alţii.

De altfel, mai multe piese ale “Betta”, printre care şi melodia emblematică “Lae Chioru”, s-au numărat printre compoziţiile sale. A mai cântat cu Vio Drăgan, bassistul de la “Şah Mat”, omul care s-a confundat cu istoria cunoscutei trupe din Buziaş, dar şi cu Sandu Bosneac ori Nandy Wick de la “Logic”. În perioada sa lugojeană, era o prezenţă constantă pe scena de la “Clubul Tineretului”. A luat chiar şi un loc I la Festivalul Naţional “Cântarea României”, cu opera rock “Meşterul valah”.

Viorel Târziu, unul dintre fondatorii trupei “Logic”, spune că “îmi amintesc de el nu numai ca maestru al clapelor, dar ştiu că era şi un compozitor mereu inspirat. Avea talentul ăsta, să facă un gen de muzică universală, care să se lipească pe orice şi oriunde, să placă indiferent dacă era pop sau rock”.

Premiul radio WDR 1 îl impune publicului german. În anul 1984, Vio Friedmann soseşte în Germania. Aşa cum au făcut-o mai mulţi rockeri lugojeni de primă mână, precum Freddy Stauber, Nandy Wick sau Ocsi Egri, ca să dăm doar câteva nume, şi Vio Friedmann “alege libertatea”, cum se spunea pe atunci. Libertatea individuală, dar şi de creaţie. Ajuns în fosta RFG, Vio Friedmann începe să lucreze ca şi compozitor şi aranjor, atât pentru muzică live, cât şi de studio. Obţine premiul I la secţiunea pop a concursului „Stadtmusik”, organizat de postul de radio WDR 1, participă la numeroase festivaluri şi evenimente şi stabileşte legături cu muzicieni importanţi ai anilor 80, precum Bobby Kimball, solistul trupei americane “Toto”. După ce s-a stabilit în Germania, Kimball i-a fost nu numai prieten lui Vio Friedmann, ci şi colaborator.

Reţeta succesului internaţional. Desigur, piaţa muzicală din Germania era mult mai competitivă decât ceea ce lăsase acasă, în România. Ideea de aur a lui Vio Friedmann a fost să reuşească într-un domeniu de nişă, mai puţin exploatat: muzica de dans. “Totul a pornit de la ideea de a adapta hiturile arhicunoscute ale unor interpreţi precum Elton John, George Michael, Phil Collins ori ale trupei Carpenters, şi a le aranja pentru dans”, spune Vio Friedmann despre reţeta succesului său internaţional.

Regele muzicii de dans. Din acel moment şi până azi, muzicianul lugojean a adăugat celor şase albume din ţară, alte 15 cu muzică de dans, realizate în Germania, între anii 1995 şi 2010. Albumul din 2010, se numeşte “The most beautiful songs for dancing” (“Cele mai frumoase melodii pentru dans”). În 2005, a scos două albume creaţie proprie cu muzică de relaxare (“Ocean Tales” şi “Forrest Tales”), iar reeditatearea pieselor din perioada “Betta” şi completarea cu texte în limba engleză s-a făcut în paralel. Vio Friedmann, care are şi propria trupă (Vio Friedmann Live Band), este un lugojean care a demonstrat că poţi răzbi peste hotare şi într-un domeniu foarte concurenţial, cum este show-bizz-ul german.  (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Older Posts »