Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Viata Noua’

Războiele dintre gazete, candidaţii impuşi de la centru, declaraţiile de avere făceau sarea şi piperul alegerilor interbelice

Patima pentru politică a românilor a existat din totdeauna. Celor ce au impresia că aceasta s-a „inventat” numai după 1990, le oferim câteva secvenţe savuroase din campaniile electorale din perioada intebelică. Campanii care, în linii mari, erau mai dure decât cele din ziua de azi…

La Lugoj, alegerile din din 16 martie 1930 s-au lăsat cu mare scandal. S-au înfruntat doi… liberali, Ioan Harambaşa şi Alexandru Bireescu. După o campanie furibundă, cei doi au mers cap la cap: Bireescu a câştigat în Lugojul German, cu 1483 la 699 de voturi, iar Harambaşa a câştigat în Lugojul Român, cu 1159 voturi la 745. Rezultat final: 55% pentru Bireescu! Însă, legea vremii cerea ca victoria să fie obţinută cu două treimi din voturi, altfel primarul e numit de Guvern. Guvernul ţărănist l-a preferat pe învinsul Harambaşa, ceea ce i-a înfuriat la culme pe adepţii câştigătorului din „teren”, Bireescu. Aceştia s-au baricadat în Primărie, iar Harambaşa trebuit să intre cu poliţia peste ei ca să-şi intre în atribuţiuni. Războiul între cele două tabere continuă cu dizolvarea Consiliului local, la 30 noiembrie 1930. Între timp, Bireescu intră la ţărănişti (!) şi la alegerile din 1932 câştigă din nou. Cu sprijinul germanilor care au primit postul de viceprimar, obţine majoritatea în Consiliul local. Văzându-se cu sacii în căruţă, trece iar la liberali! Ulterior, Alexandru Bireescu a avut o soartă crudă. Arestat de comunişti, şi-a sfârşit zilele în lagărul de muncă silnică de la Canal.

Bâta, simbol al alegerilor

În primi ani de după Unire, Lugojul era cunoscut ca fief al Naţional-Ţărăniştilor. A rămas celebru un afiş electoral al anilor ’20, un „banner” cum s-ar zice azi, afişat pe actualul sediu al Bibliotecii municipale, care glăsuia: “Roata a pornit din deal, calcă tot ce-i liberal!”. Luminiţa Wallner Bărbulescu, directoarea Muzeului de Istorie, Artă şi Etnografie spune că, prin orientarea sa politică, oraşul era un fel de “oaie neagră”, care a produs indispoziţie premierului Vintilă IC Brătianu, al cărui partid liberal a pierdut alegerile la Lugoj. Urmarea a fost, spun gurile rele, că în anul 1925, judeţele Caraş şi Severin au fost despărţite tocmai din acest motiv. Desigur, Brătianu nu a dat decât explicaţii de natură economică acestei mişcări… În ziarul lugojean “Răsunetul” din 16 februarie 1930, era publicată poezia “Vin alegeri”: “Politica noastră înoată/ într-o apă turburată/ bună chiar de pescuit/ după cum s-a dovedit/ şi la roată, şi la boată!” Roata a fost simbolul ţărăniştilor, iar bâta, al liberalilor!

Ion Vidu, agent electoral!

Chiar şi un om de cultură de talia marelui dirijor şi compozitor Ion Vidu nu se putea sustrage patimilor politicii. Liberal de vază, Vidu îi ridică osanale şi îl copleşeşte cu laude pe un oarecare Victor Biberia, candidat de deputat din circumscipţia Lugoj, la… “uninominale”. Pe prima pagină a ziarului “Timişana” din 12 februarie 1922, Biberia este astfel tămâiat: “Cu o legitimă mândrie ne bucurăm a vedea pe iubitul nostru director, domnul advocat Victor Biberia, fostul deputat al Balinţului, hotărât de Comitetul Judeţean şi de oranizaţia lugojeană ca deputat al Circumscripţiei Lugojului, locul său natal, care în ultimii patru ani de la înfiinţarea acestei gazete a luptat, înfruntând toate vexaţiunile ocârmuirilor naţionalisto-ţărănească şi averescană, apărând interesele obştei desconsiderată de flămânzii şi orgolioşii ce s’au perindat în fruntea administraţiei!” Dacă aţi citit cu atenţie, v-aţi dat seama că gazeta cu osanale îi aparţinea chiar domnului candidat „devotat, gata a servi interesele Banatului şi ale concetăţenilor săi”…
Iar Vidu se dovedeşte un inspirat compozitor de „partituri” gazetăreşti: „a îndurat necazuri (n.r. sărmanul domn Biberia, candidat oficial al partidului) pentru că a făcut bine, – soarta tuturor celor buni; dar le-a învins, căci gândul bun trebuie să învingă”.

„Deontologi” anonimi în războaiele dintre gazete

Dar „Timişana” liberală nu publica numai laude, ci şi dezvăluiri, cum face şi presa de astăzi. Iată un titlu grăitor: „Partidul naţional, unindu-se cu ţărăniştii, s’a făcut complice cu comuniştii din Rusia”. După ce tună şi fulgeră împotriva lui Vaida Voevod şi Maniu, autorul (anonim!) al articolului dă şi o mostră… deontologică a anului 1921: „noi, fără să calomniem pe nimeni, urmărim numai luminarea masselor asupra pericolului ameninţător al bolşevismului” etc.

DSC00326 (Medium)
Erau la modă şi polemicile dure între gazetele liberalilor şi ţărăniştilor, „Timişana” fiind în conflict declarat cu „”Tribuna Bănatului”, devenită apoi „Voinţa Bănatului”. „Nu credem că voinţa bănăţenilor ar fi voinţa celor de la <Voinţa Bănatului>. Această această gazetă adevărat că e scrisă în limba română, dar tot ce ea scrie e otravă pentru poporul românesc. Nu reflectăm la injuriile şi minciunile cari se scriu îmn acest organ, fiindcă nefiind români cei cari le scriu – noi ca români ţinemsub demnitatea noastră a ne ocupa de minciuni şi injurii”, scrie „Timişana”.

Boală veche: candidatul impus de la centru

Gazete lugojene ca „Drapelul”, „Viaţa nouă”, „Gazeta Banatului” sau „Răsunetul” se implicau zgomotos în campaniile electorale. „Gazeta Banatului” din 3 martie 1921 îl ridica în slăvi pe un anume A. Popovici-Taşcă, un fel de Agamiţă Dandanache al epocii. Acesta era candidatul de Partidul Poporului impus de la centru în circumscripţia Bocşa. Domnul Taşcă era bucureştean şi fost secretar general la Ministerul de Interne, însă asigura alegătorii că el cunoaşte „sufletul bănăţenilor, cu toate cotiturile lui”. Mai mult, omul făcea reclamă influenţei sale în capitală: „dl. Popovici-Taşcă a servit pe toată lumea, la oricare Minister ar fi avut cineva vreo treabă” (!).

„Mătuşa Tamara” din anii ‘20

La modă erau şi declaraţiile de avere. În aceeaşi „Gazetă a Banatului”, deputatul Avram Imbroane răspunde tuturor „politicianilor de rea credinţă din Banat”, care-l atacau cu înverşunare de mai multe luni. Apărându-şi cauza, Imbroane devine patetic: „Haide, vă rog, arătaţi în mod public care sunt afacerile lui Avram Imbroane, sau care îi este averea! Mă supun la cea mai publică anchetă. Întrebaţi-mi prietenii cari mă cunosc asupra averii mele, dar să aveţi şi obrazul să roşiţi de cele ce veţi afla. Veniţi la mine acasă, întrebaţi-mi copilaşii cari nu ştiu să mintă!” Parcă şi Adrian Năstase chema presa acasă să-i constate averea, când cu „mătuşa Tamara”!
În rest, obişnuitele promisiuni electorale. Ne-a atras atenţia nota intitulată „Podul de la Coştei”, în care se spune: „este îndeobşte cunoscut că hotarul comunelor Coşteiu Mic şi Mare şi Sâlhei este situat dincolo de râul Timiş, unde pe vremuri ploioase nu pot trece oamenii, din lipsa unui pod. La stăruinţele sătenilor, ale deputatului Avram Imbroane şi senatorului Adam Groza, serviciul edilic judeţean a întocmit planurile necesare pentru zidirea unui pod care să lege comunele cu hotarul. Palnul de consruire a fost înaintat săptămâna trecută resortului de comunicaţii din Cluj spre apropbare, iar Prefectura a cerut Ministerului să aprobe gratuit lemnul de construcţie necesar din pădurile Lugojului.” Bineînţeles, ca în toate campaniile electorale de atunci încoace, se specifica: „lucrările vor începe numai decât”!

Cei cinci primari interbelici

Cinci primari şi un interimar au avut lugojenii în perioada interbelică. Ioan Harambaşa a condus Lugojul zece ani, între 1919 şi 1929. A trecut pe la mai multe partide, în final devenind liberal. Alt liberal, Al. Bireescu, a avut două mandate în fruntea Lugojului, până în 1938. Interesant este că cei doi, reprezentând acelaşi partid, s-au înfruntat la alegerile din 16 martie 1930 în fruntea a două liste orăşeneşti, alianţe care nu se bazau pe partide. După scurtul interimat al lui Nicolae Proştean, în 1938, conducerea a fost preluată de Ionel Dobrin şi Alexandru C. Vasilie, până în 1941. Din 1942 până în 1944, pe timp de război, Lugojul a fost condus de un militar: locotenent-colonelul Ioan Hidu. Ultimii trei primari nu au fost aleşi, ci numiţi în fruntea urbei de regimul dictatorial.
Iată şi prefecţii de Severin din anii interbelici: George Dobrin (1919-22), rămas în istorie drept primul prefect român al judeţului, Petru Corneanu (1922-28), Ionel Mocioni (1928-31), C. Dragu (1930-31), Eugen Hamat (1931-32), Titus Olaru (1932-33) şi Victor Curuţiu (1933-38). (c) Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

Dintotdeauna, presa scrisă a avut un farmec aparte, care devine tot mai evident… odată cu trecerea timpului. Lucrul este valabil pentru ziarele de acum o sută de ani, după cum, probabil, şi peste un secol, presa de azi va deveni, pentru urmaşii noştri, obiect de studiu şi de amuzament. Vă propunem în continuare, o incursiune în presa scrisă a începutului de secol XX, cu menţiunea că materialele ne-au fost puse la dispoziţie cu multă amabilitate de către preşedintele Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj, dl. Vasile Belinţan.

„Junele Michail Georgescu”, mai tare ca Adrian Mutu sau Ţiriac junior

În lipsa scandalurilor cu staruri de „şou biz”, presa de pe vremuri nu era totuşi în pană de subiecte. O demonstrează strălucitor gazeta „Poporul Român” ce apărea (în limba română, fireşte), la Budapesta, în 1906.

Iată ce putem citi în numărul 120, anul VI, de sâmbătă, 16-29 septembrie 1906: „Din aventurile tinerului Mihail Georgescu – Amorul său platonic cătră o domnişoară – Actele extravagante, cari au urmat după acest amor nefericit – Georgescu atins de nebunie – Georgescu pălmuind pe Procuror; evadarea sa din temniţă, ca după aceea de nou să se prezinte de bună voe – Acuzat în faţa judecătoriei pentru diferite delicte – Părerea medicilor asupra stărei sale mintale. În faţa tribunalului din Viena: Georgescu achitat!”

Articolul, pus la loc de cinste în pagina 3, dezvăluie „o afacere senzaţională, care a ocupat întreaga presă europeană” – eroul acesteia fiind un oarecare „Michail Georgescu” (am păstrat grafia savuroasă a vremii) – fost bancher şi fondator al unui munte de pietate în Bucureşti.

Iată cam ce făcea acest domn Georgescu, cu peste 100 de ani în urmă: „ Viaţa lui Michail Georgescu e un adevărat roman (…). La vârsta de 17 ani, la 15 martie 1892, întâlni la un concert simfonic la Palatul Atheneului din Bucureşti pe d-şoara Aurelia Stelorian. Din aceea zi, fu cuprins de un amor platonic cătră aceea d-şoară, amor cari îl conduse curând la acte extravagante şi excentrice şi la alterarea stărei sale mentale, şi medicii declarară, că starea mentală de cari este cuprins, nu se datoreşte decât acestui amor (n.r. – iată un diagnostic competent, demn de zilele noastre!). În Aprilie 1894, caută a se sinucide prin revolver la chiar uşa iubitei lui; glonţul îi perforează abdomenul; scapă însă cu viaţă în urma a lungi suferinţi la spitalul Colţea din Bucureşti. La 23 Mai 1896, vitriolează pe d-şoara Stelorian, însă cu vitriol amestecat cu apă, după ce încearcă tăria vitriolului chiar pe braţul lui, căci nu voia să-şi sluţească iubita, ci numai a-i face un semn pe figură (!!!) cu un tampon de vată muiată într-un pahar de vitriol ce avea în buzunar, pentru a decide pe logodnic a renunţa la căsătorie”.

Iată un adevărat precursor al fanilor pătimaşi ai vedetelor de azi, precum Andreeea Bălan sau Andreea Antonescu! Condamnat la doi ani de închisoare, junele Georgescu nu-şi află liniştea: „În ajunul procesului G. evadează într’un mod foarte ingenios pentru simpla plăcere ca a doua zi să se prezinte de voe fără sentinelă în faţa tribunalului, ceea ce a şi făcut, ca culme a excentricităţii (!) În ziua recursului pălmueşte pe Procurorul general al Curţii de Apel din Bucureşti, fapt pentru care tribunalul l-a condamnat la 5 ani de închisoare şi 5 ani de interdicţie”.

Fireşte, aventurile nu se opresc aici: „Condus la închisoarea din Galaţi pentru a termina cei doui ani de temniţă, G. cu o furculiţă se înţeapă în albeaţa şi lumina ochiului stâng ce a voit să şi-l scoată şi de atunci a şi pierdut vederea acestui ochiu. Dă în urmă foc închisorii, foc ce numai pompierii au putut să-l stingă şi în urma acestor acte desordonate şi a altelor de soiul acestora, o nouă comisiune medicală fu numită cari opină ca şi cea dintâi, că G. este atins de nebunie morală şi e complectamente iresponsabil de actele lui. Condus apoi la azilul de alienaţi Mărcuţa, cată a-şi scoate şi ochiul celălat şi evadează într’un mod foarte dibaciu, îmbrăcat femeeşte…”

Şi aventurile continuă tot aşa, la Nisa, Triest şi Viena, unde omul nostru se vede prins în mijlocul unei afaceri cu dolari – „bancnote falze”, pe care încearcă să i le vâre pe gât comerciantului de cai Raab, căci acesta „îi vânduse cu 6.000 de Lei 4 cai bolnavi şi defectuoşi”.
Ei, cine mai zice că lumea se plicisea la începutul secolului trecut?

Vindecarea deplină a „boalelor secrete”

Desigur, ca şi azi, medicina era un subiect la modă, mai ales dacă la mijloc erau aşa-zisele „boale secrete”. Iată o mostră de reclamă de la 1900: „Să nu pregete nime într’o cestiune atât de gingaşă a se presenta în persoană (…) Dacă cineva nu poate veni în persoană, atunci să-şi descrie boala cu deamănuntul şi după ce va fi esaminată va primi desluşirile de lipsă şi leacurile trebuincioase pe lângă ţinerea în cel mai mare secret. În scrisoare pune marcă de respuns. După încheerea curei scrisorile se ard sau la cerere espresă se retrimit. Un astfel de lecuitor şi curăţitor e institutul special al doctorului Palocz, unde cu bunăvoinţă şi conştienţiositate (!) capătă oricine, bărbat sau femee, desluşiri asupra vieţei secsuale, unde i se curăţă sângele bolnav, nervii i se întăresc, trupul întreg se eliberează de boală şi sufletul de chinuri (n.r. – vedeţi ce simplu era?!).

Fără conturbarea ocupaţiunilor zilnice, dr. Palocz vindecă de ani de zile cu siguanţă, repede şi din metodul seu propriu (…) boalele de beşică, de ţeve, de testicule, de şira spinărei, de nervi, urmările sfilisului, poala albă, boale de sânge, de piele şi toate boalele ce se ţin de organele secsuale femeeşti. Consultaţiunile le dă însuşi dr. Palocz, dela 10 oare î. a., până la 6 oare seara (dumineca până la 12 oare la amiazi).”

Leacul universal şi antireclama

În acelaşi ziar „Poporul Român”, dar alt număr (119 din 14-27 septembrie 1906), aflăm că un oarecare doctor Albert Muller din Budapesta găsise leac „contra durerior de cap şi de dinţi, neuralgie, împedecarea circulaţiunii sângelui, anemie, ameţeli, fiuituri de ureche, bătaie de inimă (!!!), auzul greu, zgârciuri de stomac, răceală la mâni şi la picioare, reumă, podagră, ischiaz, udul în pat (!), influenţa (n.r. – gripa), insomnia” etc.
Lăsând la o parte faptul că „bătăile de inimă” se vindecă şi în zilele noastre foarte rapid (un glonţ este arhisuficient pentru asta), găsim remarcabilă performanţa medicului budapestan de a trata atâtea boli.

ziare-vechi-a

Interesant este că pe vremea aceea era permisă şi antireclama: „unde ori-ce încercare s’a constatat zadarnică, rog a proba aparatul meu. Atrag atenţiunea onoratului public asupra faptului că aparatul meu nu e permis a se confunda cu aparatul Volta, deoarece Ciasul Volta atât în Germania cât şi în Austro-Ungaria a fost oficios oprit ca fiind nefolositor. Preţul aparatului mare e de 6 coroane, pentru morburi cari nu sunt mai vechi de 15 ani. Preţul aparatului mic e de 4 coroane, folosibil la copii şi femei de constituţiune foarte slabă”.

Accident de avion în stilul anilor ‘20

Accidentele aviatice erau şi pe vremuri intens mediatizate. Am râs cu lacrimi, însă, citind acest anunţ din gazeta “Viaţa nouă” – Lugoj, nr. 28, 8 iulie 1928: “ A căzut din avion – Plecând de la Londra spre Bruxelles cu avionul său particular, cunoscutul financiar Loevenstein, voind să treacă în cabinetul de toaletă, a deschis o uşă greşită (!?!) şi a căzut din avion în canalul Mânecei, unde şi-a găsit moartea.
Loevenstein s-a făcut celebru anul trecut, printr’un plan de stabilizare a monetei belgiene, pe care se oferea să-l realizeze prin propriile ale mijloace financiare.”

Podul de la Coştei, fără Ion Iliescu

Amenajările hidro se făceau în anii ’20 chiar şi în lipsa unui specialist al apelor de talia d-lui Iliescu. “Gazeta Banatului” nr. 5, apărută la Lugoj, în 3 martie 1921, informează: “Este îndeobşte cunoscut că hotarul comunelor Coşteiul mic şi mare şi Sâlhei este situat dincolo de râul Timiş, unde pe vremuri ploioase nu pot trece oamenii din lipsa unui pod. La stăruinţele sătenilor din aceste comune, a deputatului Avram Imbroane şi a senatorului Adam Groza, serviciul edilic judeţean a întocmit planurile pentru zidirea unui pod care să lege comunele cu hotarul. Planul de construire a fost înaintat săptămâna trecută resortului de comunicaţii din Cluj, spre aprobare (…) se speră că atât bugetul, cât şi lemnul din pădurile din apropierea Lugojului să se aprobe şi atunci lucrările vor putea începe numai decât.”
Aşadar, peisajul cunoscut: deputaţi, senatori şi multe promisiuni – “numai decât”!

Coasă cu copyright

Reclamele din presa de odinioară râmăn, totuşi, cele mai simpatice. Şi atunci, ca şi acum, era o mare cerere de secretare tinere, dar cu… experienţă: “O dactilografă capătă imediat aplicare la dl. Dr. Nestor Porumb. Calificaţia recerută este de 4 clase civile sau gimanziale.” (“Timişana” Lugoj – gazetă “naţională” – an III, nr. 3, din 14 ianuarie 1921).

Interesant este şi acest anunţ publicitar din “Poporul Român” – 1906: “Coasele Bur şi Japoneze anunţate din altă parte sunt imitaţiune!!! Coasa de oţel Bur şi Japoneză este cea mai bună pe lume! Vestea coasei Bur şi Japoneză a străbătut în toată lumea şi economii vor face bine (sic!) dacă se prevăd aceste coase cu marca Bur şi Japan. Nu pot din destul convinge pe onoraţii mei cumpărători că toate coasele cari nu sunt procurate de la mine sunt fabricate falşe, de cari trebuie să se ferească. Să se ceară pe o cartă postală preţul curent ilustrat, pe care îl trimitem cu toată plăcerea, gratuit şi franco.
Grauer Mihaly, Kobanya – în toată privinţa garanţie deplină. Să ne ferim de imitaţiuni! Atenţiune la adresa exactă!”

Interesant este faptul că românii din fostul Imperiu Austro-Ungar, în ciuda deznaţionalizării, scriau mai bine româneşte decât proprietarii unor magazine din România mileniului III. Adică, ştiau că se scrie „ieftin” şi nu „eftin”: „Pentru acrirea pipărcilor şi a crastaveţilor ofer onoratului public român Spiritus de oţet 80%, cu care se poate face din una litră, 25 litre. Oţet tare bun şi ieftin! Asemenea se poate căpăta în prăvălia mea foaia „Poporul Român” în toată Joia şi Dumineca (Valeriu Puticiu, Vârşeţ)”.

Toţi derbedeii primesc carnet de şofer!

Ce-i preocupa pe lugojenii anului 1928? Aflăm din organul naţional-politic „Viaţa nouă”: „Desele accidente de automobil trebue să dea de gândit comisiunei care acordă carnetele de conducători de automobile. Multă lume se miră când vede pe străzi automobile conduse de domnişoare sau chiar copii cărora le lipseşte energia şi prezenţa de spirit în momentele critice. Comisiunea compusă din specialişti ar trebui să fie mai severă şi să nu acorde minorilor şi tuturor derbedeilor carnete!”
La capitolul furturi, stăteam la fel de bine şi pe vremuri. „Timişana” apărută la Lugoj, în 12 feb. 1922 (an IV, no.6) relatează despre un anume G. Weindorfer, care a sustras 50.000 de lei de la poşta din Lugoj, o sumă enormă pentru acea vreme. Suma provenea din dolarii trimişi prin scrisorile venite din America. Nici „Viaţa nouă” nu se lasă mai prejos, informând lugojenii despre furtul a patru vagoane de grâu din gară. Făptaşul apucase să şi vândă marfa firmei Shwartz, numită popular în gazetă „Şvărţoanea”!

Şi pe vremuri, presa era tot „oaia neagră”

Două note strecurate în ziarul „Poporul Român” ne atrag atenţia asupra faptului că viaţa jurnaliştilor nu era prea fericită în fostul imperiu, regretat astăzi de unii, probabil din necunoştinţă de cauză. Sub titlul „Procesul Libertăţii” citim: „Dl. Stefan Popp, fostul redactor responsabil dela „Libertatea” a căpătat pe neşteptate citaţia dela Tribunalul din Cluj ca să se înfăţişeze în pertractarea celor două procese ce s-au pornit contra „Libertăţii” pentru doi articolaşi scrişi în toiul luptei alegerilor. Pertractarea a fost Miercuri 19 septembrie 1906, dl. Popp s’a înfăţişat înaintea Curţii cu juraţi însoţit de dl. Cassiu Maniu, advocat de Cluj, ca apărător. Procesul s’a sfârşit, fireşte (!) cu osândirea d-lui Popp şi condamnarea foii: trei luni arest de stat şi pentru fiecare câte 400 coroane, de tot 800 coroane pedeapsă în bani.”
La fel se petrec lucrurile în procesele „Tribunei”: „ Sâmbătă s-a desbătut la Curtea cu juraţi din Oradea Mare procesul intentat d-lui Avram Indreica pentru două articole publicate în „Tribuna”, intitulate: O călătorie la Viena şi Unitatea armatei. Dl. Indreica a fost osândit la 7 luni temniţă şi 400 cor. amendă în bani.”

Cristian Ghinea – din volumul „Intra muros”, Editura Anthropos Timişoara, 2006

Read Full Post »