Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2012

Itinerarii spirituale prin Lugojul simbolurilor misterioase. Patricia Ghemeş, autoarea volumului “„Egregora de la Lugoj”, ne propune o investigaţie istorică inedită a oraşului. Recent, la Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu”, în prezenţa unor personalităţi ale oraşului în frunte cu primarul Francisc Boldea, s-a lansat un interesant volum dedicat spiritualităţii lugojene. Cartea, intitulată “Egregora de la Lugoj”, poartă semnătura Patriciei Ghemeş şi a lui Ovidiu Dan şi propune un itinerariu spiritual printr-un oraş plin de simboluri tainice, protectoare, gândite de vizionari înţelepţi.

Îngerii păzitori ai Lugojului. „Neîntâmplător, am pus titlul acestei cărţi „Egregora de la Lugoj”. Termenul de egregora provine din limba greacă. Egregorele desemnează, de fapt, o fiinţă colectivă, o entitate cu înaltă spiritualitate energetico-informaţională. Aşa cum în Cartea lui Enoh existau o mulţime de îngeri care păzeau muntele Hermon, şi Lugojul, în decursul timpurilor, evident că a fost păzit de o seamă de oameni de înaltă spiritualitate. Ei şi-au lăsat amprenta, mai mult sau mai puţin vizibil, în partea de simbolistică… Tocmai de aceea, pentru a marca această continuitate, am pus acel titlu al cărţii”, spune autoarea, Patricia Ghemeş.

Logos – „La început a fost Cuvântul”. Mai mult, ea adaugă că una din vechile denumiri ale Lugojului, înainte de Lugos, a fost Logos, ceea ce însemnă Cuvânt. „La început a fost Cuvântul”, se spune în Biblie, şi poate că, de aceea, oraşul nostru a fost unul binecuvântat. În afara crâncenei bătălii de la Lugoj, din 25 septembrie 1695, când armata generalului conte Federigo Veterani a fost învinsă de oştile otomane, urmând un măcel al populaţiei civile, continuat în mlaştinile din jurul oraşului, istoria Lugojului a fost una relativ senină, ferită de mari tragedii sau catastrofe naturale.

Generalul conte Federigo Veterani, apărătorul Lugojului în septembrie 1695 (foto din colecţia istoricului militar Liviu Groza din Caransebeş)

Pasiunea descifrării simbolurilor o are încă din copilărie. „Copil fiind, îmi amintesc că aveam acasă un secreter cu modele foarte interesante. La un moment dat, tatăl meu a început să-mi explice semnificaţia acelor ornamente pe care le credeam întâmplătoare. De atunci am devenit foarte atentă la semnificaţia din spatele unor elemente de arhitectură, monumente, ornamente, etc. Lucrurile acestea nu sunt deloc întâmplătoare, pentru că Maestrul Roncelinus, cel care a condus toate comanderiile Cavalerilor Templieri din Anglia, spune că „acolo unde veţi construi mari edificii, faceţi semne de recunoaştere”. Astfel de semne de recunoaştere există şi la Lugoj. De multe ori, trecem nepăsători pe lângă simboluri profunde, puse neântâmplător în anumite locuri din oraş, care, alăturate, alcătuiesc adevărate itinerarii spirituale. Eu invit lugojenii să descopere povestea din spatele fiecărui simbol, care are o parte vizibilă şi alta ascunsă, nevăzută. Desigur, am apelat la numeroase surse în documentare, prima dintre ele fiind un articol foarte documentat publicat în „Redeşteptarea”, sub semnătura arheologului şi muzeografului dr. Răzvan Pinca, directorul Muzeului din Lugoj, articol care se numea „Simboluri masonice în arhitectura interbelică a Lugojului”, se destăinuie Patricia Ghemeş.

foto reprodusă cu acordul scriitoarei

Crucea luminoasă, protectoarea Lugojului. Simboluri precum echerul şi compasul, bufniţa, cornul abundenţei, cercul, triunghiul, litera grecească „pi” se regăsesc pe mai multe clădiri ale oraşului: Casa Dan, Muschong sau Nepbank, Casa Ternovits, Palatul Justiţiei, Casa Verteş, casa Klein, Teatrul Municipal, Palatul Institutului de Credit, Şcoala de fete „Notre Dame”, palatul Greco-catolic „Sf. Vasile cel Mare”, Palatul Bejan etc. După Patricia Ghemeş, aceste clădiri sunt dispuse respectând anumite configuraţii: „În Lugojul german, unde s-au conservat foarte bine străzile, configuraţia triunghiul „Delta luminoasă”, aşa cum e denumit el în masonerie. Strada Bucegi şi traseul format de câteva clădiri de referinţă (Biserica Reformată, Palatul de Justiţie, Cimitirul Ortodox) închipuie cele două laturi ale unui compas”.

Mai mult, dispunerea lăcaşelor de cult de diferite confesiuni formează o cruce perfectă, considerată de Patricia Ghemeş a fi sursa protecţiei energetice şi a energiei pozitive care ocroteşte Lugojul. Spre deosebire de alte oraşe, care abundă în construcţii industriale sau în care s-au dărâmat cartiere întregi, pentru a fi ridicate construcţii dizarmonice, rezultând energii negative permanente, Lugojul a beneficiat de pe urma înţelepciunii unor oameni care au refuzat construirea la întâmplare a edifiilor de cult.

Biserica Reformată, foto Cristian Ghinea

„Biserica Reformată, construită de arhitectul Armin Vilany, este un exemplu al acestei gândiri integratoare. Iniţial, locul acesteia era împreună cu palatul Reformat de pe strada Bucegi, dar Vilany, împreună cu prefectul de atunci, Pogany Karoly, dar şi cu marele lugojean Coriolan Brediceanu, decid altfel. Şi aşa, în 1907, Biserica Reformată s-a ridicat pe malul Timişului, într-un loc gândit exact pentru a completa Crucea formată din Capela Sf. Ştefan, Biserica Minoriţilor (Romano-Catolică) şi Biserica Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului, pe latura lungă, şi Biserica Reformată şi Catedrala Greco-catolică, pe latura scurtă a crucii. Deci, cinci arhitecţi pentru cinci biserici, care transmit mai departe meşteşugul lor şi siguranţşa că fiecare dintre noi păstrăm Lumina” adaugă Patricia Ghemeş. Cartea Patriciei Ghemeş şi a lui Ovidiu Dan mai este şi un îndemn la păstrarea zestrei arhitecturale a oraşului aşa cum a fost ea concepută iniţial, la restaurarea clădirilor după planurile originale, care se dovedeşte că au fost nişte planuri minunate şi foarte bine gândite. (Cristian Ghinea)

 

Read Full Post »

Documente care pot rescrie istoria oraşului. Istoria veche şi medievală ascunde numeroase aspecte încă necunoscute din evoluţia în timp a Lugojului, capitole care, odată descoperite, ar putea schimba concepţiile noastre despre trecut. Obiceiuri de înmormântare, sacrificii ritualice, biserici peste care s-au ridicat hoteluri sau harta tunelurilor subterane din vremea Mariei Theresia – toate îşi aşteaptă dezlegarea…

Sacrificii ritualice la Susani ? Rămăşiţele a trei căpetenii din epoca fierului, scăpate ca prin minune în apropierea Lugojului, ne „vorbesc” la o distanţă de peste trei mii de ani, aducând la lumină ritualuri de înmormântare asemănătoare cu cele din Egiptul antic. La începutul anilor 2000, arheologul lugojean Răzvan Pinca şi colegul său Petru Rogozea din Timişoara făceau cercetări în hotarul satului Jupani. Când s-a săpat un tumul aplatizat, în centrul acestuia au fost descoperite fragmente din trei urne de incineraţie, în care s-au găsit bile de chihlimbar, care simbolizau în epocă virilitatea şi masculinitatea. Descoperirea celor trei căpetenii este una rară, pentru că în acea epocă războinicii căzuţi în luptă sau conducătorii erau arşi pe rug de lemn şi de aceea nu s-a mai găsit nimic din ei. La Susani, rugul a fost din stuf, ceea ce a permis descoperirea rămăşiţelor acestor bărbaţi care au trăit în prima vârstă a fierului, (Halstatt 1 A, după categorisirea arheologică), adică pe la anul 1100 înainte de Hristos. Partea interesantă este că, pe marginea tumulului, în mantaua exterioară, au fost găsite, în gropi simple, opt morminte de femei şi copii. Lângă acestea erau urme de bronz topit, probabil de la podoabele pe acre le purtau. Să fi fost supuse femeile şi copiii, aflaţi în acelaşi orizont de înmormântare, la sacrficii ritualice, odată cu bărbaţii de rang înalt plasaţi în centrul tumulului? Era aceasta o procedură standard în epocă? Timpul şi perseverenţa arhelogilor vor lămuri poate acest mister din vechime.

Lugojul îşi revizuieşte certificatul de naştere graţie… Anei lui Manole? Turnul Sfântul Nicolae din Lugoj este cea mai veche construcţie a oraşului. N-a fost pus jos nici de cutremure, nici de marile incendii ce au mistuit oraşul, nici de năvălirile străine. Data ridicării acestui turn este 1402, iar trăinicia sa este remarcabilă. O descoperire teribilă a avut loc în anul 1926, când un muncitor care lucra la fundamentul iconistasului unde era plasată Icoana maicii Domnului, a dat peste un schelet zidit între pietre. Craniul s-a păstrat în condiţii foarte bune, fiind protejat de un înveliş de var. Ziarul „Răsunetul” din 25 aprilie 1926 relata că este vorba despre craniul unei fete în vârstă de 10-12 ani, probabil o fecioară. Să fie acesta un sacrificiu asemănător Anei lui Manole, iar trăinicia turnului să se datoreze acestuia?

Chiar şi în cazul în care n-ar fi vorba despre un sacrificiu, misterele se înmulţesc. Dacă pe locul respectiv a fost un cimitir uitat al Lugojului, poate că excavarea de sub plăcile de beton ar scoate la iveală morminte mult mai vechi decât anul 1333, data oficială de naştere a oraşului!

Biserica de sub hotel şi tunelurile Mariei Theresia. Documente extraordinare, cercetate de istorici de renume, îşi au celebritatea lor în „circuit închis”. Printre acestea se numără „Descrierea Lugojului”, un amplu manuscris de secol XIX semnat de Ştefan Moldovan la anul 1862. Multe lucruri interesante, indeite, le conţine scrierea canonicului greco-catolic Ioan Boroş, care face o istorie a Lugojului de la 1333 şi până la sfârşitul secolului XIX. Însă două documente conţin cu precădere date învăluite încă în mister. Este vorba despre două hărţi cadastrale ale Lugojului, realizate de austrieci la 1794 (Lugojul Român) şi 1797 (Lugojul German). Aici găsim nu numai vechea dispunere a străzilor, depozitele unde se păstrau la gheaţă alimentele, traseele tunelurilor subterane militare, ci şi cimitire sau biserici despre care nu se mai ştie nimic, una dintr acestea fiind plasată exact pe locul unde s-a construit actualul Hotel Dacia!… Ne amintim de descoperirea unor cranii şi osemnite în urmă cu câţiva ani, când s-a introdus noua instalaţie electrică în parcul George Enescu! Parcul e amenajat în spaţiul unui fost cimitir, lucru confirmat de vechile hărţi austriece… Cercetarea lor amănunţită ar putea scoate la lumină noi şi noi mistere ale Lugojului, încă neelucidate. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Rândul I: dr. Alexe Jianu, Tiberiu Stan, Victor Ungur, Ioan Popescu, locot. adm. Zdrafcovici.

Rândul II: Ioan Popovici, locot. col. Dimitrie Tocineanu, dr. Victor Bârlea, colonel Constantin Apostolescu – preşedinte, dr. Alexandru Bireescu, dr. Titus Popovici, dr. Nicolae Brânzeu.

Rândul III: Vasile Cărpinişan, Samson Criştiu, maior Todor Cernău, ing. Hugo Wiener, dr. Octavian Daminescu, maior Ianculovici.

(fotografie semnată Naschitz – Lugoj ‘933) 

Read Full Post »

Recent ne-a părăsit, la venerabila vârstă de 88 de ani, un mare colecţionar al Lugojului: dr. Pompiliu Lie. Medicul Lie lasă în urma sa o colecţie de inestimabilă valoare ştiinţifică.


Este vorba despre peste 21.000 de insecte adunate de la începutul anilor ’70 şi până în 2010, care sunt păstrate în insectare aranjate în cutii şi rafturi etichetate cu grijă. Punctul forte îl reprezintă cele aproape 14.000 de insecte din specia Carabus, care ilustrează bogăţia faunei româneşti de cărăbuşi din zona Banat-Transilvania.

Iată cum arăta un inventar al colecţiei dr. Pompiliu Lie la 18 martie 2002:

1. Cărăbuşi din România 22 casete cu un total de 7.000 de exemplare

2. „World Carabus” – cărăbuşi din toată lumea 22 casete cu 7.000 de exemplare

Total cărăbuşi 14.000 de exemplare

3. Coleoptere autohtone – 8 casete cu 3.000 exemplare

4. Coleoptere exotice – 5 casete cu 1.000 exemplare

5. Vitrina lilieci, diverse – 8 casete cu 2.500 exemplare

6. Cărăbuşi pentru schimburi cu alţi colecţionari 500 ex.

7. Fluturi – 6 casete (pe perete) 500 exempare.

Valoarea colecţiei este dată tocmai de această specializare pe specie şi zonă şi a fost recunoscută de entomologi din Germania, Ungaria şi Franţa. 12 specii de cărăbuşi româneşti au fost descoperite chiar de către medicul lugojean. Prin schimburi cu pasionaţi din întreaga lume, dr. Lie şi-a completat colecţia cu cărăbuşi exotici de pe toate continentele. În plus, colecţia sa mai cuprinde lilieci din peşterile şi ravinele bănăţene, libelule şi o mare varietate de fluturi.

Temperatura ideală de păstrare ar fi undeva la cinci grade

Colecţia a fost păstrată până acum la domiciliul din Lugoj al colecţionarului şi conservată în  două camere în care nu s-a făcut niciodată focul. Ca orice colecţie ştiinţifică, şi cea a doctorului Lie e ţinută în sertare, ferită de lumină şi la temperaturi scăzute. Am întrebat-o pe fiica sa, prof. dr. Stela Lie, stabilită la Bucureşti, care va fi soarta acestei colecţii şi dacă există varianta rămânerii la Lugoj.


„Deocamdată mă ocup de conservarea colecţiei. Am luat legătura cu cunoştinţele tatălui meu de la Muzeul de Istorie Naturală Gr. Antipa şi cred că acolo voi încredinţa colecţia, pentru că are conservatori profesionişti. Păstrată într-un muzeu civilizat, această colecţie poate ajunge la peste o sută de ani. Dacă nu e conservată, ea poate fi atacată oricând de bacterii precum antrenus, de acarieni sau de mucegai. Am mai luat legătura cu muzeografi din Timişoara şi Sibiu”, precizează prof. dr. Stela Lie.
În anul 2006, dr. Pompiliu Lie declara pentru „Redeşteptarea” că a avut oferte din partea Muzeului de Istorie Naturală din Budapesta pentru colecţia sa, dar la acea oră nu a vrut să se despartă de ea.

În acest moment, transferul peste hotare al colecţiei, apreciată ca patrimoniu natural, este exclus, mai ales că pentru transport e nevoie de condiţii cu totul speciale. Din păcate, varianta Muzeului din Lugoj este exclusă deocamdată, din lipsa condiţiilor speciale de păstrare a unei astfel de colecţii. Familia intenţionează totuşi să doneze Şcolii din Victor Vlad Delamarina un insectar cu speciile de cărăbuşi care trăiesc în păduricea de lângă sat, unde dr. Lie şi-a petrecut ultimii ani de cercetări.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Pompierii lugojeni înainte de anul 1900. Am încercat să postez la „Inedit”, dar, din motive necunoscute, nu am putut insera pozele. Oricum, consider cele două imagini de-a dreptul fenomenale!!! Staţia de pompieri, atelajele şi turnul de antrenament, aşa cum erau ele înainte de 1900! Oamenii aceştia bravi erau tot lugojeni, trăiau în acelaşi oraş cu noi, doar că o făceau cu un secol în urmă… Îi mulţumesc din suflet domnului Peter Redl pentru că mi-a împărtăşit aceste imagini unicat. Ultimele imagini – din perioada anilor 1990 – din colecţia personală. (C.G.)

autoutilitara Pompieri

pompieri2

pompieri

Read Full Post »

La 71 de ani, lugojeanul Ioan Berariu urcă pentru a noua oară în Alpii Dolomiţi ai Italiei. Anul acesta, expediţia sa vizează un vârf de 3.200 de metri din Masivul San Martino di Castrozza. Ioan Berariu este inginer, arhitect şi membru fondator al Clubului “Concordia” din Lugoj. Născut în oraşul nostru, domnul Berariu este un împătimit al muntelui şi al vieţii active în aer liber, în general. A început drumeţiile montane în 1977, pe Vârful Padeş, după care a colindat  toate masivele muntoase din România: Retezat, Făgăraş, Godeanu, Piatra Craiului, Ceahlău şi, bineînţeles, Munţii Banatului. Zona sa suflet este, a fost şi va rămâne Muntele Retezat şi mai ales lacurile de acolo. Din 2004, el urcă cel puţin o dată pe an în masivul Alpilor Dolomiţi, impunătorul grup montan din Nordul Italiei. La 71 de ani, se simte mai în formă ca oricând şi plănuieşte o nouă expediţie alături de pasionaţi ai escaladei din Lugoj, Timişoara şi Reşiţa.

La 71 de ani, se simte mai în formă ca oricând

“Totul a început când doi membri ai Clubului “Concordia” din Lugoj, stabiliţi în Germania, l-au luat cu ei pe Neluţu Nicolae, unul dintre băieţii cu care urcam şi eu pe munte, iar părinţii lui îmi spuneau mereu să am grijă de el. În 2004, au chemat şi un grup de şase lugojeni acolo, în Dolomiţi, pentru o tură împreună. După treaba asta, când am văzut ce minunaţi sunt acei munţi, mi-am zis să revin în fiecare toamnă, atâta timp cât mă mai ţin picioarele!”, spune Ioan Berariu.

Expediţia 2012 va avea loc între 25 august – 2 septembrie, în Masivul San Martino di Castrozza. “Anul acesta, am ales o ascensiune în zona Belluno, care este la 80 de km de Veneţia. De la Lugoj la destinaţie sunt 1200 de kilometri şi cam 13 ore de mers. Belluno se află în Munţii San Martino, iar baza o vom stabili la campingul Castelpietra”, pecizează Berariu. Expediţia va urca pe diferitele trasee cu ferate spre vârfurile Cima della Stampa, la 2550 m altitudine şi Val di Roda, înalt de 2780 de metri. Cel mai înalt vîrf care este în programul expediţiei are 3192 de metri şi se numeşte Cima della Vezzana.

În cei opt ani de expediţii, Ioan Berariu a avut şi momente dificile. Într-o toamnă rece a rămas blocat în bivuac o noapte pe munte, datorită vântului foarte puternic, iar în alt an ploaia a făcut imposibilă urcarea, din cauza pietrelor umede şi foarte alunecoase. “Am avut parte de tot felul de aventuri din astea, dar accidente sau măcar incidente nu am avut”, adaugă Berariu. Deşi a trecut pragul celor 70 de ani, lugojeanul este într-o formă de invidiat. În acest an, a fost de două ori (în lunile ianuarie şi martie) la ski în Austria, la Hillertal, în valea Hillerului, lângă Innsbruck.

Expediţia „Concordia” în Alpii Dolomiţi. Primul din stg., Ioan Berariu

Din echipa de anul acesta mai fac parte Călin Ţîru, Adriana Zubac, Cristina Trif, familia Dan, Gabi şi Alex Petrescu, familia Daniela şi Arpad Toth, familia Roxana şi Norbert Kristoff – membri ai Clubului „Concordia” din Lugoj, alpinişti din Timişoara, precum şi membri ai Clubului „Bike Attack” din Reşiţa.

În fiecare an facem această tură prin Dolomiţi, împreună cu domnul inginer Berariu, care este mereu într-o formă excelentă. Tura ţine cam o săptămână şi este realizată pe un traseu Via Ferrata, mai exact un traseu cu corzi metalice şi scări, la o altitudine de peste 3.200 de metri. Traseul nu necesită costum complet de alpinism, însă este nevoie de ham şi de două corzi pentru potecile unde sunt instalate cabluri metalice”, spune Călin Ţîru, unul din membrii expediţiei lugojene. Ţîru apreciază traseul din acest an ca „mediu spre greu”, nu atât din cauza altitudinii, de 2.500-3.200 de metri, cât mai ales din cauza pereţilor de stâncă verticali, din calcar dolomitic (dolomită), care trebuie escaladaţi şi al coborârii pe grohotişuri instabile. Ca orice alpinist, Ţîru se arată mai preocupat de vreme decât de dificultăţile traseului montan: „am urmărit atent prognoza pe finalul lui august şi se anunţă vreme bună pentru escaladă, plus că avem avantajul că în această perioadă sunt mai puţini turişti, deci e mai mult loc pe traseu”.

Munţii Dolomiţi – foto din expediţia „Concordia” 2008

În ediţiile anterioare ale expediţiilor sale, arhitectul Berariu şi grupul „Concordia” au mai făcut ascensiuni în Masivul Sella de lângă renumita staţiune de ski Valgardena, dar mai ales (timp de patru ani) în Cortina D’Ampezzo, la Tofana, Soratis, Cristalo şi Civetta. La 71 de ani, Ioan Beraiu le adresează tinerilor un îndemn: dacă vor să rămână la fel de vioi cât mai mult timp, ca la 25 de ani, cel mai bun energizant sunt expediţiile montane! (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Până la jumătatea anilor 70, pe Timiş aveau loc adevărate regate cu bărci artizanale! Până la jumătatea anilor 70, pe Timiş aveau loc, din primăvară până-n toamnă, adevărate „regate” cu bărci artizanale, construite de meşteri care abia aşteptau lansarea la apă pentru a-şi dovedi calităţile faţă de clienţi. Clienţi care, la rândul lor, abia aşteptau să impresioneze prietenii şi mai ales fetele pe care le luau în lungi plimbări de-a lungul râului, până sus la „schleis”, la izvor adică, undeva pe la Moara Şpănească. Pentru că în anii 50-60 nu existau îndiguirile de acum, accesul la apă era mult mai uşor, iar proprietarii bărcilor foloseau curţile şi acareturile celor care locuiau pe mal, pentru a adăposti caiacele respective. Încă din perioada de dinainte de război, la Lugoj exista un tâmplar de meserie, Peter Bernat, care ştia să facă ceea ce atunci se numeau „luntri” pentru plimbări pe Timiş.

În anii 60, tradiţia a fost preluată de un anume Reli Ignea, instructor la Şcoala Textilă Lugoj – Unitatea C, de pe Xenopol, care se specializase în construcţia de bărci, având la dispoziţie din belşug rame folosite în industria textilă. „Îmi amintesc că erau făcute din lemn de tei, iar partea de jos era din tablă zincată fălţuită. Avea taival jos, ca să nu se lovească de pietre, când apa era mică, iar partea de sus era confecţionată din pânză de in bine întinsă şi impregnată cu ulei de in” – îşi aminteşte Vasile Belinţan, unul dintre proprietarii de bărci care făceau în mod regulat „croaziera” pe Timiş, de la podul de beton şi până la Moara Şpănească. A fost foarte mândru când şi-a lansat la apă barca, pe care a vopsit-o verde deschis şi a numit-o „Electra”. Barca avea 5m lungime, iar la mijloc, unde era grătarul de lemn pe care şedeau vâslaşii, şi avea 90 cm lăţime, pentru stabilitate. Încăpeau în ea patru persoane. Lansarea la apă se făcea în funcţie de debitul rîului – purtând pe umeri barca sau folosind un fel de cărucior cu trei roţi.

Cu barca pe Timiş – familia Streian în anul 1959

„Barcagiii” – iubiţi de fete, invidiaţi de gură-cască. Proprietarii de bărci aveau mulţi prieteni, mai ales vara, când distracţia favorită era la Timiş. Privitorii gură-cască de pe mal îi invidiau, iar fetele erau mereu bucuroase să fie invitate la o plimbare cu barca. Traseul standard trecea prin tot oraşul. „Porneam de la podul de beton, apoi se trecea pe la Biserica Reformată, ocolind resturile podului de lemn rămase de pe vremuri. Apa se elibera din faţă de la Brediceanu, până după podul de fier, după care treceam iar pe cealaltă parte, pentru a ocoli zona poluată cu motorină de la Uzina Electrică. Ajungeam până la Ştrand, la „ţevi”, cum ziceam noi, acolo unde se trăgea apa din Timiş pentru alimentarea bazinului mare şi al celui mic pentru copii. Mergeam până sus, după podul ungurilor, apoi la plopii Mari şi la insulă, la „schleis”, la Izvor”, spune Vasile Belinţan.

Profesorul Streian a reuşit în 1955 să echilibreze primul catarg funcţional cu pânze

Un matematician rezolvă problema echilibrării catagului Printre fericiţii posesori erau Gheorghe Doboşan, din familie de meseriaşi, medicul generalist Dorin Siniteanu, Doru Gaşpar, bibliotecar la Clubul Tineretului, profesorul Nicolae Streianu, familiile Boceanu şi Szilagy şi alţii. Primul care şi-a dotat barca cu catarg a fost Doru Gaşpar, dar, după un „naufragiu” în faţă la Colegiul Brediceanu, el a renunţat. Cel care până la urmă a reuşit să echilibreze catargul şi să circule, în siguranţă, cu pânze, era un om al… calculelor, şi anume profesorul de matematică Streianu, cel care nu demult ne-a pus la dispoziţie, pentru „Pagina cu amintiri”, imagini ale plimbărilor sale cu familia din anii 1955 şi 1959.

În curtea Anticariatului Hoban de pe strada Someşului (spre piaţă) se află ultima barcă perfect conservată care făcea „croaziera” pe Timiş în anii 70

Romulus Reuţ făcea şi el parte din mica „elită nautică” a oraşului. „Eu am avut o sandolină, pentru că aşa se chema. Partea de jos era din tablă zincată foarte subţire, iar deasupra cadrul de lemn era îmbrăcat cu pânză vopsită. Cadrul bărcuţei era din lemn de ulm, folosit şi la roţile de căruţă. Avea 4,5 metri lungime şi două locuri, cu spătare. Vâselele erau sistem sistem caiac, care se întorc în mână. Am făcut sandolina asta prin 1959, în curtea unui atelier de tâmplărie la care aveam acces permanent. Profitam de asistenţa unei mâini de lucru calificate – tâmplar, tinichigiu, toţi vecini de-ai mei. Îmbinările erau cu şuruburi speciale de aramă, aduse de la Orşova”, spune Reuţ.

Doamna Hoban îmi spune că barca familiei a fost realizată după schema publicată într-o revistă

„Scuba-diving şi bărci cu motor. Inventivi, lugojenii îşi îmbunătăţeau mereu ambarcaţiunile. Reli Ignea şi-a acoperit barca în întregime cu tablă, apoi i-a anexat un motor rusesc de motoretă „Kau”. A fost urmat de Stelian Siniteanu, dar adevărata senzaţie nautică a furnizat-o regretatul Mihai Gordian, posesorul primul costum de scafandru sportiv din oraş – cu labe, vizor şi tub de respiraţie. Acesta „evolua” în apa care avea 3-4 metri adâncime dintre Teatru şi Brediceanu. Spre mijlocul anilor 70, această nevinovată formă de distracţie intrase deja în vizorul autorităţilor. Mai întâi au fost interzise bărcile cu motor, pe motiv că făceau zgomot şi… valuri, apoi şi „scuba-diving”-ul lui Gordian, mai ales că se făcea cu un costum primit de la o mătuşă din Austria. În jurul anului 1975, plimbările cu bărcile pe Timiş au încetat, pentru a fi reluate abia cum, după aproape 40 de ani!

Cristian Ghinea

Read Full Post »