Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for ianuarie 2019

Pe vremea când iarna era iarnă şi ţinea trei luni, nu trei zile, lugojenii se bucurau de sezonul rece în… sania cu zurgălăi. Mijloc de transport şi distracţie ideală, sania trasă de cal a fost o îndrăgită apariţie pe străzile oraşului, mai ales de către copii. Sania cu cai era nu numai bucuria celo mici, era şi mijloc de transport pentru hrană şi combustibil de foc, taxi pentru domnii şi doamnele care veneau cu trenul, de la gară şi chiar şi ambulanţă pentru doctori sau pentru pacienţii aflaţi la necaz. La ora actuală, doar inginerul Cotizo Negruţiu, care deţine nu mai puţin de nouă atelaje, are şi o sanie cu zurgălăi „faină” şi deplin funcţională. Chiar dacă sania cu cai şi-a trăit traiul, ea a rămas şi azi o amintire frumoasă, pe care o evocăm împreună cu profesoara Cornelia Mariş, ing. Cotizo Negruţiu, ing. Ivan Eric Bloch şi Vasile Belinţan, preşedintele Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj, organizaţie care a sărbătorit recent, la 13 decembrie, 24 de ani de la reînfiinţare.

Sania mică, sania mare şi sania cu cai

”Locurile favorite de distracţie hibernală a lugojenilor erau Dealul Viilor, acolo unde mergeam cu săniile cele mari, dar şi dealurile din jurul Lugojului, de la Satu Mic şi Herendeşti. Acolo mergeam cu sania trasă de cai. Încăpeam şi 10-12 copii într-o astfel de sanie, puneam pături pe banchetele de lemn şi ne înghesuiam fericiţi unii în alţii” – îşi aminteşte profesoara Cornelia Mariş.

Este adevărat, panta ameţitoare a Dealului Viilor era foarte apreciată ca loc de săniuş, dar era şi periculoasă. Aici au avut loc accidente soldate, din păcate, cu urmări pe viaţă.

Pârtie de săniuş mai era pe malul Timişului, de ambele părţi ale taluzului, cea dinspre rîu fiind mai periculoasă, pentru că ajungeai până în mijlocul Timişului şi testai cât de mult ţine gheaţa. Preferatul numărul unu al părinţilor şi al copilaţilor mici era panta lină de lângă Casa Liszka, fostul sediu al Sindicatului învăţământului. Acolo te putea da fără pericol!

Oricât ar fi fost de îndrăgite de copii, săniile cu cai aveau ca destinaţie principală cărăuşia, atât în perioada ante şi interbelică, pecum şi în perioada comunistă de început, când toate CAP-urile şi IAS-urile aveau sănii cu cai.

„Lugojenii foloseau săniile cu cai pentru cărăuşie, mergeau cu elel la sat, la pădure, la piaţă. Cu aceste sănii se cărau alimente – carne, lapte, dar şi combustibil, cărbune sau lemne. Nu era vorba de cantităţi mari, dar cât să ajungă în casă. Iarna, eu veneam cu tata, de la IAS Honorici, cu sania trasă de cai. Eram înfofoliţi în pături, în blănuri, dar era tare frumos! În orice caz, drumurile nu erau asfaltate. Cel mai adesea erau din pământ bătătorit sau, în cel mai bun caz, erau pietruite. Dar, oricât de iarnă era, nu îţi spărgeai capul pe drum. Fiecare făcea curat în faţa casei, chiar şi pe drum, oamenii aveau conştiinţă şi era ceva firesc. Erai de ruşine dacă nu curăţai zăpada din faţa casei, nu aşteptai să vină primarul, ca acum. Alte vremuri!”, spune Cornelia Mariş.

Spectacol de patinaj şi hochei pe Timiş

Timişul fiind îngheţat bocnă câteva săptămâni bune la rând, între cele două poduri aveau loc adevărate spectacole de patinaj şi chiar meciuri improvizate de hochei. Marele handbalist şi antrenor Ioan Kunst Ghermănescu spunea că pe apa îngheţată a Timişului a deprins tainele patinajului.

”Se patina pe Timiş, era spectacol de patinaj pe gheaţă, în faţă la Bredi sau la cinema. Unii, precum Ioan Kunst Ghermănescu sau profesorul Ocsi Ehmann, un bun sportiv, chiar aveau talent. Copilaşii mai mici măturau gheaţa pentru hocheişti, care încingeau meciuri în toată regula. Cei mai aprigi hocheişti erau fraţii Gelu şi Dan Tite, Rolf Deobald, Ivan Eric Bloch, Micki Matei şi alţii”, îşi aminteşte profesoara Mariş.

”Crenguţe” şi ”floricele”

Despre perioada când se patina pe Timiş ne povesteşte chiar unul din patinatorii acelor zile, ing. Ivan Eric Bloch, azi preşedinte al Comunităţii Evreieşti din Lugoj.
„Domnul Gall era un om extroardinar. Eu şi alţi copii, de la el am învăţat patinajul. Am început cu crenguţele, care erau acele alunecări stânga-dreapta, de o parte şi de alta a axului deplasării şi ajungând la floricele, aşa le spuneam la piruete şi alte figuri”, îşi aminteşte cu drag domnul Bloch.

Armata intervenea cu dinamită să spargă podul de gheaţă de pe Timiş!

Astăzi, când iarna pe Timiş se plimbă lebede, cormorani, stârci sau răţuşte sălbatice, aceste poveşti par ireale.

Cornelia Mariş confirmă ceea ce lugojenii mai în vârstă îşi amintesc: faptul că Timişul era atât de îngheţat, încât sloiurile erau îndepărtate cu dinamită.

”Timişul îngheţa bocnă în fiecare an. Eram în liceu, mergeam la colegele de la internat şi am prins chiar momentul în care armata a detonat dinamita pusă să spargă gheaţa”, îşi aminteşte Cornelia Mariş.

În timp ce Dealul Viilor era împânzit de săniuţe, unii lugojeni, printre care Virgiliu Streian (fiul profesorului Nicolae Streian, azi în vârstă de 95 de ani, respectat veteran de război), Micki Matei sau Lucian Borbil, erau schiori neîntrecuţi.

Prin Lugoj, cu sania trasă de câine

Tot profesoara Mariş ne povesteşte cum o vecină de a sa, Adriana Coroiu, avea un câine lup. Acesta aparţinuse trupelor de grăniceri, fusese împuşcat din greşeală şi vedea cu un singur ochi. Dar era foarte bine dresat şi devenise câinele ideal ”de sanie. De altfel, săniile pentru copii – cu sau fără spătar – erau foarte uşoare, construite exclusiv din lemn, cu o şină de metal pe tălpi, ca să alunece mai bine.

Ing. Cotizo Negruţiu deţine singura sanie funcţională din oraş

Ing. Cotizo Negruţiu este lugojeanul care deţine singura sanie ”de gală” funcţională din oraş.

sanie-cotizo

Sania restaurată a inginerului Cotizo Negruţiu din Lugoj

„La Lugoj, toţi paorii aveau sanie de cărat lemne şi de umblat iarna, dar puţini aveau sănii de gală, care erau un fel de birje pe tălpici. Printre aceştia, se numărau Puiu Călăiţă de pe Măgeruţa, a lu’ Troacă, de pe Paul Chinezu, fraţii Cocoş, care aveau şi birje şi sănii – unul pe Măgeruţa, altul pe Splaiul Sporturilor de azi şi Mişi Ferencz, de pe Libertăţii”, arată Cotizo.

El explică: o sanie ”de gală” are banchete, ca o birjă. Tălpile erau cu şină de lemn şi platbandă de metal. Săniile de transport erau fără ”pantă” (platbandă). Caii avea zurgălăi şi hamuri de gală, împodobite cu ”şălanguri” (ornamente cu ciucuri roşii pe margini). Peste hamurile cailor se puneau ”feranguri”, adică perdele subţiri, ţesute. Hamurile erau negre, cu ţinte nichelate sau alămite, iar ”ferangurile” cele mai frumoase erau cele ”galbine”, adică aurii. Iar pe bănci se punea o pătură, o poniavă, numită ”pricoiţă”, dar şi blană de oaie, care era mai călduroasă.

Moştenire de familie

Domnul Viorel Marcu de pe str. Libertăţii are o sanie moştenire de familie, transmisă de la tatăl lui, Traian Marcu. Sania este funcţională, dar trebuie pusă la punct, pentru că a stat mult timp într-un şopron din curte şi nu a fost conservată în mod special.

”Taximetre” şi ambulanţe de iarnă

Alte amintiri interesante are Vasile Belinţan. El spune că vizitiii care se respectau aveau vara birjă şi iarna sanie. Printre aceştia se numărau fraţii Schlier, Becker şi Weiss, care aveau birjele cele mai elegante, precum şi Ambruş din Neumanntelep.

”Iarna, staţiile de birje de la Poşta Veche, de la Imperial, lângă gară, de la ceasul electric ori de la spital se transformau în staţii de sănii. Săniile aveau scris pe ele cu vopsea albă TX şi apoi numărul de circulaţie. Săniile erau echivalentul birjelor, iarna. Nu pot uita ce frumos stăteau aliniate săniile la Dacia, cu caii acoperiţi cu un fel de prelate. Săniile erau vopsite în roşu şi aveau ornamente din fier forjat. Erau pregătite pături frumoase pentru doamne. Caii aveau zurgălăi, adică clopoţei, şi un fel de clopoţei rotunzi, mai mici cu biluţe de metal înăuntru, care se puneau la pieptul cailor şi la care le spuneam cingălăi. Aşa că fiecare sanie avea claxon personalizat, că era concurenţă mare între vizitii”, spune Belinţan.

”Trenuleţul” săniuţelor!

Vizitiii făceau bucuria copiilor, legau săniuţele ”trenuleţ” şi le duceau prin oraş, trase de un cal!

Belinţan mai aminteşte şi de un domn Olaru, care era foarte ocupat iarna. Era vizitiu pe sania spitalului şi, fie noapte, fie zi, ducea medicii sau pacienţii la spital.

Aceste vremuri s-au dus de mult, dar ele merită să fie păstrate într-un fel de ramă a timpului!

(c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Cine purta tricouri cu „Metalica” în 1955? Răspuns: fotbaliştii de la „Metalica” Lugoj, echipa care a câştigat Campionatul Inter-Cooperaţie ”în cinstea Conferinţei URCM din 1955” 🙂

„Metalica” 1955 (scrisă cu un… L) şi staff-ul erau: Fülöp, Matsel, Ignea, Dobner, Spiller, Petri, Deutsch, Mixics, Sârbu, Grosu, Barboni, Fischer W., Osnaga, Moritz, Fischer J., Schneider, Jungher.

Un document deosebit, în opinia mea, din trei puncte de vedere. Primul: componenţa echipei, care cuprinde români, germani, maghiari, evrei, croaţi, reflectă Lugojul multietnic, multicultural şi multiconfesional de odinioară. Al doilea: aflăm că Nea Harry Deutsch, cum îi spuneau lugojenii, nu a fost doar poloist şi înotător / instructor de înot, ci şi un talentat fotbalist. În fine, merită remarcat montajul fotografic (executat de Sârbu), remarcabil pentru acea vreme. Şi, da! Încă se mai scria „foot – ball”.

Mulţumesc doamnei Deutsch, soţia regretatului polisportiv Hermann (Harry) Deutsch, cea care mi-a pus la dispoziţie acest tablou, care evocă un moment inedit de istorie lugojeană. Cristian Ghinea

metalica blog

Read Full Post »

Titus Olariu, personalitate de prim rang a Lugojului şi a Făgetului, a avut o viaţă atât de extraordinară, încât ar putea fi cuprinsă într-un roman de aventuri. Militar de carieră, ofiţer de aviaţie, a înfruntat pericolele Primului Război Mondial, fiind doborât în două rânduri şi totuşi supravieţuind miraculos. Mai târziu, îl aflăm ca şi cântăreţ de operă, pe scenele Operelor din Cluj, Viena şi Dresda.

Strălucit avocat, prieten bun cu Lucian Blaga şi cu Traian Grozăvescu, devine Prefect de Severin şi, în această calitate, aduce osemintele revoluţionarului paşoptist Eftimie Murgu, pentru a fi îngropate la Lugoj. Mai târziu, în perioada comunistă, va fi deţinut de conştiinţă, iar biografia sa va fi salvată, la fel de miraculos, de profesorul dr. Constantin Stan Tufan, intelectual de vază al oraşului, pe baza mărturiilor bine ascunse în perioada stalinistă de fiica lui Titus Olaru, avocata Santuzza Olaru din Timişoara.

Medalii şi decoraţii aruncate în Bega, arhiva păstrată cu mari riscuri

„Deşi născut la Făget, la 6 ianuarie 1896, ca fiu al protopopului ortodox Sebastian Olariu, Titus Olariu poate fi considerat o mare personalitate a Lugojului. Pe nedrept uitată atâta amar de vreme, această remarcabilă biografie a ieşit la suprafaţă graţie doamnei avocat Santuzza – nume inspirat de un personaj de operă! – Olariu, fiica ilustrului muzician Titus Olariu, care mi-a pus la dispoziţie, cu generozitate, arhiva tatălui său. Arhiva a fost păstrată cu mari riscuri în perioada comunistă. Fiica a avut o casetă cu decoraţii, insigne, medali, documente, pe care a aruncat-o în Bega în anii 50, de teama percheziţiilor Securităţii. A păstrat totuşi diplomele şi ordinele medaliilor, precum şi corespondenţa, din care o parte i-a fost confiscată. Printre scrisorile salvate miraculos, s-a numărat o epistolă de la prietenul său din liceu, Lucian Blaga, epistolă uitată între paginile unei Biblii”, spune profesorul Constantin Stan Tufan.

Familia lui Titus Olariu a avut nume importante nu numai pe linie patrenă, ci şi pe linia descendenţei materne: „Pe linie maternă se înrudea cu dr. George Popovici, ilustru protopop şi istoric bănăţean, membru corespondent al Academiei Române şi dr. Iosif Popovici, doctor în filologie clasică al Universităţii din Viena, cu o specializare în fonetica experimentală la Sorbona, strălucit slavist, profesor la Universităţile din Budapesta, Viena şi Cluj, unde a fondat catedra de fonetică experimentală. Ambii au fost fraţii mamei sale, Ana Popovici, originari din comuna timişeană Cliciova”.

Decorat pentru curajul dovedit ca pilot de aviaţie, locotenent – observator

t. olariu pilot de aviatie - pictura de ilona szechenyi

Titus Olariu, pictură de Ilona Szechenyi

După ce a terminat primele cursuri la Lugoj, a studiat la celebra şcoală românească a Gimnaziului ”Andrei Şaguna” de la Braşov, unde a fost, aşa cum spuneam, coleg şi prieten cu marele poet Lucian Blaga, cel care va deveni mai târziu lugojean, prin căsătoria cu Cornelia Brediceanu.

A absolvit şcoala de la Braşov în 1914, an nefast şi tragic pentru Europa.

”Odată cu declanşarea primei conflagraţii mondiale, va activa ca ofiţer de aviaţie în armata austro-ungară, apoi în cea română, unde, pentru serviciile aduse naţiunii, ca pilot de aviaţie (locotenent-observator), va fi decorat cu ordinul Coroana României cu Spade în Grad de Cavaler, cu panglică de Virtutea Militară, prin Decretul Regal nr. 3.049 din 16 iulie 1919, semnat de regele Ferdinand”, spune profesorul Stan în a sa carte ”Titus Olariu, artistul şi epoca sa”.

Iată care era motivaţia scrisă în Decretul respectiv: ”Locotenentului observator Olariu Titus din Corpul Aviaţiei, pentru curajul şi destoinicia de care a dat dovadă în foarte multe sboruri, la care a luat parte ca observator aerian, în timpul ofensivei contra maghiarilor din aprilie 1919. Atât vremea neprielnică, cât şi gloanţele inamice, nu l-au împiedicat de a culege informaţiuni preţioase pentru Comandament”. Urmează semnătura Ministrului de Război, generalul de Corp de Armată adjutant Angelescu.

Dintre cariera militară şi juridică, o alege pe cea de… cântăreţ de operă

Deşi ar fi putut alege foarte bine cariera militară sau cea juridică, pentru care avea studii înalte la Budapesta şi un doctorat la Cluj, imprevizibilul destin avea să îl poarte pe Titus Olariu spre zona belcanto-ului, a muzicii clasice.

Cântăreţ autodidact, a studiat în particular cu marele muzician George Dima. A ajuns solist la Opera Română din Cluj, Opera Populară din Viena şi Teatrul Saxon din Dresda. Din această perioadă datează prietenia cu un alt mare lugojean, tenorul de renume mondial Traian Grozăvescu, care l-a ajutat în carieră. ”În iarna anului 1923, Titus Olariu va petrece sărbătorile Crăciunului la Viena, la reşedinţa lui Traian Grozăvescu, în compania lui Filaret Barbu şi atunci a fost îndrumat spre sudiile muzicale care îi vor deschide, ca bariton, porţile teatrelor de operă din Cluj, Viena şi Dresda”, spune profesorul Stan.

thumbnail

Ar mai fi de consemnat un moment de excepţie: la doar 25 de ani (mă gândesc ce realizări au alţi tineri la această vârstă, mai ales în prezent), este membru co-fondator al operei Române din Cluj. Ca de obicei, destinul îl aşează în acest demers alături de alt lugojean ilustru, şi anume Tiberiu Brediceanu. După spectacolul inaugural al Operei Române din Cluj din 25 mai 1920, cu opera ”Aida” de Verdi, versiune în limba română, în traducerea lui Aurel Contrea (precizează Stan), încheiat cu un eclatant succes, Olariu nota cu satisfacţie: ” triumful culturii româneşti din Ardeal!!”

Ca prefect de Lugoj, repatriază osemintele lui Eftimie Murgu

După moartea lui Traian Grozăvescu în anul 1927, Titus Olariu se retrage din lumea muzicală. Începe un nou capitol în viaţa sa, un capitol spinos, dar care îl va apropia şi mai mult de Lugoj.

”Intră în rândurile Partidului Naţional Ţărănesc, o mare forţă politică a vremii. Devine senator al acestui partid, în două legislaturi. La apogeul carierei politice, este numit prefect al judeţului Severin cu capitala la Lugoj. deşi a stat la lugoj ca prefect doar un an, în intervalul iunie 1932 – noiembrie 1933, va face un mare serviciu oraşului. Fiind muzician, un om sensibil şi cultivat, Titus Olariu a făcut demersurile necesare, implicânduse în organizarea ceremoniei reînhumării osemintelor lui Eftimie Murgu în cimitirul ortodox din Lugoj, în ziua de 21 decembrie 1932”, ne-a declarat profesorul C. T. Stan.

Din nou magistrat, apoi… deţinut politic

Între anii 1939 şi 1948 a funcţionat ca magistrat, consilier şi preşedinte al Curţii Administrative din Timişoara, dar climatul politic antidemocratic şi ”vânătoarea de vrăjitoare” au început să se facă simţite şi în România, ajunsă, cu complicitatea Vestului, în sfera de influenţă sovietică.

”Timp de doi ani, între 1952 şi 1954, a fost deţinut politic la Securitatea din Timişoara şi în lagărul de la Mărgineni. După eliberarea din detenţie, Titus Olariu va relua preocupările muzicale, activând sub auspiciile filialei timişorene a Uniunii Compozitorilor, în calitate de corist şi dirijor al Corului Catedralei Mitropolitane. S-a stins din viaţă în 30 august 1960 laTimişoara” adaugă muzicologul Constantin Stan.

Pilot de aviaţie decorat pentru curaj, strălucit avocat, bariton la operele din România, Austria şi Germania, politician luminat şi prefect de Lugoj, tată de familie şi soţ devotat, deţinut politic, în toate aceste împrejurări Titus Olariu s-a dovedit a fi un om demn, înţelept, un patriot idealist şi un vizionar, care a pariat pe un viitor care s-a ridicat deasupra tuturor nedreptăţilor suferite în timpul vieţii. Istoria i-a dat, până la urmă, binemeritata apreciere a contemporanilor.  Cristian Ghinea

Read Full Post »