Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘cultura Lugoj’ Category

Artistul lugojean, fost membru al trupei “Betta”, s-a impus în show-bizz-ul german şi internaţional

Lugojeanul Viorel Friedmann poate fi considerat un performer al muzicii, pe plan internaţional. De peste trei decenii, piesele compuse sau adaptate de el se află în top-urile muzicii de dans, din Germania şi până în Japonia sau Australia. Compozitor, producător, creator de muzică live şi de studio, cu 25 de ani de prezenţă în show-bizz-ul german, Viorel Friedmann este în top-ul mondial al creatorilor a ceea ce se numeşte “ball-room music”, adică muzică destinată sălilor şi cluburilor de dans.

Vio Friedmann

“Vio” Friedmann, aşa cum este cunoscut în lumea artistică, s-a născut la Lugoj şi a studiat patru ani la Şcoala Populară de Artă din oraş, continuând cu studii de muzică clasică la Conservatorul din Timişoara.

Un maestru al claviaturilor. A fost un talent componistic foarte prolific, dar şi un instrumentist care a devenit maestru al claviaturilor. În anii ’80, orga electronică îşi câştigă faima odată cu muzica new wave, un curent foarte creativ, care a răsturnat canoanele rock-ului dominant până atunci pe scena internaţională.

Vio Friedmann a exploatat foarte bine acest lucru încă din perioada când orga electronică mai purta numele de Moog, după americanul care o inventase, Robert Arthur „Bob” Moog (ca fapt divers, când am vizitat Parisul în 2010, am văzut la muzeul instrumentelor muzicale din „Cité de la Musique” unul din primele sintetizatoare Mooog, donat de familia din New York a pionierului muzicii electronice).

Numele lui Vio Friedmann se leagă de legendara trupă “Betta” de la Lugoj, unde a cântat alături de chitaristul şi vocalistul Josef (Ocsi) Egri, Alioşa Borcsok (tobe), bassistul Adi Ilie (Zamă), chitaristul Alexandru Boian Perin (Boita), flautisul Lucian Ciuchitu şi alţii.

De altfel, mai multe piese ale “Betta”, printre care şi melodia emblematică “Lae Chioru”, s-au numărat printre compoziţiile sale. A mai cântat cu Vio Drăgan, bassistul de la “Şah Mat”, omul care s-a confundat cu istoria cunoscutei trupe din Buziaş, dar şi cu Sandu Bosneac ori Nandy Wick de la “Logic”. În perioada sa lugojeană, era o prezenţă constantă pe scena de la “Clubul Tineretului”. A luat chiar şi un loc I la Festivalul Naţional “Cântarea României”, cu opera rock “Meşterul valah”.

Viorel Târziu, unul dintre fondatorii trupei “Logic”, spune că “îmi amintesc de el nu numai ca maestru al clapelor, dar ştiu că era şi un compozitor mereu inspirat. Avea talentul ăsta, să facă un gen de muzică universală, care să se lipească pe orice şi oriunde, să placă indiferent dacă era pop sau rock”.

Premiul radio WDR 1 îl impune publicului german. În anul 1984, Vio Friedmann soseşte în Germania. Aşa cum au făcut-o mai mulţi rockeri lugojeni de primă mână, precum Freddy Stauber, Nandy Wick sau Ocsi Egri, ca să dăm doar câteva nume, şi Vio Friedmann “alege libertatea”, cum se spunea pe atunci. Libertatea individuală, dar şi de creaţie. Ajuns în fosta RFG, Vio Friedmann începe să lucreze ca şi compozitor şi aranjor, atât pentru muzică live, cât şi de studio. Obţine premiul I la secţiunea pop a concursului „Stadtmusik”, organizat de postul de radio WDR 1, participă la numeroase festivaluri şi evenimente şi stabileşte legături cu muzicieni importanţi ai anilor 80, precum Bobby Kimball, solistul trupei americane “Toto”. După ce s-a stabilit în Germania, Kimball i-a fost nu numai prieten lui Vio Friedmann, ci şi colaborator.

Reţeta succesului internaţional. Desigur, piaţa muzicală din Germania era mult mai competitivă decât ceea ce lăsase acasă, în România. Ideea de aur a lui Vio Friedmann a fost să reuşească într-un domeniu de nişă, mai puţin exploatat: muzica de dans. “Totul a pornit de la ideea de a adapta hiturile arhicunoscute ale unor interpreţi precum Elton John, George Michael, Phil Collins ori ale trupei Carpenters, şi a le aranja pentru dans”, spune Vio Friedmann despre reţeta succesului său internaţional.

Regele muzicii de dans. Din acel moment şi până azi, muzicianul lugojean a adăugat celor şase albume din ţară, alte 15 cu muzică de dans, realizate în Germania, între anii 1995 şi 2010. Albumul din 2010, se numeşte “The most beautiful songs for dancing” (“Cele mai frumoase melodii pentru dans”). În 2005, a scos două albume creaţie proprie cu muzică de relaxare (“Ocean Tales” şi “Forrest Tales”), iar reeditatearea pieselor din perioada “Betta” şi completarea cu texte în limba engleză s-a făcut în paralel. Vio Friedmann, care are şi propria trupă (Vio Friedmann Live Band), este un lugojean care a demonstrat că poţi răzbi peste hotare şi într-un domeniu foarte concurenţial, cum este show-bizz-ul german.  (c) Cristian Ghinea

Anunțuri

Read Full Post »

Stela Popescu şi Alexandru Arşinel ne-au vorbit despre drumul parcurs de la Grădina “Boema”, până pe scenele din Canada şi Australia

Stela Popescu Gala Premiilor 2012

 

Foto: Adriana Weimer

-Povestea celui mai apreciat tandem de actori de revistă din România a început în urmă cu aproape 35 de ani, în 1978, la Grădina „Boema” din capitală. Despre acea perioadă, spuneaţi că spectacolele dv. se transformau în adevărate mitinguri. Se mai poate reedita un fenomen „Boema” în ziua de azi?
Alexandru Arşinel –Nu cred, pentru că nu mai sunt condiţiile socieale de atunci. „Boema” a apărut ca o reacţie la ceea ce se întâmpla în sistemul comunist, totalitar. Acuma, oricât de îndoielnică ar fi libertatea de care dispunem, nu cred că mai e necesar un text cu trimiteri atât de subtile la politica zilei. Acuma, o spui direct, apare a doua zi în ziare.
Stela Popescu –Eu cred că dacă ar exista scriitori curajoşi şi valoroşi, cu acele texte s-ar face spectacole cum erau la „Boema”. Până la urmă, acestea au rolul de a lămuri publicul unde este adevărul…
A.A. –Acuma circul îl fac direct politicienii, cînd se înjură ei între ei, de dimineaţa până seara.
S.P. –În plus, înainte era un singur duşman, o singură ţintă: Ceauşescu. Acum, nu mai ştii care din ei e mai rău şi mai hrăpăreţ.
-Vă adresaţi şi tinerilor din ziua de azi, care nu l-au „prins” pe Ceauşescu. Cum îi simţiţi, ca oameni şi ca public?
S.P. -Din păcate, nici ei n-au înţeles unde merge societatea românească, n-au priceput care e adevăratul drum. Şi ei sunt debusolaţi… Aş mai adăuga ceva: acum vedem rezultatul educaţiei din cei 50 de ani de comunism, care au creat aşa-zisul „om nou”. Şi atunci, să ne mirăm cu ce morală au pornit aceşti oameni în capitalism?! Aveam un tânăr impresar care spunea: nu mă interesează şcoala, mă interesează şcoala vieţii!
A.A. –Dilema tinerilor din ziua de azi este: oare să fac două facultăţi pentru a ajunge până la urmă recepţioner sau bucătar, ori să mă fac direct recepţioner sau bucătar? Cu asta cred că am spus totul.

Textele cupletelor de azi: ori foarte slabe, ori foarte vulgare

-Să revenim la partea artistică. Cât de important este un bun textier pentru spectacolul de revistă?
S.P.-Textierul este esenţial pentru succesul unui spectacol. Iar colegul meu Sandu (n.r. – Arşinel) face mereu apel la scriitori să ne ajute cu materiale pentru teatru…
A.A.-Da, dar primim nişte materiale de nici nu ştii de unde să le apuci. Ori sunt extrem de slabe, ca tematică sau orice altceva, ori sunt extrem de vulgare. Ori, teatrul trebuie să apare publicul de vulgaritate, să-l îndepărteze de zona în care l-a dus ani de zile „Vacanţa mare” şi alte formaţii artistice mediatizate cu obstinenţă la TV. Având textele de care vorbeam, mai ciuguleşti de la unul ceva, mai iei de la altul ceva, mai transformi, mai îndrepţi un material… Şi folosim încă foarte multe din materialele de altădată ale lui Maximilian sau Dan Mihăilescu, Sava, cu impact la public. Nae Caramfil ar mai scrie pentru generaţia actuală…
S.P. –Dar să ştiţi că e o mare diferenţă între umorul citit şi cel făcut pe scenă. Acolo ai imediat răspunsul asistenţei. Dacă la a treia, a patra replică, publicul nu reacţionează, nu râde sau nu aplaudă, e un moment mort. Spectacolul nu poate merge mai departe, se termină în cinci minute. Nu-l ai pe Shakespeare în spate, nu ai deocori sau orchestră în spate, eşti doar tu, textul şi publicul! De aceea trebuie să ai un text foarte condensat, care loveşte bine, nu e cum ai citi o nuvelă la radio.

„Un regal de aplauze şi râs” în Canada şi Australia

-Bun, am vorbit despre publicul românesc. Ştiu că aţi fost recent în turnee în Canada şi Australia. Cum reacţionează românii de acolo la spectcolele dv.?
S.P. –Excepţional! Noi am venim din Canada şi chiar discutam între noi, în drum spre Lugoj, ce impact senzaţional au avut spectacolele noastre…
A.A.- Presa românească din Canada titra: „un regal de aplauze şi râs”!
S.P. –Iar asta se întâmpla cu textele noastre de acasă, pentru că noi nu facem alte texte pentru spectacolele de afară. La Toronto, Montreal şi Hamilton pot spune că a fost fantastic, cât s-a râs. Ştii ce este uimitor? Cât de bine sunt puşi la punct cu ce se întâmplă în ţară!
A.A. -Au capul mai limpede şi atitudinea lor arată că înţeleg exact ce trebuie sancţionat cu mijloace artistice, prin satiră.
-Lumea v-a văzut, tot ca şi cuplu, jucând în reclame pe care le-aţi transformat, cu schimburi de replici, în mici piese de teatru. Vi s-a dat libertate artistică chiar şi în acest domeniu strict controlat de plătitor?
S.P. –Probabil că, avându-ne pe noi doi, şi noi i-am inspirat pe cei care fac reclame. Au mers şi ei pe ideea de a fi haios şi aşa au plăcut, au ajuns mai uşor la public. Am o femeie de serviciu, care eunguroaică şi mereu îmi spune: „ioi, asta aşa place la mine”! Asta arată că am reuşit să impunem, să transmitem ceva.

În orice spectacol, duetul în travesti are locul cel mai bun

-De obicei, într-un cuplu de comici, rolurile sunt împărţite: unul ridică mingea la fileu, iar celălat „trage” la ţintă. La dv. nu este aşa, sunteţi perfect egali, ba mai mult, aţi schimbat rolurile, jucând în travesti. Cum s-a explicat succesul cupletelor în travesti?
S.P. –După Miluţă Gheorghiu, care a jucat în „Coana Chiriţa la Iaşi”, nimeni nu a mai făcut travesti până când am apărut noi, la „Boema”, pe textele lui Puiu Maximilian. El a impus primul travesti la revistă, care avea tradiţia lui Tănase. Primul travesti a fost „Benone şi Didina”, o şarjă prietenoasă la adresa Irinei loghin şi a lui Benone Sinulescu. Asta era în 1977. Aşa am început noi travesti-ul! Şi de atunci, am avut succes cu travesti-ul la fiecare spectacol, jucăm şi acum cu mare plăcere…
A.A. –Noi suntem egali pe scenă pentru că aşa a reuşit să ne facă, prin text, Puiu Maximilian. Hai să spunem că eu fac un travesti frumos şi credibil, dar Stela, care joacă rolul unui bărbăţel mic şi înţepat, este formidabilă. Mă pufneşte râsul pe scenă când o văd interpretând mexicanul acela!
S.P. –În orice spectacol, duetul în travesti are locul cel mai bun. În cei 34 de ani de când jucăm împreună, acesta a fost secretul succesului: că am format un cuplu, pe scenă. Nu ne-a preocupat că unul are o replică mai bună ca altul, sau că spune mai multe. Nu! În Canada, de pildă, am avut două ore de spectacol pe care le-am ţinut numai noi doi, iar în Australia, am avut chiar două ore şi jumătate de spectacol, în aceeaşi formulă – „Stela şi Arşinel”.

(c) Cristian Ghinea, text publicat în „Redeşteptarea” nr. 1122 din decembrie 2012

Read Full Post »

Stela Popescu şi Alexandru Arşinel la ora când aniversau  30 de ani împreună pe scenă…

stela arsinel 1

-Într-un top al personalităţilor culturale, românii au stabilit recent următoarea ierarhie: pe primul loc Mihai Eminescu, după care urmează, în ordine, Florin Piersic, Stela Popescu, Sergiu Nicolaescu şi Alexandru Arşinel. Este vorba aici despre „cei mai iubiţi dintre români”. Cum comentaţi acest clasament?

S.P. -Sincer, ce cred? Cred că testul ăsta făcut de oamenii lui Tatulici jigneşte unii oameni de cultură, care-şi merită un loc în faţă, pentru că se face confuzie cu popularitatea. Poate ar fi trebuit puse altfel de întrebări, poate ar fi trebuit altfel organizat sondajul… Normal, nu poţi să concurezi cu popularitea unui actor, mai ales a unui actor de comedie! Şi de aceea, oricine este întrebat răspunde: „păi, pe cine iubim noi? Pe Stela, pe Arşinel!” E firesc să fie aşa…

-„Stela şi Arşinel” a devenit o marcă înregistrată a comediei româneşti. Sunteţi descrişi drept „cel mai faimos, frumos şi longeviv cuplu român de actori de comedie”. Care au fost începuturile acest duet?

S.P. -Anul acesta s-au împlinit 30 de ani de când suntem pe scenă. În ’78 a început, iaca suntem în 2008.

-Şi totuşi, cum a început?

A.A. -A fost o întâmplare, o necesitate a teatrului, de fapt. Se scrisese un spectacol pentru Grădina “Boema” şi regretatul Ştefan Bănică senior nu a putut să răspundă în anul acela la chemarea teatrului, după ce iniţial spusese că poate. Atunci a fost nevoie de un alt actor care să intre în rolurile pe care trebuia să le facă Ştefan. Conducerea de atunci, Mihai Maximilian şi Biţu Fălticineanu au hotărât să mă încerce pe mine. Şi m-au încercat atâta, că a ţinut 30 de ani!

Stela Popescu
-Stela şi Arşinel înseamnă şi impunerea unui anumit standard de către actorul de comedie. Din păcate, ceea ce vedem în peisajul comediei româneşti de astăzi, nu pare construit ca să dureze în timp, ca lumea să-şi mai amintească…
S.P. -Noi am avut şansa de a fi doi oameni care au făcut facultatea de teatru. Deci, când e vorba de deontologie profesională, noi aveam bazele deja stabilite la un institut de teatru serios. Am avut profesori de calitate, mari actori. În al doilea rând, am avut în spate un teatru de stat deja constituit, cu tradiţie… În al treilea rând, am avut alături un mare scriitor, care, la rândul lui, avea nişte standarde foarte ridicate. Toate acestea la un loc, au dus ca noi să creem un cuplu cu anumită tipoplogie, cu anumită valoare, cu un anumit mesaj…
A.A. -Cred că asta ne-a ţinut împreună, aşa am devenit credibili prin ceea ce făceam, desigur – prin ceea ce spuneam, probabil şi prin talentul nostru şi prin faptul că la un moment dat publicul a simţit nevoia unei anumite ştachete în ceea ce priveşte perceperea unor tare sociale şi chiar politice la un nivel mai ridicat.
S.P. -Nu întâmplător, ceea ce am făcut noi în ultimii 30-40 de ani se dă mereu la televizor. Lumea de pe stradă, dar şi tinerii actori cu care lucrăm noi ne întreabă: cum era atunci? Şi acuma impresionează acele momente pentru că erau făcute ca lumea…
A.A. -Cu şcoală!
-Spunând „cu şcoală”, mi-aţi anticipat următoarea întrebare: comedianul de azi trebuie să fie un actor sau doar un amator talentat?
A.A. – Amatorii au stricat foarte mult, enorm! „Brigăzile artistice” puse în valoare de mass-media românească, mai ales de televiziuni, n-au făcut decât să ne dea înapoi cu o sută de ani. Nu ne putem da seama ce pagubă au făcut spiritului şi umorului românesc, pentru că nu ştiu dacă acum o sută de ani se vorbea aşa. Au coborât ştacheta foarte mult, undeva într-un canal nenorocit. Vor trebui să treacă foarte mulţi ani ca lumea să se cureţe de această zeamă murdară.

Stela Asinel Cristi
S.P. –Mass-media a făcut un melanj între amatori şi profesionişti, iar publicul a început să nu mai ştie ce-i rău şi ce-i bun. Amatorul nu cunoaşte drepturile actorului şi limitele până la care el poate merge în faţa publicului. Indiferent de ceea ce faci, există o stare de civilizaţie, o măsură, pentru că în sală sunt mame, taţi, copii… Amatorul nu ştie treaba asta şi vrea cu tot dinadinsul să smulgă râsul, şi atunci o face cu nişte mijloace mai mult decât ordinare…
-Îngroşând tuşele…
A.A. –Aş vrea să spun că au existat amatori care au ajuns actori foarte mari, dar ei s-au mişcat într-o lume profesională, care a impus standarde, o lume în care au învăţat anumite reguli, dincolo de marele lor talent. Niculescu-Brăila, regretata Vasilica Tastaman, Jean Constantin – un actor de o pudicitate şi un bun simţ extraordinar.
S.P. –Într-un mediu profesionist, ei au învăţat până unde se poate merge, au învăţat până la urmă cum să facă profesia asta ca lumea. Acuma, le-au luat locul repede amatori care habar n-au, spun nişte porcării pe scenă… Iertaţi-mă, dar şi mass-media trebuie să le spună că nu e în regulă. Atunci când le spunem noi, ni se răspunde: ei, lasă, asta vrea lumea lumea, asta ţine la public… Dacă mass-media le-ar da peste nas, le-ar demonstra cât de ordinari sunt, poate că şi publicul va discerne.
A.A. –Să nu dramatizăm, se întâmplă şi lucruri bune. Mă uitam la sondajele de care vorbeaţi şi astfel de personaje au dispărut de mult din ele, publicul îşi dă seama deanumite lucruri…
S.P. -Publicul simte, publicul este inteligent…
A.A. –Însă l-au luat repede după Revoluţie, l-au terfelit, l-au batjocorit, efectiv. Omul este dispus să zâmbească la orice tâmpenie, la un moment dat, dar când pleacă de la specatcol trage concluzia: nişte golani!
-Dar poate că după ’90 era o nevoie mai mare de a zâmbi, nu de alta, dar stătusem destul încruntaţi.
A.A. -Însă nu era obligatoriu prin intermediul vulgarităţilor.
S.P. –Au fost unii disperaţi să se caţere, să iasă neapărat în faţă, în faţă, în faţă…
-A propos, Constantin Tănase a fost portretizat genial de Toma Caragiu în filmul „Actorul şi sălbaticii”. Cât de actual e mesajul lui Tănase, actorul, faţă de „sălbaticii” din ziua de astăzi?
S.P. –Totul depinde de valoarea textului.
A.A. –Lupta lui cu „sălbaticii” o continuăm noi astăzi, pe scenă, în condiţiile în care liberatatea îţi permite să spui aproape orice. Noi am continuat-o, însă, şi în perioada în care exista o cenzură cumplită, care ne trecea prin toate ciururile posibile. Iar mesajul lui Tănase, acele săgeţi adresate celor care trebuiau să le şi primească, le pricepea foarte bine publicul. Cum spunea Stela, publicul e foarte inteligent, să ştiţi.
-Care a fost reţeta supravieţurii revistei româneşti? La un moment dat, acest gen de spectacol părea decupat din alte vremuri, cu un optimism ce ar fi catalogat drept desuet de unii contemporani.
A.A. -Dar de ce ar trebui revista să supravieţuiască? Ea trăieşte de 130 de ani, cu sau fără voia noastră. Primele spectacole de revistă au apărut prin 1873 şi ele rezistă în timp.Tănase a creat teatrul românesc modern şi l-a dus mai departe, a fost preluat de urmaşii lui, de actori, de regizori, de scriitori, de generaţia noastră şi de cele ce vor veni – şi dus mai departe.
S.P. –Cred că ideea de atmosferă vetustă, impresia că totul ar fi puţin demodat, vine de la lipsa unor texte absolut la zi. Nu prea mai avem scriitori de gen. De fapt, asta este valoarea revistei. În afară de frumuseţe, de fete frumoase, de costume extraordinare, de tablouri senzaţionale, în revista românească – spre deosebire de marile reviste din străinătate – cuvântul şi problematica sunt importante.
A.A. –De aceea se numeşte şi revistă. Pentru că este ca o gazetă, care apare în fiecare zi şi te informează despre anumite tare ale societăţii. Este teatrul unde omul se regăseşte în texte şi mai ales of-ul cetăţeanului.
S.P. –Vă daţi seama, un scriitor de talent, un umorist, ce „marfă” grozavă are la ora actuală, câţi Hrebenciuci, câţi mameluci sunt pe lumea asta! Generaţia tânără încă nu s-a lămurit, încă bâjbâie. Ei caută să vadă cu cine să se dea bine şi cu cione să nu se pună rău, aţi înţeles? E adevărat, este şi o lume plină de oferte…
A.A. –Aşa cred că pot fi socotiţi vedete, în funcţie de câţi bani adună.
S.P. –Fac un umor prin care nu lovesc pe nimeni, aşa că merg la problemle astea de suprafaţă… iar lumea râde, pentru că omul are nevoie de râs. Dar nu-i ţine nimeni minte, a propos de ce discutai dumeata de longevitate. Nu-i ţine nimeni minte, dispar…
-Care e şansa să mai apară un textier ca Mihai Maximilian?
A.A. –Sunt şanse, dar să aibă talentul şi spiritul lui Puiu. Mihai Maximilian se trăgea dintr-o familie, mai bine zis dintr-o dinastie teatrală.
S.P. –A crescut într-o familie de artişti din tată în fiu, şi pe gen! Avem nevoie de tineri scritori de gen, e disperare în teatru după ei.
A.A. –Citesc unele texte şi mă ia frigul. N-au haz, domnule, n-au haz! Mai scriu unii, îi mai ajutăm, mai completăm noi şi trăim în continuare. Mai refacem din texte… Dar e greu de găsit un scriitor care să-ţi scrie o revistă de la A la Z ca Maximilian, să-ţi construiască un spoectacol care să stea în picoare, cu succes. Jucăm şi acum piesele lui, care sunt la fel de valabile. Era un Caragiale al revistei româneşti!
S.P. –Sunt unii care scriu, dar nu rămân, decât la nivel de lectură. Cornel Udrea de la Cluj, de pildă, e un om deştept, care scrie umor. Dar de la scriitură, la lectură şi până la public, e cale lungă!

Doina Popa Stela Popescu Al Arsinel
-„O seară la Tănase” s-a jucat în importante centre culturale din ţară cu casa închisă, biletele se vând ca pâinea caldă, şi toată lumea spune: de când n-a mai venit revista la noi! Cum vă explicaţi?
A.A. -Aici îi datorăm foarte mult d-nei Doina Popa, de la Fundaţia Artmedia. Ea a avut curajul şi responsabilitatea să aducă o trupă de 40 de persoane, o trupă mare, costisitoare, unde sunt nişte cheltuieli extraordinare – cazare, transport, mâncare plus un anumit tribut plătit Teatrului „Constantin Tănase”, pentru că trebuie să ne facem şi noi planul. Or, modul în care a fost organizat acest turneu (n.r. Arad-Timişoara-Lugoj) arată nu în primul rând talentul doamnei Popa de a aduna nişte bani, ci dragostea ei pentru teatru, puterea de a învinge şi de a aduce spectacole unice, în felul lor.
S.P. -Spectacolul de revistă este un eveniment, este o reprezentaţie cu vedete mari, care vin aici pe diurnă, ca angajaţi ai unui teatru. Şi asta se numeşte profesoionalism. Nu este o apariţie episodică, un mic spectacolaş făcut doar ca să-ţi ia banii.
-Referitor la teatrul dv., mi se părea extraordinar cum reuşeaţi în anii ’80 să strecuraţi texte neortodoxe, exact pe inversul liniei partidului. Cum aţi reuşit să păstraţi acest standard?
A.A. -Nici n-am fi vorbit de Mihai Maximilian, dacă n-ar fi fost aşa. El a fost extraordinar, nu numai prin talent şi har. A reuşit şi în perioadele foarte grele să strecoare anumite lucruri, să aibă un dialog cu publicul, în care acesta ne înţelegea dincolo de ce spuneam. Aveam la un moment dat un monolog unde intram şi lădam totul, dar aveam un tic, făceam cu ochiul, aşa… Existau mijloace, uneori mai ferite, ca să ajungem să spunem unele lucruri. Erau şi materiale în care ne exprimam la modul direct.
S.P. –Veneau la noi spectatori care ne întrebau: vouă nu vă este frică? Vouă nu vi se întâmplă, Doamne fereşte, ceva?
Nu le venea să creadă că se pot spune aemenea lucruri.
A.A. –Ajunsesem la o asemenea popularitate, încât şi cei care ar fi trebuit să ia măsuri grave împotriva noastră s-au ferit să o facă, poate şi din ruşine. Începuseră să creadă şi ei ca noi, nu ştiu, cred că încetaseră să mai creadă în cuvântul partidului.
S.P. –Nici n-ar fi venit atâta lume la teatru dacă nu s-ar fi spus aceste lucruri. Era o sete a oamenilor de acrede că, dacă se spune ceva, cineva va lua o dată măsuri de schimbare. Publicul spera în asta. Dar era umor la Boema! Însă baza era textul, conta ce se spunea.
A.A. –Omul venea acolo şi cu dorinţa de a se încărca cu un anumit curaj de a mai rezista. Comentau pe stradă: n-am mai fi ajut curajul să trăim dacă nu vă vedeam pe dumneavoastră. Speram, auzindu-vă, că ceva se va schimba într-o zi, dacă la „Boema” se spune în gura mare! Noi aveam mitinguri, nu spectacole, la o capacitate de 1.000 de locuri. Din spectacole interzise, precum „Revizorul” lui Pintilie, sau „Mobilă şi durere”, la „Boema” scăpau pasaje întregi.
S.P. –Aveam şi noi oamenii noştri la uşă, care ne semnalizau cine este în sală…
A.A. -Sunt mândru că fac parte din acest grup – grupul de rezistenţă „Boema”, unde aveam curajul să spunem ce am spus, iar spectacolele erau adevărate mitinguri.
-Înainte de 89, singura ieşire într-o ţară necomunistă era Israelul. Ce s-a întâmplat după ‘90?
A.A. -Da, Israelul, însă convenţia era să nu ne permită să ajungem în altă parte. De acolo nu puteai să fugi. După ’90, ne-au sufocat românii de pretutindeni! Stela ştie, le ziceam: să vă dea Dumnezeu sănătate că v-aţi uşchit, să avem şi noi unde veni. Nu ne mai lăsau să ieşim de pe scenă. Din Canada şi până în Australia, din Brazilia, până în Argentina şi Uruguay, toată Europa, Isralelul şi aşa mai departe… Zeci de ţări, zeci de turnee, unde am fost extrem de bine primiţi. De anul trecut, avem un proiect sub egida primarului general al Capitalei, Adriean Videanu, pentru românii de peste hotare. Primăria ne-a sponsorizat turnee în Italia, Spania, Israel, cu specatcole de revistă mari destinate comunităţilor de români. Avem datoria să le oferim ceva pentru eroismul de care dau dovadă, acela de a-şi lua viaţa în spinare la vârste înaintate, să strângă bani pentru ei şi pentru copii, pentru cei de acasă. Români care trimit în ţară, anual, aproape şapte miliarde de euro.
S.P. –Oameni pe care nu-i dorim cu totul deterioraţi de trupele astea de amatori, de manelişti…
-Aţi văzut cumva… programul de Revelion?
A.A. -O ruşine, eram aproape convins că sunt pe cale de dispariţie. Am senzaţia că nu au cerut bani, ba, mai mult, au plătit ca să poată să apară pe ecran şi să infesteze toată noaptea de Revelion. Pe ce post mişcai, aceiaşi cântăreţi, aceeaşi muzică, acelaşi ritm, aceleaşi figuri, aceleaşi şolduri şi burice… Am prieteni care mi-au spus că, în condiţiile astea, s-au uitat pe satelit la Revelionul de la Moscova, unde au văzut ceva superb – lux, eleganţă, decoruri, cântăreţi…
-Am impresia că vreo 60% din spectacole le ţineţi peste hotare. Greşesc?
AA -Şi când suntem peste hotare, ne simţim ca în ţară. În toamnă, când vom inaugura teatrul de vară „Capitol” din Timişoara, ne-am gândit să facem o deplasare peste graniţă la Gyula, în Ungaria, apoi în Serbia. Aici se adaugă tradiţionalul spectacol anual de la Chişinău, la fraţii de peste Prut.
-O ultimă întrebare. Domnule Arşinel, în calitate de director, care sunt cele mai importante proiecte imediate ale teatrului de Revistă „Constantin Tănase”?
A.A. -Suntem la un puct de răscruce, adică revenirea la casa noastră, la Teatrul „Savoy” şi la Grădina de vară „Herăstrău”, amândouă având lucrările spre finalizare. La un moment dat am avut vreo cinci locaţii – Grădina Batiştei, Boema, Herăstrăul, „174” şi Savoyul. Cinic locaţii, din carer am rămas numai cu Savoy, care risca să fie transformată într-o zi în cabaret. Ceea ce se întâmplă la Circ acuma, în Bucureşti! Cabaret cu şampanie pentru copilaşii ţării… Am reuşit să recuperez Herăstrăul şi, cu ajutorul fostului primar general Traian Băsescu şi al actualului primar general, Adriean Videanu, am reuşit să refacem aceste locaţii superbe, care sperăm să aducă un suflu nou în ce priveşte divertismentul şi revista românească.
S.P. –De altfel, vreau să vă spun că ambele personalităţi de care s-a vorbit, Băsescu şi Videanu, au fost doi oameni care au iubit şi iubesc cultura. Toate teatrele din Bucureşti, fără să se facă vâlvă sau să-şi facă ei reclamă, au beneficiat de ajutorul mare, uriaş al Primăriei.
A.A. –Nici nu ştiu primarii din ţară ce mare ajutor au când au lângă ei actorii! Actorii vorbesc mult şi se bucură ca nişte copii atunci când se simt ajutaţi. Uneori suntem în stare să facem din ţănţar armăsar atunci când vedem că cineva e lângă noi şi poate să ne ajute. În mintea şi sufletul nostru, vor avea un loc special.
(c) interviu realizat de Cristian Ghinea pentru „Redeşteptarea” în anul 2008

Read Full Post »

Cel puţin o dată pe an, cu ocazia achitării taxelor şi impozitelor, lugojenii îşi amintesc că locuiesc în „Lugojul român” sau „Lugojul german”. Foarte mulţi cred că acestea sunt simple denumiri administrative, dar în realitate nu este aşa.

Lugojul român şi cel german au fost două oraşe diferite, cu date de naştere diferite, cu conducători diferiţi, cu concepţii diferite de dispunere a străzilor etc. Într-un fel, aşa cum Dunărea separa două oraşe care s-au contopit – Buda şi Pesta, formând Budapesta, la o scară mai mică, cele două aşezări separate de Timiş au format, din raţiuni economice, mai ales, o singură urbe: Lugojul de azi!

Lugojul nu a fost niciodată sat. Iniţial, exista doar Lugojul românesc, ridicat pe malul drept al Timişului, în jurul vechii cetăţi „Era o cetate de câmpie, cu rol de apărare. În mijloc, era construită din piatră, cu formă pătrată, şi îngloba câteva case. În exterior, s-a construit apoi o palisadă din lemn şi pământ”, spune prof. dr. Sofronie Mureşan, care predă la Colegiul Naţional „Coriolan Brediceanu” din Lugoj.

podul de lemn Lugoj Roman Lugoj German pana la 1900 BLOG

Interesant este că Lugojul nu a fost niciodată amintit în acte ca sat. Cel puţin în documentele oficiale care s-au păstrat până în ziua de azi, Lugojul a fost o aşezare de rang superior, pomenită ca „civitas” (cetate) sau „oppidum” (târg).

„Deşi nu avem documentul, se pare că la 1242, la ora războaielor dintre tătari şi unguri, vechea cetate ar fi fost dărâmată. Însă, după retragerea tătarilor, regele Ungariei, Bela al IV-lea, ar fi ordonat refacerea cetăţii. De aceea avem presupuneri întemeiate că cetatea exista înaintre de 1334, data oficială de naştere a Lugojului, când aşezarea a fost amintită printre cele care plăteau dijmele Papale, prin şeful comunităţii religioase de aici, numit „sacerdos de Lucas”. Cetatea a fost dărâmată definitiv de austrieci la 1701”, spune profesorul Mureşan.

Lugojul german, mai „tânăr” cu o jumătate de mileniu decât cel român. Venirea germanilor la Lugoj, ca şi la Timişoara, este legată de numele celebrului guvernator al Banatului, Florimund Mercy. „La 1717, după ce Banatul a fost ocupat de austrieci, pe malul stâng al Timişului s-a ridicat cel de-al doilea oraş: Lugojul german. Aici au fost colonizaţi nemţi din Cehia, Moravia şi alte ţinuturi ale Europei Centrale. Tot atunci, au sosit şi primele familii de greci, armeni şi evrei, dar ştim sigur că grecii sunt amintiţi că ar fi locuit în Lugojul românesc de pe la 1600. Interesaţi fiind de educaţia copiilor lor, ei au avut un rol important în edificarea şcolilor”, mai spune Mureşan.

Iniţial, Lugojul german avea o singură stradă: str. Bucegi. „La început, oamenii s-au aşezat în nişte case construite din ordinul autorităţilor vremii, în jurul Conventului Minoriţilor, care s-a stabilit aici la 1718 şi la 1723 era deja organizat administrativ. A urmat edificarea Bisericii Romano-Catolice, la 1733-35 şi, încet-încet, actuala strada Bucegi a devenit coloana vertbrală a Lugojului german”, adaugă prof. dr. Sofronie Mureşan.

„Noul oraş, construit de autorităţi pe malul stâng al Timişului, a fost numit Lugojul german, Deutsch Lugosch sau Nemeth Lugos. Acesta era legat printr-un pod de Lugojul român, Varos sau Valachische Lugosch. Podul exista dinanite de 1718. Era un punct obligatoriu de trecere peste Timiş, care lega şi cetatea de restul teritoriului. Până la 1793, cele două localităţi vor fi conduse separat, de persoane diferite, dar care au păstrat mereu strânse legături economice, pentru că aveau proiecte şi interese comune”, spune istoricul Heinrich Lay, Cetăţean de Onoare al oraşului nostru.

Iniţial, Lugojul german avea o singură stradă: str. Bucegi, care pornea de la fosta cazarmă militară (zidită la 1743) şi ţinea până la Parcul „George Enescu”, unde era şi cimitirul, sfinţit la 1754. Aşa cum scriam în „Redeşteptarea”, la ora introducerii stîlpilor pentru iluminarea electrică a parcului, acolo încă s-au mai găsit cranii şi fragmente de schelet. Abia la sfârşitul sec. XVIII, Lugojul german dezvoltându-se, s-a cumpărat teren pentru un nou cimitir, pe actuala stradă Doja.

Primul primar al Lugojului: fierarul Iosif Andraşici. La ora unificării, Lugojul român avea o stradă principală şi 14 uliţe laterale, iar Lugojul german avea doar strada Bucegi. Procesul de unificare începe la 1793 şi se termină la 1795, arată prof. Mureşan. „Primul primar al Lugojului unificat a fost fierarul Iosif Andraşici, ales la 18 noiembrie 1793. Chiar fiind român, el depune jurământul în faţa preotului minorit la 24 noiembrie, împreună cu juraţii şi notarul”, spune Sofronie Mureşan.

Egalitatea taberelor în Consiliul local. Profesorul lugojean se află în posesia unui document emis de administraţia din Timişoara la 3 feb. 1796 către administraţia lugojeană, în care se face cunoscut că „Curtea Imperială a luat act cu satisfacţie de faptul împreunării celor două Comune”.

Din cele 17 puncte ale „Constituţiei” Lugojului unificat, cele mai importante erau: alegerile se fac tot la doi ani, iar primarii se aleg pe rând, unul dintre români, apoi unul dintre germani. Pentru paritate, numărul juraţilor era de şapte, în aşa fel încât primarul să aibă trei, iar ceilalţi patru. Adică, dacă primarul era român, avea trei juraţi, iar germanii – patru, şi invers. Se mai prevedea libera funcţionare a corpului electoral, leafa primarului, înfiinţarea unui serviciu de contabilitate etc. Singura separaţie era că doar românii plăteau o cotitzaţie anuală de 200 de florini episcopului Greco-Ortodox de la Vârşeţ, de care aparţinea Biserica Ortodoxă din Lugoj. Primăria oraşului unificat era în sediul actualei Poliţii.

„La început, limba oficială a documentelor, proceselor verbale etc. era latina, dar, după unificare, din 1796, s-a trecut la germană. Din martie 1870, limbile oficiale sunt româna şi germana, iar din 1887, se adaugă şi maghiara”, arată Mureşan.

Primul sigiliu al Lugojului unificat reprezintă Biserica cu două turnuri, considerată simbol al oraşului, ca dovadă de ecumenism adevărat – de toate comunităţile din Lugoj.
(c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

DSC05996
16 spectacole în 18 ani, acesta este bilanţul „majoratului” relaţiilor dintre Maia Morgenstern şi iubitorii teatrului din Lugoj. Distinsa actriţă, care este şi manager al Teatrului Evreiesc de Stat, a susţinut alături de partenerul său de scenă, actorul Lucian Iftime, o conferinţă de presă în avanpremiera spectacolului „Şofer/Pictor” programat în 27 iunie, la sala Teatrului „Traian Grozăvescu”. Am profitat de prilej pentru un interviu TV cu cei doi artişti. (Foto Stefan FESTÖ şi Adriana WEIMER)

19554984_1593453787353257_1822253251333956719_n

(mai mult…)

Read Full Post »

Mihai Moroz şi Adi Blaj ni s-au destăinuit la un deceniu de la destrămarea cunoscutei formaţii power-hardcore

Trupa „Anarhia” a fost fondată la Lugoj în 1989, formula iniţială fiind: Otty Babics – vocal, chitară, Fane Livadariu – bass, Adi Blaj – chitară şi Robi Vizi – percuţie. Abordând iniţial stilul hard & heavy, băieţii de la “Anarhia” au trecut foarte repede la power hardcore. Încă de la primele apariţii, riff-urile rapide şi versurile percutante în limba română au ajutat din plin la construirea unui succes de public. Prin contractele semnate cu case de discuri cunoscute şi premiile obţinute la nivel naţional, „Anarhia” poate fi considerată cea mai de succes trupă rock lugojeană de după ’90.

anarchy05

Încă de la prima înregistrare (demo-ul „Satania”), trupa a devenit un fel de emblemă pentru mişcarea underground românească. Până în 1992, „Anarhia” concertat la Lugoj şi Timişoara, dar şi la Costineşti sau Constanţa. S-a impus ca nume de referinţă la mai multe festivaluri underground, precum Metal Fan-Bucureşti (unde a obtinut premiul special al juriului), Sam Rock-Satu Mare (locul III). Ulterior, componenţa trupei a devenit Mihai Moroz (Moritz) – vocal, Adrian Blaj – chitarã, Adrian Neagoe (OQ) – clape, Fane Livadariu – bass şi Marius Bosneac („Simi” Jebelean, pentru o perioadă) – tobe. De atunci, au participat la festivalurile underground: Student Fest- Timişoara, AltRock Fest- Secu, Young Rock for Youngs- Piatra Neamţ (locul II), Posada Rock- Câmpulung Muscel (locul 1, ceea ce a însemnat un contract pentru două albume cu Pro Music din Cluj), Top T- Buzău (recital), SamRock- Satu Mare (în recital), plus concerte la Cluj-Napoca, Deva, Miercurea Ciuc, Sânnicolau Mare, Bucureşti, Constanţa, Caransebeş, Timişoara şi Lugoj.

Invitaţi la Florin Călinescu şi Petre Magdin

Videoclipul cu piesa „E timpul să mori” a fost difuzat în 1992 pe TVR1, în cadrul emisiunii IMN – „Întâlnirea de la miezul nopţii” realizată de Petre Magdin. O altă apariţie pe un post central de televiziune a avut loc în 1999, în cadrul emisiunii „Chestiunea zilei“ a lui Florin Călinescu, pe ProTv.

anarchy23

„Anarhia” este singura trupă rock lugojeană de după 1990 care a semnat două contracte cu case de discuri importante. Lansat în 1998, primul LP „Nici o vină”, produs la casa de discuri Pro Music şi considerat un album emblematic pentru power hardcore-ul românesc, conţinea piese precum „Nu vreau”, „O ştii”, hitul „Săracă inima me”, „Ploi şi noroi”, „Tot ce-mi spui”, „Progres”, „Instrumentală”, „Nici o vină”, „Somn uşor”, „Doar eu am rămas” şi „Anarhie” (live Muscel ‘97). În anul 2000, trupa semnează un nou contract cu o casă de discuri de nivel naţional – Zone Records, pentru albumul „Criza de nervi”. Unicat pe piaţa românească, „Criza de nervi”, (titlu dat de Otty Babics) conţinea hitul cu acelaşi nume şi reunea piese remarcabile ca inovaţie, sound, concepţie şi melodicitate. Din păcate, contractul cu zone a căzut din motive independente… de ambele părţi.

anarchy25
În 2001, trupa „Anarhia” s-a desfiinţat. Povesteşte Adi Blaj: „După zece ani cu trupa, ajunsesem să-mi cumpăr corzi de chitară cu bani de la tata, că pe atunci nu lucram nici unde… Am renunţat la Anarhia, încercând să schimb în primă fază stilul. După un deceniu de rock am zis: fraţilor, s-a schimbat piaţa, s-a schimbat stilul care se cere, hai să-l facem şi pe al nostru nu neapărat comercial, dar spre comercial, ca să facem şi un ban cu chestia asta. Aşa ne putem trăi visul mai departe, dar şi să trăim, ca oameni. Nu s-a înţeles asta şi n-am mai insistat”.

Concert de pomină la „Polul frigului” şi „serenada” sub ferestrele şefului

La zece ani de la destrămarea celei mai bune trupe rock de după ‘90 a Lugojului, foştii membri „Anarhia” îşi amintesc experienţele inedite trăite la festivaluri sau concerte.

anarchy08

„Eram într-o iarnă la Miercurea Ciuc, oraş supranumit Polul frigului. Ţin minte că ne-am dus la concert cu o dubă de pâine, care avea uşile legate cu sârmă. Noi şedeam în partea din spate a dubei şi, de frig, trăsesem peste noi nişte saci de nailon. Dacă ne-ar fi văzut cineva, ar fi zis că suntem nişte imigranţi ilegali îngesuiţi într-un cargo. Însă înainte de concert am avut grijă să ne încălzim cu un vin fiert, aşa că ne-am revenit repede”, spune vocalistul Mihai Moroz.

Completându-l pe „Miţă”, chitaristul Adi Blaj îşi aminteşte finalul de pomină al concertului de la Miercurea Ciuc: „Cei din Miercurea au fost foarte încântaţi să ne vadă la ei acasă, pentru că deja ne ştiau de prin ţară şi ascultaseră albumul „Criza de nervi”, care circula pe casete audio. După ce am cântat ultima piesă şi ne pregăteam să deconectăm mufele şi cablurile, publicul a început să strige foarte vehement – vissza! vissza! Aşa hotărâţi erau, că la momentul respectiv ne-am împachetat rapid sculele şi am fugit în culise. Acolo ne-a întâmpinat producătorul concertului, care ne-a zis: ce faceţi măi, aţi înnebunit, oamenii vă cheamă înapoi. Era deci un bis, în timp ce noi credeam că or să ne ia la bătaie. Până la urmă, ne-am întors pe scenă, am mai cântat două-trei piese, ne-am întins şi la o bere, până a venit duba de pâine să ne ia înapoi”!

O altă fază haioasă o poveteşte Mihai Moroz: „La Lugoj, sala noastră de repetiţii era la sediul PNL, vizavi de Siniteanu. În perioadele bune, repetam acolo aproape zilnic, şi câte patru ore pe zi. Dar ce ziceau vecinii? Bună întrebare! În spatele curţii noastre locuia un elveţian, dl. Schmidt, care mi-a fost director la firma unde lucram pe atunci, ca desenator. Deci domnul Schmidt era şeful meu direct şi eu îi cântam seara la geam, şi încă rock power-hardcore! Bănuiesc că îi era destul de greu, în acele ore, să iasă la un grătar. Mă întâlneam cu el a doua zi la servicu, dar era un tip de treabă. Mai zicea şi el aşa, uneori: măi, aseară aţi cântat cam tare”…

Astăzi (n.r. – la ora realizării articolului), trupa „Anarhia” a împlinit un deceniu ca… amintire. Drumurile membrilor ei s-au despărţit: unii, ca Otty şi Fane au plecat în Germania, apoi în Belgia, Mihai Moroz a devenit artist plastic, iar Adi Blaj, după ce a fost redactor muzical la Radio „Analog” Lugoj şi redactor coordonator la „Nova FM” Lugoj, a devenit realizator de programe la Radio „Prahova” Ploieşti.

„În 2007 am ajuns la Radio Prahova, de acolo în 2008 am fost ofertaţi de Radio 21 Bucureşti, unde am realizat matinalul de linie Fabrica Dementă până în septembrie 2010. Timp de un an, am fost într-o competiţie strânsă cu Buzdugan şi Morar de la Radio Zu şi Cronica Cârcotaşilor de la Kiss FM. În 2010 am fost ofertaţi de Realitatea TV şi Radio Prahova, unde producem şi realizăm matinalul Dimineaţa cu BB – Blaj şi Bubanu”, spunea Adi Blaj cu câţiva ani în urmă.

Un singur regret mai are, după zece ani, Adi Blaj: păcat că „Anarhia” nu s-a lansat în epoca internetului, aşa cum este el astăzi. Asta ar fi ajutat enorm la promovarea trupei!

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Lugojeanul a reuşit ca, în paralel cu cariera de succes la Daimler Benz, să aibă prodigioasă activitate muzicală

Freddy Stauber a reuşit o performanţă cu care puţini muzicieni se pot lăuda: echilibrul perfect între familie, cariera la firma care produce celebrele limuzine Mercedes Benz şi activitatea muzicală. Ajuns în Germania în 1987, a ţinut mereu legătura cu Lugojul natal, unde a fost considerat o adevărată vedetă.

Freddy Stauber

Alfred Stauber a venit pe lume la Lugoj, la 27 aprilie 1958, într-un oraş care semăna şi nu prea cu cel de azi, singura lui constantă fiind blazonul cultural. Cum Lugojul a dat ţării şi lumii compozitori, dirijori, cântăreţi de operă, coruri de renume, putem spune că zodia în care s-a născut Freddy a fost una norocoasă: Zodia Muzicii.

Primul premiu şi prima trupă: Omicron-L

Între anii 1965 şi 1973, îl găsim ca elev la Şcoala generală nr. 6, instituţie şcolară de elită, care avea şi secţie germană. Educaţia muzicală şi-a început-o de timpuriu. La vârsta de şapte ani ia lecţii de acordeon acordeon cu doamna Helga Dassinger, iar la 10 ani devine solist vocal în orchestra de acordeoane a lui Nikolaus Hubov. La Şcoala Populară de Artă – Lugoj, între 1971 şi 1974, studiază chitara cu Helmuth Klimek şi acordeonul cu Rudolf Paladi. Freddy îşi urmează vocaţia şi la liceu. Îşi aminteşte de spectacolele de muzică şi teatru cu profesorul Martin Mettler, de turneele prin ţară şi evocă, zîmbitor, anul 1974, când a devenit laureat cu premiul 1 la Festivalul “Cântarea României”, la secţiunea muzică folk, etapa judeţeană, cu piesa. Premiul prefigurează înfiintarea, în 1975, a grupului “Omicron L” cu spectacole la Casa de Cultură a Sindicatelor şi serate de dans la Clubul Tineretului, fiind prima trupă care a cântat acolo după inaugurarea clubului, în componenţa Sandu Bosneac, Rudi Poledna, Nandy Wick şi Freddy.

Copy of coperta FREDDY STAUBER

Într-o vară, am stat de vorbă sub umbrarul de pe strada Bocşei. Şi a ieşit o carte pe cinste !

“În lunile de pregătire la Şcoala de Artă, Freddy a dobândit cunoştinţe muzicale foarte serioase, pentru că era un elev harnic şi studios, dar mai ales pentru că avea un adevărat talent. Şi-a însuşit cunoştinţe temeinice de dicteu şi solfegiu”, spunea profesorul Remus Taşcău, dirijor de peste patru decenii (din 1968) al prestigiosului cor “Ion Vidu”.

“Logic” sau Lugojul în prim planul naţional

Ca student la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Timişoara, Freddy este cooptat într-o trupă ce poate fi considerată una profesionistă: „Stelele”. Iată şi stelele de la „Stelele” Puiu Crăciunescu – şeful trupei, claviaturi, voce, ; Roland Crăciunescu- baterie, vocal; Gerl Gerhard – bass, vocal; Tiberiu Repliuc – vocal, percuţie; Mihai Niţu – saxofon, strings, vocal, Dezideriu Faji – flaut şi claviaturi. Cei cinci ani petrecuţi cu “Stelele” au fost anii consacrării: în 1981 a apărut discul LP „Sonne im Herzen” („Soare în inimă”), înregistrat live la Casa Tineretului din Timişoara şi au avut loc o serie de spectacole televizate: la Facultatea de Fizică atomică de la Măgurele / Bucureşti sau la Club A , împreună cu renumitul grup Song şi Ioan Luchian Mihalea.

Trupa Logic

Trupa „Logic” 

Relaţia dintre Freddy Stauber şi Cezar Costescu, prieteni din liceu, muzicieni talentaţi şi cu personalitate, avea să fie decisivă pentru naşterea “Logic”-ului. Trupa s-a înfiinţat, aproape firesc, am spune, la Lugoj, în vara anului 1983. Şi totuşi, de ce „Logic”? „Când am început la Dinamo, erau doi directori – Grigore şi Floruţ – şi noi ne gândiserăm la un nume foarte abstract, aiurea, Kix sau Fix, ceva de genul ăsta. Îmi amintesc că făcusem şi un afiş mare, unde era anunţată formaţia Kix… Numele era şocant pentru acea vreme, iar directorii au venit şi au zis: <Doamne, nu se poate, cum aşa, Kix, ne batem joc de oameni, trebuie să fie ceva… logic!> Atunci am zis: <dacă trebuie să fie logic, atunci aşa să fie: Logic!> Am râs şi am rămas cu numele ăsta, care chiar a început să ne placă: Logic!” – spune amuzat Freddy Stauber, solistul formaţiei.

Printre cei mai buni rockeri din ţară

“Logicul” îi avea în componenţă pe Cezar Costescu – chitară,vocal; Viorel Târziu- bass, vocal (înlocuit ulterior cu Nandy Wick, de la Şah Mat); Fery Jaszfalvi – baterie şi Freddy Stauber -chitară, vocal. Încă de la prima particpare la festivalurile naţionale de muzică rock, s-au dovedit o trupă redutabilă.

Freddy Stauber-TVR 29-08

La prima apariţie, în 1984, lasă o puternică impresie şi obţin Premiul 3 la Festivalul de muzică rock de la Râmnicu Vâlcea. În 1985, iau Premiul de popularitate la aceeaşi manifestare naţională, iar anul 1986 le aduce consacrarea, cu Premiul 1 la festivalul de muzică rock de la Bacău. “Logicul” este deja un brand : în 1986 îşi adjudecă Marele Premiu şi Premiul pentru cel mai bun chitarist al festivalului, decernat lui Cezar Costescu la acelaşi Festival de muzică rock de la Râmnicu Vâlcea. În paralel, Freddy & Co. se implică într-un proiect unic în ţară: organizarea aproape lunară a galei “Zilele muzicii tinere” la Lugoj, cu invitarea unor formaţii de calibru: “Pro Musica” din Timişoara, “Timpuri noi” din Bucureşti, “Progresiv TM”…

Artist în Germania şi responsabil cu sonorizarea limuzinelor Mercedes

După plecarea în Germania, cântă timp de două luni pe un vas ce făcea ruta Stockholm-Helsinki, apoi este cooptat de Walther Leykauf printr-un prim contract de artist. Acesta, un producător cunoscut de muzică uşoară cu iz folcloristic, i-a impus amprenta stilului său. În 1996, Freddy Stauber devine, pe scenă, Julian Sanders. Sub noul nume de artist înregistrează maxi-CD-ul „Du bist mir nicht nah genug“ cu producătorul şi textierul lui Nicole – Robert Jung, iar martie 1997, alt maxi-CD „Mein Mädchen Maria“, tot cu Robert Jung. În 1998, la Lugoj, consemnăm apariţia casetei „Gânduri“, în colaborare cu radio-televiziunea „Europa Nova” cu piese precum „Culoarea gândului”, “Băieţii de pe strada Bocşei”, “Norul meu” etc. 1999 îi aduce lui Freddy contractul cu Casa de discuri DA- Music şi piese cu Robert Jung ca „Manche Träume sterben nie…“, „Schenk mir noch eine Sommernacht“, „Heiß wie die Sonne in Spanien“, etc. În paralel, continuă înregistrările în studioul său Joy Music din Ehningen şi scoate peste 20 de CD-uri, ultimele alături de fiicele Tephanie, Rebecca şi Vanessa, care-i moştenesc talentul muzical.

Freddy Stauber album Jazz latin

Din anul 2002, Freddy Stauber este responsabil al sistemelor audio de la Mercedes, ocupându-se de managementul calităţii la sistemele audio surround din habitaclul cunoscutelor limuzine germane. Dealtfel, în ediţia din decembrie 2003, revista „Sternstunde” a firmei Mercedez-Benz, i se consacră un interviu pe două pagini, cu titlul „Roy aus dem Gau” – traducerea adaptată fiind „Roy Black din Banat”.

Freddy Stauber albumul Etno

„Freddy este un muzician pur-sânge, cu mult feeling, care caută mereu perfecţiunea în detaliu, cu multă disciplină, aflat întotdeauna în căutarea sunetului, tonului perfect. Îl cunosc ca pe un om blând, cu inimă largă, care are ochi şi urechi pentru tot ce este nou, pentru a se desăvârşi. Un om care preferă discreţia expunerii…, uneori poate prea reţinut. Are o nelinişte creatoare, care îl îndeamnă să se întrebe dacă ce a făcut poate deveni mai aproape de perfecţiune” – aşa ăl caracterizează Roland Hoffmann, producător muzical al firmei „Largo” şi manager de marketing la „Media Sound Art”.

Premiul “Inovaţia anului” oferit de concernul german Daimler AG

Freddy Stauber 1Freddy Stauber a fost premiat în 2013 pentru “Inovaţia anului” în cadrul Concernului Daimler A.G., unul din liderii mondiali în domeniul auto. Prestigiosul premiu i-a fost acordat inginerului lugojean pentru un sistem inovator de sunet, numit High-End 3D-Surround Soundsystem. Sistemul este compus din 24 de difuzoare şi este realizat cu tehnologia Frontbass. Difuzoarele speciale, integrate foarte discret în habitaclu, distribuie sunetul perfect egal la 360 de grade. De fapt inovaţia pe plan mondial se regăseşte tocmai la acest capitol 3D. Sistemul dispune de filtre de sunet digitale şi control al rezonanţei, boxele fiind dispuse câte două în fiecare portieră, în spate şi în plafonul de deasupra scaunelor din faţă. Sistemul va echipa modelele Mercedes Benz din clasa S, dar va fi extins şi alte clase (C şi D) aflate în producţie. Acestei performanţe, revista “Sternstunde” a prestigiosului concern german i-a consacrat patru pagini, cu toate detaliile tehnice.

album Freddy Stauber

Premiul “inovaţia anului” a fost acordat de conducerea Concernului Daimler A.G. colectivului de cinci specialişti responsabil cu sisteme de sunet şi amplificare, din care face şi inginerul Alfred (Freddy) Stauber. „“Sunt foarte mândru de acest proiect început în urmă cu cinci ani şi de faptul că a fost încununat de succes. Premiul Inovaţia Anului a recompensat sistemul audio High-End 3D Surround, la care am lucrat alături de colegii mei. Trebuie să îi numesc, pentru că am conlucrat foarte bine, într-o echipă sudată. Este vorba despre Antonio Acuna, responsabil pentru sistemele de navigaţie şi sunet în cadrul Daimler AG, dr. Oliver Rooks – coordonatorul grupului de cercetare în domeniul sistemelor de sunet şi de inginerii Cesar Ribeiro şi Leif Kreibick, care au dezvoltat sistemul de boxe, filtrarea şi amplificarea sunetului”, ne-a declarat Freddy Stauber în legătură cu această importantă recunoaştere profesională din cariera sa. Sistemul de sunet a echipat noile Mercedesuri din clasa S lansate pe piaţă în luna septembrie 2013.

Chitare semnate de Carlos Santana, Gilmour sau Peter Frampton, în colecţia personală

Freddy ne-a vorbit despre o pasiune mai puţin cunoscută a sa, legată tot de muzică şi anume colecţia de chitare de mare valoare, unele dintre ele inscripţionate cu semnături originale ale unor mari muzicieni precum Carlos Santana, David Gilmour sau Peter Frampton.

403838_141089822671200_459067570_n

Prima chiatră aşzetă în „Hobby raum”, un templu privat al muzicii

„În momentul de faţă, am peste 20 de chitare. Toate sunt de valoare, chiar dacă unele au ”doar” valoare sentimentală. De exemplu, păstrez şi acum chitara Romanţa de producţie autohtonă – fabricată la Reghin. Este prima chitară cu care am cântat la lugoj. Am cumpărat-o de la magazinul Muzica de pe malul Timişului, era la parterul Palatului Bejan. Este o chiară-nostalgie, prima pe care am aşezat-o într-o încăpere specială, la mine acasă, şi pe care o numesc hobby-raum. E un fel de templu al meu, unde cânt, repet, compun, am şi o canapea pe care mai aţipesc acolo”, spune muzicianul.

Fenderul cu care a cântat la „Stelele”, la loc de cinste

Tot din perioada românească, Freddy păstrează primul său Fender, o chiară valoroasă nu numai prin vechime, ci şi pentru faptul că face parte dintr-o serie limitaă, produsă în japonia, în perioada în care firma americană pornea să cucerească piaţa orientală. „Altă chitară de care mă leagă multe amintiri frumoase este un Gibson SG Standard, cu care am cântat la Timişoara alături de trupa Stelele. Este o piesă veche, vintage, cum se spune, din anul 1983 şi reprezintă exact copia 1:1 a instrumentului lui Angus Young de la AC/DC. E mai mult o piesă de colecţie, cânt foarte rar pe ea”, arată Freddy.

1801280_555349391245239_4060513134780952886_o

Chiară primită în dar de la Peter Frampton

Cea mai valoroasă chitară din colecţie este cea primită în dar de la marele chitarist Peter Frampton, autorul celui mai bine vândut album live din istoria SUA: „Este o chiară Gibson, care face parte dintr-un lot restrâns, de numai 1.000 de exemplare produse şi am primit-o în dar la un concert al său, când a oferit publicului trei dintre chitarele sale”, precizează artistul lugojean, care adaugă pe lista achiziţiilor „un PRS – Paul Reed Smith, cu semnătura lui Carlos Santana, pe care am comandat-o din seria cu semnătura originală a acestuia. Alta,  după care am aşteptat foarte mult, este un Tom Anderson – fost maestru la Fender – care acum lucrează pe cont proriu, undeva în California, şi face cam 200 de chitare pe an. Eu îi spun chiară clinică, pentru că are un sunet precis, „chirurgical”, poate prea curat, după gustul meu. În fine, mai am un Fender cu semnătura lui David Gilmour de la Pink Floyd. Este tot o chiatră veche, la care am făcut câteva modificări, pentru că n-am putut să mă obişnuiesc cu tastele foarte subţiri, de tip spaghetti. Aş fi vrut să cânt cu ea la English Pub acum în august, dar nu am adus-o pentru că nu m-am obişnuit destul cu ea”.

După 40 de ani de muzică, preferă tot vechile Fender

Colecţia lui Freddy mai cuprinde o ES Gibson – chiară semiacustică cu semnătura lui Joe Pass, un bass cu celebra marcă Ibanez, o Art&Luthery canadiană, din lemn de cireş sălbatic şi una din cele mai valoroase chitare acustice ale momentului, un Taylor realizat din lemn special din America de Sud. Chiar dacă are în colecţie chitare de clasă, precum Gibson sau Ibanez, preferatele lui Freddy rămân şi acum, după patru decenii de muzică, vechile Fender, care se pliază cel mai bine pe personalitatea sa artistică.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Older Posts »