Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘traditia’

Mult timp, înainte de urbanizarea forțată a Lugojului din anii 70 – 80, gospodăria tradițională bănățeană tipică încă mai putea fi văzută în cartierele lugojene, de exemplu în Buchini sau pe străzi precum Astalaș. Valul demolărilor care au făcut loc noilor cartiere de blocuri uniforme și inestetice, precum și schimbările demografice aduse de industrializarea comunistă, au dus la dispariția acestui tip de case, identice ca structură cu cele din subzona etnografică Lugoj – Făget.

Martoră a unor vremuri apuse, gospodăria bănățenilor era una sută la sută ecologică și care avea practic zero deșeuri. Nimic nu se arunca, totul se recicla – iată un ideal de neatins în lumea modernă. Deși se găsește mai rar chiar și în comune care au adoptat standardul urban modern și noile tehnologii și materiale de construcție (cum ar fi Coșteiul, care poate fi considerat un ”cartier” select al Lugojului), casa tradițională a bunicilor e sinonimă cu nostalgia copilăriei multor lugojeni și de aceea merită amintită în paginile serialului nostru.

Şpoert, dună, poniavă, cotarcă şi multe alte cuvinte dispărute

Pe vremea când copiii se jucau cu ”lobda”, cuvinte precum piglais, dună, poniavă, cotarcă, șpais, cuină, târnaț, șcătulă, șpoert, ocheți, credenț, răpelț, uiagă, erau folosite frecvent. Azi, le găsim doar prin dicționarele de regionalisme și sunt folosite, eventual, de recitatorii în grai.

Casa Banateana (6)
Vom face o incursiune prin lumea gospodăriilor lugojene și bănățene de altădată împreună cu muzeograf dr. Daciana Vuia, directoarea Muzeului de Istorie, Etnografie și Artă din Lugoj.

Tipicul acestor gospodării, uşor de recunoscut, era același. Cu un termen de specialitate, locuința bănățeană era tricelulară, compusă din camera de la stradă, locul unde se prepara mâncarea și camera de la ”grăgină”, unde dormeau toate generațiile familiei. Acoperișul tradițional era cel în două ”ape”, iar în față era târnațul, adică prispa casei.

Geamurile sau ocheţii aveau jaluzele sau şolocătre specifice caselor din Banatul montan şi cel de câmpie. Şipcile de lemn se deschideau şi se închideau cu un sistem ingenios, cu tijă metalică mobilă. La stradă, casa bănăţană avea trei feresere. Una corespundea târnaţului, iar celelalte sobei mari sau sobei de la stradă.

Obiecte de mobilier, date ca zestre mirilor

”La camera de la stradă, cea de oaspeți, în fața ferestrei, era așezată masa. De o parte și de alta erau așezate două clupuri, cum spun bănățenii, care dispuneau de spătar mobil și puteau fi transformate într-o prelungire a patului. Patul era supraînălțat, cu multe perne, după ”moda” germană. Dulapul lăcuit exista doar în casele bănățenilor înstăriți, în rest oamenii aveau dulapuri, numite și credenț, ori bufeturi cu fiocuri, adică sertare. Uneori, astfel de obiecte de mobilier se dădeau ca zestre mirilor. Lăzile păstrate până azi sunt bogat decorate, cu evidente influențe germane.

Casa Banateana (7)

În astfel de lăzi erau ținute adevărate obiecte de artă, cum ar fi cotrânțele. ”O cotrânță de secol XIX de la Chizătău, pe care scrie Elena Belinczan, păstrată la Muzeul din Lugoj, este o adevărată piesă de tezaur. Mai întâi se țesea în război ripsul, adică blatul din mătase neagră, după care se brodau în gherghef motivele fitomorfe sau avimorfe (în formă de păsări). Toate cotrânțele de secol XIX aveau în partea superioară menționat numele și anul în care erau țesute”, spune Daciana Vuia.

Mai ştie cineva ce înseamnă „piglais”?

Pentru iluminat se foloseau lămpile cu ulei. Cele fixe erau atărnate de tavan, în suporturi turnate din fontă, cu modele, iar cele mobile erau din sticlă, multe fiind păstrate şi în ziua de azi.

Casa Banateana (4)

Printre ”electrocasnicele” epocii se aflau piglaisurile, aşa cum le spuneau bănăţenii fiarelor de călcat. Acestea erau de două feluri: cele mici, care foloseau un fel de formă preîncălzită, din fier, erau utilzate pentru pentru fodori, adică mânecile încreţite ale costumelor şi pentru gulere. Cele mari, tradiţionale, foloseau cărbuni pentru încălzire şi cu ele se călcau rufele sau piesele vestimentare mari.

Leagăne mobile: cu bebeluşul la munca câmpului

Un alt aspect interesant. Leagănul pentru copii era omniprezent, ca piesă de mobiler, în două variante. Leagănul mare avea tălpicile curbate, iar cel mic atârna în tindă, prins cu nişte sfori de tavan. Astfel, bebeluşul se afla într-o încăpere încălzită, lângă mama lui, care îşi vedea de treburile gospodăriei.
Mai mult, aceste leagăne, făcute din lemn uşor, de tei, erau mobile. Ele erau purtate de femei, inclusiv la munca câmpului. Aşa cum unele mame din ziua de azi îşi poartă copiii într-un fel de ”ghiozdănaş” prins cu hamuri, la fel procedau şi bănăţencele de altădată cu micile leagăne din lemn de tei.

Încălzire centrală de secol XIX

Încălzirea se făcea cu sobe de fontă, turnate la Nădrag sau la Rusca Montană. Familiile mai puţin avute aveau aşa numita „sobă oarbă”. În tindă (sau cindă) băgau lemnele, făceau focul în vatră, coceau pâinea în ţest şi aveau o sobă oarbă care comunica cu camera învecinată şi astfel încălzea simultan două încăperi.

Casa Banateana (5)

 

Ştergarele sau şcergurile, ori cilimurile care erau puse pe perete (lângă pat, să fie mai cald noaptea), erau obiecte preţuite, deopotrivă utilitare şi decorative. Se ţeseau la război după izvod, adică model, şi împodobeau camera de oaspeţi. Remarcabil este că, la cusături, modelele se îmbinau perfect. Deşi era fabricată manual, grosimea lânei era pefect uniformă şi modelele se îmbinau cu axactitate. Dacă nu aveau grosime uniformă a firului de lână, aceste cilimuri nici nu erau date în lucru.

”La fel era şi cu conciurile, care erau însăilate din trei piese separate. Acest acoperămînt era însăilat pe capul fiecărei purtătoare, pentru a se potrivi perfect. Erau femei care aveau această artă a cusutului conciului din trei părţi, care azi s-a pierdut”, adaugă Daciana Vuia.

Furca cu oglindă, care alunga Necuratul la miez de noapte!

Furcile, războaiele de ţesut, maşina de tors, sucala (pentru suveică) şi meliţa erau accesorii preţuite de harnicele gospodine de acum o sută de ani.

„Femeile torceau până noaptea târziu şi exista credinţa că spiritele rele s-ar putea cumva arăta în preajma casei, pe întuneric. Iar oglinda era montată pe furcă pentru ca, dacă îşi priveşte chipul în oglidă, spiritul cel rău cu siguranţă dispare. Asta este explicaţia pentru care avem astfel de furci cu oglindă”, explică Daciana Vuia.

Hainele erau şi ele ecologice sută la sută: „Fiecare familie din sat avea lotul ei de cânepă, o duceau la înmuiat sau la murat, era meliţată şi apoi „drâglat” cu un pieptene special. Firele lungi, care erau considerate de claitatea întâi, erau alese pentru ţesut costume, iar cele care rămâneau în perii, de calitate mai slabă erau folosite la confecţionarea hainelşor de zi cu zi”.

Casele bănăţene aveau voreţ şi uneori curtea din spate sau curtea a doua, unde se găseau hambarele oamenilor, numite cotarcă de bănăţeni.

Cele mai bune sarmale se fac doar în oalele de lut!

Să vorbim puţin şi de bucătărie. Plafonul cindei era din lemn. Fiecare bucătărie bănăţeană dispunea de un coş piramidal specific de care atîrna lanţul precum şi de ţest, unde se făcea pîinea de casă. Tot aici erau piua şi untarele.

Casa Banateana (8)

„Vatra comunica cu camera alăturată, unde locuia familia şi astfel erau încălzite două încăperi, pe timp de iarnă. Specific cindelor era comârlacul semnicircular, un fel de rastel cu rafturi. Toată lumea ştie că cele mai bune sarmale se fac doar în oalele de lut. Aşa este! Din inventarul cindei nu lipseau blidele de lut, dar şi cele din lemn. Pe pereţi erau prinse cutii sau şcătule, cuvât ce vine de la italianul scatola. În cele mari se păstra sarea, iar în cele mici, boiaua măcinată manual. Era o adevărată industrie casnică şi o civilizaţie a lemnului, la nivel de secol XIX”, concluzionează Daciana Vuia, directoarea muzeului lugojean.

După cum se vede, vechile gospodării, atât de familiare lugojenilor de altădată, erau complet autonome. Oamenii îşi făceau singuri mâncarea, cu produse din gospodăria proprie, îşi coceau singuri pâinea şi se îmbrăcau cu haine ţesute acasă şi făcute din cânepa proprie. Ştiau să are, să gătească, să ţeasă, erau meşteri în prelucrarea lemnului, iar vinul şi răchia, care le înveseleau sărbătorile, erau făcute tot acasă. O lume dispărută, dar care, din perspectiva respectului pentru natură, era mult superioară celei de azi!

©️ Cristian Ghinea

 

Reclame

Read Full Post »

În zilele noastre, de câte ori este prezentat un best-seller, se obişnuieşte să se spună: „această carte nu trebuie să lipsească din biblioteca dumneavoastră”. Reclama era sufletul comerţului şi pe vremuri, însă unele cărţi chiar că nu lipseau, cel puţin din căminele ştiutorilor de carte. Una din aceste cărţi, numită „Păscălia”, era scrisă, copiată sau adaptată de numeroşi autori, în foarte multe ediţii, de-a lungul timpului.

foto-pascalie-bv-1907

„Păscălia” – o carte nelipsită din casa gospodarului

Succesul „Păscăliilor” are ca echivalent în perioada modernă interesul cititorilor pentru lucrările practice, de specialitate, sau pentru publicaţii gen almanah.

O ediţie din 1907 intitulată „Păscălie sau carte de zodii aşezată pe şapte planete în care se cuprind 140 de ani începându-se de la anul 1907 şi slujind până la anul Domnului 2046 (!)” reflectă strânsa relaţie pe care oamenii o aveau cu pământul şi atenţia dată schimbărilor produse în natură, de-a lungul anotimpurilor. Cartea, apărută la Editura Librăriei Ciurcu, Braşov, ediţia a treia, „corectată şi înavuţită”, cuprinde poveţe economice, prevestiri de timp, „barometrele naturale”, prevestiri pentru „roadă din destul, pentru nerodirea sau lipsa roadelor, pentru boale şi pilde după adeveririle ţăranilor”, semnele celor şapte planete” etc. „Prăznicarele” conţin ghiduri de interpretare a visurilor şi aşa-numitul Treptelnic cel mare, „între care se cuprind toate semnele ce se fac la om precum bătaia ochilor, a buzelor şi în scurt toate mişcările şi încheieturile trupului omenesc, ce sunt date de la natură”.

Unghiile care prevestesc viitorul

Semne sunt găsite de autor (care probabil preia masiv din tradiţia populară) şi în noiţele ce însemnează unghiile degetelor: „de vor fi noiţe albe pe unghiile degetului mare, făgădueşte noroc în oaste, sau la însurătoare, sau în cale, însă în mijlocul unghiei să fie (…); semnele albe pe degetul cel din mijloc arată noroc la stăpânirea casei, iar cele negri, îngrozesc căderi în boală şi moarte; semnele albe de pe degetul mic arată oarece bine şi cale cu noroc, prin răvaşe şi lucruri curioase, iar cele negri împotrivă. Însă ia seama că sunt şi gropine, care tot rău însemnează şi altele sunt împrăştiate pe margine, care arată scârbă”.

Iată şi câteva pilde ale agricultorilor: „dacă în ianuarie suflă vânturi calde, nu este semn bun. Ploaie multă în această lună este stricăcioasă sămănăturilor şi prevesteşte o vară ploioasă; multă ceaţă – primăvara ploioasă. Va fi gerar ploios – câmpul nu va fi mănos(…); în luna lui Cărindar zic vierii: Apă multă, vin puţin. Apă puţină, vin mult; În Faur pe la Stretenie: păcurarii (ciobanii –n.r.) mai bucuros văd lupii, decât soarele; în Mărţişor zic plugarii: pulberea din luna lui mărţişor se cumpăneşte cu galbeni, iar tunete de vreme sunt foamete târzie; Prier prieşte, când plouă şi ninge; ploaia din mai – fân destul, pâine mulă şi vin bun; paiele vechi, fânul şi ovăzul sunt ca banii vechi, ca prietinul sau vinul; ochii stăpânului îngraşă vitele lui, însă de paie nu se îngraşă nici o oaie.”

Păianjenii, porumbeii, liliecii – „barometrele naturale”

Firesc, „barometrelor naturale” li se acordă un larg spaţiu: „Dintre păsările de curte, porumbeii sunt cei mai siguri arătători de schimbarea timpului. Când ei se aşează pe coperişul magaziei, cu guşa spre răsăritul soarelui, dacă nu va ploua chiar în acea noapte, va ploua cu siguranţă a doua zi. Dacă se duc departe pe câmp să ciugulească şi întră târziu în coteţ, e semn de vreme bună. Iar dacă din contră ciugulesc pe lângă curte şi intră devreme în coteţ, va ploua cât mai curând, chiar numai decât (…); vara, dacă luna pare roşie când răsare, e semn de mare căldură, iar dacă se arată strălucitoare, timp frumos va fi (…); păianjenul dacă îşi strânge firele de la casă, va fi ploaie ori vânt; dacă le lungeşte, vremea va fi bună, iar dacă pe ploaie păianjenul va începe să lucreze e semn că ploaia nu va ţine şi se va face timp frumos (…); când ies lilieci mulţi, e semn de timp frumos; tunetele de seara aduc vijelie, cele de dimineaţa vânt, iar cele de la prânz, ploaie; când norii sunt ca berbecii, e semn – vara de vânt, iarna, de zăpadă şi în genere de schimbare de vreme” etc.

Civilizaţia uitată a respectului pentru natură

Lectura „Păscăliilor” este una savuroasă şi în ziua de azi. Nu numai pentru farmecul de epocă, ci şi pentru faptul că cititorul descoperă în aceste pagini o cu totul altă civilizaţie, pe care omul modern a uitat-o. O civilizaţie a respectului pentru natură şi pentru semeni. (Cristian Ghinea)

 

Read Full Post »