Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘cultura Lugoj’ Category

De astăzi, mezzosoprana Aura Avram Twarowska face parte din Academia Româno-Americană de Artă şi Ştiinţe.

Decizia a fost luată în prestigiosul for academic româno-american miercuri, 23 mai, în cadrul celui de-al 42-lea congres al acestuia, desfăşurat sub titulatura „ARA la Centenarul Marii Uniri”, la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj Napoca. Congresul se desfăşoară în perioada 23-26 mai.

Astăzi Aura Twarowska a fost primită oficial, iar acceptarea s-a facut prin votul membrilor pe baza unui dosar de studii şi activitate.

În semn de mulţumire pentru primirea ca membru in ARA, Aura a susţinut un recital pentru cei prezenţi la congres cu lucrări din creaţiile lui Gabriel Fauré şi Tiberiu Brediceanu, în Sala cu Oglinzi a Primăriei din Cluj Napoca, acompaniată la pian de Evelin Roman.

32783829_10215272778320037_5572317117023256576_nEvenimentul primirii solistei de operă în American Romanian Academy of Arts and Science vine într-un moment cum nu se poate mai potrivit, cu o zi înainte de deschiderea oficială a Festivalului Lugoj Clasic, al cărei director artistic este.

Președinte în organizarea Congresului ARA, ediția 42, din acest an este Dan Fornade (doctor în ştiinţe, profesor universitar, savant, scriitor, membru onorific al ARA), iar vice-președinte este prof.univ. dr. Ioana Ionel (director al Centrului de Cercetare al Universității Politehnica din Timișoara).

Preşedintele Academiei Româno-Americane de Științe și Arte din S.U.A. (American Romanian Academy of Arts and Science, ARA) este dr. Ruxandra Vidu, profesor universitar la California Davis University, cercetător multiplu premiat în domeniul nanomaterialelor şi nanotehnologiilor, cu numeroase invenţii brevetate în S.U.A.

Academia Româno-Americană a luat fiinţă în anul 1975, în California, prin contribuţia unor intelectuali români stabiliți în America.

Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

O statuie de mare valoare simbolică zace uitată în Cimitirul Catolic

Ioan Nepomuk, patronul catolicilor din Banat, a avut pe vremuri o statuie şi la Lugoj. Statuia era amplasată în faţa fostei Băi Comunale de pe malul Timişului. În anii ’70, autorităţile au vrut să distrugă statuia, însă ea a fost salvată, prin reamplasarea într-un loc mult mai discret: Cimitirul Romano-Catolic din Lugoj, unde a supravieţuit regimului de tristă amintire.

Astfel de statui există în toată Europa Centrală, dar şi în câteva oraşe din România, iar valoarea ei este una de simbol. Toate aceste statui, denumite şi „monumentele ciumei”, comemorează sutele de mii de victime ale epidemiei de ciumă care a bântuit Europa anilor 1738-1739.

Ucis pentru că nu a divulgat taina spovedaniei

Legenda spune că Johannes von Nepomuk a refuzat să-i divulge regelui Wenzel al Boemiei păcatele spovedite lui de către regina Ioana. Nepomuk a respectat tainele Sfintei Împărtăşanii, chiar dacă pentru asta a plătit cu viaţa: a fost torturat, apoi ucis şi aruncat de pe Podul Carol din Praga în apele Vltavei. Pentru această mărturie de credinţă, el a fost sanctificat. Este considerat ocrotitorul Boemiei natale, dar şi al celor ce păstrează o taină, cu bunăcredinţă. Statui ale Sfântului Ioan Nepomuk se află în numeroase oraşe din Europa Centrală, dar şi în România, la Timişoara („monumentul ciumei” amplasat, din anul 1756, în Piaţa Libertăţii), Arad, Oradea, Suceava şi Sibiu. A mai existat o statuie în judeţul Bihor, la Băiţa, care a fost distrusă de comunişti în anii ‘60, pentru a face cale de acces la minele de aur din zonă. Aceeaşi soartă putea să o aibă şi statuia de la Lugoj, salvată la timp prin relocarea ei în Cimitirul Romano-Catolic.

Şi azi, lugojenii pun coroane la statuia lui Nepomuk

Monumentul ciumei era amplasat în vecinătatea fostei Băi comunale, pe latura dinspre Timiş a actualei Case de Cultură a Sindicatelor. Statuia trona în mijlocul aşa-numitei Butterplatz, „Piaţa de unt”, unde lugojenii cumpărau lapte, smântână şi brânzeturi aduse din satele şvăbeşti din împrejurimi: Pietroasa, Darova sau Niţchidorf. La începutul anilor ’70, când a început construcţia Casei de Cultură a Sindicatelor, statuia Sfântului Ioan Nepomuk a fost luată cu macaraua de la IRIL şi relocată, pentru a nu fi distrusă. Ea a fost adusă în Cimitiorul Romano-Catolic, laolaltă cu alte statui catolice din oraş, cu însemne religioase la vedere. Deşi are două secole vechime, monumentul este în stare bună. Din păcate, placa de marmură de pe soclu şi cea de fier de pe gardul înconjurător s-au pierdut atunci când aceasta a fost mutată, odată cu date importante despre constructor.

Lugoj statuia Sf Ioan Nepomuk protectorul Banatului

Patron al primului spital din Lugoj

Sf. Ioan Nepomuk a fost şi patron al primului spital din Lugoj, înfiinţat la 1842 şi reconstruit la 1871, în localul de pe strada Bucegi 21, unde azi funcţioneză Şcoala de Artă şi Corporaţia Meseriaşilor. Preşedintele corporaţiei, Vasile Belinţan, spune că tatăl său, care a realizat mozaicul de la Casa de Cultură a Sindicatelor şi vazele de pe malul Timişului, este unul dintre cei care au salvat monumentul, sperând ca, la un moment dat, acesta să fie readus unde a fost. „Statuia trebuie reamplasată undeva în oraş, pentru că este un simbol al Banatului. Monumentul e în stare bună, dar locul lui nu este în cimitir, ci undeva într-un parc” – e de părere Vasile Belinţan.

Oricum, sfântul nu a fost uitat. În fiecare an, de Sf. Maria mică, data pelerinajului la Radna, lugojenii pun coroane la statuia lui Ioan Nepomuk. Şi azi, cei care intră pe aleea principală a Cimitirului catolic, pot vedea coroanele proaspăt aşezate la soclul acestui simbol ce trebuie repus în drepturi. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Viața lui Ioan Ștefan Török este una dedicată în întregime muzicii. Născut la Lugoj, la 15 iulie 1949, nea Öcsi, cum îl cunosc prietenii, a cântat în diferite formații, a colaborat cu muzicieni importanți și a bătut țara în lung și-n lat. A cântat în cluburi, casinouri și restaurante din Lugoj, Orșova, Băile Herculane, Mamaia și alte stațiuni de pe litoral. De la el vom afla care era atmosfera la Revelioanele din anii 70-80, cine erau cei mai petrecăreți și cum i-a cântat marelui fotbalist Hagi, în 1986.

Ginerele lui Muschong, dezmoștenit, cânta pe pianul familiei

Ioan Ștefan Török a început studiul pianului încă din clasa I. A studiat în particular primii trei ani cu doamna Ciorogariu (soția artistului Tibi Ciorogariu), apoi a continuat cu doamna Pelionis, de la Școala Populară de Artă. În clasa a VII-a a întrerupt pregătirea (a urmat școala profesională la Arad), dar a continuat să cânte pe pianul de acasă, pe care și-l amintește cu drag: ”În vremurile grele de la începutul anilor 50, ai mei au cumpărat un pian vienez J. Wopaterni, recuperat de la o fostă mânăstire de călugărițe. La noi mai venea din când în când Elemer Patyanszky, ginerele marelui industriaș lugojean Jakob Muschong. Era fără avere, trăia modest, într-o casă pe Caransebeșului, unde era uleinița Irma Gelber. Singura lui bucurie, pe sărăcia aia, era să cânte la pian. Și chiar știa, cânta partituri clasice, operetă, se vedea că are cultură muzicală”.

DSC00434

Lugoj, anii ’70: Nelu Zgârdea, Vio Friedmann, Liviu Popescu, Al. Creţu, Ştefan Ioan Török ,Tibi Roşu.

După ce a făcut armata la Jandarmi (până în 1970) și cu școala profesională absolvită, s-a angajat la ”Timișul”. Muzica a rămas preocuparea nr. 1, ultimii trei ani de pian i-a făcut cu marea profesoară Clara Peia (i-a fost colegă Elisabeta Toth, viitoarea directoare a Școlii de Muzică ”Filaret Barbu”). Cu profesoarele Micșa și Spăriosu a studiat și canto (alături de Zeno Argalaș, Lușu Penescu și Relu Bogdan, viitorul mare trompetist de jazz).

Noi, artiştii, eram punctul de atracţie la ”Dinamo”

Cu această pregătire solidă, în 1974 intră în trupa care cânta la Restauratul ”Dinamo”, alături de Mircea Moise (chitară solo, șeful formației), Viorel Tașcă (pian și acordeon), un excelent muzician, deși era orb, Ioan Bichler (trompetă), Costică Vieru (tobe), Ioan Devai (chitară bass). Ștefan Török cânta pe atunci la o pinaină ”Doina”, de fabricație românească, pe care a schimbat-o mai târziu cu o orgă Gem, adusă prin vamă, din Germania.

”Programul era în fiecare seară, lunea era liber. Acolo am ținut primul meu Revelion şi tot aşa le-am petrecut pe următoarele – în orchestră! Nu erau probleme cu repertoriul pe atunci, aveam partituri internaţionale, doar atât că repertoriul trebuie raportat din timp la secţia de Cultură de la primărie. Anii ’70 erau mai relaxaţi. Mircea Moise se repatriase după un an în Franţa şi adusese cu el scule bune, inclusiv o staţie Guild de 80 de Waţi. Aveam un repertoriu bogat, de la ”Plaisir d’Amour” la Demis Roussos ”, iar de la familia lui Puiu Bichler şi de la bătrînul Taşcă învăţasem piese mai rare, ca ”Piaţa Persană”, dar care au avut priză la public.În mod obişnuit, aveam program de cafe concert cam o oră şi jumătate, apoi, de la nouă la zece seara, muzică de dans. Noi, artiştii, eram punctul de atracţie al restaurantului!”

”Cântam cu derogare de la serviciu”

Din cauza „mâncătoriilor dintre artişti”, după trei ani, Török părăseşte „Dinamo” şi trece la o nouă etapă. În 1977 înfiinţează o altă trupă, cu Nelu Zgârdea (vocal), Mircea Moise (chitară) şi Gligor (Grigore) Bosescu, la tobe plus vocal. Cu aceştia cîntă Revelionul ‘78 la Parc Hotel din Drobeta Tr. Severin, apoi, din mai ’78 asigură muzica la „Dierna” Orşova. Iar de aici, trambulina spre Litoral – visul artiştilor! – era asigurată.

Viaţa de artist nu era chiar rea la finele anilor ’70. “Aveam cazare şi masa asigurată la hotel, patru mese pe zi. Aveam un atestat pe baza căruia eram plătiţi, plus că în perioada respectivă se nimerea să mai fie şi nunţi. Atestatul era pe patru categorii. Eu eram angajat la OCL, dar aveam derogare ca artist. Se cânta cu derogare!”

DSC00433

SUS Nelu Zgârdea, Ştefan Ioan Török, Miti Câmpan, Liviu Popescu. JOS Öcsi Egri, Alexandru Creţu.

Török îşi aminteşte că a avut Revelioane frumoase, cu trupa, la Herculane. La ”Diana” au cântat în 1978, la deschiderea hotelului, invitaţia şefului de unitate, Golopenţia. Lugojenii au încins atmosfera de Revelion şi la alte hoteluri din Herculane: ”Afrodita”, şi ”Roman”, ultimul în 1983. Din când în când, li se alătura şi o trupă de sârbi, care veneau cu micul trafic de frontioeră. Mai târziu, au cântat două luni pe Litoral în aceeaşi formaţie, la Saturn, Mangalia, apoi s-au mutat la Mamaia. Mereu pe drumuri, în iarna anului ‘78 au cântat la „Zorile” în Constanţa cu doi greci, fraţii Ioannidis, apoi la Berăria „Pelican”.

Doamnelor şi domnilor, intră în scenă … trupa ”Stress”!

La Hotel ”Afrodita” din Herculane, la începutul anilor ’80, s-au pus bazele unei trupe lugojene mai puţin cunoscute, însă alcătuită din muzicieni ce aveau să cunoască consacrarea în ţară şi peste hotare.

DSC00438

„Stress Grup”: Liviu Popescu, Ştefan Ioan Török, Al. Creţu (întors, verifica ceva la staţie… tocmai atunci), Nelu Zgârdea,  Vio Friedmann, Tibi Roşu

Alături de şeful trupei, Liviu Popescu (chitară bass, vioară), erau Nelu Zgârdea (solist vocal), Viorel (Vio) Friemann şi Ştefan Török – claviaturi, timişoreanul Alexandru Creţu la tobe şi Tibi Roşu – chitară. Formula a fluctuat timp de doi ani, cât a durat aventura trupei ”Stress”, iar repertoriul era gen pop, cu şlagăre româneşti şi internaţionale.

La Herculane, cele mai tari Revelioane, cu Petrică Moise, Nicoleta Voica şi Maria Ciobanu

”Am avut o viaţă de artist, tot pe drumuri! N-am regrete, ne-am distrat, eram ca o familie”, spune Török, iar un alt muzician din epocă, Zeno Argalaş, îl completează hâtru: „unii se distrau dând bani, alţii, primind bani”.
A mai cântat în diverse formule, alături de Öcsi Egri (ex Sonor, Betta, Stelele) ;i Miti Câmpan, un ”clăpar” foarte bun, apoi cu Toni Kühn, la ”Calul Bălan” din Neptun, localul favorit al turiştilor străini. La Herculane, la ”Afrodita” şi ”Diana”, au cîntat alături de elena Duţă, care tot propunea băieţilor din trupă să vină la Bucureşti; iar la Hotel ”Roman”, vocalistă era o grecoaică, Elena Ketenis. Poate că azi, numele nu spun prea multe, cert este că la Herculane erau cele mai tari Revelioane. I-a acompaniat acolo, la trecerea între ani, pe Petric Moise, Nicoleta Voica sau Maria Ciobanu.

DSC00444

Revelioanele erau momente deosebite, pentru că atunci se mai fentau regulile, într-o țară tot mai sărăcită de obsesia lui Ceaușescu de a plăti cu orice preț (literalmente) datoria externă a României. Török își amintește un morun de peste 100 kg adus la meniu special pentru icre, dar și de felul în care se petrecea pe atunci.

”Ca artiști, în acea perioadă, eram privilegiați. În 1986, la Clubul Castel din Mamaia, cântam împreună cu Costică Răduță de la Romanticii. Venea lume bună acolo. Într-o seară, i-am cântat lui Hagi, aflat în plină glorie. Am ales să-i cântăm melodii machidonești, că el este machidon. Iar noi știam și piese grecești, și machidonești, le cântam cu trupa Stress la Tomis. Hagi era foarte modest, nu voia să iasă în evidență prin nimic, toți ospătarii se agitau, dar el nu făcea caz din asta. Ba, mai mult, a luat venit și la masa noastră, a muzicanților”, spune Török.

Celor mai tineri le reamintim că Steaua București a câștigat Super Cupa Europei la 24 februarie 1987. Echipa bucureșteană, care cucerise Cupa Campionilor Europeni în sezonul 1985-1986, învingea Dinamo Kiev, câştigătoarea Cupei Cupelor prin golul înscris de Gheorghe Hagi, în minutul 44.

Sârbii și machidonii, cei mai tari la chefuri!

Cei mai buni petrecăreți de Revelion erau sârbii și machidonii: ”La Herculane, sârbii erau cei mai dezinhibați la petreceri. Se vedea că veneau din Iugoslavia, care era o țară mai liberă, se comportau firesc, mai liber, plus că aveau și obiceiul acela cu spartul paharelor. La fel pe Litoral, la Hotel Tomis, erau șefi machidoni, oameni de viață, cei mai tari la chefuri! Am cântat cu drag și la Casino, unde era o atmosferă foarte frumoasă! Turiștii ne iubeau, primeam mereu, prin poștă, fotografii făcute de ei. Cea mai frumoasă surpriză a din partea unui grup din Turcia. Ei ne-au expediat de la Istanbul un set de bluze cu modele frumoase, special pentru trupă, așa cum se purtau în epocă”.

DSC00440

Primul din stânga, Ştefan Török . În centrul imaginii, Vio Friedmann (fotografii din arhiva personală a domnului Török)

Török are amintiri frumoase legate nu numai de interpreții pe care i-a acompaniat, dar și cu ansamblurile de balerini și balerine care completau atmosfera Revelioanelor de pe vremuri. La Herculane, trupa de balet îl avea ca personaj principal pe Thury Ștefan, care făcea nu numai numere spectaculoase de balet, ci și pantomimă. Thury Ștefan era timișorean de origine și studiase baletul la Moscova, cu legendara Maia Plisețkaia. ”Soția lui, Mioara, prezenta programul la barul de noapte de la Minerva și o făcea liber, cu mult umor. Eu cântam la un moment dat pe o orgă mică, Poli 800, iar ea țin minte că a spus: Ștefan Török, care cântă la mașina de cusut”!, spune lugojeanul. Alt balerin de primă mână, care dansa alături de soția sa, era Cornel Patrichi.

DSC00445

Despre acei ani, Ștefan Török ne-a povestit cu nostalgie. Și, cum orice poveste are un sfârșit, pentru muzicianul lugojean viața de artist pe drumuri a luat sfârșit în 1990, cu trupa ”2005” din Turnu Severin. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Artistul lugojean, fost membru al trupei “Betta”, s-a impus în show-bizz-ul german şi internaţional

Lugojeanul Viorel Friedmann poate fi considerat un performer al muzicii, pe plan internaţional. De peste trei decenii, piesele compuse sau adaptate de el se află în top-urile muzicii de dans, din Germania şi până în Japonia sau Australia. Compozitor, producător, creator de muzică live şi de studio, cu 25 de ani de prezenţă în show-bizz-ul german, Viorel Friedmann este în top-ul mondial al creatorilor a ceea ce se numeşte “ball-room music”, adică muzică destinată sălilor şi cluburilor de dans.

Vio Friedmann

“Vio” Friedmann, aşa cum este cunoscut în lumea artistică, s-a născut la Lugoj şi a studiat patru ani la Şcoala Populară de Artă din oraş, continuând cu studii de muzică clasică la Conservatorul din Timişoara.

Un maestru al claviaturilor. A fost un talent componistic foarte prolific, dar şi un instrumentist care a devenit maestru al claviaturilor. În anii ’80, orga electronică îşi câştigă faima odată cu muzica new wave, un curent foarte creativ, care a răsturnat canoanele rock-ului dominant până atunci pe scena internaţională.

Vio Friedmann a exploatat foarte bine acest lucru încă din perioada când orga electronică mai purta numele de Moog, după americanul care o inventase, Robert Arthur „Bob” Moog (ca fapt divers, când am vizitat Parisul în 2010, am văzut la muzeul instrumentelor muzicale din „Cité de la Musique” unul din primele sintetizatoare Mooog, donat de familia din New York a pionierului muzicii electronice).

Numele lui Vio Friedmann se leagă de legendara trupă “Betta” de la Lugoj, unde a cântat alături de chitaristul şi vocalistul Josef (Ocsi) Egri, Alioşa Borcsok (tobe), bassistul Adi Ilie (Zamă), chitaristul Alexandru Boian Perin (Boita), flautisul Lucian Ciuchitu şi alţii.

De altfel, mai multe piese ale “Betta”, printre care şi melodia emblematică “Lae Chioru”, s-au numărat printre compoziţiile sale. A mai cântat cu Vio Drăgan, bassistul de la “Şah Mat”, omul care s-a confundat cu istoria cunoscutei trupe din Buziaş, dar şi cu Sandu Bosneac ori Nandy Wick de la “Logic”. În perioada sa lugojeană, era o prezenţă constantă pe scena de la “Clubul Tineretului”. A luat chiar şi un loc I la Festivalul Naţional “Cântarea României”, cu opera rock “Meşterul valah”.

Viorel Târziu, unul dintre fondatorii trupei “Logic”, spune că “îmi amintesc de el nu numai ca maestru al clapelor, dar ştiu că era şi un compozitor mereu inspirat. Avea talentul ăsta, să facă un gen de muzică universală, care să se lipească pe orice şi oriunde, să placă indiferent dacă era pop sau rock”.

Premiul radio WDR 1 îl impune publicului german. În anul 1984, Vio Friedmann soseşte în Germania. Aşa cum au făcut-o mai mulţi rockeri lugojeni de primă mână, precum Freddy Stauber, Nandy Wick sau Ocsi Egri, ca să dăm doar câteva nume, şi Vio Friedmann “alege libertatea”, cum se spunea pe atunci. Libertatea individuală, dar şi de creaţie. Ajuns în fosta RFG, Vio Friedmann începe să lucreze ca şi compozitor şi aranjor, atât pentru muzică live, cât şi de studio. Obţine premiul I la secţiunea pop a concursului „Stadtmusik”, organizat de postul de radio WDR 1, participă la numeroase festivaluri şi evenimente şi stabileşte legături cu muzicieni importanţi ai anilor 80, precum Bobby Kimball, solistul trupei americane “Toto”. După ce s-a stabilit în Germania, Kimball i-a fost nu numai prieten lui Vio Friedmann, ci şi colaborator.

Reţeta succesului internaţional. Desigur, piaţa muzicală din Germania era mult mai competitivă decât ceea ce lăsase acasă, în România. Ideea de aur a lui Vio Friedmann a fost să reuşească într-un domeniu de nişă, mai puţin exploatat: muzica de dans. “Totul a pornit de la ideea de a adapta hiturile arhicunoscute ale unor interpreţi precum Elton John, George Michael, Phil Collins ori ale trupei Carpenters, şi a le aranja pentru dans”, spune Vio Friedmann despre reţeta succesului său internaţional.

Regele muzicii de dans. Din acel moment şi până azi, muzicianul lugojean a adăugat celor şase albume din ţară, alte 15 cu muzică de dans, realizate în Germania, între anii 1995 şi 2010. Albumul din 2010, se numeşte “The most beautiful songs for dancing” (“Cele mai frumoase melodii pentru dans”). În 2005, a scos două albume creaţie proprie cu muzică de relaxare (“Ocean Tales” şi “Forrest Tales”), iar reeditatearea pieselor din perioada “Betta” şi completarea cu texte în limba engleză s-a făcut în paralel. Vio Friedmann, care are şi propria trupă (Vio Friedmann Live Band), este un lugojean care a demonstrat că poţi răzbi peste hotare şi într-un domeniu foarte concurenţial, cum este show-bizz-ul german.  (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Stela Popescu şi Alexandru Arşinel ne-au vorbit despre drumul parcurs de la Grădina “Boema”, până pe scenele din Canada şi Australia

Stela Popescu Gala Premiilor 2012

 

Foto: Adriana Weimer

-Povestea celui mai apreciat tandem de actori de revistă din România a început în urmă cu aproape 35 de ani, în 1978, la Grădina „Boema” din capitală. Despre acea perioadă, spuneaţi că spectacolele dv. se transformau în adevărate mitinguri. Se mai poate reedita un fenomen „Boema” în ziua de azi?
Alexandru Arşinel –Nu cred, pentru că nu mai sunt condiţiile socieale de atunci. „Boema” a apărut ca o reacţie la ceea ce se întâmpla în sistemul comunist, totalitar. Acuma, oricât de îndoielnică ar fi libertatea de care dispunem, nu cred că mai e necesar un text cu trimiteri atât de subtile la politica zilei. Acuma, o spui direct, apare a doua zi în ziare.
Stela Popescu –Eu cred că dacă ar exista scriitori curajoşi şi valoroşi, cu acele texte s-ar face spectacole cum erau la „Boema”. Până la urmă, acestea au rolul de a lămuri publicul unde este adevărul…
A.A. –Acuma circul îl fac direct politicienii, cînd se înjură ei între ei, de dimineaţa până seara.
S.P. –În plus, înainte era un singur duşman, o singură ţintă: Ceauşescu. Acum, nu mai ştii care din ei e mai rău şi mai hrăpăreţ.
-Vă adresaţi şi tinerilor din ziua de azi, care nu l-au „prins” pe Ceauşescu. Cum îi simţiţi, ca oameni şi ca public?
S.P. -Din păcate, nici ei n-au înţeles unde merge societatea românească, n-au priceput care e adevăratul drum. Şi ei sunt debusolaţi… Aş mai adăuga ceva: acum vedem rezultatul educaţiei din cei 50 de ani de comunism, care au creat aşa-zisul „om nou”. Şi atunci, să ne mirăm cu ce morală au pornit aceşti oameni în capitalism?! Aveam un tânăr impresar care spunea: nu mă interesează şcoala, mă interesează şcoala vieţii!
A.A. –Dilema tinerilor din ziua de azi este: oare să fac două facultăţi pentru a ajunge până la urmă recepţioner sau bucătar, ori să mă fac direct recepţioner sau bucătar? Cu asta cred că am spus totul.

Textele cupletelor de azi: ori foarte slabe, ori foarte vulgare

-Să revenim la partea artistică. Cât de important este un bun textier pentru spectacolul de revistă?
S.P.-Textierul este esenţial pentru succesul unui spectacol. Iar colegul meu Sandu (n.r. – Arşinel) face mereu apel la scriitori să ne ajute cu materiale pentru teatru…
A.A.-Da, dar primim nişte materiale de nici nu ştii de unde să le apuci. Ori sunt extrem de slabe, ca tematică sau orice altceva, ori sunt extrem de vulgare. Ori, teatrul trebuie să apare publicul de vulgaritate, să-l îndepărteze de zona în care l-a dus ani de zile „Vacanţa mare” şi alte formaţii artistice mediatizate cu obstinenţă la TV. Având textele de care vorbeam, mai ciuguleşti de la unul ceva, mai iei de la altul ceva, mai transformi, mai îndrepţi un material… Şi folosim încă foarte multe din materialele de altădată ale lui Maximilian sau Dan Mihăilescu, Sava, cu impact la public. Nae Caramfil ar mai scrie pentru generaţia actuală…
S.P. –Dar să ştiţi că e o mare diferenţă între umorul citit şi cel făcut pe scenă. Acolo ai imediat răspunsul asistenţei. Dacă la a treia, a patra replică, publicul nu reacţionează, nu râde sau nu aplaudă, e un moment mort. Spectacolul nu poate merge mai departe, se termină în cinci minute. Nu-l ai pe Shakespeare în spate, nu ai deocori sau orchestră în spate, eşti doar tu, textul şi publicul! De aceea trebuie să ai un text foarte condensat, care loveşte bine, nu e cum ai citi o nuvelă la radio.

„Un regal de aplauze şi râs” în Canada şi Australia

-Bun, am vorbit despre publicul românesc. Ştiu că aţi fost recent în turnee în Canada şi Australia. Cum reacţionează românii de acolo la spectcolele dv.?
S.P. –Excepţional! Noi am venim din Canada şi chiar discutam între noi, în drum spre Lugoj, ce impact senzaţional au avut spectacolele noastre…
A.A.- Presa românească din Canada titra: „un regal de aplauze şi râs”!
S.P. –Iar asta se întâmpla cu textele noastre de acasă, pentru că noi nu facem alte texte pentru spectacolele de afară. La Toronto, Montreal şi Hamilton pot spune că a fost fantastic, cât s-a râs. Ştii ce este uimitor? Cât de bine sunt puşi la punct cu ce se întâmplă în ţară!
A.A. -Au capul mai limpede şi atitudinea lor arată că înţeleg exact ce trebuie sancţionat cu mijloace artistice, prin satiră.
-Lumea v-a văzut, tot ca şi cuplu, jucând în reclame pe care le-aţi transformat, cu schimburi de replici, în mici piese de teatru. Vi s-a dat libertate artistică chiar şi în acest domeniu strict controlat de plătitor?
S.P. –Probabil că, avându-ne pe noi doi, şi noi i-am inspirat pe cei care fac reclame. Au mers şi ei pe ideea de a fi haios şi aşa au plăcut, au ajuns mai uşor la public. Am o femeie de serviciu, care eunguroaică şi mereu îmi spune: „ioi, asta aşa place la mine”! Asta arată că am reuşit să impunem, să transmitem ceva.

În orice spectacol, duetul în travesti are locul cel mai bun

-De obicei, într-un cuplu de comici, rolurile sunt împărţite: unul ridică mingea la fileu, iar celălat „trage” la ţintă. La dv. nu este aşa, sunteţi perfect egali, ba mai mult, aţi schimbat rolurile, jucând în travesti. Cum s-a explicat succesul cupletelor în travesti?
S.P. –După Miluţă Gheorghiu, care a jucat în „Coana Chiriţa la Iaşi”, nimeni nu a mai făcut travesti până când am apărut noi, la „Boema”, pe textele lui Puiu Maximilian. El a impus primul travesti la revistă, care avea tradiţia lui Tănase. Primul travesti a fost „Benone şi Didina”, o şarjă prietenoasă la adresa Irinei loghin şi a lui Benone Sinulescu. Asta era în 1977. Aşa am început noi travesti-ul! Şi de atunci, am avut succes cu travesti-ul la fiecare spectacol, jucăm şi acum cu mare plăcere…
A.A. –Noi suntem egali pe scenă pentru că aşa a reuşit să ne facă, prin text, Puiu Maximilian. Hai să spunem că eu fac un travesti frumos şi credibil, dar Stela, care joacă rolul unui bărbăţel mic şi înţepat, este formidabilă. Mă pufneşte râsul pe scenă când o văd interpretând mexicanul acela!
S.P. –În orice spectacol, duetul în travesti are locul cel mai bun. În cei 34 de ani de când jucăm împreună, acesta a fost secretul succesului: că am format un cuplu, pe scenă. Nu ne-a preocupat că unul are o replică mai bună ca altul, sau că spune mai multe. Nu! În Canada, de pildă, am avut două ore de spectacol pe care le-am ţinut numai noi doi, iar în Australia, am avut chiar două ore şi jumătate de spectacol, în aceeaşi formulă – „Stela şi Arşinel”.

(c) Cristian Ghinea, text publicat în „Redeşteptarea” nr. 1122 din decembrie 2012

Read Full Post »

Stela Popescu şi Alexandru Arşinel la ora când aniversau  30 de ani împreună pe scenă…

stela arsinel 1

-Într-un top al personalităţilor culturale, românii au stabilit recent următoarea ierarhie: pe primul loc Mihai Eminescu, după care urmează, în ordine, Florin Piersic, Stela Popescu, Sergiu Nicolaescu şi Alexandru Arşinel. Este vorba aici despre „cei mai iubiţi dintre români”. Cum comentaţi acest clasament?

S.P. -Sincer, ce cred? Cred că testul ăsta făcut de oamenii lui Tatulici jigneşte unii oameni de cultură, care-şi merită un loc în faţă, pentru că se face confuzie cu popularitatea. Poate ar fi trebuit puse altfel de întrebări, poate ar fi trebuit altfel organizat sondajul… Normal, nu poţi să concurezi cu popularitea unui actor, mai ales a unui actor de comedie! Şi de aceea, oricine este întrebat răspunde: „păi, pe cine iubim noi? Pe Stela, pe Arşinel!” E firesc să fie aşa…

-„Stela şi Arşinel” a devenit o marcă înregistrată a comediei româneşti. Sunteţi descrişi drept „cel mai faimos, frumos şi longeviv cuplu român de actori de comedie”. Care au fost începuturile acest duet?

S.P. -Anul acesta s-au împlinit 30 de ani de când suntem pe scenă. În ’78 a început, iaca suntem în 2008.

-Şi totuşi, cum a început?

A.A. -A fost o întâmplare, o necesitate a teatrului, de fapt. Se scrisese un spectacol pentru Grădina “Boema” şi regretatul Ştefan Bănică senior nu a putut să răspundă în anul acela la chemarea teatrului, după ce iniţial spusese că poate. Atunci a fost nevoie de un alt actor care să intre în rolurile pe care trebuia să le facă Ştefan. Conducerea de atunci, Mihai Maximilian şi Biţu Fălticineanu au hotărât să mă încerce pe mine. Şi m-au încercat atâta, că a ţinut 30 de ani!

Stela Popescu
-Stela şi Arşinel înseamnă şi impunerea unui anumit standard de către actorul de comedie. Din păcate, ceea ce vedem în peisajul comediei româneşti de astăzi, nu pare construit ca să dureze în timp, ca lumea să-şi mai amintească…
S.P. -Noi am avut şansa de a fi doi oameni care au făcut facultatea de teatru. Deci, când e vorba de deontologie profesională, noi aveam bazele deja stabilite la un institut de teatru serios. Am avut profesori de calitate, mari actori. În al doilea rând, am avut în spate un teatru de stat deja constituit, cu tradiţie… În al treilea rând, am avut alături un mare scriitor, care, la rândul lui, avea nişte standarde foarte ridicate. Toate acestea la un loc, au dus ca noi să creem un cuplu cu anumită tipoplogie, cu anumită valoare, cu un anumit mesaj…
A.A. -Cred că asta ne-a ţinut împreună, aşa am devenit credibili prin ceea ce făceam, desigur – prin ceea ce spuneam, probabil şi prin talentul nostru şi prin faptul că la un moment dat publicul a simţit nevoia unei anumite ştachete în ceea ce priveşte perceperea unor tare sociale şi chiar politice la un nivel mai ridicat.
S.P. -Nu întâmplător, ceea ce am făcut noi în ultimii 30-40 de ani se dă mereu la televizor. Lumea de pe stradă, dar şi tinerii actori cu care lucrăm noi ne întreabă: cum era atunci? Şi acuma impresionează acele momente pentru că erau făcute ca lumea…
A.A. -Cu şcoală!
-Spunând „cu şcoală”, mi-aţi anticipat următoarea întrebare: comedianul de azi trebuie să fie un actor sau doar un amator talentat?
A.A. – Amatorii au stricat foarte mult, enorm! „Brigăzile artistice” puse în valoare de mass-media românească, mai ales de televiziuni, n-au făcut decât să ne dea înapoi cu o sută de ani. Nu ne putem da seama ce pagubă au făcut spiritului şi umorului românesc, pentru că nu ştiu dacă acum o sută de ani se vorbea aşa. Au coborât ştacheta foarte mult, undeva într-un canal nenorocit. Vor trebui să treacă foarte mulţi ani ca lumea să se cureţe de această zeamă murdară.

Stela Asinel Cristi
S.P. –Mass-media a făcut un melanj între amatori şi profesionişti, iar publicul a început să nu mai ştie ce-i rău şi ce-i bun. Amatorul nu cunoaşte drepturile actorului şi limitele până la care el poate merge în faţa publicului. Indiferent de ceea ce faci, există o stare de civilizaţie, o măsură, pentru că în sală sunt mame, taţi, copii… Amatorul nu ştie treaba asta şi vrea cu tot dinadinsul să smulgă râsul, şi atunci o face cu nişte mijloace mai mult decât ordinare…
-Îngroşând tuşele…
A.A. –Aş vrea să spun că au existat amatori care au ajuns actori foarte mari, dar ei s-au mişcat într-o lume profesională, care a impus standarde, o lume în care au învăţat anumite reguli, dincolo de marele lor talent. Niculescu-Brăila, regretata Vasilica Tastaman, Jean Constantin – un actor de o pudicitate şi un bun simţ extraordinar.
S.P. –Într-un mediu profesionist, ei au învăţat până unde se poate merge, au învăţat până la urmă cum să facă profesia asta ca lumea. Acuma, le-au luat locul repede amatori care habar n-au, spun nişte porcării pe scenă… Iertaţi-mă, dar şi mass-media trebuie să le spună că nu e în regulă. Atunci când le spunem noi, ni se răspunde: ei, lasă, asta vrea lumea lumea, asta ţine la public… Dacă mass-media le-ar da peste nas, le-ar demonstra cât de ordinari sunt, poate că şi publicul va discerne.
A.A. –Să nu dramatizăm, se întâmplă şi lucruri bune. Mă uitam la sondajele de care vorbeaţi şi astfel de personaje au dispărut de mult din ele, publicul îşi dă seama deanumite lucruri…
S.P. -Publicul simte, publicul este inteligent…
A.A. –Însă l-au luat repede după Revoluţie, l-au terfelit, l-au batjocorit, efectiv. Omul este dispus să zâmbească la orice tâmpenie, la un moment dat, dar când pleacă de la specatcol trage concluzia: nişte golani!
-Dar poate că după ’90 era o nevoie mai mare de a zâmbi, nu de alta, dar stătusem destul încruntaţi.
A.A. -Însă nu era obligatoriu prin intermediul vulgarităţilor.
S.P. –Au fost unii disperaţi să se caţere, să iasă neapărat în faţă, în faţă, în faţă…
-A propos, Constantin Tănase a fost portretizat genial de Toma Caragiu în filmul „Actorul şi sălbaticii”. Cât de actual e mesajul lui Tănase, actorul, faţă de „sălbaticii” din ziua de astăzi?
S.P. –Totul depinde de valoarea textului.
A.A. –Lupta lui cu „sălbaticii” o continuăm noi astăzi, pe scenă, în condiţiile în care liberatatea îţi permite să spui aproape orice. Noi am continuat-o, însă, şi în perioada în care exista o cenzură cumplită, care ne trecea prin toate ciururile posibile. Iar mesajul lui Tănase, acele săgeţi adresate celor care trebuiau să le şi primească, le pricepea foarte bine publicul. Cum spunea Stela, publicul e foarte inteligent, să ştiţi.
-Care a fost reţeta supravieţurii revistei româneşti? La un moment dat, acest gen de spectacol părea decupat din alte vremuri, cu un optimism ce ar fi catalogat drept desuet de unii contemporani.
A.A. -Dar de ce ar trebui revista să supravieţuiască? Ea trăieşte de 130 de ani, cu sau fără voia noastră. Primele spectacole de revistă au apărut prin 1873 şi ele rezistă în timp.Tănase a creat teatrul românesc modern şi l-a dus mai departe, a fost preluat de urmaşii lui, de actori, de regizori, de scriitori, de generaţia noastră şi de cele ce vor veni – şi dus mai departe.
S.P. –Cred că ideea de atmosferă vetustă, impresia că totul ar fi puţin demodat, vine de la lipsa unor texte absolut la zi. Nu prea mai avem scriitori de gen. De fapt, asta este valoarea revistei. În afară de frumuseţe, de fete frumoase, de costume extraordinare, de tablouri senzaţionale, în revista românească – spre deosebire de marile reviste din străinătate – cuvântul şi problematica sunt importante.
A.A. –De aceea se numeşte şi revistă. Pentru că este ca o gazetă, care apare în fiecare zi şi te informează despre anumite tare ale societăţii. Este teatrul unde omul se regăseşte în texte şi mai ales of-ul cetăţeanului.
S.P. –Vă daţi seama, un scriitor de talent, un umorist, ce „marfă” grozavă are la ora actuală, câţi Hrebenciuci, câţi mameluci sunt pe lumea asta! Generaţia tânără încă nu s-a lămurit, încă bâjbâie. Ei caută să vadă cu cine să se dea bine şi cu cione să nu se pună rău, aţi înţeles? E adevărat, este şi o lume plină de oferte…
A.A. –Aşa cred că pot fi socotiţi vedete, în funcţie de câţi bani adună.
S.P. –Fac un umor prin care nu lovesc pe nimeni, aşa că merg la problemle astea de suprafaţă… iar lumea râde, pentru că omul are nevoie de râs. Dar nu-i ţine nimeni minte, a propos de ce discutai dumeata de longevitate. Nu-i ţine nimeni minte, dispar…
-Care e şansa să mai apară un textier ca Mihai Maximilian?
A.A. –Sunt şanse, dar să aibă talentul şi spiritul lui Puiu. Mihai Maximilian se trăgea dintr-o familie, mai bine zis dintr-o dinastie teatrală.
S.P. –A crescut într-o familie de artişti din tată în fiu, şi pe gen! Avem nevoie de tineri scritori de gen, e disperare în teatru după ei.
A.A. –Citesc unele texte şi mă ia frigul. N-au haz, domnule, n-au haz! Mai scriu unii, îi mai ajutăm, mai completăm noi şi trăim în continuare. Mai refacem din texte… Dar e greu de găsit un scriitor care să-ţi scrie o revistă de la A la Z ca Maximilian, să-ţi construiască un spoectacol care să stea în picoare, cu succes. Jucăm şi acum piesele lui, care sunt la fel de valabile. Era un Caragiale al revistei româneşti!
S.P. –Sunt unii care scriu, dar nu rămân, decât la nivel de lectură. Cornel Udrea de la Cluj, de pildă, e un om deştept, care scrie umor. Dar de la scriitură, la lectură şi până la public, e cale lungă!

Doina Popa Stela Popescu Al Arsinel
-„O seară la Tănase” s-a jucat în importante centre culturale din ţară cu casa închisă, biletele se vând ca pâinea caldă, şi toată lumea spune: de când n-a mai venit revista la noi! Cum vă explicaţi?
A.A. -Aici îi datorăm foarte mult d-nei Doina Popa, de la Fundaţia Artmedia. Ea a avut curajul şi responsabilitatea să aducă o trupă de 40 de persoane, o trupă mare, costisitoare, unde sunt nişte cheltuieli extraordinare – cazare, transport, mâncare plus un anumit tribut plătit Teatrului „Constantin Tănase”, pentru că trebuie să ne facem şi noi planul. Or, modul în care a fost organizat acest turneu (n.r. Arad-Timişoara-Lugoj) arată nu în primul rând talentul doamnei Popa de a aduna nişte bani, ci dragostea ei pentru teatru, puterea de a învinge şi de a aduce spectacole unice, în felul lor.
S.P. -Spectacolul de revistă este un eveniment, este o reprezentaţie cu vedete mari, care vin aici pe diurnă, ca angajaţi ai unui teatru. Şi asta se numeşte profesoionalism. Nu este o apariţie episodică, un mic spectacolaş făcut doar ca să-ţi ia banii.
-Referitor la teatrul dv., mi se părea extraordinar cum reuşeaţi în anii ’80 să strecuraţi texte neortodoxe, exact pe inversul liniei partidului. Cum aţi reuşit să păstraţi acest standard?
A.A. -Nici n-am fi vorbit de Mihai Maximilian, dacă n-ar fi fost aşa. El a fost extraordinar, nu numai prin talent şi har. A reuşit şi în perioadele foarte grele să strecoare anumite lucruri, să aibă un dialog cu publicul, în care acesta ne înţelegea dincolo de ce spuneam. Aveam la un moment dat un monolog unde intram şi lădam totul, dar aveam un tic, făceam cu ochiul, aşa… Existau mijloace, uneori mai ferite, ca să ajungem să spunem unele lucruri. Erau şi materiale în care ne exprimam la modul direct.
S.P. –Veneau la noi spectatori care ne întrebau: vouă nu vă este frică? Vouă nu vi se întâmplă, Doamne fereşte, ceva?
Nu le venea să creadă că se pot spune aemenea lucruri.
A.A. –Ajunsesem la o asemenea popularitate, încât şi cei care ar fi trebuit să ia măsuri grave împotriva noastră s-au ferit să o facă, poate şi din ruşine. Începuseră să creadă şi ei ca noi, nu ştiu, cred că încetaseră să mai creadă în cuvântul partidului.
S.P. –Nici n-ar fi venit atâta lume la teatru dacă nu s-ar fi spus aceste lucruri. Era o sete a oamenilor de acrede că, dacă se spune ceva, cineva va lua o dată măsuri de schimbare. Publicul spera în asta. Dar era umor la Boema! Însă baza era textul, conta ce se spunea.
A.A. –Omul venea acolo şi cu dorinţa de a se încărca cu un anumit curaj de a mai rezista. Comentau pe stradă: n-am mai fi ajut curajul să trăim dacă nu vă vedeam pe dumneavoastră. Speram, auzindu-vă, că ceva se va schimba într-o zi, dacă la „Boema” se spune în gura mare! Noi aveam mitinguri, nu spectacole, la o capacitate de 1.000 de locuri. Din spectacole interzise, precum „Revizorul” lui Pintilie, sau „Mobilă şi durere”, la „Boema” scăpau pasaje întregi.
S.P. –Aveam şi noi oamenii noştri la uşă, care ne semnalizau cine este în sală…
A.A. -Sunt mândru că fac parte din acest grup – grupul de rezistenţă „Boema”, unde aveam curajul să spunem ce am spus, iar spectacolele erau adevărate mitinguri.
-Înainte de 89, singura ieşire într-o ţară necomunistă era Israelul. Ce s-a întâmplat după ‘90?
A.A. -Da, Israelul, însă convenţia era să nu ne permită să ajungem în altă parte. De acolo nu puteai să fugi. După ’90, ne-au sufocat românii de pretutindeni! Stela ştie, le ziceam: să vă dea Dumnezeu sănătate că v-aţi uşchit, să avem şi noi unde veni. Nu ne mai lăsau să ieşim de pe scenă. Din Canada şi până în Australia, din Brazilia, până în Argentina şi Uruguay, toată Europa, Isralelul şi aşa mai departe… Zeci de ţări, zeci de turnee, unde am fost extrem de bine primiţi. De anul trecut, avem un proiect sub egida primarului general al Capitalei, Adriean Videanu, pentru românii de peste hotare. Primăria ne-a sponsorizat turnee în Italia, Spania, Israel, cu specatcole de revistă mari destinate comunităţilor de români. Avem datoria să le oferim ceva pentru eroismul de care dau dovadă, acela de a-şi lua viaţa în spinare la vârste înaintate, să strângă bani pentru ei şi pentru copii, pentru cei de acasă. Români care trimit în ţară, anual, aproape şapte miliarde de euro.
S.P. –Oameni pe care nu-i dorim cu totul deterioraţi de trupele astea de amatori, de manelişti…
-Aţi văzut cumva… programul de Revelion?
A.A. -O ruşine, eram aproape convins că sunt pe cale de dispariţie. Am senzaţia că nu au cerut bani, ba, mai mult, au plătit ca să poată să apară pe ecran şi să infesteze toată noaptea de Revelion. Pe ce post mişcai, aceiaşi cântăreţi, aceeaşi muzică, acelaşi ritm, aceleaşi figuri, aceleaşi şolduri şi burice… Am prieteni care mi-au spus că, în condiţiile astea, s-au uitat pe satelit la Revelionul de la Moscova, unde au văzut ceva superb – lux, eleganţă, decoruri, cântăreţi…
-Am impresia că vreo 60% din spectacole le ţineţi peste hotare. Greşesc?
AA -Şi când suntem peste hotare, ne simţim ca în ţară. În toamnă, când vom inaugura teatrul de vară „Capitol” din Timişoara, ne-am gândit să facem o deplasare peste graniţă la Gyula, în Ungaria, apoi în Serbia. Aici se adaugă tradiţionalul spectacol anual de la Chişinău, la fraţii de peste Prut.
-O ultimă întrebare. Domnule Arşinel, în calitate de director, care sunt cele mai importante proiecte imediate ale teatrului de Revistă „Constantin Tănase”?
A.A. -Suntem la un puct de răscruce, adică revenirea la casa noastră, la Teatrul „Savoy” şi la Grădina de vară „Herăstrău”, amândouă având lucrările spre finalizare. La un moment dat am avut vreo cinci locaţii – Grădina Batiştei, Boema, Herăstrăul, „174” şi Savoyul. Cinic locaţii, din carer am rămas numai cu Savoy, care risca să fie transformată într-o zi în cabaret. Ceea ce se întâmplă la Circ acuma, în Bucureşti! Cabaret cu şampanie pentru copilaşii ţării… Am reuşit să recuperez Herăstrăul şi, cu ajutorul fostului primar general Traian Băsescu şi al actualului primar general, Adriean Videanu, am reuşit să refacem aceste locaţii superbe, care sperăm să aducă un suflu nou în ce priveşte divertismentul şi revista românească.
S.P. –De altfel, vreau să vă spun că ambele personalităţi de care s-a vorbit, Băsescu şi Videanu, au fost doi oameni care au iubit şi iubesc cultura. Toate teatrele din Bucureşti, fără să se facă vâlvă sau să-şi facă ei reclamă, au beneficiat de ajutorul mare, uriaş al Primăriei.
A.A. –Nici nu ştiu primarii din ţară ce mare ajutor au când au lângă ei actorii! Actorii vorbesc mult şi se bucură ca nişte copii atunci când se simt ajutaţi. Uneori suntem în stare să facem din ţănţar armăsar atunci când vedem că cineva e lângă noi şi poate să ne ajute. În mintea şi sufletul nostru, vor avea un loc special.
(c) interviu realizat de Cristian Ghinea pentru „Redeşteptarea” în anul 2008

Read Full Post »

Cel puţin o dată pe an, cu ocazia achitării taxelor şi impozitelor, lugojenii îşi amintesc că locuiesc în „Lugojul român” sau „Lugojul german”. Foarte mulţi cred că acestea sunt simple denumiri administrative, dar în realitate nu este aşa.

Lugojul român şi cel german au fost două oraşe diferite, cu date de naştere diferite, cu conducători diferiţi, cu concepţii diferite de dispunere a străzilor etc. Într-un fel, aşa cum Dunărea separa două oraşe care s-au contopit – Buda şi Pesta, formând Budapesta, la o scară mai mică, cele două aşezări separate de Timiş au format, din raţiuni economice, mai ales, o singură urbe: Lugojul de azi!

Lugojul nu a fost niciodată sat. Iniţial, exista doar Lugojul românesc, ridicat pe malul drept al Timişului, în jurul vechii cetăţi „Era o cetate de câmpie, cu rol de apărare. În mijloc, era construită din piatră, cu formă pătrată, şi îngloba câteva case. În exterior, s-a construit apoi o palisadă din lemn şi pământ”, spune prof. dr. Sofronie Mureşan, care predă la Colegiul Naţional „Coriolan Brediceanu” din Lugoj.

podul de lemn Lugoj Roman Lugoj German pana la 1900 BLOG

Interesant este că Lugojul nu a fost niciodată amintit în acte ca sat. Cel puţin în documentele oficiale care s-au păstrat până în ziua de azi, Lugojul a fost o aşezare de rang superior, pomenită ca „civitas” (cetate) sau „oppidum” (târg).

„Deşi nu avem documentul, se pare că la 1242, la ora războaielor dintre tătari şi unguri, vechea cetate ar fi fost dărâmată. Însă, după retragerea tătarilor, regele Ungariei, Bela al IV-lea, ar fi ordonat refacerea cetăţii. De aceea avem presupuneri întemeiate că cetatea exista înaintre de 1334, data oficială de naştere a Lugojului, când aşezarea a fost amintită printre cele care plăteau dijmele Papale, prin şeful comunităţii religioase de aici, numit „sacerdos de Lucas”. Cetatea a fost dărâmată definitiv de austrieci la 1701”, spune profesorul Mureşan.

Lugojul german, mai „tânăr” cu o jumătate de mileniu decât cel român. Venirea germanilor la Lugoj, ca şi la Timişoara, este legată de numele celebrului guvernator al Banatului, Florimund Mercy. „La 1717, după ce Banatul a fost ocupat de austrieci, pe malul stâng al Timişului s-a ridicat cel de-al doilea oraş: Lugojul german. Aici au fost colonizaţi nemţi din Cehia, Moravia şi alte ţinuturi ale Europei Centrale. Tot atunci, au sosit şi primele familii de greci, armeni şi evrei, dar ştim sigur că grecii sunt amintiţi că ar fi locuit în Lugojul românesc de pe la 1600. Interesaţi fiind de educaţia copiilor lor, ei au avut un rol important în edificarea şcolilor”, mai spune Mureşan.

Iniţial, Lugojul german avea o singură stradă: str. Bucegi. „La început, oamenii s-au aşezat în nişte case construite din ordinul autorităţilor vremii, în jurul Conventului Minoriţilor, care s-a stabilit aici la 1718 şi la 1723 era deja organizat administrativ. A urmat edificarea Bisericii Romano-Catolice, la 1733-35 şi, încet-încet, actuala strada Bucegi a devenit coloana vertbrală a Lugojului german”, adaugă prof. dr. Sofronie Mureşan.

„Noul oraş, construit de autorităţi pe malul stâng al Timişului, a fost numit Lugojul german, Deutsch Lugosch sau Nemeth Lugos. Acesta era legat printr-un pod de Lugojul român, Varos sau Valachische Lugosch. Podul exista dinanite de 1718. Era un punct obligatoriu de trecere peste Timiş, care lega şi cetatea de restul teritoriului. Până la 1793, cele două localităţi vor fi conduse separat, de persoane diferite, dar care au păstrat mereu strânse legături economice, pentru că aveau proiecte şi interese comune”, spune istoricul Heinrich Lay, Cetăţean de Onoare al oraşului nostru.

Iniţial, Lugojul german avea o singură stradă: str. Bucegi, care pornea de la fosta cazarmă militară (zidită la 1743) şi ţinea până la Parcul „George Enescu”, unde era şi cimitirul, sfinţit la 1754. Aşa cum scriam în „Redeşteptarea”, la ora introducerii stîlpilor pentru iluminarea electrică a parcului, acolo încă s-au mai găsit cranii şi fragmente de schelet. Abia la sfârşitul sec. XVIII, Lugojul german dezvoltându-se, s-a cumpărat teren pentru un nou cimitir, pe actuala stradă Doja.

Primul primar al Lugojului: fierarul Iosif Andraşici. La ora unificării, Lugojul român avea o stradă principală şi 14 uliţe laterale, iar Lugojul german avea doar strada Bucegi. Procesul de unificare începe la 1793 şi se termină la 1795, arată prof. Mureşan. „Primul primar al Lugojului unificat a fost fierarul Iosif Andraşici, ales la 18 noiembrie 1793. Chiar fiind român, el depune jurământul în faţa preotului minorit la 24 noiembrie, împreună cu juraţii şi notarul”, spune Sofronie Mureşan.

Egalitatea taberelor în Consiliul local. Profesorul lugojean se află în posesia unui document emis de administraţia din Timişoara la 3 feb. 1796 către administraţia lugojeană, în care se face cunoscut că „Curtea Imperială a luat act cu satisfacţie de faptul împreunării celor două Comune”.

Din cele 17 puncte ale „Constituţiei” Lugojului unificat, cele mai importante erau: alegerile se fac tot la doi ani, iar primarii se aleg pe rând, unul dintre români, apoi unul dintre germani. Pentru paritate, numărul juraţilor era de şapte, în aşa fel încât primarul să aibă trei, iar ceilalţi patru. Adică, dacă primarul era român, avea trei juraţi, iar germanii – patru, şi invers. Se mai prevedea libera funcţionare a corpului electoral, leafa primarului, înfiinţarea unui serviciu de contabilitate etc. Singura separaţie era că doar românii plăteau o cotitzaţie anuală de 200 de florini episcopului Greco-Ortodox de la Vârşeţ, de care aparţinea Biserica Ortodoxă din Lugoj. Primăria oraşului unificat era în sediul actualei Poliţii.

„La început, limba oficială a documentelor, proceselor verbale etc. era latina, dar, după unificare, din 1796, s-a trecut la germană. Din martie 1870, limbile oficiale sunt româna şi germana, iar din 1887, se adaugă şi maghiara”, arată Mureşan.

Primul sigiliu al Lugojului unificat reprezintă Biserica cu două turnuri, considerată simbol al oraşului, ca dovadă de ecumenism adevărat – de toate comunităţile din Lugoj.
(c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Older Posts »