Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘cultura Lugoj’ Category

Amintirile se pierd, odată cu oamenii pentru care ele sunt relevante. Şi totuşi, se întîmplă ca textele scrise de mână să fie redescoperite şi, odată trecute pe computer, să aibă o nouă viaţă. Ca şi vinul, sunt mai valoroase, cu cât sunt mai vechi. Acestea au fost gândurile care mi-au trecut în minte la redescoperirea celor zece foi ministeriale pe care am transcris (de pe reportofon!) un interviu luat rockerului lugojean Öcsi Egri, cu ani buni în urmă, la Lugoj, în ambianţa tihnită de la “Taifasuri”… Transcrierea amintirilor fostului chitarist şi vocalist de la „Betta”, prima trupă lugojeană de anvergură naţională, este exactă, fără modificări, lăsând cititorului plăcerea să descopere spontaneitatea dialogului şi să ierte eventualele feste… inerente ale memoriei!

Öcsi Egri – amintiri cu “Betta” şi rock-ul lugojean de acum o jumătate de… secol

(anii de vârf)

Am fost prezenţi la Galele Muzicii Rock Româneşti, printre alţii Petre Magdin a organizat filmarea asta şi am avut atunci câteva apariţii la televiziune.
Anii ’78 – ’79’ au fost anii de vârf ai trupei Betta, în ’80 am ajuns la mare, iar din ’81 am făcut nenumărate turnee cu formaţia Carusel. Practic, ei nu cântau, cântam numai noi. Ei aduceau numai sculele şi stăteau la pupitru, la lumini, Mişu Ciuchitu cu ceilalţi. Noi am cântat în turneele astea peste tot în ţară. În toamna lui 1980, Alioşa şi Boiţa au fugit, s-au stabilit în Germania, şi aşa s-a terminat perioada noastră de glorie la Betta.

Ocsi Egri
Betta a fost o trupă cu trei chitare, lucru rar pe atunci, inspirată de banduri precum Kansas sau Boston. Formaţia de pornire a fost cu Tibi Roşu, cu Alioşa Börcsök, la bass era Cornel Negruţiu (care îmi amintesc că lucra pe atunci la Cooperativa Munca, la atelierul mecanic) şi fratele lui cel mic, Doru Negruţiu, care cânta la chitară armonie. Tibi Roşu cânta la chitară solo, iar Alioşa, la bass. Mai târziu, l-au luat pe Viorel “Vio” Friedmann şi asta a fost “original Betta”. Eu pe vremea aceea eram la Stelele şi, mai târziu, am trecut şi eu la Betta.

Am mai cântat la Sonor, prin 1976. Era o trupă lugojeană, din care mai făceau parte Lucian Ciuchitu, la trombon, Puiu Pichler – trompetist şi organist, Nicu Enache, care a decedat între timp, era toboşar, iar Miki Creţu, care s-a dus şi el, cânta la saxofon. Acesta era fratele lui Flori Creţu, de la Romanticii. Din trupă mai făceam parte eu şi Mircea Bălan, la bass şi vocal, ca şi mine.

(„Motown” de Lugoj)

Asta era prin ’76-’77, când era la modă stilul ăsta de funk – mezzoforte, cântat de Ottis Reding, stilul Motown. Am încercat şi puţin Motown, în stilul Stevie Wonder sau Chicago.

Revenind la Betta, eu am avut puţine piese acolo. Pot aminti “Opriţi pământul, să cobor” şi “Sara”, pe textul lui Octavian Goga, marele succes de la Sala Palatului.

Cu Betta repetam la Casa de Cultură, unde Ioan Cojocaru ne pusese la dispoziţie o încăpere. E vorba de Casa de Cultură a Municipiului, cu care am avut o colaborare excelentă. La Festivalul Naţional Rock din ’79, de pildă, am avut costume din recuzita teatrului. Am făcut atunci un show foarte fain la sala palatului – nu chiar la nivelul formaţiei Kiss, dar ceva asemănător, cu haine interesante, de epocă… Astea le-am primit cu ajutorul teatrului din Lugoj.
Apariţii TV n-am avut decât cu Betta, dar la radio piesele noastre mergeau tot timpul. Aveam multe înregistrări, pentru că eram cunoscuţi în ţară.

Iar cu Stelele, cu Crăciuneştii în echipă (n.r. – fraţii Puiu şi Roland Crăciunescu) am avut o singură apariţie la TV. Aranjaseră la Timişoara – Lucian Bureriu şi Valeriu Perciun – un scurt clip video cu o piesă care îi aparţinea lui Puiu Crăciunescu. După mine a venit Freddy Stauber şi atunci Stelele au mers pe un stil puţin schimbat.

(revine la Betta)

Vio Friedmann era un personaj care compunea foarte harnic, era foarte prolific, şi nu numai pe profilul muzicii electronice. Se putea asemăna cu Elton John, în sensul că era un pianist nu foarte tehnic, dar ştia să se acompanieze foarte solid, foarte spectaculos şi avea o voce senzaţională.

(referitor la poziţia fruntaşă în topurile revistelor “Flacăra” şi “Săptămâna”)
Cel mai mare succes a fost “Balada celor trei haiduci” – textul îi aparţinea lui Dan Diaconescu din Lugoj, mai târziu am înţeles că a ajuns judecător undeva prin Timişoara, apoi “Graiul pâinii” – pe text de Octavian Goga. Astea două piese au fost adevărate hituri pe plan naţional, în ’78 – ’79. Balada celor trei haiduci a stat pe locul I şase luni (!), iar “Graiul pâinii” a fost “number one” timp de două luni.

(întâmplări aşa, mai haioase…)

Am fost la Bucureşti cu autobuzul pe Bulevardul Magheru şi Boiţa (Alexandru Boian Perin), chitaristul nostru, a văzut o fată drăguţă, s-a dat jos din mers şi s-a dus drept la ea. Interesant este că s-a căsătorit cu această fată drăguţă, pe numele ei Constanţa, din… Bucureşti. Întâlnirea asta a lor a fost chiar interesantă!

Apoi, la Festivalul de Rock de la Rm. Vâlcea din 1978, marele chitarist Sorin Tudoran de la Cromatic a venit la noi la hotel. Ne-a chemat pe toţi chitariştii care am fost acolo, ca să ne dea nişte note, nişte calificative. A ieşit o chestie foarte interesantă, am râs, am ţinut fiecare câte un mini concert. A fost foarte plăcut acel moment! Am cântat eu, Boiţa şi toţi chitariştii din festival. Cel mai bine a ieşit până la urmă Sorin Chifiriuc de la Iris, adică el i-a plăcut cel mai mult, ca şi chitarist, lui Sorin Tudoran. Mie mi-a zis că sunt un “vulpoi” – îi cântasem introducerea de la “Lazy” a lui Deep Purple, care este aşa, o piesă mai swing, nu ecste chiar rock. Iar Tudoran mi-a zis: Öcsi, tu eşti un mare şmecher!

(ce fac în acest moment foştii componenţi ai trupei, stabiliţi în Germania?)

Viorel Friedmann face muzică pentru o şcoală privată de dans – “ballroom music” şi scrie piese multe, face şi “easy listening”. Este o muzică de nişă, o muzică de ambianţă.

Eu cânt cu o trupă de şapte inşi din sudul Germaniei, se numeşte Tom Wilde Süde, s-ar putea traduce “sudul sălbatic al lui Tom”, după numele solistului nostru, Thomas. Trupa e între rottweiiler, oraşul care a dat numele renumitei rase canine, şi Stuttgart.

Mai cânt într-o trupă “Cover band ZZ Top”, unde suntem patru inşi şi cântăm doar hiturile ZZ Top. Sunt toţi cam de vârsta mea şi ne simţim tare bine, atât pe scenă, cât şi la repetiţii.

Am trecut de 60 de ani şi mă consider un om împlinit din punct de vedere muzical. Zilnic, cânt cam două ore la chitară.

Dacă mă uit înapoi la zilele petrecute la Lugoj, pot spune că Betta a fost cea mai bună trupă a anilor ’60 – ’70. Nu o poţi compara nici cu Stelele, nici cu Sonorul, deşi poate din punct de vedere muzical şi aceia au fost foarte buni. Dar Betta s-a impus prin dinamica rock-ului pe care îl interpreta, am cântat, nu aş spune neapărat “dur”, dar am avut grijă ca lucrurile să sune simplu, curat, nu ne complicam, iar asta a fost foarte bine.

(ce scule aveaţi?)

Aveam scule italieneşti. Staţii, se găseau pe tuburi, care e drept că nu sunau ca Marshall. Chitarele erau Gibson, le cumpăram din străinătate. Se schimbau mărci (n.r. – moneda vest-germană) le dădeam la cineva cunoscut, plăteai la bancă şi în două-trei luni primeai instrumentul de la diferite firme. Erau de exemplu Carelli din Italia, iar în Freiburg îl aveam pe un tip de origine poloneză, Eugen Gemm, care livra scule în Blocul de Est. sculele erau acceptabile, chiar bune pentru perioada aceea.

(cum aţi defini sound-ul Betta?)

Era o preocupare în a găsi o legătură cu muzica arhaică românească. Am spus arhaică, nu populară, adică muzica veche, aşa cum făcea şi Nicu Covaci de la Phoenix. El. De la rock, s-a apropiat foarte mult de stilul “Jethro Tull”, tot muzică arhaică, muzica celtică din Irlanda. Noi însă nu am renunţat la izul de rock tradiţional.

(încă o dată, despre trupa standard)

Era Alioşa Börcsök cel care a descoperit numele trupei, care vine de la numele latin “Betta Splendens”, al unui peştişor de acvariu, bătăios din fire. Lui Alioşa i s-a alăturat Tibi Roşu. Ei au fost baza trupei. Aşadar, Alioşa la tobe, Tibi Roşu la chitară, Vio Friedmann la oragă, Cornel Negruţiu la bass, Doru Negruţiu la chitară armonie şi vocal. Mai tîrziu am venit şi eu, dar cântam, sporadic alături de ei. Îmi amintesc că în 1972 am cântat la Timişoara, la Ada Marinescu şi am avut mare succes cu Betta. “Clasicii” cântau la Lira, iar noi cântam la Ada marinescu, la “Şari neni”. Repet, am avut mare succes, dar eu mai plecam la Mondial, unde am cântat doi ani, mai plecam la Stelele, veneam iarăşi înapoi.

Iar în ’78, a ”explodat” treaba, când Alioşa l-a găsit pe Boiţa şi am intrat şi eu fir, l-am adus şi pe Walter Megerle, chitarist, tot din Lugoj… Singurul membru ne-lugojean al trupei a fost Alexandru Perin Boian sau ”Boiţa” – din Timişoara, sârb de origine.

Să nu uit de un om foarte important – Lucian Ciuchitu, care cânta la flaut şi la clape. Deşi era un foarte bun muzician, el a acceptat acest rol, să-i zicem ”secundar”, pentru că noi nu ne prea bazam pe aceste instrumente de fond, de „back tracking”. Nu am avut fete în trupă, nici măcar backing vocals, pentru că Betta a fost concepută ca o formaţie bărăbătească, în stilul Doobie Brothers, poate Kansas sau Boston.

(concertul de la Sala Palatului)

La concertul de la Sala Palatului, s-au vândut 4.000 de bilete. Lumea a primit fluturaşi cu numele trupelor care participau la festival şi a trebuit să voteze trupa favorită şi să pună biletul în urnă. Noi, din 4.000 de spectatori, am avut 1.800 de voturi, formaţia Roşu şi negru, cu Dida Drăgan, Liviu Tudan, chitaristul Florin Ochescu şi toboşarul Doru Vintilă de la Phoenix au luat 1.100 de voturi, 700 a luat irisul şi Ladislau (Laci) Herdina a luat vreo 80 de voturi, el scuzându-se la public că nu a avut decât o lună să se pregătească. Iar noi chiar ne pregătisem o lună! I-am zis atunci – Laci, nu-ţi mai cere scuze! Publicul nu trebuie să ştie ce ai făcut tu înainte.

A consemnat, Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

Time Machine – Lugoj,Galeria ProArte martie 2010, lansare Liliana Popescu Bîrlan – “Construcţia Uniunii Europene” , Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009 (foto Adriana Weimer).

Cristi lansare Liliana Popescu Lugoj

Conferenţiar universitar dr. Liliana Popescu, lugojeancă de origine, este vicerector la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din Capitală şi Founding Editor la ”The Romanian Journal of Society and Politics”. Liliana Popescu este abilitată pentru a conduce doctorate în științe politice – relații internaționale. A obținut un doctorat în Marea Britanie (Ph.D., Universitatea din Manchester, 1996). A fost consilieră a Ministrului Afacerilor Externe Andrei Pleșu (1998-1999). A publicat, printre altele, lucrările: Individual Freedom and Political Manipulation (engleză, Ed. Politeia: 2003), Politica Sexelor (Ed. Maiko: 2004), Construcția Uniunii Europene (Ed. C.H.Beck: 2009).

Read Full Post »

Time machine – Teatrul de Stat din Arad (Teatrul Clasic “Ioan Slavici”) – vineri, 14 noiembrie 2014, ora 16 – prima lansare a volumului meu “Zece pentru Lugoj”, la invitaţia distinsului scriitor Gheorghe Schwartz, lugojean adoptat de… Arad. Alături de scriitorii lugojeni, au participat actori, profesori şi studenţi, precum şi membri ai Cenaclului literar “DN literar” al revistei culturale “Arca” din Arad. Scriitori: Vasile Dan, Ion Matiuţ, regretatul Gheorghe Mocuţa, Lucian Mocuţa, Lucia Cuciureanu. Gheorghe Schwartz, Constantin Deheleanu şi alţii (Arad); Ion Oprişor, Adriana Weimer, Cristian Ghinea, Nicolae Silade, Simion Dănilă, Dan Floriţa Seracin, Remus Valeriu Giorgioni (a vorbit la lansare), Mircea Anghel, Ionel Panait, Georgia Miculescu, Ela Iakab (Lugoj). Evenimentul a mai cuprins alte lansări şi prezentări de carte. Eu am mai adus “Scrisori din Republica Utopia”, cartea mea din 2006.

 

 

Read Full Post »

Ioan Cojocaru, angajat în anul 1967 la Casa de Cultură Raională din Lugoj, este un veteran al Ansamblului „Lugojana”, de numele căruia se leagă înfiinţarea formaţiei de dansuri şi a ansamblului, la care s-a adăugat taraful de instrumentişti deja format. El îşi aminteşte începuturile formaţiei lugojene, povestind cu sinceritate şi despre lucrurile bune, dar şi despre impunerile şi restricţiile din epocă.

„În 1963, câţiva muzicanţi, în majoritate de la Măguri, formaseră un nucleu de instrumentişti, care era mai mult un taraf şi câţiva solişti vocali. Dintre aceşti solişti vocali o amintesc pe Viorica Ciurescu, Ica Ciurescu, aşa cum e ea cunoscută, care era una din promotoarele acestui grup, alături de Cătălina Drăghiţă, Persida Iovan şi alţii. Formaţia de dansuri şi cea de ansamblu le-am format eu, în 1967, când am fost angajat la Casa de Cultură a municipiului Lugoj, pe atunci Casa Raională de Cultură”, ne-a declarat Ioan Cojocaru.

DSC_0012

Ideea era să se pună pe picioare un ansamblu de „cântece şi dansuri populare” care să fie la înălţimea celor două formaţii etalon ale culturii lugojene – Corul „Ion Vidu” şi Teatrul Popular, a căror faimă trecuse dincolo de graniţele ţării.

Buluc la preselecţie! Artiştii amatori erau scoşi din producţie sau de la ore

Ioan Cojocaru îşi aminteşte că, în acel an 1967, cu sprijinul regretatului Socol Ianculovici, dirijorul ansamblului şi a profesoarei de canto Claudia Gâlea, s-au tipărit afişe şi fluturaşi pentru preselecţie, care au avut un ecou mult peste aşteptări, atât în şcoli, cât şi în fabrici. Dincolo de interesul firesc al lugojenilor pentru iniţiativă, mai erau şi alte motive: elevii erau scoşi de la ore cu acordul profesorilor, iar cei din fabrici veneau la repetiţii fiind „scoşi din producţie”. Adică, în timpul lucrului, mergeau la dansuri, fără ca salariul să le fie acceptat. În aceste condiţii, preselecţia a avut un succes monstru! Aşa se face că, la un moment dat, „ansamblul de instrumentişti era de 30 de muzicanţi, aveam şi instrumente precum ţambal, nai, contrabas.

DSC_0009

Soliştii vocali erau vreo 20, iar la partea coregrafică aveam la început 12 perechi de dansatori, cu vârste cuprinse între 15 şi 25 de ani”, spune dl Cojocaru, care a şi dat numele ansamblului: „Ansamblul de cântece şi dansuri populare Lugojana, al Casei Raionale de Cultură Lugoj”. Aşadar, la succesul viitorului ansamblu „Lugojana” au participat din plin întreprinderi precum Filatura de Mătase Naturală (FMN), „Mondial” sau ITL, dar şi liceele oraşului.

Fără colinde, fără texte religioase!

De-a lungul anilor, „Lugojana” a luat locul I (în 1983), II şi III la festivalul Naţional „Cântarea României”. Pe de o parte,”organele de partid şi de stat” sprijineau financiar activitatea culturală, însă existau impuneri la nivelul textelor, care erau foarte atent „piepteneate”. Ioan Cojocaru ne declara „sincer vă spun, textele erau atent selectate de către subsemnatul şi conducerea instituţiei, dar şi de alţi… tovarăşi, de la alte niveluri. Repertoriul era pus la punct încă din momentul în care un interpret venea cu o un cântec nou. Erau evitate cu orice preţ cântecele cu subiect religios, orice referire la Iisus sau Maica Domnului. Pe timpul lui Ceauşescu, nu erau spectacole de colinde, Moş Crăciun se numea Moş Gerilă, iar cântările de Anul Nou erau trase la calapod”. În schimb, erau permise obiceiuri precum capra, buhaiul, etc., tot ce nu deranja prin text.

„Folclorul nou”, o altă formă de pervertire a folclorului

Mai mult, în anii ’80, pe lângă restricţiile ştiute, au apărut noi impuneri. Acestea priveau introducerea în repertoriu a pieselor de folclor nou, care vorbeau despre bădiţa care ară cu tractorul, despre brigadierii fruntaşi, despre combine şi avantajele cooperativelor agricole de producţie. Era o pervertire gravă a spiritului folclorului românesc, însă, cu tact, la Lugoj ea a fost ţinută la un nivel scăzut. „Este adevărat, am făcut concesii, că aşa erau vremurile, însă am păstrat întotdeauna folclorul neaoş românesc. Nu erau impuneri directe, însă era un fel de autocenzură. În ce ne priveşte, am evitat pe cât am putut acest aşa-zis folclor nou, în schimb am adăugat, cu sprijinul unor coregrafi dinTimişoara, dansuri tematice. Acestea erau ilustrarea unor obiceiuri de la sat prin dans – hora, secerişul, dragostea între tineri etc. îmi amintesc că am pus la punct un astfel de dans tematic foarte reuşit – „La fântână”, la care am lucrat foarte mult.

„Totul trecea pe la Camera 22”

Desigur, valoarea instrumentiştilor, a soliştilor vocali şi a dansatorilor de la „Lugojana” ar fi fost mult mai bine pusă în valoare, dacă, pe lângă turneele din ţară şi pariţiile la Cântarea României, ar fi putut ieşi mai des şi peste hotare. „Îmi amintesc că fusesem cu teatrul în anul 1982 la Festivalul de la Londra, unde am prezentat <Nevestele vesele din Windsor> pe scena de la Questor’s Theatre. Teatrul nostru a primit atunci premiul pentru regie al acestui festival internaţional, unde au mai participat trupe din Suedia, Ungaria şi ţara gazdă – Anglia. Înainte de plecare, am fost chemat la Camera 22, cum i se spunea, adică la Securitate. Acolo s-a decis cine merge şi cine nu, cine ar fi tentat să fugă, cine nu prezintă încredere, cine are rude în străinătate”, se confesează Cojocaru.

DSC_0005

„Cel mai trist lucru este că, în 1983, când am plecat în Iugoslavia, ţară socialistă pe vremea aceea, trierea la Camera 22 a fost la fel de dură. Nu s-a făcut diferenţă că plecăm în Anglia, la Londra sau în Voivodina, la Novi Sad şi Vârşeţ. Conta doar că plecam afară şi răspundeam pentru eventualii rătăciţi pe acolo”, adaugă el. Din perspectiva timpului, toate aceste vremuri par foarte departe şi de neînţeles, dar ele au marcat atunci destine.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

La începutul anilor ’90, în una din turlele bisericii cu două turnuri, a fost făcută, din întâmplare, cea mai mare descoperire care vorbeşte de trecutul Rugii şi al breslelor: steagul Corporaţiei Cojocarilor, datând din 1893 şi o eşarfă cu dantelă ce consemna donaţia către biserică, din acelaşi an. Steagul, de mari dimensiuni, e lucrat din mătase şi are o emblemă din piele de căprioară care reprezintă doi lei şi o masă de cojocărie.

Breasla Cojocarilor era una din cele mai puternice bresle lugojene şi îl avea ca patron pe Sf. Ilie. Cojocarii, care au făcut importante donaţii Bisericii ortodoxe (baldachine, prapuri, candelabre, icoane) se numărau printre cei mai generoşi sponsori ai Rugii.

DSC_0842

Prima breaslă înfiinţată la Lugoj a fost cea a Olarilor, în 1746, iar în 1893 a fost sfinţit steagul Cojocarilor, păstrat într-o ramă specială la sediul Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj. Din acelaşi an, 1893, datează şi eşarfa Naşului Rugii Lugoene, conservată şi ea în mini-muzeul amintit. Este o eşarfă de mătase albastră, pe care sunt trecuţi cu litere aurii naşii Rugii din 1893: Lupu din Buchin şi soţia.

steag argasitori 1909

Tot acolo se găsesc steagul Breslei Argăsitorilor din 1909 şi eşarfa Breselei Argăsitorilor, din 1930. Asocierea Măiestrilor Argăsitori s-a înfiinţat la Lugoj în 1906, după cum arată ziarul de epocă „Drapelul”, pus la dispoziţie de cercetătoarea Patricia Manea, cea care a consacrat studii interesante simbolisticii de pe aceste vechi steaguri.

Eşarfele amintesc că meseriaşii erau susţinătorii financiari ai Rugii Lugojene (Mihail Bejan, membru al celebrei familii lugojene, spune că prima ediţie a Rugii s-a ţinut la 1854, prilej cu care s-a adunat „toată poporimea oraşului”).

Vasile Belintan

Alte steaguri, ale Măcelarilor şi Agricultorilor (ambele din 1932) precum şi drapelul Clubului de Fotbal „Vulturii” (din 1921) se află la Muzeul de Istorie, Artă şi Etnografie. Meseriaşii lugojeni se conduc şi acum după acelaşi statut, care datează din anul 1884. Corporaţia Meseriaşilor are în prezent 186 de membri şi este condusă de dl. Vasile Belinţan – foto. (Cristian Ghinea, pentru blog)

Read Full Post »

Profesorul emerit Nicolae Ghinea s-a născut la Poiana Mare (judeţul Dolj) în 4 august 1938 (tatăl, Ghinea P. Mircea; mama, Maria, născută Pădureanu). A îmbrăţişat cariera didactică şi a petrecut 44 de ani la catedră. Prozator şi publicist, s-a legat de viaţa spirituală a municipiului Lugoj. La doar 36 de ani, a obţinut cel mai înalt grad didactic, cel de profesor emerit (30 iunie 1974). La ora actuală, este singurul dascăl din Lugoj care deţine acest grad didactic. De azi, profesorul emerit Nicolae Ghinea devie octogenar. La mulţi ani!

A urmat cursurile Liceului Pedagogic din Craiova (1952-1956) şi Facultatea de Filologie, secţia Limba şi Literatura Română, Universitatea Timişoara (abs. 1970).A fost director al Şcolii Generale nr. 6 din Lugoj timp de aproape 22 de ani, atât înainte, cât şi după 1990 (1972-79, 1984-1989, 1994-2000). Ales în fruntea Societăţii de Ştiinţe Filologice – filiala Lugoj (1976 – 1980), a reprezintat mişcarea literară la sesiunile naţionale de la Lugoj, Timişoara, Bucureşti, Braşov, Constanţa. A colaborat cu studii, articole şi texte literare la “Tribuna” Cluj, “Cuvinte româneşti” şi “Banat” Lugoj, “Tibiscus” Uzdin (Banatul Sârbesc) etc.

Prof em Nicolae Ghinea

Lansare de carte Nicolae Ghinea – despre Eugen Gangan, în cadrul Festivalului internaţional „Lugoj Clasic” ediţia a II-a, 2017

Debutul publicistic a avut loc în 1975, cu un eseu pe marginea simplificarii programelor şcolare, în revista „Tribuna” din Cluj. Debutul editorial – cu volumul „Calendar de suflet”, (1998) – publicistică. A iniţiat şi condus revista „Cetatea Şcoală”, din care au apărut 16 numere în perioada martie 1995 – decembrie 1999.

DSC05519

Cinci ani la rând, a publicat în săptămânalul lugojean „Redeşteptarea” articole de literatură. Rubrica intitulată „Calendar de suflet” care a însumat aproape 300 de ediţii, a fost urmată de o alta, „Limba noastră cea română”. Din 2015, a reluat şirul rubricilor permanente în săptămânalul „Redeşteptarea”, de această dată cu o rubrică dedicată limbii române corecte, în cadrul paginii de educaţie. Timp de peste cinci ani, a avut o emisiune radiofonică de cultivare a limbii, intitulată „Rosturi şi rostiri”. La acelaşi post de radio (Europa Nova Lugoj) a prezentat, timp de un an, substanţa unui roman dedicat marii gimnaste lugojene Alina Goreac.

DSC05525

A publicat următoarele volume: Calendar de suflet, [publicistică], Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 1998; Calendar de suflet, II, [publicistică], Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 1999; Calendar de suflet, III, [publicistică], Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2000; Stilistica în şcoală, [lucrare de specialitate], Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2000; Calendar de suflet, IV, [publicistică], Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2001; Eugen Gangan – omul şi actorul, [volum biografic], Lugoj, Editura Nagard, 2002; „Mărinaş”, [roman], Lugoj, Editura Nagard, 2005; Mărinaş – un nou zbor [roman], Lugoj, Editura Nagard, 2007; Mărinaş – viaţa ca o paradă (2009) [roman], Lugoj, Editura Nagard, 2009; Insomnambulisme [proze], Lugoj, Editura Nagard, 2010; Funambulisme (2014) „Nagard” Lugoj. [proze], Lugoj, Editura Nagard, 2014, Eugen Gangan – omul şi actorul, 50 de ani sub luminile rampei ed. II [volum biografic], Lugoj, „Vera” roman, Partoş 2016, Editura Eurostampa Timişoara, 2017, „Probleme de istorie şi critică literară – Tribuna 1960 – 1965”, Editura „Partoş”, Timişoara, 2018. Acest volum marcehează cei 80 de ani ai autorului şi debutul său publicistic, în prestigioasa revistă „Tribuna” de la Cluj.

Foto Ghinea Nicolae BUNA

La apariţia revistei „Cetatea şcoală”

Referinţe în volume : Aquilina Birăescu, Diana Zărie: Scriitori şi lingvişti timişoreni (1945-1999). Dictionar bibliografic Editura Marineasa, Timisoara, 2000,.; Constantin Buiciuc, Oglinda lui Narcis, II, Timişoara, Editura Marineasa, 2001, p. 87; Marius Sârbu, Simion Todorescu, Scriitori lugojeni, Timişoara, Editura Mirton, 2002, p. 97 – 104.

Nicolae Ghinea 1

2004 – lansare de carte la Universitatea Europeană Drăgan din Lugoj

Referinţe în periodice : Corin Jianu „Recurs la morală – Mărinaş, o viaţă cu sufletul la gură” Banat nr 11, an IV, noiembrie 2007, p. 20 ; Corin Jianu „Mărinaş, viaţa ca o mărturie de credinţă” „Banat”, 2009, nr 8 (68), p.6, Livius Petru Bercea „Nicolae Ghinea şi discreţia gesturilor culturale”, „Renaşterea bănăţeană” / „Paralela 45” , nr. 6611 octombrie 2011, p. 7; Zeno Magheţiu „Despre un calendar de suflet” Cuvinte româneşti an I, nr. 2, 2002, pagina 5; Dorin Murariu „Fluxul memoriei” Redeşteptarea 527, 28 VI – 4 VII 2001, p.11, Dorin Murariu „Trecut-au anii…” Redeşteptarea nr 504 18-24 ianuarie 2001, p.11, Dorin Murariu „Sufletul cultural” Redesteptarea 394 10-16 XII 1998, p.11, Dorin Murariu „Omul şi actorul” Redesteptarea nr 599 21-27 XI 2002, p.11 Constantin Buiciuc „”Itinerar aleatoriu printre valorile culturii române” Redesteptarea 473 15-21 VI 2000 p11, laurenţiu Nistorescu – „Despre Tribuna, de la tribuna istoriei”, „„Renaşterea bănăţeană” / „Paralela 45” , marţi 3 iulie 2018, p. 8.

Read Full Post »

La 16 iulie 2018 a trecut în eternitate părintele Constantin Târziu, fiu al comunei Belinţ şi rector al Bisericii Ortodoxe Române din Paris.

A murit părintele Constantin Târziu, rectorul Bisericii Ortodoxe Române din Paris. Incredibila aventură a vieţii sale a cuprins exilul, disidenţa, dar şi împlinirea destinului de păstor al sufletelor ortodocşilor români din capitala Franţei. Plecat în lumea mare de lângă Lugoj, din Belinţ, s-a întors la obârşie, după 35 de ani petrecuţi în Occident. Alături de soţia sa franceză, Catherine, a mai trăit în pace trei ani în pitoreasca aşezare timişeană.

Paranteze deschise TEN TV impreuna cu p Constantin Tarziu

A murit părintele Constantin Târziu, rectorul Bisericii Ortodoxe Române din Paris. La sfârşitul lui ianuarie 2016, în studioul Ten TV, îmi povestea incredibila aventură a vieţii sale. Odihneşte în pace, părinte !

Realizarea vieţii sale a fost restaurarea bisericii româneşti din Paris. Biserica – monument istoric “Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail”, a cărei piatră de temelie a fost pusă la 1374, a fost restaurată prin strădaniile părintelui Târziu cu bani proveniţi de la Statul Francez, Preşedinţia României şi nu în ultimul rând, de la enoriaşii din capitala Franţei.

Remarcabil, restaurarea Bisericii “Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail” a primit Premiul III pe ţară din partea Patrimoniului Monumentelor Franceze. “Este o restaurare considerată unică în Paris, având în vedere că şi la interior s-au restaurat picturile din secolele XVII-XVIII şi vitraliile din secolele XVIII-XIX”, spunea cu acel prilej părintele Târziu.

În total, la acea oră, se investiseră pentru restaurare nu mai puţin de 980.000 de euro, dintre care Statul Francez a contribuit cu 300.000, iar Preşedinţia României a oferit 57.000 de euro. Ulterior, Departamentul pentru Monumentele Istorice din Franţa a oferit încă 38.000 de euro pentru lucrări, devizul ridicându-se la 100.000 de euro.

Constantin Tirziu 2

 

„Suntem foarte bucuroşi că am reuşit, plec de la Paris împăcat”, spunea părintele Tărziu.

În 2015 a revenit la Belinţ, unde a adus, pe bucăţi, o casă maramureşeană autentică, realizată sută la sută din lemn şi veche de peste 100 de ani! Astăzi, casa părintească a părintelui Târziu împarte curtea cu cea maramureşeană, ca dovadă postumă a respectului pentru tradiţie care i-a ghidat viaţa. Odihnească în pace! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Older Posts »