Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Timiş’

Lugojul anilor interbelici nu ducea lipsă de oameni inventivi şi nonconformişti. Astfel, în 1933, o invenţie-unicat făcea senzaţie pe apele râului Timiş: bicicleta amfibie! Un articol semnat de Oskar Lung în “Lugoscher Heimatblatt”, revista lugojenilor din Germania, povesteşte despre această dovadă de ingeniozitate de care au dat dovadă doi prieteni din oraşul nostru.

Bicicleta amfibie(Medium)

În acel an 1933, doi prieteni – Josef Lung şi Johann Agnes, au avut ideea să construiască o bicicletă care să fie capabilă să meargă pe apele Timişului fără să se răstoarne şi în deplină siguranţă. Ceea ce au inventat cei lugojeni poate fi considetrat un strămoş al hidrobicicletei. Diferenţa notabilă este că ei au folosit o bicicletă de stradă montată pe un cadru care plutea, fiind susţinut de trei corpuri plutitoare. Pedalele de la bicicletă acţionau nu numai roata spate, ci şi un dispozitiv cu palete (asemănătoare zbaturilor) montate în partea din spate. Ghidonul acţiona, la rândul lui, o cârmă (numită “balans”) care dădea posibilitatea întoarcerii vehiculului pe apă. Însă marea deosebire faţă de hidrobicilceta din prezent era destinaţia ineditului vehicul.

Josef Lung şi Johann Agnes nu au dorit să aibă o bicicletă care să meargă doar pe apa Timişului, ci şi una cu care să se plimbe prin oraş!

Aşa că partea plutitoare putea fi ridicată la nevoie, iar bicicleta redevenea un vehicul de oraş, chiar dacă cu gabarit mai mare decât al unui velociped normal. Fotografia reprodusă de “Lugoscher Heimatblatt” este una de-a dreptul istorică. Ea arată această bicicletă unică în lume în timpul unei curse efectuate pe râul Timiş, la Lugoj, în data de 17 septembrie 1933. În fundal se văd foarte bine siluetele binecunoscute ale Palatului de Justiţie şi turnurile Bisericii Ortodoxe “Adormirea Maicii Domnului”. Cursele obişnuite ale bicicletei amfibii – notează Oskar Lung – erau de acasă până la malul Timişului în regim terestru, apoi cursa continua pe apă până sus, la “izvor”, iar pe urmă, de la Moara Şpănească, cadrul se ridica din nou! (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Până la jumătatea anilor 70, pe Timiş aveau loc adevărate regate cu bărci artizanale! Până la jumătatea anilor 70, pe Timiş aveau loc, din primăvară până-n toamnă, adevărate „regate” cu bărci artizanale, construite de meşteri care abia aşteptau lansarea la apă pentru a-şi dovedi calităţile faţă de clienţi. Clienţi care, la rândul lor, abia aşteptau să impresioneze prietenii şi mai ales fetele pe care le luau în lungi plimbări de-a lungul râului, până sus la „schleis”, la izvor adică, undeva pe la Moara Şpănească. Pentru că în anii 50-60 nu existau îndiguirile de acum, accesul la apă era mult mai uşor, iar proprietarii bărcilor foloseau curţile şi acareturile celor care locuiau pe mal, pentru a adăposti caiacele respective. Încă din perioada de dinainte de război, la Lugoj exista un tâmplar de meserie, Peter Bernat, care ştia să facă ceea ce atunci se numeau „luntri” pentru plimbări pe Timiş.

În anii 60, tradiţia a fost preluată de un anume Reli Ignea, instructor la Şcoala Textilă Lugoj – Unitatea C, de pe Xenopol, care se specializase în construcţia de bărci, având la dispoziţie din belşug rame folosite în industria textilă. „Îmi amintesc că erau făcute din lemn de tei, iar partea de jos era din tablă zincată fălţuită. Avea taival jos, ca să nu se lovească de pietre, când apa era mică, iar partea de sus era confecţionată din pânză de in bine întinsă şi impregnată cu ulei de in” – îşi aminteşte Vasile Belinţan, unul dintre proprietarii de bărci care făceau în mod regulat „croaziera” pe Timiş, de la podul de beton şi până la Moara Şpănească. A fost foarte mândru când şi-a lansat la apă barca, pe care a vopsit-o verde deschis şi a numit-o „Electra”. Barca avea 5m lungime, iar la mijloc, unde era grătarul de lemn pe care şedeau vâslaşii, şi avea 90 cm lăţime, pentru stabilitate. Încăpeau în ea patru persoane. Lansarea la apă se făcea în funcţie de debitul rîului – purtând pe umeri barca sau folosind un fel de cărucior cu trei roţi.

Cu barca pe Timiş – familia Streian în anul 1959

„Barcagiii” – iubiţi de fete, invidiaţi de gură-cască. Proprietarii de bărci aveau mulţi prieteni, mai ales vara, când distracţia favorită era la Timiş. Privitorii gură-cască de pe mal îi invidiau, iar fetele erau mereu bucuroase să fie invitate la o plimbare cu barca. Traseul standard trecea prin tot oraşul. „Porneam de la podul de beton, apoi se trecea pe la Biserica Reformată, ocolind resturile podului de lemn rămase de pe vremuri. Apa se elibera din faţă de la Brediceanu, până după podul de fier, după care treceam iar pe cealaltă parte, pentru a ocoli zona poluată cu motorină de la Uzina Electrică. Ajungeam până la Ştrand, la „ţevi”, cum ziceam noi, acolo unde se trăgea apa din Timiş pentru alimentarea bazinului mare şi al celui mic pentru copii. Mergeam până sus, după podul ungurilor, apoi la plopii Mari şi la insulă, la „schleis”, la Izvor”, spune Vasile Belinţan.

Profesorul Streian a reuşit în 1955 să echilibreze primul catarg funcţional cu pânze

Un matematician rezolvă problema echilibrării catagului Printre fericiţii posesori erau Gheorghe Doboşan, din familie de meseriaşi, medicul generalist Dorin Siniteanu, Doru Gaşpar, bibliotecar la Clubul Tineretului, profesorul Nicolae Streianu, familiile Boceanu şi Szilagy şi alţii. Primul care şi-a dotat barca cu catarg a fost Doru Gaşpar, dar, după un „naufragiu” în faţă la Colegiul Brediceanu, el a renunţat. Cel care până la urmă a reuşit să echilibreze catargul şi să circule, în siguranţă, cu pânze, era un om al… calculelor, şi anume profesorul de matematică Streianu, cel care nu demult ne-a pus la dispoziţie, pentru „Pagina cu amintiri”, imagini ale plimbărilor sale cu familia din anii 1955 şi 1959.

În curtea Anticariatului Hoban de pe strada Someşului (spre piaţă) se află ultima barcă perfect conservată care făcea „croaziera” pe Timiş în anii 70

Romulus Reuţ făcea şi el parte din mica „elită nautică” a oraşului. „Eu am avut o sandolină, pentru că aşa se chema. Partea de jos era din tablă zincată foarte subţire, iar deasupra cadrul de lemn era îmbrăcat cu pânză vopsită. Cadrul bărcuţei era din lemn de ulm, folosit şi la roţile de căruţă. Avea 4,5 metri lungime şi două locuri, cu spătare. Vâselele erau sistem sistem caiac, care se întorc în mână. Am făcut sandolina asta prin 1959, în curtea unui atelier de tâmplărie la care aveam acces permanent. Profitam de asistenţa unei mâini de lucru calificate – tâmplar, tinichigiu, toţi vecini de-ai mei. Îmbinările erau cu şuruburi speciale de aramă, aduse de la Orşova”, spune Reuţ.

Doamna Hoban îmi spune că barca familiei a fost realizată după schema publicată într-o revistă

„Scuba-diving şi bărci cu motor. Inventivi, lugojenii îşi îmbunătăţeau mereu ambarcaţiunile. Reli Ignea şi-a acoperit barca în întregime cu tablă, apoi i-a anexat un motor rusesc de motoretă „Kau”. A fost urmat de Stelian Siniteanu, dar adevărata senzaţie nautică a furnizat-o regretatul Mihai Gordian, posesorul primul costum de scafandru sportiv din oraş – cu labe, vizor şi tub de respiraţie. Acesta „evolua” în apa care avea 3-4 metri adâncime dintre Teatru şi Brediceanu. Spre mijlocul anilor 70, această nevinovată formă de distracţie intrase deja în vizorul autorităţilor. Mai întâi au fost interzise bărcile cu motor, pe motiv că făceau zgomot şi… valuri, apoi şi „scuba-diving”-ul lui Gordian, mai ales că se făcea cu un costum primit de la o mătuşă din Austria. În jurul anului 1975, plimbările cu bărcile pe Timiş au încetat, pentru a fi reluate abia cum, după aproape 40 de ani!

Cristian Ghinea

Read Full Post »