Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘inedit’ Category

O venerabilă clădire a Lugojului este restaurată şi prinde culoare, după decenii de paragină. Faţada cazarmei cunoscute sub numele de „Principele Nicolae” de pe strada Banatului a fost în sfârşit renovată, iar rezultatul este unul demn de laudă. Lucrătorii firmei lugojene “Technocer” au reușit să finalizeze fațada principală, iar în perioada următoare se va termina și restaurarea laturii exterioare, de pe strada Comuna din Paris.

Noul sediu al Direcției de Asistență Socială Comunitară, aproape de finalizare
Clădirea restaurată are faţada principală pe strada Banatului şi se continuă, după colţ, pe strada Comuna din Paris. Corpul nr. 1 are dimensiuni impozante: suprafaţa construită la sol are 1190,58 mp, iar suprafaţa desfăşurată este de 2381,16 mp.str

Cazarma 1

Dar fosta cazarmă imperială are o suprafaţă mult mai mare. Corpul 2 de clădire (fără etaj) de pe strada Comuna din Paris (fostele grajduri ale cavaleriei) are o suprafaţă construită de 484,90 mp şi se continuă, tot pe Comuna din Paris, cu un al treilea corp, în formă de L, ce ocupă o arie de 805, 12 mp.

Cazarma 2

Şi acest corp de clădire are doar parter. Curtea interioară, cu o suprafaţă impozantă de 6871 mp, adăposteşte încă patru clădiri de domeniuni mai mici (40,5 mp; 114,48 mp etc.).

“La cazarma de pe Banatului, nr. 8 A, unde vom muta Direcția de Asistență Socială Comunitară, lucrările se desfășoară conform graficului atât la interior cât și la exterior. Deja la fațadă s-au finalizat lucrările de reabilitare și a fost aplicată culoarea decorativă. S-a folosit cam aceeași combinație de culori ca la clădirea primăriei. Până acum s-a schimbat acoperișul, s-a realizat luminatorul în partea dinspre curte, s-au făcut compartimentările necesare și acum se lucrează la finisarea pereților interiori” declara Francisc Boldea, primarul Lugojului.

1,6 milioane pentru faţadă şi 800.000 de lei puşi “la bătaie” pentru interior
Finanțarea pentru partea exterioară, pe o lungime de aproximativ 40 de m, este de aproximativ 1,6 milioane lei (fără TVA), iar pentru interior, unde se vor reface 1200 de m.p., din cei 3000 existenți, a fost alocată suma de 800.000 de lei.

Cazarma

După preluarea mandatului, primarul Francisc Boldea declara, în martie 2009: ”Am dorit ca această clădire sã treacă în domeniul nostru pentru a fi de utilitate publică a municipiului Lugoj”. Astăzi, în sfârşit, după un lung şir de dispute între autorităţile judeţene şi cele locale, proiectul este aproape gata, finalizarea lucrărilor fiind preconizată spre sfârșitul anului.

O clădire impozantă redată oraşului

Construcţia redată oraşului este foarte solidă şi dotată cu ziduri de peste un metru grosime. Ocupă un front stradal de circa 80 de metri pe strada Comuna din Paris şi aproximativ 40m pe Banatului. A fost una din primele cazarme austriece construite în Banat la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX. Iniţial, cazarma imperială purta numele FoHerzog Jozsef (Arhiducele Josef) şi aparţinea Regimentului de honvezi din Lugoj. Ilustrate de epocă din 1912 arată marile manevrele comune efectuate pe malul Timişului împreună cu unitatea de artilerie cazarma „Dragalina”, demolată în 1990). După Unire, cazarma a adăpostit grajdurile cavaleriei, cantina şi dormitoarele soldaţilor, însă ulterior a fost transformată în depozit. (c) Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

Ioan Cojocaru, angajat în anul 1967 la Casa de Cultură Raională din Lugoj, este un veteran al Ansamblului „Lugojana”, de numele căruia se leagă înfiinţarea formaţiei de dansuri şi a ansamblului, la care s-a adăugat taraful de instrumentişti deja format. El îşi aminteşte începuturile formaţiei lugojene, povestind cu sinceritate şi despre lucrurile bune, dar şi despre impunerile şi restricţiile din epocă.

„În 1963, câţiva muzicanţi, în majoritate de la Măguri, formaseră un nucleu de instrumentişti, care era mai mult un taraf şi câţiva solişti vocali. Dintre aceşti solişti vocali o amintesc pe Viorica Ciurescu, Ica Ciurescu, aşa cum e ea cunoscută, care era una din promotoarele acestui grup, alături de Cătălina Drăghiţă, Persida Iovan şi alţii. Formaţia de dansuri şi cea de ansamblu le-am format eu, în 1967, când am fost angajat la Casa de Cultură a municipiului Lugoj, pe atunci Casa Raională de Cultură”, ne-a declarat Ioan Cojocaru.

DSC_0012

Ideea era să se pună pe picioare un ansamblu de „cântece şi dansuri populare” care să fie la înălţimea celor două formaţii etalon ale culturii lugojene – Corul „Ion Vidu” şi Teatrul Popular, a căror faimă trecuse dincolo de graniţele ţării.

Buluc la preselecţie! Artiştii amatori erau scoşi din producţie sau de la ore

Ioan Cojocaru îşi aminteşte că, în acel an 1967, cu sprijinul regretatului Socol Ianculovici, dirijorul ansamblului şi a profesoarei de canto Claudia Gâlea, s-au tipărit afişe şi fluturaşi pentru preselecţie, care au avut un ecou mult peste aşteptări, atât în şcoli, cât şi în fabrici. Dincolo de interesul firesc al lugojenilor pentru iniţiativă, mai erau şi alte motive: elevii erau scoşi de la ore cu acordul profesorilor, iar cei din fabrici veneau la repetiţii fiind „scoşi din producţie”. Adică, în timpul lucrului, mergeau la dansuri, fără ca salariul să le fie acceptat. În aceste condiţii, preselecţia a avut un succes monstru! Aşa se face că, la un moment dat, „ansamblul de instrumentişti era de 30 de muzicanţi, aveam şi instrumente precum ţambal, nai, contrabas.

DSC_0009

Soliştii vocali erau vreo 20, iar la partea coregrafică aveam la început 12 perechi de dansatori, cu vârste cuprinse între 15 şi 25 de ani”, spune dl Cojocaru, care a şi dat numele ansamblului: „Ansamblul de cântece şi dansuri populare Lugojana, al Casei Raionale de Cultură Lugoj”. Aşadar, la succesul viitorului ansamblu „Lugojana” au participat din plin întreprinderi precum Filatura de Mătase Naturală (FMN), „Mondial” sau ITL, dar şi liceele oraşului.

Fără colinde, fără texte religioase!

De-a lungul anilor, „Lugojana” a luat locul I (în 1983), II şi III la festivalul Naţional „Cântarea României”. Pe de o parte,”organele de partid şi de stat” sprijineau financiar activitatea culturală, însă existau impuneri la nivelul textelor, care erau foarte atent „piepteneate”. Ioan Cojocaru ne declara „sincer vă spun, textele erau atent selectate de către subsemnatul şi conducerea instituţiei, dar şi de alţi… tovarăşi, de la alte niveluri. Repertoriul era pus la punct încă din momentul în care un interpret venea cu o un cântec nou. Erau evitate cu orice preţ cântecele cu subiect religios, orice referire la Iisus sau Maica Domnului. Pe timpul lui Ceauşescu, nu erau spectacole de colinde, Moş Crăciun se numea Moş Gerilă, iar cântările de Anul Nou erau trase la calapod”. În schimb, erau permise obiceiuri precum capra, buhaiul, etc., tot ce nu deranja prin text.

„Folclorul nou”, o altă formă de pervertire a folclorului

Mai mult, în anii ’80, pe lângă restricţiile ştiute, au apărut noi impuneri. Acestea priveau introducerea în repertoriu a pieselor de folclor nou, care vorbeau despre bădiţa care ară cu tractorul, despre brigadierii fruntaşi, despre combine şi avantajele cooperativelor agricole de producţie. Era o pervertire gravă a spiritului folclorului românesc, însă, cu tact, la Lugoj ea a fost ţinută la un nivel scăzut. „Este adevărat, am făcut concesii, că aşa erau vremurile, însă am păstrat întotdeauna folclorul neaoş românesc. Nu erau impuneri directe, însă era un fel de autocenzură. În ce ne priveşte, am evitat pe cât am putut acest aşa-zis folclor nou, în schimb am adăugat, cu sprijinul unor coregrafi dinTimişoara, dansuri tematice. Acestea erau ilustrarea unor obiceiuri de la sat prin dans – hora, secerişul, dragostea între tineri etc. îmi amintesc că am pus la punct un astfel de dans tematic foarte reuşit – „La fântână”, la care am lucrat foarte mult.

„Totul trecea pe la Camera 22”

Desigur, valoarea instrumentiştilor, a soliştilor vocali şi a dansatorilor de la „Lugojana” ar fi fost mult mai bine pusă în valoare, dacă, pe lângă turneele din ţară şi pariţiile la Cântarea României, ar fi putut ieşi mai des şi peste hotare. „Îmi amintesc că fusesem cu teatrul în anul 1982 la Festivalul de la Londra, unde am prezentat <Nevestele vesele din Windsor> pe scena de la Questor’s Theatre. Teatrul nostru a primit atunci premiul pentru regie al acestui festival internaţional, unde au mai participat trupe din Suedia, Ungaria şi ţara gazdă – Anglia. Înainte de plecare, am fost chemat la Camera 22, cum i se spunea, adică la Securitate. Acolo s-a decis cine merge şi cine nu, cine ar fi tentat să fugă, cine nu prezintă încredere, cine are rude în străinătate”, se confesează Cojocaru.

DSC_0005

„Cel mai trist lucru este că, în 1983, când am plecat în Iugoslavia, ţară socialistă pe vremea aceea, trierea la Camera 22 a fost la fel de dură. Nu s-a făcut diferenţă că plecăm în Anglia, la Londra sau în Voivodina, la Novi Sad şi Vârşeţ. Conta doar că plecam afară şi răspundeam pentru eventualii rătăciţi pe acolo”, adaugă el. Din perspectiva timpului, toate aceste vremuri par foarte departe şi de neînţeles, dar ele au marcat atunci destine.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

La începutul anilor ’90, în una din turlele bisericii cu două turnuri, a fost făcută, din întâmplare, cea mai mare descoperire care vorbeşte de trecutul Rugii şi al breslelor: steagul Corporaţiei Cojocarilor, datând din 1893 şi o eşarfă cu dantelă ce consemna donaţia către biserică, din acelaşi an. Steagul, de mari dimensiuni, e lucrat din mătase şi are o emblemă din piele de căprioară care reprezintă doi lei şi o masă de cojocărie.

Breasla Cojocarilor era una din cele mai puternice bresle lugojene şi îl avea ca patron pe Sf. Ilie. Cojocarii, care au făcut importante donaţii Bisericii ortodoxe (baldachine, prapuri, candelabre, icoane) se numărau printre cei mai generoşi sponsori ai Rugii.

DSC_0842

Prima breaslă înfiinţată la Lugoj a fost cea a Olarilor, în 1746, iar în 1893 a fost sfinţit steagul Cojocarilor, păstrat într-o ramă specială la sediul Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj. Din acelaşi an, 1893, datează şi eşarfa Naşului Rugii Lugoene, conservată şi ea în mini-muzeul amintit. Este o eşarfă de mătase albastră, pe care sunt trecuţi cu litere aurii naşii Rugii din 1893: Lupu din Buchin şi soţia.

steag argasitori 1909

Tot acolo se găsesc steagul Breslei Argăsitorilor din 1909 şi eşarfa Breselei Argăsitorilor, din 1930. Asocierea Măiestrilor Argăsitori s-a înfiinţat la Lugoj în 1906, după cum arată ziarul de epocă „Drapelul”, pus la dispoziţie de cercetătoarea Patricia Manea, cea care a consacrat studii interesante simbolisticii de pe aceste vechi steaguri.

Eşarfele amintesc că meseriaşii erau susţinătorii financiari ai Rugii Lugojene (Mihail Bejan, membru al celebrei familii lugojene, spune că prima ediţie a Rugii s-a ţinut la 1854, prilej cu care s-a adunat „toată poporimea oraşului”).

Vasile Belintan

Alte steaguri, ale Măcelarilor şi Agricultorilor (ambele din 1932) precum şi drapelul Clubului de Fotbal „Vulturii” (din 1921) se află la Muzeul de Istorie, Artă şi Etnografie. Meseriaşii lugojeni se conduc şi acum după acelaşi statut, care datează din anul 1884. Corporaţia Meseriaşilor are în prezent 186 de membri şi este condusă de dl. Vasile Belinţan – foto. (Cristian Ghinea, pentru blog)

Read Full Post »

radio-romania-actualitati

După filmul TVRAventura urbană – oraşe mici, poveşti necunoscute” episodul I, Lugoj, 26 nov. 2011 (realizator: Irina Luca, reporter: Cătălina Filip Coapşi), ştirile Digi 24 Timişoara, 31 ianuarie 2017 (Alexandra Marian / Dan Şoşdean) difuzat pe DIGI24.RO, şi Radio România Actualităţi, prin redactorul Alina Bujanca, a acordat spaţiu de emisie dedicat blogurilor mele. Sâmbătă, 10 februarie 2018, la emisiunea ”Ca pe roate”( intre orele 16-19) şi duminica, 11 februarie, la ” Deschis în week end” ( orele 10-12), au fost difuzate materialele realizate de Alina Bujanca. Mulţumesc şi lui Daniel Groza, de la „Adevărul” şi „Adevărul de Week End” – ediţia naţională (vineri/duminica, 16/18 decembrie 2016, nr. 280). Mulţumiri tuturor şi vă invit cu drag pe blogurile mele!

Read Full Post »

Viața lui Ioan Ștefan Török este una dedicată în întregime muzicii. Născut la Lugoj, la 15 iulie 1949, nea Öcsi, cum îl cunosc prietenii, a cântat în diferite formații, a colaborat cu muzicieni importanți și a bătut țara în lung și-n lat. A cântat în cluburi, casinouri și restaurante din Lugoj, Orșova, Băile Herculane, Mamaia și alte stațiuni de pe litoral. De la el vom afla care era atmosfera la Revelioanele din anii 70-80, cine erau cei mai petrecăreți și cum i-a cântat marelui fotbalist Hagi, în 1986.

Ginerele lui Muschong, dezmoștenit, cânta pe pianul familiei

Ioan Ștefan Török a început studiul pianului încă din clasa I. A studiat în particular primii trei ani cu doamna Ciorogariu (soția artistului Tibi Ciorogariu), apoi a continuat cu doamna Pelionis, de la Școala Populară de Artă. În clasa a VII-a a întrerupt pregătirea (a urmat școala profesională la Arad), dar a continuat să cânte pe pianul de acasă, pe care și-l amintește cu drag: ”În vremurile grele de la începutul anilor 50, ai mei au cumpărat un pian vienez J. Wopaterni, recuperat de la o fostă mânăstire de călugărițe. La noi mai venea din când în când Elemer Patyanszky, ginerele marelui industriaș lugojean Jakob Muschong. Era fără avere, trăia modest, într-o casă pe Caransebeșului, unde era uleinița Irma Gelber. Singura lui bucurie, pe sărăcia aia, era să cânte la pian. Și chiar știa, cânta partituri clasice, operetă, se vedea că are cultură muzicală”.

DSC00434

Lugoj, anii ’70: Nelu Zgârdea, Vio Friedmann, Liviu Popescu, Al. Creţu, Ştefan Ioan Török ,Tibi Roşu.

După ce a făcut armata la Jandarmi (până în 1970) și cu școala profesională absolvită, s-a angajat la ”Timișul”. Muzica a rămas preocuparea nr. 1, ultimii trei ani de pian i-a făcut cu marea profesoară Clara Peia (i-a fost colegă Elisabeta Toth, viitoarea directoare a Școlii de Muzică ”Filaret Barbu”). Cu profesoarele Micșa și Spăriosu a studiat și canto (alături de Zeno Argalaș, Lușu Penescu și Relu Bogdan, viitorul mare trompetist de jazz).

Noi, artiştii, eram punctul de atracţie la ”Dinamo”

Cu această pregătire solidă, în 1974 intră în trupa care cânta la Restauratul ”Dinamo”, alături de Mircea Moise (chitară solo, șeful formației), Viorel Tașcă (pian și acordeon), un excelent muzician, deși era orb, Ioan Bichler (trompetă), Costică Vieru (tobe), Ioan Devai (chitară bass). Ștefan Török cânta pe atunci la o pinaină ”Doina”, de fabricație românească, pe care a schimbat-o mai târziu cu o orgă Gem, adusă prin vamă, din Germania.

”Programul era în fiecare seară, lunea era liber. Acolo am ținut primul meu Revelion şi tot aşa le-am petrecut pe următoarele – în orchestră! Nu erau probleme cu repertoriul pe atunci, aveam partituri internaţionale, doar atât că repertoriul trebuie raportat din timp la secţia de Cultură de la primărie. Anii ’70 erau mai relaxaţi. Mircea Moise se repatriase după un an în Franţa şi adusese cu el scule bune, inclusiv o staţie Guild de 80 de Waţi. Aveam un repertoriu bogat, de la ”Plaisir d’Amour” la Demis Roussos ”, iar de la familia lui Puiu Bichler şi de la bătrînul Taşcă învăţasem piese mai rare, ca ”Piaţa Persană”, dar care au avut priză la public.În mod obişnuit, aveam program de cafe concert cam o oră şi jumătate, apoi, de la nouă la zece seara, muzică de dans. Noi, artiştii, eram punctul de atracţie al restaurantului!”

”Cântam cu derogare de la serviciu”

Din cauza „mâncătoriilor dintre artişti”, după trei ani, Török părăseşte „Dinamo” şi trece la o nouă etapă. În 1977 înfiinţează o altă trupă, cu Nelu Zgârdea (vocal), Mircea Moise (chitară) şi Gligor (Grigore) Bosescu, la tobe plus vocal. Cu aceştia cîntă Revelionul ‘78 la Parc Hotel din Drobeta Tr. Severin, apoi, din mai ’78 asigură muzica la „Dierna” Orşova. Iar de aici, trambulina spre Litoral – visul artiştilor! – era asigurată.

Viaţa de artist nu era chiar rea la finele anilor ’70. “Aveam cazare şi masa asigurată la hotel, patru mese pe zi. Aveam un atestat pe baza căruia eram plătiţi, plus că în perioada respectivă se nimerea să mai fie şi nunţi. Atestatul era pe patru categorii. Eu eram angajat la OCL, dar aveam derogare ca artist. Se cânta cu derogare!”

DSC00433

SUS Nelu Zgârdea, Ştefan Ioan Török, Miti Câmpan, Liviu Popescu. JOS Öcsi Egri, Alexandru Creţu.

Török îşi aminteşte că a avut Revelioane frumoase, cu trupa, la Herculane. La ”Diana” au cântat în 1978, la deschiderea hotelului, invitaţia şefului de unitate, Golopenţia. Lugojenii au încins atmosfera de Revelion şi la alte hoteluri din Herculane: ”Afrodita”, şi ”Roman”, ultimul în 1983. Din când în când, li se alătura şi o trupă de sârbi, care veneau cu micul trafic de frontioeră. Mai târziu, au cântat două luni pe Litoral în aceeaşi formaţie, la Saturn, Mangalia, apoi s-au mutat la Mamaia. Mereu pe drumuri, în iarna anului ‘78 au cântat la „Zorile” în Constanţa cu doi greci, fraţii Ioannidis, apoi la Berăria „Pelican”.

Doamnelor şi domnilor, intră în scenă … trupa ”Stress”!

La Hotel ”Afrodita” din Herculane, la începutul anilor ’80, s-au pus bazele unei trupe lugojene mai puţin cunoscute, însă alcătuită din muzicieni ce aveau să cunoască consacrarea în ţară şi peste hotare.

DSC00438

„Stress Grup”: Liviu Popescu, Ştefan Ioan Török, Al. Creţu (întors, verifica ceva la staţie… tocmai atunci), Nelu Zgârdea,  Vio Friedmann, Tibi Roşu

Alături de şeful trupei, Liviu Popescu (chitară bass, vioară), erau Nelu Zgârdea (solist vocal), Viorel (Vio) Friemann şi Ştefan Török – claviaturi, timişoreanul Alexandru Creţu la tobe şi Tibi Roşu – chitară. Formula a fluctuat timp de doi ani, cât a durat aventura trupei ”Stress”, iar repertoriul era gen pop, cu şlagăre româneşti şi internaţionale.

La Herculane, cele mai tari Revelioane, cu Petrică Moise, Nicoleta Voica şi Maria Ciobanu

”Am avut o viaţă de artist, tot pe drumuri! N-am regrete, ne-am distrat, eram ca o familie”, spune Török, iar un alt muzician din epocă, Zeno Argalaş, îl completează hâtru: „unii se distrau dând bani, alţii, primind bani”.
A mai cântat în diverse formule, alături de Öcsi Egri (ex Sonor, Betta, Stelele) ;i Miti Câmpan, un ”clăpar” foarte bun, apoi cu Toni Kühn, la ”Calul Bălan” din Neptun, localul favorit al turiştilor străini. La Herculane, la ”Afrodita” şi ”Diana”, au cîntat alături de elena Duţă, care tot propunea băieţilor din trupă să vină la Bucureşti; iar la Hotel ”Roman”, vocalistă era o grecoaică, Elena Ketenis. Poate că azi, numele nu spun prea multe, cert este că la Herculane erau cele mai tari Revelioane. I-a acompaniat acolo, la trecerea între ani, pe Petric Moise, Nicoleta Voica sau Maria Ciobanu.

DSC00444

Revelioanele erau momente deosebite, pentru că atunci se mai fentau regulile, într-o țară tot mai sărăcită de obsesia lui Ceaușescu de a plăti cu orice preț (literalmente) datoria externă a României. Török își amintește un morun de peste 100 kg adus la meniu special pentru icre, dar și de felul în care se petrecea pe atunci.

”Ca artiști, în acea perioadă, eram privilegiați. În 1986, la Clubul Castel din Mamaia, cântam împreună cu Costică Răduță de la Romanticii. Venea lume bună acolo. Într-o seară, i-am cântat lui Hagi, aflat în plină glorie. Am ales să-i cântăm melodii machidonești, că el este machidon. Iar noi știam și piese grecești, și machidonești, le cântam cu trupa Stress la Tomis. Hagi era foarte modest, nu voia să iasă în evidență prin nimic, toți ospătarii se agitau, dar el nu făcea caz din asta. Ba, mai mult, a luat venit și la masa noastră, a muzicanților”, spune Török.

Celor mai tineri le reamintim că Steaua București a câștigat Super Cupa Europei la 24 februarie 1987. Echipa bucureșteană, care cucerise Cupa Campionilor Europeni în sezonul 1985-1986, învingea Dinamo Kiev, câştigătoarea Cupei Cupelor prin golul înscris de Gheorghe Hagi, în minutul 44.

Sârbii și machidonii, cei mai tari la chefuri!

Cei mai buni petrecăreți de Revelion erau sârbii și machidonii: ”La Herculane, sârbii erau cei mai dezinhibați la petreceri. Se vedea că veneau din Iugoslavia, care era o țară mai liberă, se comportau firesc, mai liber, plus că aveau și obiceiul acela cu spartul paharelor. La fel pe Litoral, la Hotel Tomis, erau șefi machidoni, oameni de viață, cei mai tari la chefuri! Am cântat cu drag și la Casino, unde era o atmosferă foarte frumoasă! Turiștii ne iubeau, primeam mereu, prin poștă, fotografii făcute de ei. Cea mai frumoasă surpriză a din partea unui grup din Turcia. Ei ne-au expediat de la Istanbul un set de bluze cu modele frumoase, special pentru trupă, așa cum se purtau în epocă”.

DSC00440

Primul din stânga, Ştefan Török . În centrul imaginii, Vio Friedmann (fotografii din arhiva personală a domnului Török)

Török are amintiri frumoase legate nu numai de interpreții pe care i-a acompaniat, dar și cu ansamblurile de balerini și balerine care completau atmosfera Revelioanelor de pe vremuri. La Herculane, trupa de balet îl avea ca personaj principal pe Thury Ștefan, care făcea nu numai numere spectaculoase de balet, ci și pantomimă. Thury Ștefan era timișorean de origine și studiase baletul la Moscova, cu legendara Maia Plisețkaia. ”Soția lui, Mioara, prezenta programul la barul de noapte de la Minerva și o făcea liber, cu mult umor. Eu cântam la un moment dat pe o orgă mică, Poli 800, iar ea țin minte că a spus: Ștefan Török, care cântă la mașina de cusut”!, spune lugojeanul. Alt balerin de primă mână, care dansa alături de soția sa, era Cornel Patrichi.

DSC00445

Despre acei ani, Ștefan Török ne-a povestit cu nostalgie. Și, cum orice poveste are un sfârșit, pentru muzicianul lugojean viața de artist pe drumuri a luat sfârșit în 1990, cu trupa ”2005” din Turnu Severin. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Artistul lugojean, fost membru al trupei “Betta”, s-a impus în show-bizz-ul german şi internaţional

Lugojeanul Viorel Friedmann poate fi considerat un performer al muzicii, pe plan internaţional. De peste trei decenii, piesele compuse sau adaptate de el se află în top-urile muzicii de dans, din Germania şi până în Japonia sau Australia. Compozitor, producător, creator de muzică live şi de studio, cu 25 de ani de prezenţă în show-bizz-ul german, Viorel Friedmann este în top-ul mondial al creatorilor a ceea ce se numeşte “ball-room music”, adică muzică destinată sălilor şi cluburilor de dans.

Vio Friedmann

“Vio” Friedmann, aşa cum este cunoscut în lumea artistică, s-a născut la Lugoj şi a studiat patru ani la Şcoala Populară de Artă din oraş, continuând cu studii de muzică clasică la Conservatorul din Timişoara.

Un maestru al claviaturilor. A fost un talent componistic foarte prolific, dar şi un instrumentist care a devenit maestru al claviaturilor. În anii ’80, orga electronică îşi câştigă faima odată cu muzica new wave, un curent foarte creativ, care a răsturnat canoanele rock-ului dominant până atunci pe scena internaţională.

Vio Friedmann a exploatat foarte bine acest lucru încă din perioada când orga electronică mai purta numele de Moog, după americanul care o inventase, Robert Arthur „Bob” Moog (ca fapt divers, când am vizitat Parisul în 2010, am văzut la muzeul instrumentelor muzicale din „Cité de la Musique” unul din primele sintetizatoare Mooog, donat de familia din New York a pionierului muzicii electronice).

Numele lui Vio Friedmann se leagă de legendara trupă “Betta” de la Lugoj, unde a cântat alături de chitaristul şi vocalistul Josef (Ocsi) Egri, Alioşa Borcsok (tobe), bassistul Adi Ilie (Zamă), chitaristul Alexandru Boian Perin (Boita), flautisul Lucian Ciuchitu şi alţii.

De altfel, mai multe piese ale “Betta”, printre care şi melodia emblematică “Lae Chioru”, s-au numărat printre compoziţiile sale. A mai cântat cu Vio Drăgan, bassistul de la “Şah Mat”, omul care s-a confundat cu istoria cunoscutei trupe din Buziaş, dar şi cu Sandu Bosneac ori Nandy Wick de la “Logic”. În perioada sa lugojeană, era o prezenţă constantă pe scena de la “Clubul Tineretului”. A luat chiar şi un loc I la Festivalul Naţional “Cântarea României”, cu opera rock “Meşterul valah”.

Viorel Târziu, unul dintre fondatorii trupei “Logic”, spune că “îmi amintesc de el nu numai ca maestru al clapelor, dar ştiu că era şi un compozitor mereu inspirat. Avea talentul ăsta, să facă un gen de muzică universală, care să se lipească pe orice şi oriunde, să placă indiferent dacă era pop sau rock”.

Premiul radio WDR 1 îl impune publicului german. În anul 1984, Vio Friedmann soseşte în Germania. Aşa cum au făcut-o mai mulţi rockeri lugojeni de primă mână, precum Freddy Stauber, Nandy Wick sau Ocsi Egri, ca să dăm doar câteva nume, şi Vio Friedmann “alege libertatea”, cum se spunea pe atunci. Libertatea individuală, dar şi de creaţie. Ajuns în fosta RFG, Vio Friedmann începe să lucreze ca şi compozitor şi aranjor, atât pentru muzică live, cât şi de studio. Obţine premiul I la secţiunea pop a concursului „Stadtmusik”, organizat de postul de radio WDR 1, participă la numeroase festivaluri şi evenimente şi stabileşte legături cu muzicieni importanţi ai anilor 80, precum Bobby Kimball, solistul trupei americane “Toto”. După ce s-a stabilit în Germania, Kimball i-a fost nu numai prieten lui Vio Friedmann, ci şi colaborator.

Reţeta succesului internaţional. Desigur, piaţa muzicală din Germania era mult mai competitivă decât ceea ce lăsase acasă, în România. Ideea de aur a lui Vio Friedmann a fost să reuşească într-un domeniu de nişă, mai puţin exploatat: muzica de dans. “Totul a pornit de la ideea de a adapta hiturile arhicunoscute ale unor interpreţi precum Elton John, George Michael, Phil Collins ori ale trupei Carpenters, şi a le aranja pentru dans”, spune Vio Friedmann despre reţeta succesului său internaţional.

Regele muzicii de dans. Din acel moment şi până azi, muzicianul lugojean a adăugat celor şase albume din ţară, alte 15 cu muzică de dans, realizate în Germania, între anii 1995 şi 2010. Albumul din 2010, se numeşte “The most beautiful songs for dancing” (“Cele mai frumoase melodii pentru dans”). În 2005, a scos două albume creaţie proprie cu muzică de relaxare (“Ocean Tales” şi “Forrest Tales”), iar reeditatearea pieselor din perioada “Betta” şi completarea cu texte în limba engleză s-a făcut în paralel. Vio Friedmann, care are şi propria trupă (Vio Friedmann Live Band), este un lugojean care a demonstrat că poţi răzbi peste hotare şi într-un domeniu foarte concurenţial, cum este show-bizz-ul german.  (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Una din marile bucurii ale sportului lugojean în 2017 a fost clasarea echipei CSM Lugoj între primele șase echipe de volei feminin ale țării. Mai mult, lugojencele au încheiat turneul final al elitei voleiului românesc cu o splendidă victorie pe teren propriu în fața unei echipe mult mai bine cotate, 3-1 cu CSM Târgoviște.

În afară de echipa de lupte, multiplă campioană națională atât la greco-romane, cât și la libere, voleiul a însemnat topul performanței sportive al urbei de pe Timiș în ultimii ani. Să nu uităm că lugojencele au în palmares două onorante titluri internaționale, de vicecampioane balcanice (2011 și 2013).

Mai puțină lume își amintește de începuturile acestui sport care a renăscut la Lugoj la jumătatea anilor 80, după ce între anii 1948-1954 Lugojul cunoscuse o vastă mișcare voleibalistică, atât la masculin, cât și la feminin.

La jumătatea anilor 80, autoritățile vremii construiseră o sală a sporturilor demnă de acest nume, care a fost botezată ”Viitorul” (ulterior, ”Ioan Kunst Ghermănescu”). Sala va deveni ”căminul” voleiului lugojean, începând cu memorabilul turneu de calificare pentru Divizia B Tineret – Senioare la volei feminin.

Volei echipa revenita de la Bucuresti

În 1985, Federația Română de Volei a organizat trei turnee de pre – calificare în Divizia B. Alături de orașele Vaslui și Deva, organizatorii au ales ca al treilea oraș Lugojul, care avea o sală de sport nou nouță și o conducere voleibalistică ambițioasă (e bine să-i amintim: ing. Nicolae Bârligă, directorul IUPS 9 Mai și D. Henschel, directorul de la Abator). Primele două echipe din fiecare campionat de calificare aveau să lupte la București pentru un loc în Divizia B. Iar Lugojul a reușit, până la urmă, această mare performanță!

Să revenim la evenimentul de la Lugoj, desfășurat exact acum 32 de ani, în perioada 1-5 mai 1985. La prima competiție voleibalistică de anvergură găzduită de Lugoj au participat, alături de gazdele de la CSS-CSM , echipele Electrica Arad, Sănătatea tg. Jiu, Carpați Mârșa și Calculatorul București. Deși aceste nume par ”exotice” azi, erau toate echipe de valoare.

Lugojenii au luat calificarea foarte în serios. Ei au adus în oraș ”artileria grea”. Profesorul Dorin Jitaru a revenit acasă după mari performanțe cu echipe de top ale vremii, precum Farul Constanța. El și-a dat seama că oricât de talentate erau tinerele lugojence, trebuie și o jucătoare cu experiență. Așa că rândurile CSS – CSM au fost întărite cu o mare jucătoare, Florentina Danilescu (Itu), fostă componentă a echipelor Penicilina Iași și CSU Galați. Convocată după o pauză prelungită, Florentina Itu a suferit o ușoară accidentare, dar asta nu a împiedicat-o să facă diferența la cele mai dificile mingi disputate la fileu.

În fața unei săli arhipline, în care a fost ocupat orice mic spațiu disponibil, cu o galerie formidabilă, CSS CSM Lugoj a reușit (alături de echipa Calculatorul) calificarea la turneul de la București, care a fost și el încununat de succes.

Putem spune fără exagerare că acel memorabil turneu de la Lugoj a consemnat nașterea unei legende care strălucește și azi: legenda voleiului lugojean.
Să amintim și echipa care a dus Lugojul pe harta voleibalistică a țării: Jitaru Georgiana – profesor, căpitan de echipă; Danilescu (Itu) Florentina – profesor, căpitan secund, Danciu Flavia – profesor, CSS Lugoj; Tudose Lenuța – tehnician; Stanek Margareta – muncitor IUPS 9 Mai Lugoj; Ciup Margareta și Soos Margareta – muncitoare la Calapoade, Mihăiescu Magda – muncitoare ITL, Szabo Monica, Loch Corina, Brudiu Oana, Pleșu Dana, Mihaela Covăcescu – eleve la Colegiul Brediceanu și Delia Chiran – elevă la școala generală nr. 4, una din primele jucătoare convocate la lotul național de junioare. Antrenorul acestei echipe a fost profesorul Dorin Jitaru.

Ulterior, echipa s-a întărit cu câteva jucătoare valoroase: Maricica Muscă de la CSU Galați – Divizia A, Luminița Botoșani (Poli Timișoara) și Natașa Popovici (Dacia Pitești). Iar primul campionat ”pe bune” a fost un real succes, cu victorii la Metalotehnica Tg. Mureș, Universitatea Cluj, Olimpia Oradea, Flamura Roșie II București, Voința București și ITB Electra București. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Older Posts »