Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2015

Concursul internaţional de pian „Clara Peia” de la Lugoj, denumit în mod impropriu „euroregional” (şase participanţi veneau din Statele Unite ale Americii), a fost, fără urmă de exagerare sau de „patriotism local”, evenimentul nr. 1 muzical al momentului în România. Ca să folosim un termen muzical, ediţiile de până acum au decurs într-un crescendo susţinut şi spectaculos. DSC_0209Ediţia din acest an a avut la start peste 130 de concurenţi din şase ţări – România, Franţa, Elveţia, SUA, Republica Moldova şi Serbia, plus un juriu de prestigiu în care, alături de şcoala de Muzică „Filaret Barbu” şi Uniunea Compozitorilor din România, au fost reprezentate Academia de Muzică din Berlin, prin prof. dr. Vanda Albotă, Conservatorul din Argenteuil – Paris, prin pianista Dana Paul Giovaninetti, Cetăţean de Onoare al Lugojului şi Şcoala de Muzică din Gyula, Ungaria, prin profesoara Katalin Fekete. DSC_0073Încă de la primele acorduri de vineri, ale primilor doi concurenţi, preşcolarul timişorean Mihai Piroi şi basarabeanul Dumitru Bârlădeanu, am înţeles că nivelul din acest an va fi cu adevărat unul înalt. Confirmarea avenit din partea pianistei concertiste Vanda Albotă, preşedinta juriului, care a declarat că a avut o misiune foarte grea în a-i departaja pe tinerii muzicieni. Chiar şi în cazul Marelui Premiu, diferenţa între Christian Pantelei din Chişinău, Republica Moldova şi Andreas Robert Dombos, din Zurich, Elvetia, a fost una infimă. De ce am enumerat aceste aspecte, unele dintre ele deja ştiute? Pentru că în contextul acestui eveniment internaţional de anvergură (chiar… transatlantică, prin participarea micilor instrumentişti americani), eveniment care a strălucit prin excelenţă, autorităţile locale ale Lugojului au „strălucit” prin… absenţă. DSC_0204Primăria Lugoj nu a dat nici un ban acestui concurs, nu a oferit nici un premiu, nu a avut niciun reprezentant oficial la Gala Laureaţilor, nu a oferit niciun spaţiu, festivitatea de premiere având loc în generosul hol de marmură al Universităţii Europene Drăgan. Şi asta în condiţiile în care solicitările venite din partea şcolii de muzică lugojene au fost mai mult decât modeste – suma de 2.000 lei fiind una ultra-rezonabilă şi de bun simţ, iar destinaţia era acoperirea cheltuielilor cu diplomele, programele de concurs şi eventual un banner al festivalului. Este greu de imaginat un astfel de lucru, din moment ce numeroase firme din oraş, persoane fizice, reprezentanţi ai cultelor, partneri media din toate domeniile – presă scrisă, radio, televiziune, au fost nu numai prezenţi, ci au şi acordat premii. DSC_0042După posibilităţi – uneori şi un gest simbolic este suficient – aceste instituţii şi aceşti oameni au demonstrat că la Lugoj cuvântul comunitate nu este o simplă vorbă-n vânt. Să nu fim greşit înţeleşi, n-avem intenţia să generalizăm la nivel de politicieni (de altfel parlamentarul jurist Sorin Stragea a fost prezent şi a decernat cinci premii), ci doar punctăm absenţa din spaţiul public, într-un astfel de moment important, a instituţiilor tutelare, reprezentative ale oraşului: Primăria şi Consiliul local. DSC_0035Pe coperta programului din acest an al festivalului „Clara Peia”, tronează la loc de frunte stema Lugojului frumos colorată, pe care se află şi o liră aurie, simbol al tradiţiei muzicale recunoscute a urbei. Iar mai jos, o listă de parteneri „oficiali”. Sperăm că la anul, Primăria şi Consiliul local să fie mai mult decât atât şi să sprijine concret acest eveniment muzical de excepţie – singurul care ne-a mai rămas în domeniul muzicii clasice, după încetarea Festivalului Internaţional de Canto al Tenorilor – „Traian Grozăvescu”. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Într-o vreme când carnea era o raritate în magazine, la Lugoj se sacrificau zilnic mii de animale. Din păcate, cantitatea enormă de carne pleca din abatorul lugojean peste hotare, la export. Vitele erau duse în camioane frigorifice spre Italia, iar berbecuţii luau drumul capitalei Iordaniei, Amman. După 89, în ciuda încercărilor de resuscitare, abatorul din Lugoj a murit. Astăzi, frumoasa clădire ridicată în 1912, după planurile unui arhitect italian, este o ruină.

Mii de animale, sacrificate zilnic. Imediat după ce treci poarta masivă, de fier forjat, găseşti în stânga aşa-zisa hală de „sacrificări normale”, unde erau tăiate animalele care mergeau la export. În hala dotată cu opt macarale se sacrificau zilnic 150 de capete de tineret bovin – cifră menţinută pe tot cursul anului. Marea majoritate a mărfii era expediată în Italia, şi asta din anii ‘70 până în decembrie 1989. abator distrusAlături se afla hala de animale mici, unde se sacrificau oi şi porci. Berbecuţii (batalii) aveau destinaţia Amman – Iordania, iar ritmul tăerilor era incredibil: 800-850 de capete pe zi! Numărul porcilor sacrificaţi se ridica până la 500-550 zilnic, dar asta numai în perioada când abatorul din Timişoara se afla în remontă, adică în reparaţii. Atunci, echipa de la Lugoj era dublată de măcelarii veniţi de la Timişoara. Abatorul din Lugoj avea 100-110 angajaţi, cu tot cu recepţioneri, contabili etc. Medicul şi cei doi tehnicieni veterinari nu erau angajaţi ai Abatorului, ci ai Direcţiei Agricole Timişoara – Serviciul Sanitar Veterinar. Corpul din mijloc – cel cu ceasul „încremenit” încă din 1968 – adăpostea o cameră frigorifică şi un congelator. Camera frigorifică era un adevărat depozit. Putea stoca 4-500 de animale sacrificate timp de patru-cinci zile, îngheţate într-o atmosferă cu amoniac. Exista şi un congelator cu capacitate mult mai mică, însă aici animalele tăiate erau păstrate atât timp cât era nevoie. Marfa era predată refrigerată.

Selecţie pe criterii… religioase Se făceau şi sacrificări cu regim special. De exemplu, pentru Comunitatea Evreilor din ţară – din considerente religioase, se alegrea doar partea din faţă a animalelor. După examenul sanitar – vetrerinar, reprezentanţii Comunităţii făceau o verifcare suplimentară: introdcuceau mâna în cavitatea toracică a animalelor şi, dacă era descoperită o pleurită sau o pleurezie, animalul era refuzat. Aşa că animelele respecitive beneficiau de control dublu şi aveau aplicate două ştampile. Şi animalele cu destinaţia Iordania erau selectate, în sensul că porcii erau excluşi din start, animalele cu copita despicată fiind considerate impure.

Metode dure de sacrificare. Metodele de sacrificare erau şi ele specifice epocii. Faţă de metodele aprobate azi de Uniunea Europeană, ele pot părea barbare. Animalul era lovit în cap cu o merlină, un fel de tânăcop care avea la celălalt capăt o cavitate pe unde se scurgea sângele. O perioadă s-a practicat şi asomarea (sacrificarea) cu pistol pneumatic, însă s-a renunţat la această metodă în favoarea celei… tradiţionale. După sacrificare, animalul era examinat sanitar-veterinar, mcântărit şi apoi dus la refrigerare. Acolo se hotăra dacă marge la „intern” sau la export. Cele opt macarale din hala principală foloseau şi la jupuire, în lipsa maşinilor de tras. Despicarea carcasei se făcea cu un fierăstraie electrice, amplasate lângă cântar. În fine, ascunsă cumva în spate, lângă fostul IURT, se afla hala de „necesităţi”, unde erau tăiate animalele bolnave – cu pricardită, TBC sau leucoză.

Filtre de protecţie Orice maşină, autoturism, dubă sau camion, care intra şi ieşea de la abator, era dezinfectată. Prin filtrele sanitare treceau şi angajaţii, şi maşinile. Şi azi se mai vede cavitatea de la intrare, care era umplută cu sodă caustică sau formol. În ce priveşte personalul, hainele de stradă erau lăsate la poartă, iar dezinfectarea se făcea tot cu formol. Perioada de „glorie” a abatorului rămâne undeva prin anii 70-80, când erau sacrificate mii de animale. De unde veneau acestea? De la, îngrăşătorii, agromec-uri şi mari ferme zootehnice, precum Racoviţa, Iosifalău, Niţchidorf, Grabaţ etc., însă grosul era adus din gospodăriile proprii. Doar CAP Lugoj avea în anii 80 circa 1.200 de bovine, dar nu pentru carne, ci pentru lapte. La fel, Buziaşul avea 2.000 de bovine pentru lapte, Niţchidorf şi Iosifalău, câte 1.700-1.800. Câte bovine mai sunt crescute azi în aceste centre, se vede cu ochiul liber… Cristian Ghinea

Read Full Post »

Colecţionarul Dan Traian Demeter deţine celebrul „taler de Lugoj” emis în 1562. În anii 1562 şi 1563, la Lugoj a fost bătută moneda de un taler care avea imprimată pe ea stema de atunci a oraşului. Moneda a circulat pe tot teritoriul Transilvaniei, dar şi în Banat, Ungaria, Slovacia şi Croaţia. Decizia de a bate această monedă i-a aparţinut regelui Ioan al II-lea Sigismund, fiul lui Ioan I Zapolya, rege al Ungariei şi Principe al Transilvaniei. Talerii emişi în 1562 şi 1563 sunt numiţi şi „taleri de necesitate”, într-o vreme când Lugojul şi Caransebeşul erau integrate în Transilvania ca oraşe libere. Ele îşi dovediseră loialitatea faţă de Casa Zapolya în luptele sale contra lui Ferdinand I de Habsburg. moneda cu stema LugojuluiLugojenii, aliaţi de nădejde ai Casei Zapolya. Lugojul era apreciat prin trupele de cavalerie de foarte bună calitate cu care a participat la aceste lupte. Regina Isabella, mama lui Sigismund, este cea care înălţase pentru prima dată Lugojul la rangul de „Civitas Reginalis” (oraş regesc). “Stema a fost acordată Lugojului la 7 mai 1551 de către regina Isabella Zapolya şi a fost însoţită de un act emis la Alba Iulia, în limba latină, care se spunea că aşa se răsplăteşte vitejia şi ataşamentul lugojenilor faţă de regină, iar semnul va fi purtat de ei şi urmaşii lor. Diploma respectivă dădea dreptul lugojenilor de a folosi stema pe înscrisuri, documente, steaguri etc., aşa cum cred ei de cuviinţă” – spunea dr. Dan Traian Demeter.

Stema Lugojului seamănă în bună parte cu cea de azi. Într-adevăr, elementul heraldic cu lupul alb, care se înalţă pe două picioare din mijlocul unei coroane, s-a păstrat până şi pe stema Lugojului din ziua de azi, simbolul fiind de altfel unul străvechi. De altfel, partea cu lupul şi cu coroana se regăseşte şi pe „stema mică” a familiei Zapolya. „Talerii cu stema Lugojului se numesc „de necesitate” pentru că au fost bătuţi pe o singură parte, iar între serii există diferenţe, pentru că ştanţele se schimbau foarte repede. Monedele cu stema Lugojului au fost băute la patru monetării din imperiu: Baia Mare, Sibiu, Cluj şi un alt loc, încă necunoscut, din Transilvania. Acest lucru se ştie după semnele imprimate pe monede: două ciocane încrucişate arată monetăria din Baia Mare, două ciocane şi o linie deasupra indică Sibiul, iar un pătrat indică Clujul” – explică Dan Traian Demeter.

catalog coinsCea mai rară monedă cu stema Lugojului are 35 g de aur de 22 carate! Moneda de un taler „lugojean” este din argint, are 37,5 grame şi un diamentru de 3,5 cm. Stemei îi este alăturată inscripţia ISRU – „Ioannes Secundus Rex Ungariae”, adică Ioan al II-lea, Regele Ungariei. Moneda de un taler nu este singura emisă cu stema Lugojului – în cataloage mai fiind specificată o monedă de aur cu valoarea de zece ducaţi. Moneda de zece ducaţi, foarte rară, are 35 de grame şi este realizată din aur de 22 karate. Astfel de monede, în stare foarte bună, sunt cotate la valori cuprinse între 12.000 şi 20.000 de dolari. Preţurile sunt afişate în Catalogul “Gold coins of the world from ancient times” (“Monede de aur ale lumii din timpurile vechi”), care apare în SUA sub îngrijirea lui Robert Friedberg şi este un fel de “Biblie” a pasionaţilor de monede vechi. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Ioan Kunst Ghermănescu s-a născut la Lugoj, la 11 mai 1925. A reprezentat handbalul românesc la cel mai înalt nivel pe plan mondial, ajungând la cote de performanţă greu imaginabile astăzi: două titluri mondiale cucerite şi alte mari trofee la activ.

„Îmi amintesc şi acum cum băteam toaca în Săptămâna Mare de pe o platformă improvizată într-un nuc sau despre primul sport ce l-am deprins de mic – înotul în Timişul atât de drag. Bunica mea Cati, mama mamei mele, avea o adevărată veneraţie pentru rîul acesta. Nu pot uita cum stătea în apă până la glezne şi spunea că „aşa se vindecă de reumatism”. Şi aşa stând pe lângă bunica, am învăţat singur să înot, la început dând din mâini şi mergând cu picioarele pe fundul apei, iar apoi dintr-o dată nu am mai simţit pietrişul sub tălpi, dar nici nu m-am scufundat. Să fi avut vreo 4-5 ani, când înotam deja voiniceşte! Abia mai târziu, la şcoală, am deprins crawl-ul şi bras-ul. Mi-aduc aminte şi de Cotu Mic, unde era magazia de paie a oraşului şi o lizieră de frăgari albi şi roşii din care ne astâmpăram foamea după o zi întreagă de pescuit. Iar „uniforma” noastră de zi cu zi erau spiel-hosenii, nici vorbă pe atunci de pantofi de sport sau tricouri”, spunea marele sportiv în anul 1993, cu prilejul unei vizite la Lugoj.

Şcoala gimnazială a făcut-o la Generală nr. 2, cu celebrul dascăl – învăţătorul George Onae, de la care nu a primit nicio „trestie” (!) şi cu învăţătoarea Florei. În 1936 a trecut la Colegiul „Brediceanu”, unde l-a avut ca dascăl pe eruditul Felician Brânzeu, unde i-a avut colegi de clasă pe viitorii scriitori Gheoeghe Iancovici şi Traian Iancu de la Făget, precum şi pe atletul Liviu Liuba, care avea să devină un specialist al probei de 400 de metri.

IK - CopyCheia succesului pe plan sportiv a lui Ghermănescu este una a întregii sale generaţii, cu mai puţine facilităţi, dar care a beneficiat din plin de traiul în aer liber. Handbalul a început să-l practice la Lugoj, în echipa liceului „Brediceanu”, iar pregătirea fizică era asigurată de faptul că Ghermănescu putea fi considerat încă de pe atunci un polisportiv. Practica atletismul, gimnastica cu profesorul Ion Drinca, cel care a introdus obligatoriu sportul în şcolile României Mari, canotajul pe Timiş şi patinajul tot pe Timişul îngheţat de astă dată, în faţa fostului Cinema Capitol. La acestea se adăuga şi tenisul de masă, o disciplină excelentă pentru reflexe. Cu echipa de handbal de la Bredi, a jucat un meci la Reşiţa care i-a schimbat viitorul. Era extremă, dar, fiind pregătit la aruncarea suliţei, a început să tragă direct la poartă, marcând câteva goluri de senzaţie. Şi aşa a rămas: atacant.

Sosit în anul 1944 la Bucureşti, Ioan Kunst Ghermănescu, aflat la facultate, a jucat doi ani la echipa CFR. În 1948 termină Şcoala Sportivă şi face armata la Regimentul 1 Artilerie Antitanc. Continuă să fie un polisportiv, participând la campionate internaţionale de schi cu echipa „Pandurii” şi la meciuri divizionare la ping-pong. Transferat la Clubul Armatei – CCA, devine antrenor jucător al echipei de handbal, la numai 23 de ani! Şi aşa a rămas până în 1950, când a fost lăsat la vatră şi apoi a devenit angajat civil al Armatei, până în 1967. Trebuie menţinat că din aprilie 1950 devine asistent la Catedra de Jocuri Sportive a ANEFS (Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport), începând o lungă carieră universitară.

Un antrenor dublu campion mondial! Desigur, performanţele sale sportive devin mult mai vizibile din acest moment, mai ales ca antrenor. Primul campionat naţional l-a câştigat la handbal în 11, cu echipa feminină Ştiinţa ICF Bucureşti. Culmea carierei a fost ca antrenor al celebrei echipe CCA Bucureşti, devenită apoi Steaua, cu care a câştigat numeroase campionate naţionale. Ajuns antrenor al selecţionatei naţionale de seniori, cucereşte medalia de argint la Campionatul Mondial de Handbal în 11 din Austria. Cu echipa masculină cucereşte de două ori medalia de aur la Campionatul Mondial din 1961 şi 1964. Ce vremuri: un lugojean, Ioan Kunst Ghermănescu, antrena campioana mondială din care făcea parte un alt lugojean, portarul Michael Redl! Antrenor emerit şi profesor universitar, a fost o perioadă, timp de… două „reprize”, preşedinte al Federaţiei Române de Handbal (1973-1986, 1990-1992).

IK-2 - CopyEste foarte interesant faptul că lugojeanul Ghermănescu a obţinut performanţe notorii atât la handbalul în 11, un sport foarte solicitant, care se desfăşura pe teren de fotbal, dar şi la handbalul în 7 de azi. În momentul tranziţiei de la un sport la altul, el a publicat în 1963 o lucrare intitulată „Handbalul în 7”, iar mai târziu, în 1978, va publica volumul „Handbal, tehnica şi tactica jocului” – un ghid al noului sport care va aduce României patru titluri mondiale. În anul 1993, Ghermănescu ne declara că „Aveţi în faţă un om fericit! Am contribuit decisiv la cele patru titluri mondiale ale României, la medaliile noastre olimpice, sunt medaliat cu cea mai mare distincţie olimpică – Ordinul Olimpic, sunt membru al Comitetului Olimpic Român, am scris cărţi despre handbal traduse în atâtea limbi, pe scurt, viaţa mea s-a confundat cu handbalul”. La capitolul distincţii, Ghermănescu a primit „Colanul de Aur” din partea Comitetului Internaţional Olimpic, recunoaştere majoră a meritelor sale sportive.

Ioan Kunst Ghermănescu avea să se stingă din viaţă în 1997. În urma lui, a lăsat performanţe handbalistice de cel mai înalt nivel, cinci volume despre acest sport care s-au tradus în toate limbile de circulaţie internaţională. O sală de sport din Lugoj şi o sală polivalentă din Bucureşti, precum şi o şcoală de antrenori din Capitală, îi poartă numele! Din păcate, legat de starea handbalului actual, cuvintele avertisment ale lui Ghermănescu rostite acum mai bine de două decenii la Lugoj s-au adeverit: „Se dovedeşte că amatorii de ieri sunt adevăraţi profesionişti, iar profesioniştii de azi nu sunt decât nişte amatori”!

Cristian Ghinea (mai mult…)

Read Full Post »

CG CristianaO femeie care fuma o ţigară electronică este bătută de doi pensionari într-un autobuz RATB. Un pasager filmează cu telefonul mobil scena, asezonată cu palme, îmbrânceli şi înjurături. De pe coloana sonoră a filmuleţului se desprind câteva replici: „Comunistule! Comunist împuţit! Torţionarule!”, „Nesimţito, miroşi a băutură”, „Eşti un boşorog pedofil” etc.
Poate părea un fapt divers, unul din multele cu care ne inundă, zilnic, aşa-zisele televiziuni de „ştiri”. Totuşi, înclin să cred că toată povestea asta mizerabilă are şi valoare de consultaţie medicală periodică. De test medical, care măsoară paranoia la nivelul întregii societăţii româneşti. Şi ce aflăm la acest nivel? Multe chestii îngrijorătoare: agresivitate, lipsă de educaţie, misoginism, paranoia. Şi, dincolo de toate, o profundă şi periculoasă alienare. O alterare a fiinţei umane, care nu mai e capabilă să comunice normal cu restul semenilor. Anihilarea definitivă a celuilat, prin metoda primitivă a pumnului, devine soluţia acceptată de tot mai mulţi dintre semenii noştri.

Citind reacţiile din mediile de socializare, precum şi comentariile postate pe ediţiile electronice ale ziarelor, ajungem la concluzia că, din păcate, nu exagerăm şi nici nu generalizăm prea mult. Femeia în cauză e făcută „panaramă” şi „accident genetic”. O altă opinie exprimată „civilizat”, conform regulilor oricărui site, spune: „trebuia să-i rupă gura şi să o umple de borş!”. Un alt comentariu sec „merita bătaie, femeia”, primeşte prompt un răspuns la subsol: „respect” (scris cu majuscule, pentru a sublinia respectul faţă de o astfel de atitudine). Desigur, pe de altă parte, este încondeiată o întreagă categorie: „aşa a rămas generaţia asta de boşorogi sclerozaţi!”. Şi toate astea, după ce într-un alt mijloc de transport, de data asta un tramvai din Cluj, un băieţel de 3-4 ani e filmat când trage cu sete dintr-o ţigară, fără să deranjeze pe nimeni în jur.

Gradul de dezbinare, de ură şi anormalitate din spaţiul public este susţinut, din motive de “rating” şi scandal cu orice preţ, chiar de cei care ar trebui să-l cenzureze din start. La rubrica de comentarii a oricărie publicaţii on-line, sunt afişate vizibil regulile pentru cei care postează comentarii: “nu sînt permise materiale ce au un caracter defăimător, obscen, indecent, abuziv, violent, pornografic, amenin?ător, hăr?uitor, discriminatoriu sau care constituie îndemnuri la ură sau sînt ilegale”. Păi bine, peste trei sferturi din comentarii exact asta sunt: violente, defăimătoare, incitatoare la ură şi violenţă. Astea par preţuite, ele dau “sarea şi piperul”! Ba chiar am senzaţia că, după două-trei comentarii normale, echilibrate, hop sare musai careva să pună paie pe foc, să aprindă incorect disputa şi poporul să dea “click” în continuare, pentru a-şi vărsa umorile. Este un fapt: în lumea virtuală de la noi, atitudinile cu caracter rasist, xenofob, antisemit, extremist naţionalist, misogin, proliferează la “liber”. Şi atunci, ne mirăm că au ajuns să prolifereze şi în cel real?

De câte ori dau peste un om excesiv de categoric, de vehement, care încearcă cu orice preţ să-şi impună ideile, sunt sigur că “ceva” nu tocmai la vedere îl mână în luptă, mai presus de conştiinţă şi justeţea opiniilor. Până şi postacii plătiţi ai partidelor, în toată “splendoarea” lor morală, sunt mai de înţeles decât cei care seamănă constant ura şi dezbinarea în spaţiul public, cu răbufniri zilnice care au depăşit, prin constanţă şi frecvenţă, stadiul de simplu fapt divers. Să fie vorba doar de inconştienţa unor frustraţi, care macină astfel societatea din interior? Cât ne afectează dezbinarea asta pe toţi, nu putem şti. Însă având în vedere evenimentele care se precipită în jurul României, tema merită un moment ceva mai lung de meditaţie. (Cristian Ghinea – Redesteptarea nr. 1244)

Read Full Post »