Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Edito’ Category

Cristi lansare Bina Lugoj (2)Nicio poveste de dragoste în filmul ”Le Mans”, unul din favoritele mele all time! E doar povestea mea de dragoste pentru o peliculă produsă în 1971 şi care m-a impresionat peste poate.  Revederea filmelor din copilărie este, cu siguranţă, ceva delicat. Trebuie să fiţi pregătiţi, se lasă adesea cu dezamăgiri. Nu o faceţi decât dacă v-a plăcut foarte mult, altfel un ”Sandocan” sau un nevinovat ”Piedone” din vremea copilăriei o să vă pară astăzi o mare prostie, o caricatură, o penibilitate de neimaginat. Hai să nu stricăm bucuriile din vremea vârstei inocenţei şi să le închidem cu drag în sertarul amintirilor!

Astea fiind zise, pentru mine ”Le Mans” rămâne un reper. Este o peliculă mult sub apreciată, underrated cum se zice mai nou, după termenul american care surpinde bine esenţa.

A fost numit „cel mai bun documentar dintre filmele artistice şi cel mai bun film artistic dintre documentare”. Într-adevăr, filmul e la graniţa celor două, dar zicerea maliţioasă este făcută cu intenţia străvezie a demonetizării. Adică, vezi Doamne, nici una, nici alta!

Cum să răspunzi la o astfel de comparaţie stupidă decât întrebând, pe acelaşi calapod: oare Steve Mc Queen este cel mai bun actor dintre piloţi şi cel mai bun pilot dintre… actori?!

Pentru mine, „Le Mans” (1971, regia Lee H. Katzin, actori în rolurile principale Steve Mc Queen, care tocmai câştigase „pe bune” un trofeu pe circuitul de la Sebring, corespondentul american al Le Mans, şi Elga Andersen – o actriţă germană care a jucat în multe filme franţuzeşti ale epocii – în rolul Lisa Belgetti, a rămas şi azi la fel de viu şi de impresionant ca atunci când, copil fiind în clasa a V-a şi scăpat cu bine de o teză la matematică, mi-am inaugurat vacanţa de primăvară cu această peliculă vizionată la vechiul ”23” – Cinematograful ”23 August” de pe malul Timişului, vechea ”Olympia” construită de austro unguri cu destinaţia specială de sală proiecţie cinema, încă din 1906.

800px-Tournage_du_film__Le_Mans__en_1970

Imagine de la turnarea filmului în 1970, singura pe care am găsit-o cu drept de folosire (sursa: Wikipedia Commons)

E drept, de-a lungul timpului, mi-am schimbat şi eu, întrucâtva, percepţia: pentru copilul anilor 70, personajele principale erau cei doi ”monştri” care se înfruntau pe circuit: albsatrul Porsche 917 şi roşul Ferrari 512 S. Mult după ce filmul a încetat să mai ruleze, visam noaptea duelul nebunesc al celor două. Apoi, student şi matur fiind, am reevaluat jocul lui Steve Mc Queen şi al actriţei Andersen, care, probabil şi datorită numelui cu rezonanţe scandinave, ştia foarte bine să… tacă în rolul Lisei.

Aceste lungi tăceri nu sunt un simptom al lipsei comunicării între cei doi (pe ecran, „chimia” lor e formidabilă, se simte ca un arc electric), ci tragedia ascunsă. Personajul lui Mc Queen, pilotul Delaney (îmi place rezonanţa numelui, sună bine pentru un as al volanului), a fost acuzat că a stat la baza accidentului care l-a ucis pe soţul Lisei, incinerat de viu în propriul bolid, zdrobit pe marginea pistei. Delaney este călcat în picioare de presă, acuzat că a cauzat oribilul accident. Cariera, moralul şi chiar dorinţa de a trăi îi sunt puse la încercare. Totuşi, echipa îl recheamă. Iar la revenirea pe circuit, o vede pe tânăra încă aflată în şocul pierderii celui drag.

Tăcerile sunt o căutare între cei doi, un dialog nemărturisit, un joc pentru care regizorul merită toate felicitările noastre. Nu ştiu cui i-ar mai reuşi aşa ceva: 67% Tomatometer şi 80% Audience Score pe ”Rottentomatoes”, pentru un film în care prima replică e rostită… după 40 de minute, restul, până atunci, fiind doar ambianţă. Spectacolul e atât de intens, încât nici nu realizezi asta!

James Powers de la „Hollywood Reporter” spunea că Elga Andersen a fost ”restrânsă” la un rol aproape total fără cuvinte. Înclin să nu-i dau dreptate: cred că o Lisa mai vorbitoare ar fi diminuat mult nu numai din tensiunea acţiunii, ci şi din farmecul şi discreţia acestei prezenţe feminine care dă sens şi recomandă ”Le Mans” drept unul dintre cele mai interesante filme artistice din anii 70, perioadă a rebelilor, răsturnărilor valorice şi a experimentelor în cinematografia mondială.

Păcat că atât de puţină lume este dispusă să înţeleagă această capodoperă cinematografică -după umilul meu standard, desigur. Personajul lui Mc Queen se află în căutarea iertării, a unei mântuiri personale, iar Lisa este blocată de lipsa înţelegererii unui univers aparent strălucitor, dar tragic, în care moartea pândeşte la orice curbă. O lume în care bărbaţi curajoşi sunt dispuşi să-şi rişte viaţa – şi chiar mor – după ce lumina verde a startului îi proiectează în nebunia celor 24 de ore de la Le Mans.

Desigur, partea documentară a filmului îţi ia ochii, pur şi simplu, chiar şi acum, după aproape cinci decenii! Camera e formidabilă, fără concesii, iar secvenţele nocturne, pe ploaie, – impresionate. Regizorul lui Mc Queen a obţinut aprobarea să filmeze celebra cursă din anul precedent, 1970, amplasând camere la firul ierbii şi în unghiuri imposibile, ceea ce fac din ”Le Mans” un adevărat film artistic. Secvenţa startului, cu bătăile inimii suprapunând-se peste cronometru, succesiunea culorilor semaforului şi căderea sacadată a steagului de start, într-o secundă suspendată sau mai bine zis în afara timpului real este amprenta unui profesionist cu vocaţie.

Duelul Porsche – Ferrari e atât de dramatic, încât ar ridica şi azi spectatorii de pe scaune. Piloţii sunt cuprinşi de un soi de nebunie (filmările s-au lăsat cu accidente cât se poate de reale), depăşirile sunt ultrariscante, iar duelurile roată la roată îi despart pe protagoniştii aflaţi la un pas de saltul în neant.

Şi între aceste secevnţe paroxistice, cu motorul ambalat la maxim (secvenţa cu „explozia” startului este antologică), vin tăcerile dintre cei doi. Lisa, cea care tace magistral tot filmul, în roul văduvei, nu dă semne că ar accepta toată acestă nebunie sinucigaşă care i-a răpit iubitul, ceea ce chiar e de neînţeles. Totuşi, în felul ei, oarecum resemnată, are puterea iertării, cu un zâmbet final, venit ca o izbăvire, ca o eliberare… Iar acest Mc Queen – Delaney, pilotul care găseşte adevărata viaţă în jocul cu moartea de pe circuit, mi se pare de o mie de ori mai cool comparativ cu eroul standard, masculul alfa cel dur din ”Locotenentul Bullit”, producţie în care ”personajul principal” a fost secvenţa epică a urmăririi (de aproape 10 minute!) între două muscle cars celebre ale epocii: Dodge Charger şi Ford Mustang.

”Le Mans” e un film dintr-o altă lume. Un film superb, incredibil de subtil, condus cu mână de maestru, până la capăt, fără vreo notă falsă.

Cristian Ghinea

 

Reclame

Read Full Post »

radio-romania-actualitati

După filmul TVRAventura urbană – oraşe mici, poveşti necunoscute” episodul I, Lugoj, 26 nov. 2011 (realizator: Irina Luca, reporter: Cătălina Filip Coapşi), ştirile Digi 24 Timişoara, 31 ianuarie 2017 (Alexandra Marian / Dan Şoşdean) difuzat pe DIGI24.RO, şi Radio România Actualităţi, prin redactorul Alina Bujanca, a acordat spaţiu de emisie dedicat blogurilor mele. Sâmbătă, 10 februarie 2018, la emisiunea ”Ca pe roate”( intre orele 16-19) şi duminica, 11 februarie, la ” Deschis în week end” ( orele 10-12), au fost difuzate materialele realizate de Alina Bujanca. Mulţumesc şi lui Daniel Groza, de la „Adevărul” şi „Adevărul de Week End” – ediţia naţională (vineri/duminica, 16/18 decembrie 2016, nr. 280). Mulţumiri tuturor şi vă invit cu drag pe blogurile mele!

Read Full Post »

Roger Moore, actorul care l-a întruchipat perfect pe James Bond-ul anilor 60, s-a stins din viaţă. Iar Agentul 007, personajul care i s-a potrivit perfect, ca o mânuşă, l-a urmat şi el în mormânt. Agentul 007 a murit. Definitiv.

Desigur, vă veţi întreba ce relevanţă au aceste rânduri, în special pentru generaţiile mai tinere, care n-au apucat fiorul senaţiilor tari din serialul „Sfântul”.

Roger-Moore-007-Wallpaper-800x600

Din păcate, lumea lui James Bond n-a reuşit să-i supravieţuiască şarmantului sir Roger Moore. Bărbatul bine, blond, înalt şi manierat, cel care rezolva toate situaţiile limită cu galanterie şi simţ al umorului, a ieşit definitiv din peisaj. Lumea de azi, cenuşie, încruntată şi cu un periculos apetit pentru autoritarism, este schimbată „forever”.

Parcă şi acei „villains”, adversarii lui Bond, sunt mai rudimentari, mai primitiv – agresivi, mai intoleranţi. Cât despre provocatoarele „fete Bond”, cu ţinutele lor „glamour”, e greu de imaginat că s-ar mai plimba în siguranţă prin anumite cartiere din Paris, Bruxelles, Birmingham sau Malmo.

Vestul lui James Bond, idealizat în filmele anilor 60, era unul al artei de a-ţi trăi cu seninătate, umor şi bonomie viaţa. La joie du vivre, cum spun francezii, s-a cam dus pe apa sâmbetei, cu atâtea gărzi înarmate pe străzi, cu atâtea amprente cibernetice şi camere de supraveghere – e drept, poţi vizita Turnul Eiffel, dar numai în umbra unor zdrahoni cu veste anti-glonţ.

Adio, domnule Roger Moore! Idealul tău este deja o amintire, o piesă de muzeu. O statuie de ceară, care curând va fi transferată la subsolul istoriei.

Lumea de azi se joacă cu focul, resuscitează cu inconştienţă vechi utopii şi aplaudă inşi cu ridicole apucături dictatoriale, mărunţi Napoleoni de buzunar, cu ego-uri exacerbate.

„Germanii sunt răi, foarte răi”, spune Trump la Bruxelles. Merkel îi răspunde că europenii trebuie să-şi ia soarta în propriile mâini. În acelaşi timp, „sultanul” Erdogan, sătul de perfidia Europei, cea care „a devenit fascistă şi crudă”, ameninţă că va inunda bătrînul continent cu milioane de migranţi musulmani. În timp ce unii visează războiul ca un fel de joc pe calculator, în care dronele se bat cu cu roboţii, Putin ocupă Crimeea şi Donbasul. Lumea consensului pare că a dispărut, ca şi publicul elegantului James Bond, care regla altfel, pe ecran, jocurile geopoliticii: „Bine le-a făcut Trump la aroganţii ăia că s-a retras din Acordul de la Paris. Ia d-aici, Macroane !”

Ieri era apreciat consensul, azi se aplaudă cu inconştienţă crescândă autoritarismul. Renaşte seducţia omului forte, a Salvatorului, a acelui caudillo, „Benefactor”, din romanele latino-americane. Egoismul naţional demolează decenii de consesns. Trăim epoca Brexit-ului, a rupturilor, a fragmentării, a resuscitării unor resentimente regionale, ce păreau demult depăşite. E vremea Orbanilor şi a gardurilor de sârmă ghimpată la graniţe.

Desigur, sfârşitul acestei lumi nu va însemna sfârştul lumii, în ansamblul ei. Oamenii vor continua să spere, să iubească, să se omoare unii pe alţii, să-şi plângă morţii, într-un ciclu nefast, care se repetă ciclic.

Dar universul elegantului Roger Moore, lumea aceea utopică, în care speram la altceva, devine o amintire din ce în ce mai îndepărtată. Sau poate n-a fost decât o iluzie, aşa cum au devenit idealurile unui continent unit, cooperant şi guvernat prin consens.

Cristian Ghinea, editorial publicat în „Redeşteptarea” nr. 1357.

Read Full Post »

Majoritatea dintre noi, atunci când rostim cuvântul ”criză”, ne gândim automat la regres, la involuție sau la o stagnare păguboasă. În realitate, criza poate fi asociată și dezvoltării. Este așa numita ”criză de creștere”, care afectează la ora actuală, din plin, municipiul Lugoj. Deși nevăzută, neobservată, criza de creștere este ”elefantul” din camera administrației lui Francisc Boldea. Adică ceva mare, ceva important, care este tot timpul acolo, dar pe care nimeni nu-l percepe la adevărata dimensiune.

Cristi studio TV 9 mai 2017La o privire mai atentă, criza de care vorbeam este la rădăcina majorității polemicilor din spațiul public. Din păcate, acestea se rezumă la un partizanat simplist ”pro” sau ”anti” Boldea. Tabăra ”pro” subliniază marile investiții care s-au inaugurat sau se vor inaugura. Adăugând faptul că Lugojul are deja o cotă neverosimil de scăzută a șomajului, de doar 0,7% (mai mică decât insignifiantul procent de 1,18% pe judeţul Timiş, şi asta înainte de investiţiile centrului logistic Lidl, hypermarketul Kaufland, magazinul şi depozitul Dedeman), la prima vedere imaginea pare a fi idilică.

În realitate, fără a nega meritele administrației locale, trebuie s-o spunem pe a dreaptă și să recunoaștem că poziția vestică a Lugojului, plus centura ocolitoare terminată și accesul la autostrăzile A1 și A6, cu drum liber până la Viena, au fost argumentele decisive. Să nu ne facem iluzii. Chiar și cu un geniu al administrației locale în fruntea urbei, dacă burgul nostru cochet ar fi fost așezat geografic undeva în Caraș, am fi avut un șomaj mai mare, iar dacă eram prin Mehedinți, atingeam chiar 11%!

Părțile negative decurg tot din această criză de creștere, de care edilii trebuie să fie din ce în ce mai conștienți și să o trateze cu maximum de seriozitate. Chiar și aspecte care păreau până acum destul de OK, acum ne dăm seama că au rămas în urmă, că nu mai fac față, că au nevoie de un update urgent, înainte de a fi prea târziu.

Lugojul anului 2017 este aidoma unui copil care crește repede și își dă seama că hăinuțele i-au rămas prea mici, că mănâncă mai mult, că are alte nevoi.

”Hainele” Lugojului sunt neîncăpătoare, de la străzile sufocate de trafic, până la rețelele de apă și canal depășite, cu mari pierderi, în ciuda segmentelor modernizate. Utilajele gospodăriei comunale sunt fabricate în fosta R.D. Germană, în 77-78, pe vremea tinereței Angelei Merkel. Ca și evangheliștii, din patru poduri peste Timiș, doar două sunt rutiere, iar unul, Dumnezeu cu mila, rezistă de pe la 1900, fiind ieșit de mult din garanție!

Doar forța de muncă sezonieră din ultimii ani a făcut ca locurile de cazare sau spațiile de închiriat să ajungă o raritate. Deja se constată un aflux de populație care vine din alte părți la Lugoj. Sunt oameni tineri, sunt familii care vor dori să se stabilească aici. Dorința lor firească va fi să aibă copii, într-un oraș care dispune doar de şase incubatoare funcţionale aflate în dotarea secţiei de neonatologie a Spitalului Municipal, dintre care trei au un grad de uzură ridicat.

Într-un oraș care se laudă cu una din cele mai mici rate ale șomajului din țară, salariile au rămas încă la cote ridicole, la un minim de 1200 sau 1500 lei. Consecința firească a ofensivei investiționale, ironizată de unii, adulată de alții, ar trebui să fie și creșterea salariilor.

Criza de creștere nu e o glumă, ea ne afectează pe toți.

Cristian Ghinea

 

Read Full Post »

CG CristianaO sală foarte receptivă l-a întâmpinat, la Teatrul „Grozăvescu” din Lugoj, pe universitarul timişorean Dan Negrescu, unul dintre cei mai importanţi latinişti ai României la ora actuală. Mărturisesc că am aşteptat cu interes această întâlnire, organizată în cadrul „Conferinţelor de vineri” păstorite de poetul Ion Oprişor şi al său Cenaclu literar „Anotimpuri”. Chiar şi aşa, aşteptările mi-au fost întrecute de nonconformismul şi chiar curajul cu care a fost abordată o temă ce trebuie să ne dea de gândit măcar în aceste zile, când campania pentru europarlamentare este în toi (n.a. – materialul a fost scris in aprilie 2014). Pe scurt, iată despre ce este vorba: Dan Negrescu a propus, la modul sincer şi dezinhibat, complet eliberat de tabuuri, o paralelă între Imperiul Roman şi Uniunea Europeană de acum.

download (1)

Un subiect actual (mai ales prin prisma provocărilor majore la adresa UE din prezent), la care merită să medităm, pentru că, în ciuda mileniilor trecute pe răbojul istoriei, fiinţa umană şi trecătoarele sale construcţii politice şi administrative nu s-au schimbat fundamental. Idealiştii care mereu au tânjit după „cetatea ideală” au sfârşit prin a-şi vedea noua şi minunata construcţie întorcându-se împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celor care au crezut în ea. La fel, şi aceia care au dorit formarea şi-reformarea „omului nou” au dat greş, pentru că natura umană, amestec de lumini şi umbre, nu a putut fi schimbată, nici eradicată sau „adormită” de vreo ideologie trecătoare. În fine, comparaţia rămâne la ordinea zilei, pentru că oamenii sunt aceiaşi, au aceleaşi patimi, sunt supuşi aceloraşi ispite, aceloraşi iubiri şi trădări, ca în vremurile de demult. Restul, adică diferenţele faţă de strămoşii noştri, sunt doar nişte detalii minore, legate de tehnologie, coafură şi accesorii vestimentare. Singurul lucru valabil rămas e credinţa fermă şi nezdruncinată a inşilor generaţiilor prezentului, oricare ar fi fost acela, că ei sunt „buricul pământului”, că ei sunt culmea evoluţiei (să nu uităm ce „avansaţi” erau medievalii la un mileniu şi ceva distanţă de vechea Elada), că ei sunt atotştiutorii „alfa şi omega”.

download

 

Având în vedere că Imperiul Roman este construcţia statală care a durat cel mai mult şi care a influenţat alte imperii construite pe aceeaşi bază, cum ar fi cel Carolingian sau Sfântul Imperiu Roman de Neam German – profesorul Negrescu a propus o paralelă cu Uniunea Europeană de astăzi, în care acelaşi neam joacă un rol determinant. Politica externă era impusă cu o armată foarte bine dotată, antrenată şi profesionistă, de la reforma lui Marius. Imperiul roman a oferit deplină libertate religioasă popoarelor învinse, mergând până la adoptarea de către metropolă a zeilor acestora. Este singurul stat din istorie care, acolo unde a cucerit, a construit şi nu a dărâmat. A construit oraşe, apeducte, băi publice, amfiteatre, drumuri pavate care dăinuie şi azi. La fel peste tot, după acelaşi standard. Fără categoria A şi B, fără ştampila „bun pentru Orient”. A avut un rol civilizator global, cimentat prin adoptarea neimpusă a limbii latine, care era învăţată din scopuri practice, atât în Britania, cât şi în Africa. Iar limba latină era dublată de moneda comună, care urmărea echilibrul economic al Imperiului. S-ar spune că asta este valabil şi azi, în UE, doar că rolul sestertului îl joacă, pentru unii mai avansaţi, euro. Parţial adevărat, dar construcţia latină mai avea nişte trăsături. În cadrul Imperiului Roman, a te legitima cu titlul de cetăţean roman era suficient. Nimeni nu te întreba de naţie, de ce venit sau religie ai. Nu erau mai multe standarde, exclusivităţi sau „viteze”. Din păcate, tocmai aici, la ultimul capitol, Uniunea Europeană din zilele noastre mai are de învăţat… Iar construcţia ei va fi durabilă atunci când vom putea spune: sunt cetăţean european, şi nimeni să nu mai ridice din sprâncene atunci când adăugăm… din România! (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Recunosc, n-am fost niciodată un tip prea sociabil. Cred că, pe o scară a căutării cu limba scoasă (sau cu… lumânarea aprinsă) a relaţiilor interpersonale, aş obţine maximum trei puncte din zece. Aşa se face că, aflat prin vizite mai mult sau mai puţin protocolare, recurgeam la mici subterfugii pentru a mă sustrage discuţiilor obositoare şi de complezenţă care se înfiripau între gazde şi oaspeţi. Cel mai bun truc era găsirea „cutiei negre” a familiei amfitrionilor, care adesea era chiar o cutie – una de pantofi, în care erau aruncate, de-a valma, pozele cu moşii şi strămoşii clanului. Întotdeauna se găsea vreo bunică încântată de interesul meu (oarecum nefiresc) şi începea să-mi explice: vezi, aici e tata, la Sinaia, cu Fordul pe care i l-au confiscat comuniştii, aici oma şi ota la Praga, în 1925, iar aici e unchiul Petrică – aşa-i că nu-l recunoşti în tricou, a făcut atletism în tinereţe, săracu’, n-avea burta de acum!

Fostul devorator de poveşti de familie ilustrate sepia, alb-negru sau color a devenit între timp un colecţionar de personaje care nu poate rezista nici astăzi tentaţiei deschiderii unei cutii cu fotografii de pe vremuri. E drept, între timp, cutia de pantofi s-a transformat în fişier de computer. Dar parcă farmecul de odinioară s-a dus… Unde sunt ofiţerii cu cascheta lăsată şmechereşte pe-o ureche, cu mustăcioară răsucită în sus, unde sunt uniformele cu zorzoane şi săbiile de paradă, unde sunt capitaliştii cu ţilindru şi doamnele lor rubensiene, cu voaletă şi blana de nurcă atârnată pe umeri, unde sunt nanele făloase, cu conciul acoperit cu bani de aur? Unde sunt femeile brunete şi grase, cu musteaţă, strânse în braţe de miri cu aspect meridional, pirpirii şi posesivi?

fam Blum blog

Spre deosebire de instaneele de azi, fotografiile de pe vremuri aveau un aer grav. Lumea lua posturi serioase, fie că era vorba de copiii cu spielhoseln sau îmbrăcaţi în costumaş de marinel, fie că era vorba de participanţii la greva generală din 1920, care pozau pe mai multe rânduri, ca lotul lărgit al unei echipe de fotbal, cei din prim plan fiind întinşi pe jos, într-o rână – probabil din motive ornamentale… Actul fotografierii era unul solemn, te duceai la fotograf ca la un domn important, care îţi făcea o favoare atunci când te aşeza în faţa camerei de lemn, cu spatele la decorul artifical ce înfăţişa alei străjuite de pomi ireali, fântâni arteziene şi lebede. Şi pozele erau rare, mult mai rare, de regulă cele de la nuntă erau reproduse şi pe crucea de mormânt a repausaţilor.

Atât rămânea dintr-o existenţă: poza de la nuntă şi cea identică de pe cruce. De aceea, trăitorii în lumea de odinioară pozau cu mină gravă, de parcă ar fi ştiut că doar asta lasă după ei. M-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă s-ar şterge istoria ultimilor ani, şi singura mărturie ar rămâne fotografiile contemporanilor noştri, cu ce ar rămâne viitorimea?  Probabil, cu impresia “fetei de la pagina 5”, sărmană creatură despuiată ce-şi ascunde jalnica existenţă sub un zâmbet executat la comandă. (Cristian Ghinea, publicat in Redesteptarea nr. 849)

Read Full Post »

Concursul internaţional de pian „Clara Peia” de la Lugoj, denumit în mod impropriu „euroregional” (şase participanţi veneau din Statele Unite ale Americii), a fost, fără urmă de exagerare sau de „patriotism local”, evenimentul nr. 1 muzical al momentului în România. Ca să folosim un termen muzical, ediţiile de până acum au decurs într-un crescendo susţinut şi spectaculos. DSC_0209Ediţia din acest an a avut la start peste 130 de concurenţi din şase ţări – România, Franţa, Elveţia, SUA, Republica Moldova şi Serbia, plus un juriu de prestigiu în care, alături de şcoala de Muzică „Filaret Barbu” şi Uniunea Compozitorilor din România, au fost reprezentate Academia de Muzică din Berlin, prin prof. dr. Vanda Albotă, Conservatorul din Argenteuil – Paris, prin pianista Dana Paul Giovaninetti, Cetăţean de Onoare al Lugojului şi Şcoala de Muzică din Gyula, Ungaria, prin profesoara Katalin Fekete. DSC_0073Încă de la primele acorduri de vineri, ale primilor doi concurenţi, preşcolarul timişorean Mihai Piroi şi basarabeanul Dumitru Bârlădeanu, am înţeles că nivelul din acest an va fi cu adevărat unul înalt. Confirmarea avenit din partea pianistei concertiste Vanda Albotă, preşedinta juriului, care a declarat că a avut o misiune foarte grea în a-i departaja pe tinerii muzicieni. Chiar şi în cazul Marelui Premiu, diferenţa între Christian Pantelei din Chişinău, Republica Moldova şi Andreas Robert Dombos, din Zurich, Elvetia, a fost una infimă. De ce am enumerat aceste aspecte, unele dintre ele deja ştiute? Pentru că în contextul acestui eveniment internaţional de anvergură (chiar… transatlantică, prin participarea micilor instrumentişti americani), eveniment care a strălucit prin excelenţă, autorităţile locale ale Lugojului au „strălucit” prin… absenţă. DSC_0204Primăria Lugoj nu a dat nici un ban acestui concurs, nu a oferit nici un premiu, nu a avut niciun reprezentant oficial la Gala Laureaţilor, nu a oferit niciun spaţiu, festivitatea de premiere având loc în generosul hol de marmură al Universităţii Europene Drăgan. Şi asta în condiţiile în care solicitările venite din partea şcolii de muzică lugojene au fost mai mult decât modeste – suma de 2.000 lei fiind una ultra-rezonabilă şi de bun simţ, iar destinaţia era acoperirea cheltuielilor cu diplomele, programele de concurs şi eventual un banner al festivalului. Este greu de imaginat un astfel de lucru, din moment ce numeroase firme din oraş, persoane fizice, reprezentanţi ai cultelor, partneri media din toate domeniile – presă scrisă, radio, televiziune, au fost nu numai prezenţi, ci au şi acordat premii. DSC_0042După posibilităţi – uneori şi un gest simbolic este suficient – aceste instituţii şi aceşti oameni au demonstrat că la Lugoj cuvântul comunitate nu este o simplă vorbă-n vânt. Să nu fim greşit înţeleşi, n-avem intenţia să generalizăm la nivel de politicieni (de altfel parlamentarul jurist Sorin Stragea a fost prezent şi a decernat cinci premii), ci doar punctăm absenţa din spaţiul public, într-un astfel de moment important, a instituţiilor tutelare, reprezentative ale oraşului: Primăria şi Consiliul local. DSC_0035Pe coperta programului din acest an al festivalului „Clara Peia”, tronează la loc de frunte stema Lugojului frumos colorată, pe care se află şi o liră aurie, simbol al tradiţiei muzicale recunoscute a urbei. Iar mai jos, o listă de parteneri „oficiali”. Sperăm că la anul, Primăria şi Consiliul local să fie mai mult decât atât şi să sprijine concret acest eveniment muzical de excepţie – singurul care ne-a mai rămas în domeniul muzicii clasice, după încetarea Festivalului Internaţional de Canto al Tenorilor – „Traian Grozăvescu”. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Older Posts »