Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Scoala Populara de Arta’

Regretatul maestru a fost pictor, gravor, ceramist, legător de cărţi, tipograf, autor de proză şi poezie în grai

Era o vreme când lugojenii erau mai bogaţi ca oricând. N-aveau vile cu termopane, nu se dădeau mari cu maşini second hand aduse de dincolo, n-aveau celulare cu satelit, computer şi cameră video încorporate, n-aveau ghiul şi lanţ de aur de juma de kil la vedere, ca semn al „valorii”… însă aveau timp liber, iar pentru mulţi, acesta era convertit în creativitate. Acum câţiva ani ne-a părăsit Gheorghe Vuia, poate ultimul artist polivalent al oraşului. Pictor, gravor, ceramist, legător de cărţi, tipograf, autor de proză şi poezie în grai, Gheorghe Vuia şi-a desfăşurat activitatea într-un nemeritat anonimat. Reportajul de faţă, realizat după ultimul interviu acordat televiziunii lugojene de maestrul Vuia, este o încercare de a-l repune pe Gheorghe Vuia în adevărata lumină a talentului său.

Talentul, transmis din generaţie în generaţie

Crescut pe strada Poalele Viilor în casa bunicilor Pera şi Lexandra, micul Gherghe Vuia a rămas de timpuriu fără tată, iar mama Emilia i-a îndreptat paşii spre deprinderea unei meserii. Lucru firesc, dacă ţinem cont că mama era croitoreasă, iar tatăl făcea parte din vechea breaslă lugojeană a tăbăcarilor, a lucrătorilor în piele. Iniţial, copilul a învăţat croitorie, dar nu i-a plăcut prea mult, aşa că mai târziu s-a îndreptat spre Litografia (pe atunci „Institut de Arte Grafice”) Iosif Sidon din Lugoj. A intrat acolo ca desenator-litograf şi s-a făcut repede plăcut celor din jur, deşi mai făcea câte o boacănă, ca orice ucenic. A furat meseria de la tipografie, dar şi de la legătorie, unde i-a plăcut cel mai mult, pentru că acolo erau şi… fete.

Trimis la o tabără de ucenici la Timişu de Sus, a fost impresionat de un domn care picta munţii din împrejurimile Braşovului. L-a imitat şi… din primul bacşiş câştigat, şi-a cumpărat un set de culori. Toată vara ce a urmat, în loc să-şi ajute mama la croitorie, a desenat, învăţând în acelaşi timp să cânte şi la acordeon. Ne întrebăm ce preocupări ar fi avut Gheorghe Vuia dacă ar fi avut în casă un computer legat la internet şi 60 de canale TV prin cablu… Interesant este că, până la moartea artistului, din atelierul său nu lipseau cele două mandoline şi acordeonul, iar nepoatele veneau adesea în atelierul de creaţie al bunicului pentru lecţii la vioară. În familia lui Gheorghe Vuia, talentul s-a transmis din generaţie în generaţie.

Pictor la minus 20 de grade

Ani buni mai târziu, colecţia de picturi şi gravuri a lui Gheorghe Vuia a devenit impresionantă. Posesor al unui stil inconfundabil, format la şcoala profesoarei Iulia Simu, Gheorghe Vuia a fost un adevărat cronicar al oraşului, surprinzând în picturile şi gravurile sale repare arhitectonice dispărute ale Lugojului: Bisericuţa Grofului, vechiul bazar din faţa Bisericii Adormirea Maicii Domnului, malul Timişului aşa cum arăta înainte de construirea Casei de Cultură a Sindicatelor. Toate au fost pictate la faţa locului, pentru că artistului i-a displăcut profund să se inspire după ilustrate. Bazarul l-a pictat în 1958, când s-a dat anunţ că va fi demolat, iar cărămida era oferită spre vânzare celor interesaţi.

gheorghe-vuia

Povestea cum, aflându-se în Rusia, la Suzdal, a pictat celebrele monumente istorice de acolo pe un ger de minus 20 de grade, însă nu a abdicat de la principiul său! Numai pictând la faţa locului, a redat atmosfera din Erevan, Tbilissi sau de la Istanbul. Mai puţin cunoscută este creaţia sa religioasă, Vuia revendicându-se drept un discipol al lui Victor Jurca Lugojanul, la rândul său discipol al marelui pictor academic Virgil Simonescu, cel care a împodobit cu frescele sale Catedrala greco-Catolică din Lugoj. Din păcate, opera lui Vuia a fost cunoscută mai mult de către cei care i-au trecut pragul atelierului, pentru că, în afara câtorva participări la expoziţii colective, el nu a ajuns să expună niciodată la galeria Pro Arte. În timpul vieţii, a avut expoziţii personale la Casa Armatei, dar şi la sala de la etaj a teatrului. Postum, în organizarea familiei, a fost vernisată o expoziţie la Galeria Armi. Mult prea puţin pentru un artist care a dăruit atât de multe oraşului!

O editură unică în lume!

Libertatea interioară a fost una din trăsăturile definitorii ale lui Vuia. În vremea când până şi o banală maşină de scris era considerată obiect „subversiv”, numai un om cu adevărat liber putea să deţină la domiciliu o… tiparniţă în toată regula! O tiparniţă plană, care imprima manual cu ajutorul unei pietre gravate. Cu migală, Gheorghe Vuia şi-a tipărit aici câteva volume de carte, la o editură unică, poate, în lume: Editura Autorului. Autorul îşi scria cartea, apoi o ilustra singur, după care şi-o imprima la tiparniţa proprie! Aşa a văzut lumina cărţii volumul „Lugojul de ieri şi de azi”, cu menţiunea „tiparul şi grafica sunt executate de autor; tiraj: 30 de exemplare”! Gustul pentru poezia în grai i-a fost deschis de profesorii Miu Lerca şi Iacob Roman, însă Gh. Vuia, povestitor înnăscut, a scris şi poză în grai, născocind două personaje umoristice, Ion şi Mitru, pe care i-a pus în fel şi fel de situaţii hazlii. Gh. Vuia a scris o carte foarte frumos legată, pe care a manufacturat-o cu mâna proprie, în 40 de exemplare. Cu tipar gravat, legat şi imprimat la teasc de mână, volumul (apărut în 1966) este o adevărată capodoperă. „Balada” este o versificare după povestirea „Piatra Credinţei” de Coriolan Brediceanu. Acţiunea baladei se petrece la Lugoj, în anul 1715, în perioada de final a ocupaţiei otomane.

carti Gh Vuia

Cronica Lugojului, pe pânză, ceramică şi… piatră

Cariera de ceramist, Gheorghe Vuia şi-a început-o cu aceeaşi „tehnică” a ucenicului de odinioară, adică furând meseria de la olarii pe care i-a urmărit la Şcoala populară de Artă. „Să furi este ruşinos, dar să furi meseria e ceva onorabil” – era încredinţat maestrul Vuia. Privit cam chiorâş la Lugoj, s-a hotărât alături de un prieten, Lovasz, să meargă la Jupâneşti, veche vatră a olarilor bănăţeni. Cu meseria învăţată, revine la Lugoj, unde găseşte înţelegere şi sprijin. Îşi construieşte o roată de olar şi începe să creeze obiecte din ce în ce mai reuşite. Sprijinul din partea autorităţilor vremii nu era chiar dezinteresat, acestea înţelegând că ceramica lui Gh. Vuia era apreciată de oaspeţii care treceau prin oraş. Obiectele de „protocol” aveau trecere şi la delegaţiile străine, aşa că artistul avea „undă verde” pentru a crea nestingherit. La un moment dat, avea un cuptor electric propriu, de 2.000 W, în care erau arse obiectele, care erau apoi decorate cu colorant ceramic. Însă, în anii ‘90 a trebuit să renunţe la această pasiune, din cauza consumului exagerat de curent electric, prea scump. Expoziţia sa de ceramică de la Muzeul de Istorie a fost filmată de televiziunea din Bucureşti, care i-a consacrat o emisiune. Gheorghe Viua a pictat de mână numeroase reclame stradale din Lugojul de odinioară, ba chiar a realizat grafica pentru o bună parte din jucăriile produse la IUPS 9 Mai Lugoj.

Artist născut, iar nu făcut!

Poate că Gheorghe Vuia nu a avut şcoli înalte, însă a fost un artist în adevăratul sens al cuvântului. Considerând că nu diploma îl defineşte pe un om al artelor, el obişnuia să spună: ”Un nasture de alamă luceşte de-ţi ia ochii. Un singur lucru îi lipseşte: caratele! Aşa este şi în artă. Despre un artist sunt valabile cuvintele din Crezul: născut, iar nu făcut!”
O adevărată lecţie de credinţă, o adevărată lecţie de viaţă.

Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

În ciuda mijlocelor modeste, actuala Şcoală „Dimitrie Stan” a dat ţării şi lumii mari personalităţi artistice. Una dintre clădirile de pe strada Bucegi care nu atrage, de obicei, atenţia trecătorilor prin faţada sa elegantă, dar destul de discretă, este cea a fostei Şcoli Populare de Artă. În realitate, Şcoala de Arte „Dimitrie Stan” din zilele noastre are o istorie cu totul remarcabilă. Aici a funcţionat începând din anul 1842 primul spital din Lugoj, edificiul fiind reconstruit în anul 1871. Vechea adresă – strada Bisericii nr. 21-23 s-a transformat în noua adresă, strada Bucegi nr. 21, dar vechea denumire – de „Casa Spital”, a mai continuat să fie un reper în anii următori.

Pe vremea când Lugojul avea Filarmonică şi Conservator. Mai apoi, în perioada interbelică, clădirea devine Filarmonică a Lugojului, denumire schimbată apoi în Conservator. Dacă vi se par exagerate aceste denumiri, trebuie menţionat că, în anul 1926, marele compozitor şi dirijor Ion Vidu îl cheamă din Austria, unde se afla la studii, pe reputatul muzician Filaret Barbu, pentru a prelua catedra de „muzică vocală” de la Liceul „Coriolan Brediceanu”, dar şi ca dirijor al Corului „Vidu”. Absolvind clasa de dirijori (Kappelmeisterschule) a maestrului Rudolf Nilius a Conservatorului din Viena, Barbu ajunge la Lugoj. Aici, contând pe tinereţea şi competenţa sa, Primăria îi dă o sarcină suplimentară: înfiinţarea unui Conservator orăşenesc. El acceptă propunerea primarului Ioan Harambaşa şi a secretarului Ioan Vasilie, cel care avusese ideea unui Conservator la Lugoj.

Profesorii şcoliţi la Paris, Viena şi Budapesta. La ora deschiderii sale, ziarul local „Vestul” declara că evenimentul este unul de „covârşitoare importanţă în viaţa culturală a Banatului”. Pentru început, şcoala a fost o secţie a Societăţii Filarmonice din Lugoj şi s-a numit „Şcoala de educaţie muzicală Ion Vidu a oraşului Lugoj” . Primii paşi s-au făcut cu două secţii: pian şi vioară. Profesori erau pianistul Adalbert Hauptmann şi fiica sa Alice, măritată Hartmann – la vioară. Înainte de a profesa la Lugoj, Alice studiase la celebra Schuola Cantorum din Paris. Un an mai târziu, în 1930, Filaret Barbu reuşeşte să mai atragă doi muzicieni de mare clasă: pianista Clara Vojkicza şi tenorul George Dippon, prima şcolită la Conservatorul din Budapesta, al doilea, absolvent al clasei de canto la Conservatorul „Monteverdi” din Milano. Ambii erau născuţi la Lugoj. Lor li se adaugă Anton Alexof, instructor de fanfară, care devine profesor la clasa instrumente de suflat, apoi Ana Felsmann (pian), Charlotte Litsek (coregrafie), Ioan Bacău, Petru Schmidt, Ioan Vatamaniuc şi Zoltan Hegyesy, ultimul fiind un violonist şcolit la Conservatorul de la Budapesta.  În primul an, îşi aminteşte regretatul F. Barbu în memoriile sale, numărul elevilor era de 65, apoi au devenit de ordinul sutelor, mai ales că, între timp, la Conservatorul lugojean se instruiau şi dirijorii de coruri.

Printre absolvenţi: Gyorgy Kurtag, muzician de renume mondial şi Laura Ilisei, balerină la „Moulin Rouge”. Sub numele modest de Şcoala Populară de Artă, Conservatorul lugojean a dat ţării şi chiar lumii muzicieni de înaltă ţinută, precum Gyorgy Kurtag, maestrul internaţional al muzicii de avangardă; Ernest Foldvari, care a studiat pianul şi dirijarea la Budapesta, devenind dirijorul Operei de Stat Maghiare din Cluj; Minerva Iacob, profesoară de muzică la Bucureşti, tenorul liric Alexandru Racolţea, solist al Operei Române din Cluj şi Ion Drăgoi, prim violonist al Orchestrei Radio din Bucureşti. Personalităţile mai recente sunt baritonul Dan Patacă, de la Opera Naţională din Timişoara, soprana Camelia Voin, acum stabilită în America şi care a concertat la Carnegie Hall din New York, dar şi chitaristul şi solistul vocal Freddy Stauber, liderul trupei „Logic” şi chiar o dansatoare care s-a afirmat la Paris, devenind balerină în celebrul corp de balet de la „Moulin Rouge” – Laura Ilisei, pregătită la Lugoj de profesoara Gabriela Stoenescu. Clasa de actorie a dat, de-a lungul timpului, actori de talie, precum: Iosefina Stoia, ajunsă la Teatrul Naţional din Craiova, Maria Barboni, actriţă la Teatrul de Stat din Arad, Maria Voronca, actriţă la Teatrul de Stat din Turda, apoi la Teatrul Liric din Craiova, iar ca profesori, pe regretatul Eugen Gangan, un mare actor al Teatrului Popular din Lugoj, aşa cum se numea el în anii 70-80.

Pianul dăruit de familia Bredicenilor. În anul 1930, Clara Vojkicza, al cărei nume avea să devină Peia prin căsătorie, aduce de acasă primul pian al şcolii – un model „Czapka”. După câţiva ani, familia Bredicenilor, care erau adevăraţi mecena ai artelor acelor vremuri, donează pianul folosit acasă noului Conservator lugojean. A fost un gest de profund ataşament faţă de mişcarea artistică lugojeană. Ca şi în ziua de astăzi, instituţia beneficia şi pe vremuri de sprijinul Primăriei. „Pentru a înlesni frecventarea cursurilor de către elevii talentaţi, dar cu o stare materială mai restrânsă, s-a intervenit la Primărie şi s-a obţinut reducerea taxelor şcolare cu 50% pentru copiii funcţionarilor de la Primărie şi cu 25% pentru ceilalţi elevi. Tot în scopul ajutorării elevilor talentaţi dar cu stare materială mai restrânsă se organizează la 31 martie 1935 Fondul Grozavescu cu suma iniţială de 6.486 de lei, care au alcătuit un capital special depus la Banca Cărăşana, dobânzile realizate anual fiind folosite la premiere”, spunea prof. Ioan Dordea, fost director al Şcolii Populare de Artă. Interesant este că, pentru scurt timp, între anii 1941-1943 ai celui de-al Doilea Război Mondial, Conservatorul lugojean a redevenit ceea ce fusese în urmă cu o sută de ani, şi anume spital. (Cristian Ghinea)

P.S. Ultima fotografie îl înfățișează pe medicul Gh. Balomiri, un violonist desăvârșit, un om de aleasă omenie, pe care învățăceii și elevele sale nu-l vor uita prea curând!

Read Full Post »