Deși a trebuit să scriu despre el, ca atribuție în fișa postului la ziar (mă simt mai bine în sfera eseului, a culturii, a reportajului inedit, de recuperare a trecutului urbei) m-am ținut departe de ”mediul” politic, pe care mărturisesc că nu-l înțeleg pe deplin nici azi.
Din 1992 și până azi am observat cum, în campania electorală, oameni ce mi se păreau decenți, rezonabili, de bună factură în general, își descopereau instinctele primare și se atacau reciproc la ”jugulară”, uneori cu argumente și mijloace detestabile, pentru o vremelnică demnitate publică.
De fiecare dată, speram ca viitorul să nu fie mai rău, mai degradant. Și m-am înșelat! Rând pe rând, absolut toți candidații de până acum la funcția de primar au îmbrăcat haina grea a încrâncenării. Unii chiar au plecat în lumea de ”dincolo” urmăriți de umbra apăsătoare a resentimentelor exprimate direct sau reprimate, a energiei negative și a veninului acumulat în anii petrecuți sub o siglă sau alta de partid. Va fi mai bine la alegerile viitoare? Vor fi mai temperați în declarații participanții la lupta electorală, se va evita jalnicul bâlci de acum doi ani, din toamna lui 2020? După canonada întreținută de inși mânați cu adevărat de interese (povestea cu ”binele public” nu o mai crede nimeni), se pare că nu. Cu insistența picăturii chinezești, se toarnă în spațiul public exact aceleași teze lansate și în campaniile precedente. Vezi, de pildă, teoriile absurde care pun iarăși presa la colț, atunci când nu scrie cum le convine. Ca și tezele din ”Cărticica roșie a lui Mao”, se reiau aceleași aberații din trecut, azi reșapate și considerate din nou utile, ca muniție pre-electorală.
Și istoria se repetă. La fiecare alegeri, un mic grup de indivizi ambițioși, dar fără argumente de ordin al meritelor, competențelor sau talentelor personale, iau ostatici un întreg oraș, îl divizează pe criterii absurde și deschid cu inconștiență răni adânci, care se sedimentează și se vindecă cu greu în mentalul colectiv. Hoțul strigă ”hoții”, toarnă cu nerușinare minciuni aberante, sperâțnd ca ele să fie luate ca ”adevăr” prin repetarea la nesfârșit. Și pentru ce?
Am întrebat numeroși cunoscuți din absolut toate partidele inventate până acum la Lugoj de ce au intrat în politică și încă n-am primit un răspuns convingător. Ba, unii de la ”talpa” partidului mi-au mărturisit că nu s-a meritat implicarea, că au fost înșelați cu promisiuni, că eforturile nu le-au fost recunoscute și recompensate, că s-au simțit ca masă de manevră.
Poetul Ioan Ardeleanu, coordonator al revistei literare ”Banat” – Dumnezeu să-l ierte, că nu mai este printre noi – scria în ”Redeșteptarea” un editorial intitulat ”La ce bun politica?”. La vremea aceea, tânăr și naiv fiind, am intrat în polemică cu maestrul care s-a dovedit a avea dreptate: politica, cel puțin în varianta ei românească, a devenit un loc al josniciei, demagogiei și trădării, în care puținii oameni curați și idealiștii rătăciți pe acolo sunt pradă sigură.
Și totuși, cum se explică fascinația ei pentru actorii direcți și pentru cei care din varii interese, de funcții sau relații contractuale, gravitează în jurul lor?
Răspunsul este simplu: scurtătura. Politica este aidoma unui lift care te urcă cu viteză amețitoare, în timp ce oamenii merituoși urcă din greu fiecare scară, fiecare etaj, cu eforturi de Sisif. Este vehiculul ideal pentru mediocrii care se știu inferiori, dar care biruie prin impostură și înșelătorie.
Tot veninul aruncat în spațiul public e motivat de lupta pentru o demnitate publică, din ce în ce mai bine și mai nemeritat plătită cu banii statului, în contrast flagrant și de lumea a treia cu majoritatea părliților din mediul privat, plătiți la nivelul minim pe economie, fără sindicate, cu ore suplimentare trecute ca ”muncă voluntară” și slujba mereu amenințată de neașteptatele toane ale patronului.
În cele peste trei decenii de ”democrație originală”, cum bine zicea un fost prezident, Puterea acreat o falie din ce în ce mai adâncă între ”omul gras”, amploaiatul statului și ”omul slab”, cel de la privat, făcând din primul o clasă privilegiată ca salariu și siguranță a locului de muncă. Ajungi, vorba unui alt prezident, ”om gras”, dacă urci rapid scara socială cu liftul rapid partidelor, devenite azi un fel de frății toxice, în care trădarea face casă bună cu obediența.
Personal, cred că politica va fi mai puțin toxică dacă lefurile funcționărimii de la stat vor fi aduse la nivelul celor medii din mediul privat, evitând flagranta discriminare salarială din prezent. Dacă funcționarii publici vor fi testați la modul serios, ca onestitate și aptitudini profesionale, cel puțin din doi în doi ani, evitând promovările pe linie de rudenie, de partid sau interese de afaceri. Și dacă numărul lor va fi drastic redus, punând accent pe informatizare. Ca fapt divers, fostul primar Sorin Stragea (1990-1992) îmi spunea că în 1990, la o populație de aproape 60.000 de locuitori, Lugojul avea 60 de funcționari în primărie, excluzând politrucii. Acum avem de 10 ori mai mulți, la 46.000 de locuitori, și n-aș băga mâna în foc că orașului îi merge mai bine!
Eliminarea ”scurtăturii” va face politica mai puțin atractivă pentru oportuniști. Imperfectă, desigur, dar cu siguranță mai curată. O Românie cu democrație slabă poate recădea oricând la starea de dinainte de ‘90. Într-o Europă bântuită de tentații totalitare, eliminarea “scurtăturii” din politica românească, la toate nivelurile, devine o chestiune de interes național.
Cristian Ghinea
Excelent, brava
Multumesc mult!