Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for martie 2019

Mult timp, înainte de urbanizarea forțată a Lugojului din anii 70 – 80, gospodăria tradițională bănățeană tipică încă mai putea fi văzută în cartierele lugojene, de exemplu în Buchini sau pe străzi precum Astalaș. Valul demolărilor care au făcut loc noilor cartiere de blocuri uniforme și inestetice, precum și schimbările demografice aduse de industrializarea comunistă, au dus la dispariția acestui tip de case, identice ca structură cu cele din subzona etnografică Lugoj – Făget.

Martoră a unor vremuri apuse, gospodăria bănățenilor era una sută la sută ecologică și care avea practic zero deșeuri. Nimic nu se arunca, totul se recicla – iată un ideal de neatins în lumea modernă. Deși se găsește mai rar chiar și în comune care au adoptat standardul urban modern și noile tehnologii și materiale de construcție (cum ar fi Coșteiul, care poate fi considerat un ”cartier” select al Lugojului), casa tradițională a bunicilor e sinonimă cu nostalgia copilăriei multor lugojeni și de aceea merită amintită în paginile serialului nostru.

Şpoert, dună, poniavă, cotarcă şi multe alte cuvinte dispărute

Pe vremea când copiii se jucau cu ”lobda”, cuvinte precum piglais, dună, poniavă, cotarcă, șpais, cuină, târnaț, șcătulă, șpoert, ocheți, credenț, răpelț, uiagă, erau folosite frecvent. Azi, le găsim doar prin dicționarele de regionalisme și sunt folosite, eventual, de recitatorii în grai.

Casa Banateana (6)
Vom face o incursiune prin lumea gospodăriilor lugojene și bănățene de altădată împreună cu muzeograf dr. Daciana Vuia, directoarea Muzeului de Istorie, Etnografie și Artă din Lugoj.

Tipicul acestor gospodării, uşor de recunoscut, era același. Cu un termen de specialitate, locuința bănățeană era tricelulară, compusă din camera de la stradă, locul unde se prepara mâncarea și camera de la ”grăgină”, unde dormeau toate generațiile familiei. Acoperișul tradițional era cel în două ”ape”, iar în față era târnațul, adică prispa casei.

Geamurile sau ocheţii aveau jaluzele sau şolocătre specifice caselor din Banatul montan şi cel de câmpie. Şipcile de lemn se deschideau şi se închideau cu un sistem ingenios, cu tijă metalică mobilă. La stradă, casa bănăţană avea trei feresere. Una corespundea târnaţului, iar celelalte sobei mari sau sobei de la stradă.

Obiecte de mobilier, date ca zestre mirilor

”La camera de la stradă, cea de oaspeți, în fața ferestrei, era așezată masa. De o parte și de alta erau așezate două clupuri, cum spun bănățenii, care dispuneau de spătar mobil și puteau fi transformate într-o prelungire a patului. Patul era supraînălțat, cu multe perne, după ”moda” germană. Dulapul lăcuit exista doar în casele bănățenilor înstăriți, în rest oamenii aveau dulapuri, numite și credenț, ori bufeturi cu fiocuri, adică sertare. Uneori, astfel de obiecte de mobilier se dădeau ca zestre mirilor. Lăzile păstrate până azi sunt bogat decorate, cu evidente influențe germane.

Casa Banateana (7)

În astfel de lăzi erau ținute adevărate obiecte de artă, cum ar fi cotrânțele. ”O cotrânță de secol XIX de la Chizătău, pe care scrie Elena Belinczan, păstrată la Muzeul din Lugoj, este o adevărată piesă de tezaur. Mai întâi se țesea în război ripsul, adică blatul din mătase neagră, după care se brodau în gherghef motivele fitomorfe sau avimorfe (în formă de păsări). Toate cotrânțele de secol XIX aveau în partea superioară menționat numele și anul în care erau țesute”, spune Daciana Vuia.

Mai ştie cineva ce înseamnă „piglais”?

Pentru iluminat se foloseau lămpile cu ulei. Cele fixe erau atărnate de tavan, în suporturi turnate din fontă, cu modele, iar cele mobile erau din sticlă, multe fiind păstrate şi în ziua de azi.

Casa Banateana (4)

Printre ”electrocasnicele” epocii se aflau piglaisurile, aşa cum le spuneau bănăţenii fiarelor de călcat. Acestea erau de două feluri: cele mici, care foloseau un fel de formă preîncălzită, din fier, erau utilzate pentru pentru fodori, adică mânecile încreţite ale costumelor şi pentru gulere. Cele mari, tradiţionale, foloseau cărbuni pentru încălzire şi cu ele se călcau rufele sau piesele vestimentare mari.

Leagăne mobile: cu bebeluşul la munca câmpului

Un alt aspect interesant. Leagănul pentru copii era omniprezent, ca piesă de mobiler, în două variante. Leagănul mare avea tălpicile curbate, iar cel mic atârna în tindă, prins cu nişte sfori de tavan. Astfel, bebeluşul se afla într-o încăpere încălzită, lângă mama lui, care îşi vedea de treburile gospodăriei.
Mai mult, aceste leagăne, făcute din lemn uşor, de tei, erau mobile. Ele erau purtate de femei, inclusiv la munca câmpului. Aşa cum unele mame din ziua de azi îşi poartă copiii într-un fel de ”ghiozdănaş” prins cu hamuri, la fel procedau şi bănăţencele de altădată cu micile leagăne din lemn de tei.

Încălzire centrală de secol XIX

Încălzirea se făcea cu sobe de fontă, turnate la Nădrag sau la Rusca Montană. Familiile mai puţin avute aveau aşa numita „sobă oarbă”. În tindă (sau cindă) băgau lemnele, făceau focul în vatră, coceau pâinea în ţest şi aveau o sobă oarbă care comunica cu camera învecinată şi astfel încălzea simultan două încăperi.

Casa Banateana (5)

 

Ştergarele sau şcergurile, ori cilimurile care erau puse pe perete (lângă pat, să fie mai cald noaptea), erau obiecte preţuite, deopotrivă utilitare şi decorative. Se ţeseau la război după izvod, adică model, şi împodobeau camera de oaspeţi. Remarcabil este că, la cusături, modelele se îmbinau perfect. Deşi era fabricată manual, grosimea lânei era pefect uniformă şi modelele se îmbinau cu axactitate. Dacă nu aveau grosime uniformă a firului de lână, aceste cilimuri nici nu erau date în lucru.

”La fel era şi cu conciurile, care erau însăilate din trei piese separate. Acest acoperămînt era însăilat pe capul fiecărei purtătoare, pentru a se potrivi perfect. Erau femei care aveau această artă a cusutului conciului din trei părţi, care azi s-a pierdut”, adaugă Daciana Vuia.

Furca cu oglindă, care alunga Necuratul la miez de noapte!

Furcile, războaiele de ţesut, maşina de tors, sucala (pentru suveică) şi meliţa erau accesorii preţuite de harnicele gospodine de acum o sută de ani.

„Femeile torceau până noaptea târziu şi exista credinţa că spiritele rele s-ar putea cumva arăta în preajma casei, pe întuneric. Iar oglinda era montată pe furcă pentru ca, dacă îşi priveşte chipul în oglidă, spiritul cel rău cu siguranţă dispare. Asta este explicaţia pentru care avem astfel de furci cu oglindă”, explică Daciana Vuia.

Hainele erau şi ele ecologice sută la sută: „Fiecare familie din sat avea lotul ei de cânepă, o duceau la înmuiat sau la murat, era meliţată şi apoi „drâglat” cu un pieptene special. Firele lungi, care erau considerate de claitatea întâi, erau alese pentru ţesut costume, iar cele care rămâneau în perii, de calitate mai slabă erau folosite la confecţionarea hainelşor de zi cu zi”.

Casele bănăţene aveau voreţ şi uneori curtea din spate sau curtea a doua, unde se găseau hambarele oamenilor, numite cotarcă de bănăţeni.

Cele mai bune sarmale se fac doar în oalele de lut!

Să vorbim puţin şi de bucătărie. Plafonul cindei era din lemn. Fiecare bucătărie bănăţeană dispunea de un coş piramidal specific de care atîrna lanţul precum şi de ţest, unde se făcea pîinea de casă. Tot aici erau piua şi untarele.

Casa Banateana (8)

„Vatra comunica cu camera alăturată, unde locuia familia şi astfel erau încălzite două încăperi, pe timp de iarnă. Specific cindelor era comârlacul semnicircular, un fel de rastel cu rafturi. Toată lumea ştie că cele mai bune sarmale se fac doar în oalele de lut. Aşa este! Din inventarul cindei nu lipseau blidele de lut, dar şi cele din lemn. Pe pereţi erau prinse cutii sau şcătule, cuvât ce vine de la italianul scatola. În cele mari se păstra sarea, iar în cele mici, boiaua măcinată manual. Era o adevărată industrie casnică şi o civilizaţie a lemnului, la nivel de secol XIX”, concluzionează Daciana Vuia, directoarea muzeului lugojean.

După cum se vede, vechile gospodării, atât de familiare lugojenilor de altădată, erau complet autonome. Oamenii îşi făceau singuri mâncarea, cu produse din gospodăria proprie, îşi coceau singuri pâinea şi se îmbrăcau cu haine ţesute acasă şi făcute din cânepa proprie. Ştiau să are, să gătească, să ţeasă, erau meşteri în prelucrarea lemnului, iar vinul şi răchia, care le înveseleau sărbătorile, erau făcute tot acasă. O lume dispărută, dar care, din perspectiva respectului pentru natură, era mult superioară celei de azi!

©️ Cristian Ghinea

 

Reclame

Read Full Post »

1912 – record de distrugeri

Deşi au avut loc în urmă cu peste 100 de ani, inundaţiile din 1912 au rămas în conştiinţa lugojenilor prin distrugerile masive pe care le-au produs. Au fost editate şi ilustrate pe această temă, care reprezintă, de pildă, strada Ion Vidu devastată ca după bombardament. Lipsit de diguri de apărare, oraşul era total lipsit de apărare în faţa furiei apelor. Pe malul Timişului, în oraş, apa ajunsese la 1,20 deasupra nivelulul străzii, iar în catedrala greco-catolică, apa era de un metru. Practic tot oraşul, până la gară şi capela Muschong, erau sub ape. Viitura a rupt toate podurile şi podeţele dintre Lugoj şi Caransebeş, iar la Lugoj, a făcut praf un pod de ciment ce fusese inaugurat cu o zi înainte de a veni puhoaiele. Se spune că proiectantul podului, care garantase primarului de atunci al Lugojului că acesta va rezista apelor, s-ar fi sinucis după ce a aflat vestea.

 

1970 – stare de necesitate

Cele mai grave inundaţii care au afectat Lugojul au fost cele din mai-iunie 1970. Apa a ajuns până în faţa casei de cultură şi pe str. Romanilor, unde pe vremea aceea era un lan de porumb. Sala de lupte era inundată, la fel şi serele CFR-ului, Pohalma, Balta Lată, cartierul Buchin, Traian Vuia. De pe strada I. Vidu, apa ajunsese până în faţă la vechea Prefectură. Beciurile caselor de pe malul Timişului au fost complet inundate, la fel şi locuinţele de la demisol. Între Sâlha şi Coştei apa era de trei sfert de metru pe şosea şi nu se putea circula. Podul de Fier era doar cu 30 cm peste nivelul apei. Autorităţile au decretat starea de necesitate, iar oricine fura din puţinele ajutoare trimise de autorităţi era pedepsit cu ani grei de închisoare. Oraşul a stat cam două săptămâni sub apă.

Autocamion SR 101 la Lugoj inundatiile din 1970 blog

Autocamion SR 101 la Lugoj – inundaţiile din 1970 

1975 – taluzul de protecţie

România socialistă se confrunta cu inundaţii la fel de grave ca cele din 1970, însă Lugojul a avut de astă dată mult mai puţin de suferit. Între 1970 şi 1975, malurile râului au fost îndiguite cu un taluz solid de piatră, iar pagubele au fost mult mai mici.

inundatii splai 28 iun 2016

2000 – Salvaţi cu elicopterul

Inundaţiile din 6 aprilie 2000 au fost anunţate la Lugoj de viitura ce a oprit cirulaţia pe DN6 în dreptul localităţii Găvojdia. Deşi era prevăzut ca maximul de nivel la Lugoj să fie de 420 cm, la ora 19, nivelul apei citit la Podul de Fier era deja de 515 cm. Apa s-a infiltrat în zona Ştandului Municipal şi s-a extins rapid în parcul Ştrand şi pe Splaiul Sporturilor. Trei persoane, care încercau să salveze mobilier şi aparatură de la baza de agrement de pe Insula Cotu Mic, au rămas izolate în mijlocul apelor, pe acoperişul unei clădiri şi au fost salvate cu elicopterul. Apele au început să se retragă după miezul nopţii.

2005 – salvaţi în cupa de budozer

Ploile torenţiale, neobişnuit de violente, care s-au abătut asupra României nu au ocolit nici Lugojul. La 19 aprilie, de pildă, debitul a fost de 50 l/mp. Ca şi în 2000, baza de agrement de pe insula Cotu Mic a fost complet acoperită de ape, iar în cartierul Baltra Lată oamenii au fost salvaţi în cupele buldozerelor. Drumul judeţean 592, ce leagă Lugojul de Timişoara prin Buziaş, a fost inundat. Apa a mai blocat şoselele la Găvojdia şi Boldur. Fermele de la Pohalma şi 100 hectare de teren din zonă au avut de suferit. Supravieţuitorul miraculos a fost şi de astă dată Podul de Fier, construit la 1900, care a rezistat la a cincea mare inundaţie din istoria urbei, însă a fost puternic afectat. Ne va lăsa viitoarea inundaţie fără acest simbol al oraşului ?

Notă: aceste rânduri pe care le reproduc pe blog fac parte din documentaţia pentru un articol amplu, cu declaraţii etc., publicat cu ani în urmă în „Redeşteptarea”. © Cristian Ghinea

Read Full Post »

Ziua Mondială a scriitorilor – 3 martie 2019, cu volumele de autor publicate până în prezent. Sper să reiau cât mai curând proiectele pentru care am deja materiale pregătite!

Cristian Ghinea, născut la Lugoj la 16 decembrie 1962, lucrează în presa scrisă şi radio-TV din anul 1992. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania – filiala Timişoara, din 5 iunie 2007 şi al UZP – Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Are 13 volume publicate şi apariţii în patru volume colective. A obţinut următoarele premii: Premiul pentru critică, istorie literară şi eseu al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara, pentru volumul „Pasajul discret”, Editura „Anthropos” Timişoara, 2011, decernat la 23 noiembrie 2012; Premiul de excelenţă al municipiului Timişoara, 23 noiembrie 2012; Premiul naţional pentru jurnalistică – eseu, oferit de Reprezentanţa Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) în România, Bucureşti, 26 iulie 2005 şi Premiul „Fabricat în Severin” al revistei „VIP în Banat” pentru jurnalistică (editorial), Timişoara, 2004.

Cristian Ghinea, born in Lugoj on December 16th 1962, has been working in journalism, radio and TV since 1992. He is a member of The Writers’ Union of Romania since June 5th 2007 and of UZP – The Professional Journalists’ Union of Romania. He has published 13 volumes and has been a part of four other collective volumes.

He has won several awards:

  • November 23rd 2012 – The Writers’ Union of Romania Award for critique, literary history and essays (Timișoara branch) for “The veiled passage” (“Anthropos” Publishing house Timișoara, 2011)
  • November 23rd 2012 – Timișoara Excellence Award
  • July 26th 2005 – National Award for Journalism and Essays, awarded by the United Nations Representative in Romania, Bucharest
  • 2004 – The “Made in Severin” Award for Journalism, awarded by the “VIP in Banat” magazine

 

Read Full Post »