Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘stalinism’

Revoluţia antisovietică maghiară, începută la 23 octombrie 1956, a fost o mare manifestare de masă împotriva ocupaţiei sovietice din răsăritul Europei. În ciuda blocadei informaţionale, veştile despre răzvrătirea ungurilor au trecut graniţa şi în România. ”Cutremurul” de la Budapesta a generat replici, în Banat, Transilvania, dar şi la Bucureşti. Iată cum îşi aminteşte ziua de 30 octombrie 1956 una din participantele la revolta studenţilor timişoreni, dr. Teodora Popescu – Bârlan. D-na Popescu era pe atunci studentă în anul III la Facultatea de Medicină din Timişoara.

„Era o zi mohorâtă de toamnă, umedă şi ploioasă. Colegele mele din camera 54 a Căminului studenţilor medicinişti – eram şapte în cameră, cifră ce s-a dovedit a fi până la urmă norocoasă – mă îndemnau să mergem la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Timişoara. Erau zvonuri că va fi o revoltă studenţească legată de nivelul nostru de trai. Fiind obosită după cursuri şi seminarii, n-am dat curs invitaţiei, iar colegele (printre care era şi Viorica Răcăleanu, mama actorului de azi, Dragoş Moştenescu) au renunţat şi ele. Ne-am culcat, discutând încet despre posibila adunare. Cea care propusese să participăm la protestul de la Mecanică, Silvia Jantea, cred că era la curent cu ce se întâmpla în Ungaria, însă nu a spus-o direct, având în vedere că eram destul de înfriguraţi şi înfometaţi ca să avem destule motive de revoltă.

A doua zi, pe la 4-5 dimineaţa, un coleg – viitorul medic primar ortoped, dr. Pompiliu Petrescu – a deschis uşa camerei şi ne-a spus pe un ton imperios, dar conspirativ în acelaşi timp: fetelor, astăzi facem greva foamei, pentru că i-au arestat pe colegii noştri de la Politehnică”. Într-adevăr, studenţii care s-au adunat să protesteze contra condiţiilor mizere din cămine, dar şi a cotelor, a ocupaţiei sovietice şi pentru libertatea presei, fuseseră arestaţi, în frunte cu liderul lor, Heinrich Drobny. Interesant este că, printre protestatarii care au reuşit să scape cu fuga, prin grilajul gardului ce împrejmuia facultatea, a fost şi Ioan Holender, directorul de mai târziu Operei din Viena.

Foto – Teodora Popescu, a treia din stânga, împreună cu colegele sale mediciniste – Timișoara 1956

D-na Teodora Popescu îşi continuă povestea: „Am coborât în holul căminului şi în foarte scurt timp acesta a devenit neîncăpător. În frunte cu Pavel Bolchiş, studenţii au început să vocifereze: De ce părinţii noştri trebuie să dea cote aşa mari? De ce minereurile de la Ciudanoviţa sunt luate de ruşi? De ce ni se dă numai mămăligă, în loc de pâine? Eu am luat un craniu pe care-l aveam în laborator, l-am legat cu un cordon de halat şi-l legănam ca pe o cădelniţă. Se striga mereu să fie eliberaţi colegii arestaţi de la politehnică, printre care erau şi doi medicinişti: Octavian (Tavi) Vulpe, pe care-l ştiam că era din Tg Jiu, ca şi mine, şi Ion Boldureanu, din anul II. Noi blocaserăm uşa holului, aşa că n-a putut intra nici unul din cadrele universitare puse să ne convingă s-o lăsăm mai moale şi să întrerupem greva foamei.”

Acestea se petreceau în condiţiile în care atât căminul, cât şi Facultatea de Medicină, erau înconjurate de soldaţi cu puşti mitraliere. Ceea ce nu ştiau atunci protestatarii este că Partidul Comunist dăduse ordin expres: „în condiţiile în care apar manifestări duşmănoase ale unor grupuri de studenţi, comandamentul special din zonă are dreptul de a ordona deschiderea focului, dacă e necesar.” Totuşi, singurul profesor căruia i s-a permis să vorbească a fost rectorul Ştefan Gârbea, respectat pentru că mai făcuse câte ceva pentru studenţii medicinişti (printre altele, adusese saltele noi pentru toate paturile din căminul – fost al piariştilor, „dotate” până atunci cu paie).

„Pe fundalul apelurilor noastre de eliberare a studenţilor arestaţi, la ora opt seara, forţele de securitate au forţat uşa căminului şi au năvălit înăuntru. Erau nişte indivizi scunzi, în haine negre de piele – deci nu mai era vorba de soldaţi, ci de securişti. Imediat după spargerea uşii, au tras câteva focuri de armă, în sus. Toată lumea din hol s-a refugiat pe unde a putut. Îmi amintesc că băieţii au spart uşa care separa sectorul în care erau cazate fetele, sperând probabil că acolo nu se va mai trage. Până la urmă, ne-au ridicat pe toţi şi ne-au înghesuit ca pe sardele într-o încăpere mică, numită parloarul căminului. Acolo am stat până aproape de ora 23, când ne-au ordonat să mergem la masă. Până atunci, toată lumea respectase greva foamei, în afară de studentele comuniste din… Grecia, care n-aveau treabă cu protestul nostru. Urcând spre sala de mese, am fost bruscaţi, înjuraţi, pe majoritatea băieţilor i-au pus cu mâinile sus şi cu faţa la perete, iar nouă ne strigau: „bestiilor, curvelor, târfelor”. Aşa ne-au dus în sala de mese şi ne-au dat să mâncăm forţat, sub pază. Înghiţeam greu, pentru că nu ştiam ce va urma. Îmi amintesc de colega mea Mariana Cernăianu, fiică de preot din Bucureşti şi de alte colege din anul I, care plângeau de mama focului. Culmea este că ne pregătiseră, în mod demonstrativ, o masă plină cu bunătăţi, şi pâine pe deasupra!”

Apoi, toţi protestatarii medicinişti au fost duşi la etajul II al căminului şi înghesuiţi claie peste grămadă în sala de lectură, sub ameninţarea armelor. Atmosfera tensionată a luat sfârşit după miezul nopţii, odată cu ordinul zbierat: „Marş afară!” Toţi studenţii au fost urcaţi în camioane ale armatei – băieţii au fost duşi la o cazarmă dezafectată din Becicherec şi la Săcălaz, iar fetele, la cazarma din calea Lipovei, unde au ajuns la ora unu noaptea. Studentelor li s-au repartizat paturile suprapuse ale soldaţilor. În zilele următoare, aveau să fie duse la interogatoriu din oră în oră. Interesant este că, deşi condiţiile erau îngrijorătoare, între forţele de ordine au fost şi oameni de omenie. Teodora Popescu şi-l aminteşte pe colonelul Vasile Opriş, care era medic militar şi care, prin natura profesiei, se situa mai aproape de studenţi: „acesta s-a apropiat de noi, chipurile pentru a ne întreba dacă suntem mulţumite de mâncare – ne dăduseră salam, pâine şi brânză – apoi ne-a sfătuit cu voce scăzută să avem grijă ce spunem şi să zicem că n-am văzut nimic, nu ştim nimic. Aşa am şi făcut. Ne întrebau cine a venit să ne anunţa, iar noi răspundeam că era ora cinci dimineaţa, eram somnoroase şi n-am recunoscut vocea. După patru zile de detenţie, sub ameninţări, ne-au obligat să iscălim că nu suntem de acord cu răzmeriţa studenţilor de la Facultatea de Mecanică.”

Însă nu toate lucrurile au decurs la fel de lin pentru toată lumea: „Faza care m-a speriat cel mai tare a fost că ne-au separat la un moment dat în grupuri de câte două-trei. Eu eram împreună cu colega Marilena Marinescu, care a ajuns mai târziu directoare de spital la Piteşti şi cu o studentă la chimie, din anul III. Marilena mi-a mărturisit mai târziu că acceptase să colaboreze cu securitatea, pentru că o ameninţaseră că părinţii ei, ambii profesori, vor fi daţi afară din învăţământ. În fiecare sâmbătă, la ora unu, pe o stradă din apropierea căminului, o aştepta o Volgă neagră, iar ea trebuia să le spună securiştilor ce discutam între noi în cameră, dacă vorbeam de rău pe ruşi sau criticam regimul. Din fericire, ea s-a conformat doar pe jumătate, consemnând discuţiile despre băieţi  sau despre facultate”. Singurul lucru bun care a urmat a fost că… la cantină nu s-a mai servit mămăligă, ci numai pâine.

În total, în octombrie 1956, la Timişoara au fost anchetaţi peste 700 de studenţi, dintre care 80 au fost condamnaţi (cea mai grea pedeapsă fiind de opt ani de închisoare, iar 80 au fost exmatriculaţi). Mişcarea studenţilor timişoreni, ca şi rezistenţa anticomunistă din munţi, au demonstrat faptul că România nu a asistat pasivă la instaurarea regimului stalinist. Sunt fapte de care istoricii comunismului vor trebui să ţină seama.

Cristian Ghinea

(articol publicat în Redeșteptarea și reluat în volumul Cristian Ghinea – „Intra Muros” – Anthropos Timișoara 2006)

Read Full Post »

Canalele de desecare ale Lugojului, începând cu canalul Cernabora, au fost realizate prin „muncă patriotică” neplătită şi istovitoare

În anii 50, autorităţile locale luau hotărârea să asaneze terenurile mlăştinoase din jurul Lugojului, printr-o reţea de canale. La prima vedere, decizia era una justă şi raţională, pentru că oraşul rămăsese cu această problemă nerezolvată de foarte mulţi ani. La o privire mai atentă însă, acţiunea edilitară de la Lugoj se înscria într-o strategie politică naţională, în care munca forţată de la marele canal Dunăre-Marea Neagră era replicată prin tot soiul de copii pe plan local. Aşa că şi Lugojul şi-a avut canalul lui!

Muncă „patriotică” la comandă, cinci zile pe săptămână

Acţiunea a fost planificată în anul 1955, de pe vremea când Lugojul era reşedinţă de raion, de către un anume tovarăş Horac, prim secretar raional şi un anume tovarăş Hărăguş, secretar II. Numele celor doi nu au nici o importanţă, pentru că oricum ei erau simpli executanţi ai ordinelor venite de sus. Se pare că toate aceste hei-rup-uri organizate, care implicau practic toată suflarea unei aşezări, combinate cu politica de arestări şi teroare (era de ajuns un simplu banc la adresa ocupantului sovietic pentru a face ani grei de închisoare), erau adevărate experimente sociale, menite să testeze reacţia populaţiei la marile colectivizări ce aveau să vină.

Primul canal de drenaj săpat la Lugoj a fost canalul Cernabora. „Toţi lugojenii de la 16 la 60 de ani au fost obligaţi să lucreze cinci zile pe săptămână, la o reţea de canale de drenaj în jurul oraşului, cum ar fi canalul Cernabora, de exemplu, dar şi în comunele învecinate. Acest gen de muncă la colectiv, numită întovărăşire, a precedat înfiinţarea Gospodăriilor Agricole Colective, sau G.A.C., care au ptregătit terenul pentru Cooperativele Agricole de Producţie (C.A.P.) de mai târziu”, spune Dan Traian Demeter, un bun cunoscător al istoriei oraşului. Până la urmă, doi ani mai târziu, în 1957, prin voinţa Partidului unic, G.A.C.-ul a fost înfiinţat şi la Lugoj.

Copiii de şcoală, duşi la canal sâmbăta şi duminica

Însă nu numai lugojenii maturi au participat la construcţia reţelei de canale, ci şi elevii mai mici. „Gârla de la Cernabora ne era cunoscută nouă, copiilor, pentru că prindeam peşti acolo, dar şi broaşte, cu ciorapul, pe care le duceam la şcoală pentru orele de biologie. Îmi amintesc că Cernabora se umfla mereu şi aveau loc inundaţii. Eram elev de gimnaziu, la secţia maghiară a Şcolii Generale nr. 5, când profesorul nostru de matematică, domnul Gyengye, ne-a anunţat că se suspendă toate cursurile de sâmbătă, căci pe atunci făceam şcoală şi sâmbăta. Noi ne-am bucurat la început, dar când am văzut că ne duc la muncă la săpat, la canal, ne-a pierit bucuria. Mai ales că, imediat după aceea, munca de sâmbătă s-a prelungit şi duminica. Nu aveam cizme, lucram în ghete sau pantofi, ne întorceam acasă plini de noroi. Aveam supraveghetori care nu îngăduiau nici pauze mai lungi, şi aveau grijă să nu ne depărtăm de la locurile unde săpam. Aveam normă doi-trei metri pe zi, iar eu am fost doar de patru-cinci ori la canal”, spune inginerul Ludovic Benkoczi, care a participat la acele lucrări.

50 de metri de canal, norma săptămânală

S-a lucrat pe terenul de după barieră, unde pe vremuri erau depozitele Cooperativei „Flamura Roşie”, care vindea la sate mărfuri alimentare şi inudstriale, cum erau mult râvnitele biciclete şi radiouri care funcţionau cu baterii mari. Pentru o persoană adultă, norma era de minimum 50 de metri de canal săpat pe săptămână. Interesant este că utilajele cele mai folosite erau sapa şi lopata, excavatoarele fiind rar folosite, ceea ce aduce aminte de munca unor deţinuţi. În fotografiile de epocă, realizate de Cooperativa Meşteşugărească „Higiena” – Fotografica – secţia 7 Lugoj, se văd oameni ai muncii dotaţi doar cu sape, lopeţi şi tânăcoape, iar în plan îndepărtat, camioanele „Steagul roşu” care aveau montate pe capotă chiar steaguri roşii şi care transportau lumea la canal. Oricum, pozele oficiale din 1956, care ne-au fost puse la dispoziţie de către dl. Marin Lupulescu, înfăţişează numai oameni zâmbitori şi binedispuşi, aşa cum trebuia să apară în imaginile oficiale de propagandă. Este greu de imaginat câtă bucurie i-ar fi produs unui om de 60 de ani să sape, la normă, minimum 50 de metri de canal pe săptămână…

Mai târziu, lucrările de desecare au început şi în Dealul Viilor, pentru a prelua apele de pe deal într-o reţea de canale care se vărsau în Timiş. Reţeaua de canale din Dealul Viilor funcţionează şi acum. În anii 60, odată cu relativa relaxare a regimului, lucrările au început să fie executate de întreprinderi de profil, echivalentul ANIF din zilele noastre.

Cristian Ghinea

Read Full Post »