Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘inedit’ Category

Reclame

Read Full Post »

Flotila de pe Timiş 🙂

 

Read Full Post »

Gjilan, Kosovo – CSM Lugoj pentru a treia oară vicecampioană balcanică (Gjilan – Kosovo 2018, Lugoj – România 2013, Bursa – Turcia 2011)

JK Besiktas Istanbul – CSM Lugoj 3-0 (25:14, 25:19, 25:19)

CSM vicecampioana Balcanica 2018 2

CSM Lugoj – KV Drita Gjilan (Kosovo) 3-0 „a patra victorie oficială internaţională a voleiului, alături de cele din 2011 (3:1 cu Lazarevac / Serbia, 3:0 cu Durres / Albania la Bursa) şi 2013 (3:0 cu Zeleznicar / Serbia la Lugoj), care a dat şansa sportivelor lugojene să joace, în opt ani, a treia oară finala Cupei Balcanice” (Dan H. Brudiu).

Volei (1)

Read Full Post »

Amintirile se pierd, odată cu oamenii pentru care ele sunt relevante. Şi totuşi, se întîmplă ca textele scrise de mână să fie redescoperite şi, odată trecute pe computer, să aibă o nouă viaţă. Ca şi vinul, sunt mai valoroase, cu cât sunt mai vechi. Acestea au fost gândurile care mi-au trecut în minte la redescoperirea celor zece foi ministeriale pe care am transcris (de pe reportofon!) un interviu luat rockerului lugojean Öcsi Egri, cu ani buni în urmă, la Lugoj, în ambianţa tihnită de la “Taifasuri”… Transcrierea amintirilor fostului chitarist şi vocalist de la „Betta”, prima trupă lugojeană de anvergură naţională, este exactă, fără modificări, lăsând cititorului plăcerea să descopere spontaneitatea dialogului şi să ierte eventualele feste… inerente ale memoriei!

Öcsi Egri – amintiri cu “Betta” şi rock-ul lugojean de acum o jumătate de… secol

(anii de vârf)

Am fost prezenţi la Galele Muzicii Rock Româneşti, printre alţii Petre Magdin a organizat filmarea asta şi am avut atunci câteva apariţii la televiziune.
Anii ’78 – ’79’ au fost anii de vârf ai trupei Betta, în ’80 am ajuns la mare, iar din ’81 am făcut nenumărate turnee cu formaţia Carusel. Practic, ei nu cântau, cântam numai noi. Ei aduceau numai sculele şi stăteau la pupitru, la lumini, Mişu Ciuchitu cu ceilalţi. Noi am cântat în turneele astea peste tot în ţară. În toamna lui 1980, Alioşa şi Boiţa au fugit, s-au stabilit în Germania, şi aşa s-a terminat perioada noastră de glorie la Betta.

Ocsi Egri
Betta a fost o trupă cu trei chitare, lucru rar pe atunci, inspirată de banduri precum Kansas sau Boston. Formaţia de pornire a fost cu Tibi Roşu, cu Alioşa Börcsök, la bass era Cornel Negruţiu (care îmi amintesc că lucra pe atunci la Cooperativa Munca, la atelierul mecanic) şi fratele lui cel mic, Doru Negruţiu, care cânta la chitară armonie. Tibi Roşu cânta la chitară solo, iar Alioşa, la bass. Mai târziu, l-au luat pe Viorel “Vio” Friedmann şi asta a fost “original Betta”. Eu pe vremea aceea eram la Stelele şi, mai târziu, am trecut şi eu la Betta.

Am mai cântat la Sonor, prin 1976. Era o trupă lugojeană, din care mai făceau parte Lucian Ciuchitu, la trombon, Puiu Pichler – trompetist şi organist, Nicu Enache, care a decedat între timp, era toboşar, iar Miki Creţu, care s-a dus şi el, cânta la saxofon. Acesta era fratele lui Flori Creţu, de la Romanticii. Din trupă mai făceam parte eu şi Mircea Bălan, la bass şi vocal, ca şi mine.

(„Motown” de Lugoj)

Asta era prin ’76-’77, când era la modă stilul ăsta de funk – mezzoforte, cântat de Ottis Reding, stilul Motown. Am încercat şi puţin Motown, în stilul Stevie Wonder sau Chicago.

Revenind la Betta, eu am avut puţine piese acolo. Pot aminti “Opriţi pământul, să cobor” şi “Sara”, pe textul lui Octavian Goga, marele succes de la Sala Palatului.

Cu Betta repetam la Casa de Cultură, unde Ioan Cojocaru ne pusese la dispoziţie o încăpere. E vorba de Casa de Cultură a Municipiului, cu care am avut o colaborare excelentă. La Festivalul Naţional Rock din ’79, de pildă, am avut costume din recuzita teatrului. Am făcut atunci un show foarte fain la sala palatului – nu chiar la nivelul formaţiei Kiss, dar ceva asemănător, cu haine interesante, de epocă… Astea le-am primit cu ajutorul teatrului din Lugoj.
Apariţii TV n-am avut decât cu Betta, dar la radio piesele noastre mergeau tot timpul. Aveam multe înregistrări, pentru că eram cunoscuţi în ţară.

Iar cu Stelele, cu Crăciuneştii în echipă (n.r. – fraţii Puiu şi Roland Crăciunescu) am avut o singură apariţie la TV. Aranjaseră la Timişoara – Lucian Bureriu şi Valeriu Perciun – un scurt clip video cu o piesă care îi aparţinea lui Puiu Crăciunescu. După mine a venit Freddy Stauber şi atunci Stelele au mers pe un stil puţin schimbat.

(revine la Betta)

Vio Friedmann era un personaj care compunea foarte harnic, era foarte prolific, şi nu numai pe profilul muzicii electronice. Se putea asemăna cu Elton John, în sensul că era un pianist nu foarte tehnic, dar ştia să se acompanieze foarte solid, foarte spectaculos şi avea o voce senzaţională.

(referitor la poziţia fruntaşă în topurile revistelor “Flacăra” şi “Săptămâna”)
Cel mai mare succes a fost “Balada celor trei haiduci” – textul îi aparţinea lui Dan Diaconescu din Lugoj, mai târziu am înţeles că a ajuns judecător undeva prin Timişoara, apoi “Graiul pâinii” – pe text de Octavian Goga. Astea două piese au fost adevărate hituri pe plan naţional, în ’78 – ’79. Balada celor trei haiduci a stat pe locul I şase luni (!), iar “Graiul pâinii” a fost “number one” timp de două luni.

(întâmplări aşa, mai haioase…)

Am fost la Bucureşti cu autobuzul pe Bulevardul Magheru şi Boiţa (Alexandru Boian Perin), chitaristul nostru, a văzut o fată drăguţă, s-a dat jos din mers şi s-a dus drept la ea. Interesant este că s-a căsătorit cu această fată drăguţă, pe numele ei Constanţa, din… Bucureşti. Întâlnirea asta a lor a fost chiar interesantă!

Apoi, la Festivalul de Rock de la Rm. Vâlcea din 1978, marele chitarist Sorin Tudoran de la Cromatic a venit la noi la hotel. Ne-a chemat pe toţi chitariştii care am fost acolo, ca să ne dea nişte note, nişte calificative. A ieşit o chestie foarte interesantă, am râs, am ţinut fiecare câte un mini concert. A fost foarte plăcut acel moment! Am cântat eu, Boiţa şi toţi chitariştii din festival. Cel mai bine a ieşit până la urmă Sorin Chifiriuc de la Iris, adică el i-a plăcut cel mai mult, ca şi chitarist, lui Sorin Tudoran. Mie mi-a zis că sunt un “vulpoi” – îi cântasem introducerea de la “Lazy” a lui Deep Purple, care este aşa, o piesă mai swing, nu ecste chiar rock. Iar Tudoran mi-a zis: Öcsi, tu eşti un mare şmecher!

(ce fac în acest moment foştii componenţi ai trupei, stabiliţi în Germania?)

Viorel Friedmann face muzică pentru o şcoală privată de dans – “ballroom music” şi scrie piese multe, face şi “easy listening”. Este o muzică de nişă, o muzică de ambianţă.

Eu cânt cu o trupă de şapte inşi din sudul Germaniei, se numeşte Tom Wilde Süde, s-ar putea traduce “sudul sălbatic al lui Tom”, după numele solistului nostru, Thomas. Trupa e între rottweiiler, oraşul care a dat numele renumitei rase canine, şi Stuttgart.

Mai cânt într-o trupă “Cover band ZZ Top”, unde suntem patru inşi şi cântăm doar hiturile ZZ Top. Sunt toţi cam de vârsta mea şi ne simţim tare bine, atât pe scenă, cât şi la repetiţii.

Am trecut de 60 de ani şi mă consider un om împlinit din punct de vedere muzical. Zilnic, cânt cam două ore la chitară.

Dacă mă uit înapoi la zilele petrecute la Lugoj, pot spune că Betta a fost cea mai bună trupă a anilor ’60 – ’70. Nu o poţi compara nici cu Stelele, nici cu Sonorul, deşi poate din punct de vedere muzical şi aceia au fost foarte buni. Dar Betta s-a impus prin dinamica rock-ului pe care îl interpreta, am cântat, nu aş spune neapărat “dur”, dar am avut grijă ca lucrurile să sune simplu, curat, nu ne complicam, iar asta a fost foarte bine.

(ce scule aveaţi?)

Aveam scule italieneşti. Staţii, se găseau pe tuburi, care e drept că nu sunau ca Marshall. Chitarele erau Gibson, le cumpăram din străinătate. Se schimbau mărci (n.r. – moneda vest-germană) le dădeam la cineva cunoscut, plăteai la bancă şi în două-trei luni primeai instrumentul de la diferite firme. Erau de exemplu Carelli din Italia, iar în Freiburg îl aveam pe un tip de origine poloneză, Eugen Gemm, care livra scule în Blocul de Est. sculele erau acceptabile, chiar bune pentru perioada aceea.

(cum aţi defini sound-ul Betta?)

Era o preocupare în a găsi o legătură cu muzica arhaică românească. Am spus arhaică, nu populară, adică muzica veche, aşa cum făcea şi Nicu Covaci de la Phoenix. El. De la rock, s-a apropiat foarte mult de stilul “Jethro Tull”, tot muzică arhaică, muzica celtică din Irlanda. Noi însă nu am renunţat la izul de rock tradiţional.

(încă o dată, despre trupa standard)

Era Alioşa Börcsök cel care a descoperit numele trupei, care vine de la numele latin “Betta Splendens”, al unui peştişor de acvariu, bătăios din fire. Lui Alioşa i s-a alăturat Tibi Roşu. Ei au fost baza trupei. Aşadar, Alioşa la tobe, Tibi Roşu la chitară, Vio Friedmann la oragă, Cornel Negruţiu la bass, Doru Negruţiu la chitară armonie şi vocal. Mai tîrziu am venit şi eu, dar cântam, sporadic alături de ei. Îmi amintesc că în 1972 am cântat la Timişoara, la Ada Marinescu şi am avut mare succes cu Betta. “Clasicii” cântau la Lira, iar noi cântam la Ada marinescu, la “Şari neni”. Repet, am avut mare succes, dar eu mai plecam la Mondial, unde am cântat doi ani, mai plecam la Stelele, veneam iarăşi înapoi.

Iar în ’78, a ”explodat” treaba, când Alioşa l-a găsit pe Boiţa şi am intrat şi eu fir, l-am adus şi pe Walter Megerle, chitarist, tot din Lugoj… Singurul membru ne-lugojean al trupei a fost Alexandru Perin Boian sau ”Boiţa” – din Timişoara, sârb de origine.

Să nu uit de un om foarte important – Lucian Ciuchitu, care cânta la flaut şi la clape. Deşi era un foarte bun muzician, el a acceptat acest rol, să-i zicem ”secundar”, pentru că noi nu ne prea bazam pe aceste instrumente de fond, de „back tracking”. Nu am avut fete în trupă, nici măcar backing vocals, pentru că Betta a fost concepută ca o formaţie bărăbătească, în stilul Doobie Brothers, poate Kansas sau Boston.

(concertul de la Sala Palatului)

La concertul de la Sala Palatului, s-au vândut 4.000 de bilete. Lumea a primit fluturaşi cu numele trupelor care participau la festival şi a trebuit să voteze trupa favorită şi să pună biletul în urnă. Noi, din 4.000 de spectatori, am avut 1.800 de voturi, formaţia Roşu şi negru, cu Dida Drăgan, Liviu Tudan, chitaristul Florin Ochescu şi toboşarul Doru Vintilă de la Phoenix au luat 1.100 de voturi, 700 a luat irisul şi Ladislau (Laci) Herdina a luat vreo 80 de voturi, el scuzându-se la public că nu a avut decât o lună să se pregătească. Iar noi chiar ne pregătisem o lună! I-am zis atunci – Laci, nu-ţi mai cere scuze! Publicul nu trebuie să ştie ce ai făcut tu înainte.

A consemnat, Cristian Ghinea

Read Full Post »

Time Machine: Pentru a treia oară la Paris – 12 august 2001 🙂

DSC03308

Read Full Post »

O venerabilă clădire a Lugojului este restaurată şi prinde culoare, după decenii de paragină. Faţada cazarmei cunoscute sub numele de „Principele Nicolae” de pe strada Banatului a fost în sfârşit renovată, iar rezultatul este unul demn de laudă. Lucrătorii firmei lugojene “Technocer” au reușit să finalizeze fațada principală, iar în perioada următoare se va termina și restaurarea laturii exterioare, de pe strada Comuna din Paris.

Noul sediu al Direcției de Asistență Socială Comunitară, aproape de finalizare
Clădirea restaurată are faţada principală pe strada Banatului şi se continuă, după colţ, pe strada Comuna din Paris. Corpul nr. 1 are dimensiuni impozante: suprafaţa construită la sol are 1190,58 mp, iar suprafaţa desfăşurată este de 2381,16 mp.str

Cazarma 1

Dar fosta cazarmă imperială are o suprafaţă mult mai mare. Corpul 2 de clădire (fără etaj) de pe strada Comuna din Paris (fostele grajduri ale cavaleriei) are o suprafaţă construită de 484,90 mp şi se continuă, tot pe Comuna din Paris, cu un al treilea corp, în formă de L, ce ocupă o arie de 805, 12 mp.

Cazarma 2

Şi acest corp de clădire are doar parter. Curtea interioară, cu o suprafaţă impozantă de 6871 mp, adăposteşte încă patru clădiri de domeniuni mai mici (40,5 mp; 114,48 mp etc.).

“La cazarma de pe Banatului, nr. 8 A, unde vom muta Direcția de Asistență Socială Comunitară, lucrările se desfășoară conform graficului atât la interior cât și la exterior. Deja la fațadă s-au finalizat lucrările de reabilitare și a fost aplicată culoarea decorativă. S-a folosit cam aceeași combinație de culori ca la clădirea primăriei. Până acum s-a schimbat acoperișul, s-a realizat luminatorul în partea dinspre curte, s-au făcut compartimentările necesare și acum se lucrează la finisarea pereților interiori” declara Francisc Boldea, primarul Lugojului.

1,6 milioane pentru faţadă şi 800.000 de lei puşi “la bătaie” pentru interior
Finanțarea pentru partea exterioară, pe o lungime de aproximativ 40 de m, este de aproximativ 1,6 milioane lei (fără TVA), iar pentru interior, unde se vor reface 1200 de m.p., din cei 3000 existenți, a fost alocată suma de 800.000 de lei.

Cazarma

După preluarea mandatului, primarul Francisc Boldea declara, în martie 2009: ”Am dorit ca această clădire sã treacă în domeniul nostru pentru a fi de utilitate publică a municipiului Lugoj”. Astăzi, în sfârşit, după un lung şir de dispute între autorităţile judeţene şi cele locale, proiectul este aproape gata, finalizarea lucrărilor fiind preconizată spre sfârșitul anului.

O clădire impozantă redată oraşului

Construcţia redată oraşului este foarte solidă şi dotată cu ziduri de peste un metru grosime. Ocupă un front stradal de circa 80 de metri pe strada Comuna din Paris şi aproximativ 40m pe Banatului. A fost una din primele cazarme austriece construite în Banat la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX. Iniţial, cazarma imperială purta numele FoHerzog Jozsef (Arhiducele Josef) şi aparţinea Regimentului de honvezi din Lugoj. Ilustrate de epocă din 1912 arată marile manevrele comune efectuate pe malul Timişului împreună cu unitatea de artilerie cazarma „Dragalina”, demolată în 1990). După Unire, cazarma a adăpostit grajdurile cavaleriei, cantina şi dormitoarele soldaţilor, însă ulterior a fost transformată în depozit. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Ioan Cojocaru, angajat în anul 1967 la Casa de Cultură Raională din Lugoj, este un veteran al Ansamblului „Lugojana”, de numele căruia se leagă înfiinţarea formaţiei de dansuri şi a ansamblului, la care s-a adăugat taraful de instrumentişti deja format. El îşi aminteşte începuturile formaţiei lugojene, povestind cu sinceritate şi despre lucrurile bune, dar şi despre impunerile şi restricţiile din epocă.

„În 1963, câţiva muzicanţi, în majoritate de la Măguri, formaseră un nucleu de instrumentişti, care era mai mult un taraf şi câţiva solişti vocali. Dintre aceşti solişti vocali o amintesc pe Viorica Ciurescu, Ica Ciurescu, aşa cum e ea cunoscută, care era una din promotoarele acestui grup, alături de Cătălina Drăghiţă, Persida Iovan şi alţii. Formaţia de dansuri şi cea de ansamblu le-am format eu, în 1967, când am fost angajat la Casa de Cultură a municipiului Lugoj, pe atunci Casa Raională de Cultură”, ne-a declarat Ioan Cojocaru.

DSC_0012

Ideea era să se pună pe picioare un ansamblu de „cântece şi dansuri populare” care să fie la înălţimea celor două formaţii etalon ale culturii lugojene – Corul „Ion Vidu” şi Teatrul Popular, a căror faimă trecuse dincolo de graniţele ţării.

Buluc la preselecţie! Artiştii amatori erau scoşi din producţie sau de la ore

Ioan Cojocaru îşi aminteşte că, în acel an 1967, cu sprijinul regretatului Socol Ianculovici, dirijorul ansamblului şi a profesoarei de canto Claudia Gâlea, s-au tipărit afişe şi fluturaşi pentru preselecţie, care au avut un ecou mult peste aşteptări, atât în şcoli, cât şi în fabrici. Dincolo de interesul firesc al lugojenilor pentru iniţiativă, mai erau şi alte motive: elevii erau scoşi de la ore cu acordul profesorilor, iar cei din fabrici veneau la repetiţii fiind „scoşi din producţie”. Adică, în timpul lucrului, mergeau la dansuri, fără ca salariul să le fie acceptat. În aceste condiţii, preselecţia a avut un succes monstru! Aşa se face că, la un moment dat, „ansamblul de instrumentişti era de 30 de muzicanţi, aveam şi instrumente precum ţambal, nai, contrabas.

DSC_0009

Soliştii vocali erau vreo 20, iar la partea coregrafică aveam la început 12 perechi de dansatori, cu vârste cuprinse între 15 şi 25 de ani”, spune dl Cojocaru, care a şi dat numele ansamblului: „Ansamblul de cântece şi dansuri populare Lugojana, al Casei Raionale de Cultură Lugoj”. Aşadar, la succesul viitorului ansamblu „Lugojana” au participat din plin întreprinderi precum Filatura de Mătase Naturală (FMN), „Mondial” sau ITL, dar şi liceele oraşului.

Fără colinde, fără texte religioase!

De-a lungul anilor, „Lugojana” a luat locul I (în 1983), II şi III la festivalul Naţional „Cântarea României”. Pe de o parte,”organele de partid şi de stat” sprijineau financiar activitatea culturală, însă existau impuneri la nivelul textelor, care erau foarte atent „piepteneate”. Ioan Cojocaru ne declara „sincer vă spun, textele erau atent selectate de către subsemnatul şi conducerea instituţiei, dar şi de alţi… tovarăşi, de la alte niveluri. Repertoriul era pus la punct încă din momentul în care un interpret venea cu o un cântec nou. Erau evitate cu orice preţ cântecele cu subiect religios, orice referire la Iisus sau Maica Domnului. Pe timpul lui Ceauşescu, nu erau spectacole de colinde, Moş Crăciun se numea Moş Gerilă, iar cântările de Anul Nou erau trase la calapod”. În schimb, erau permise obiceiuri precum capra, buhaiul, etc., tot ce nu deranja prin text.

„Folclorul nou”, o altă formă de pervertire a folclorului

Mai mult, în anii ’80, pe lângă restricţiile ştiute, au apărut noi impuneri. Acestea priveau introducerea în repertoriu a pieselor de folclor nou, care vorbeau despre bădiţa care ară cu tractorul, despre brigadierii fruntaşi, despre combine şi avantajele cooperativelor agricole de producţie. Era o pervertire gravă a spiritului folclorului românesc, însă, cu tact, la Lugoj ea a fost ţinută la un nivel scăzut. „Este adevărat, am făcut concesii, că aşa erau vremurile, însă am păstrat întotdeauna folclorul neaoş românesc. Nu erau impuneri directe, însă era un fel de autocenzură. În ce ne priveşte, am evitat pe cât am putut acest aşa-zis folclor nou, în schimb am adăugat, cu sprijinul unor coregrafi dinTimişoara, dansuri tematice. Acestea erau ilustrarea unor obiceiuri de la sat prin dans – hora, secerişul, dragostea între tineri etc. îmi amintesc că am pus la punct un astfel de dans tematic foarte reuşit – „La fântână”, la care am lucrat foarte mult.

„Totul trecea pe la Camera 22”

Desigur, valoarea instrumentiştilor, a soliştilor vocali şi a dansatorilor de la „Lugojana” ar fi fost mult mai bine pusă în valoare, dacă, pe lângă turneele din ţară şi pariţiile la Cântarea României, ar fi putut ieşi mai des şi peste hotare. „Îmi amintesc că fusesem cu teatrul în anul 1982 la Festivalul de la Londra, unde am prezentat <Nevestele vesele din Windsor> pe scena de la Questor’s Theatre. Teatrul nostru a primit atunci premiul pentru regie al acestui festival internaţional, unde au mai participat trupe din Suedia, Ungaria şi ţara gazdă – Anglia. Înainte de plecare, am fost chemat la Camera 22, cum i se spunea, adică la Securitate. Acolo s-a decis cine merge şi cine nu, cine ar fi tentat să fugă, cine nu prezintă încredere, cine are rude în străinătate”, se confesează Cojocaru.

DSC_0005

„Cel mai trist lucru este că, în 1983, când am plecat în Iugoslavia, ţară socialistă pe vremea aceea, trierea la Camera 22 a fost la fel de dură. Nu s-a făcut diferenţă că plecăm în Anglia, la Londra sau în Voivodina, la Novi Sad şi Vârşeţ. Conta doar că plecam afară şi răspundeam pentru eventualii rătăciţi pe acolo”, adaugă el. Din perspectiva timpului, toate aceste vremuri par foarte departe şi de neînţeles, dar ele au marcat atunci destine.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Older Posts »