Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Timiş’

Read Full Post »

Pe vremea când iarna era iarnă şi ţinea trei luni, nu trei zile, lugojenii se bucurau de sezonul rece în… sania cu zurgălăi. Mijloc de transport şi distracţie ideală, sania trasă de cal a fost o îndrăgită apariţie pe străzile oraşului, mai ales de către copii. Sania cu cai era nu numai bucuria celo mici, era şi mijloc de transport pentru hrană şi combustibil de foc, taxi pentru domnii şi doamnele care veneau cu trenul, de la gară şi chiar şi ambulanţă pentru doctori sau pentru pacienţii aflaţi la necaz. La ora actuală, doar inginerul Cotizo Negruţiu, care deţine nu mai puţin de nouă atelaje, are şi o sanie cu zurgălăi „faină” şi deplin funcţională. Chiar dacă sania cu cai şi-a trăit traiul, ea a rămas şi azi o amintire frumoasă, pe care o evocăm împreună cu profesoara Cornelia Mariş, ing. Cotizo Negruţiu, ing. Ivan Eric Bloch şi Vasile Belinţan, preşedintele Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj, organizaţie care a sărbătorit recent, la 13 decembrie, 24 de ani de la reînfiinţare.

Sania mică, sania mare şi sania cu cai

”Locurile favorite de distracţie hibernală a lugojenilor erau Dealul Viilor, acolo unde mergeam cu săniile cele mari, dar şi dealurile din jurul Lugojului, de la Satu Mic şi Herendeşti. Acolo mergeam cu sania trasă de cai. Încăpeam şi 10-12 copii într-o astfel de sanie, puneam pături pe banchetele de lemn şi ne înghesuiam fericiţi unii în alţii” – îşi aminteşte profesoara Cornelia Mariş.

Este adevărat, panta ameţitoare a Dealului Viilor era foarte apreciată ca loc de săniuş, dar era şi periculoasă. Aici au avut loc accidente soldate, din păcate, cu urmări pe viaţă.

Pârtie de săniuş mai era pe malul Timişului, de ambele părţi ale taluzului, cea dinspre rîu fiind mai periculoasă, pentru că ajungeai până în mijlocul Timişului şi testai cât de mult ţine gheaţa. Preferatul numărul unu al părinţilor şi al copilaţilor mici era panta lină de lângă Casa Liszka, fostul sediu al Sindicatului învăţământului. Acolo te putea da fără pericol!

Oricât ar fi fost de îndrăgite de copii, săniile cu cai aveau ca destinaţie principală cărăuşia, atât în perioada ante şi interbelică, pecum şi în perioada comunistă de început, când toate CAP-urile şi IAS-urile aveau sănii cu cai.

„Lugojenii foloseau săniile cu cai pentru cărăuşie, mergeau cu elel la sat, la pădure, la piaţă. Cu aceste sănii se cărau alimente – carne, lapte, dar şi combustibil, cărbune sau lemne. Nu era vorba de cantităţi mari, dar cât să ajungă în casă. Iarna, eu veneam cu tata, de la IAS Honorici, cu sania trasă de cai. Eram înfofoliţi în pături, în blănuri, dar era tare frumos! În orice caz, drumurile nu erau asfaltate. Cel mai adesea erau din pământ bătătorit sau, în cel mai bun caz, erau pietruite. Dar, oricât de iarnă era, nu îţi spărgeai capul pe drum. Fiecare făcea curat în faţa casei, chiar şi pe drum, oamenii aveau conştiinţă şi era ceva firesc. Erai de ruşine dacă nu curăţai zăpada din faţa casei, nu aşteptai să vină primarul, ca acum. Alte vremuri!”, spune Cornelia Mariş.

Spectacol de patinaj şi hochei pe Timiş

Timişul fiind îngheţat bocnă câteva săptămâni bune la rând, între cele două poduri aveau loc adevărate spectacole de patinaj şi chiar meciuri improvizate de hochei. Marele handbalist şi antrenor Ioan Kunst Ghermănescu spunea că pe apa îngheţată a Timişului a deprins tainele patinajului.

”Se patina pe Timiş, era spectacol de patinaj pe gheaţă, în faţă la Bredi sau la cinema. Unii, precum Ioan Kunst Ghermănescu sau profesorul Ocsi Ehmann, un bun sportiv, chiar aveau talent. Copilaşii mai mici măturau gheaţa pentru hocheişti, care încingeau meciuri în toată regula. Cei mai aprigi hocheişti erau fraţii Gelu şi Dan Tite, Rolf Deobald, Ivan Eric Bloch, Micki Matei şi alţii”, îşi aminteşte profesoara Mariş.

”Crenguţe” şi ”floricele”

Despre perioada când se patina pe Timiş ne povesteşte chiar unul din patinatorii acelor zile, ing. Ivan Eric Bloch, azi preşedinte al Comunităţii Evreieşti din Lugoj.
„Domnul Gall era un om extroardinar. Eu şi alţi copii, de la el am învăţat patinajul. Am început cu crenguţele, care erau acele alunecări stânga-dreapta, de o parte şi de alta a axului deplasării şi ajungând la floricele, aşa le spuneam la piruete şi alte figuri”, îşi aminteşte cu drag domnul Bloch.

Armata intervenea cu dinamită să spargă podul de gheaţă de pe Timiş!

Astăzi, când iarna pe Timiş se plimbă lebede, cormorani, stârci sau răţuşte sălbatice, aceste poveşti par ireale.

Cornelia Mariş confirmă ceea ce lugojenii mai în vârstă îşi amintesc: faptul că Timişul era atât de îngheţat, încât sloiurile erau îndepărtate cu dinamită.

”Timişul îngheţa bocnă în fiecare an. Eram în liceu, mergeam la colegele de la internat şi am prins chiar momentul în care armata a detonat dinamita pusă să spargă gheaţa”, îşi aminteşte Cornelia Mariş.

În timp ce Dealul Viilor era împânzit de săniuţe, unii lugojeni, printre care Virgiliu Streian (fiul profesorului Nicolae Streian, azi în vârstă de 95 de ani, respectat veteran de război), Micki Matei sau Lucian Borbil, erau schiori neîntrecuţi.

Prin Lugoj, cu sania trasă de câine

Tot profesoara Mariş ne povesteşte cum o vecină de a sa, Adriana Coroiu, avea un câine lup. Acesta aparţinuse trupelor de grăniceri, fusese împuşcat din greşeală şi vedea cu un singur ochi. Dar era foarte bine dresat şi devenise câinele ideal ”de sanie. De altfel, săniile pentru copii – cu sau fără spătar – erau foarte uşoare, construite exclusiv din lemn, cu o şină de metal pe tălpi, ca să alunece mai bine.

Ing. Cotizo Negruţiu deţine singura sanie funcţională din oraş

Ing. Cotizo Negruţiu este lugojeanul care deţine singura sanie ”de gală” funcţională din oraş.

sanie-cotizo

Sania restaurată a inginerului Cotizo Negruţiu din Lugoj

„La Lugoj, toţi paorii aveau sanie de cărat lemne şi de umblat iarna, dar puţini aveau sănii de gală, care erau un fel de birje pe tălpici. Printre aceştia, se numărau Puiu Călăiţă de pe Măgeruţa, a lu’ Troacă, de pe Paul Chinezu, fraţii Cocoş, care aveau şi birje şi sănii – unul pe Măgeruţa, altul pe Splaiul Sporturilor de azi şi Mişi Ferencz, de pe Libertăţii”, arată Cotizo.

El explică: o sanie ”de gală” are banchete, ca o birjă. Tălpile erau cu şină de lemn şi platbandă de metal. Săniile de transport erau fără ”pantă” (platbandă). Caii avea zurgălăi şi hamuri de gală, împodobite cu ”şălanguri” (ornamente cu ciucuri roşii pe margini). Peste hamurile cailor se puneau ”feranguri”, adică perdele subţiri, ţesute. Hamurile erau negre, cu ţinte nichelate sau alămite, iar ”ferangurile” cele mai frumoase erau cele ”galbine”, adică aurii. Iar pe bănci se punea o pătură, o poniavă, numită ”pricoiţă”, dar şi blană de oaie, care era mai călduroasă.

Moştenire de familie

Domnul Viorel Marcu de pe str. Libertăţii are o sanie moştenire de familie, transmisă de la tatăl lui, Traian Marcu. Sania este funcţională, dar trebuie pusă la punct, pentru că a stat mult timp într-un şopron din curte şi nu a fost conservată în mod special.

”Taximetre” şi ambulanţe de iarnă

Alte amintiri interesante are Vasile Belinţan. El spune că vizitiii care se respectau aveau vara birjă şi iarna sanie. Printre aceştia se numărau fraţii Schlier, Becker şi Weiss, care aveau birjele cele mai elegante, precum şi Ambruş din Neumanntelep.

”Iarna, staţiile de birje de la Poşta Veche, de la Imperial, lângă gară, de la ceasul electric ori de la spital se transformau în staţii de sănii. Săniile aveau scris pe ele cu vopsea albă TX şi apoi numărul de circulaţie. Săniile erau echivalentul birjelor, iarna. Nu pot uita ce frumos stăteau aliniate săniile la Dacia, cu caii acoperiţi cu un fel de prelate. Săniile erau vopsite în roşu şi aveau ornamente din fier forjat. Erau pregătite pături frumoase pentru doamne. Caii aveau zurgălăi, adică clopoţei, şi un fel de clopoţei rotunzi, mai mici cu biluţe de metal înăuntru, care se puneau la pieptul cailor şi la care le spuneam cingălăi. Aşa că fiecare sanie avea claxon personalizat, că era concurenţă mare între vizitii”, spune Belinţan.

”Trenuleţul” săniuţelor!

Vizitiii făceau bucuria copiilor, legau săniuţele ”trenuleţ” şi le duceau prin oraş, trase de un cal!

Belinţan mai aminteşte şi de un domn Olaru, care era foarte ocupat iarna. Era vizitiu pe sania spitalului şi, fie noapte, fie zi, ducea medicii sau pacienţii la spital.

Aceste vremuri s-au dus de mult, dar ele merită să fie păstrate într-un fel de ramă a timpului!

(c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Lugojul anilor interbelici nu ducea lipsă de oameni inventivi şi nonconformişti. Astfel, în 1933, o invenţie-unicat făcea senzaţie pe apele râului Timiş: bicicleta amfibie! Un articol semnat de Oskar Lung în “Lugoscher Heimatblatt”, revista lugojenilor din Germania, povesteşte despre această dovadă de ingeniozitate de care au dat dovadă doi prieteni din oraşul nostru.

Bicicleta amfibie(Medium)

În acel an 1933, doi prieteni – Josef Lung şi Johann Agnes, au avut ideea să construiască o bicicletă care să fie capabilă să meargă pe apele Timişului fără să se răstoarne şi în deplină siguranţă. Ceea ce au inventat cei lugojeni poate fi considetrat un strămoş al hidrobicicletei. Diferenţa notabilă este că ei au folosit o bicicletă de stradă montată pe un cadru care plutea, fiind susţinut de trei corpuri plutitoare. Pedalele de la bicicletă acţionau nu numai roata spate, ci şi un dispozitiv cu palete (asemănătoare zbaturilor) montate în partea din spate. Ghidonul acţiona, la rândul lui, o cârmă (numită “balans”) care dădea posibilitatea întoarcerii vehiculului pe apă. Însă marea deosebire faţă de hidrobicilceta din prezent era destinaţia ineditului vehicul.

Josef Lung şi Johann Agnes nu au dorit să aibă o bicicletă care să meargă doar pe apa Timişului, ci şi una cu care să se plimbe prin oraş!

Aşa că partea plutitoare putea fi ridicată la nevoie, iar bicicleta redevenea un vehicul de oraş, chiar dacă cu gabarit mai mare decât al unui velociped normal. Fotografia reprodusă de “Lugoscher Heimatblatt” este una de-a dreptul istorică. Ea arată această bicicletă unică în lume în timpul unei curse efectuate pe râul Timiş, la Lugoj, în data de 17 septembrie 1933. În fundal se văd foarte bine siluetele binecunoscute ale Palatului de Justiţie şi turnurile Bisericii Ortodoxe “Adormirea Maicii Domnului”. Cursele obişnuite ale bicicletei amfibii – notează Oskar Lung – erau de acasă până la malul Timişului în regim terestru, apoi cursa continua pe apă până sus, la “izvor”, iar pe urmă, de la Moara Şpănească, cadrul se ridica din nou! (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Până la jumătatea anilor 70, pe Timiş aveau loc adevărate regate cu bărci artizanale! Până la jumătatea anilor 70, pe Timiş aveau loc, din primăvară până-n toamnă, adevărate „regate” cu bărci artizanale, construite de meşteri care abia aşteptau lansarea la apă pentru a-şi dovedi calităţile faţă de clienţi. Clienţi care, la rândul lor, abia aşteptau să impresioneze prietenii şi mai ales fetele pe care le luau în lungi plimbări de-a lungul râului, până sus la „schleis”, la izvor adică, undeva pe la Moara Şpănească. Pentru că în anii 50-60 nu existau îndiguirile de acum, accesul la apă era mult mai uşor, iar proprietarii bărcilor foloseau curţile şi acareturile celor care locuiau pe mal, pentru a adăposti caiacele respective. Încă din perioada de dinainte de război, la Lugoj exista un tâmplar de meserie, Peter Bernat, care ştia să facă ceea ce atunci se numeau „luntri” pentru plimbări pe Timiş.

În anii 60, tradiţia a fost preluată de un anume Reli Ignea, instructor la Şcoala Textilă Lugoj – Unitatea C, de pe Xenopol, care se specializase în construcţia de bărci, având la dispoziţie din belşug rame folosite în industria textilă. „Îmi amintesc că erau făcute din lemn de tei, iar partea de jos era din tablă zincată fălţuită. Avea taival jos, ca să nu se lovească de pietre, când apa era mică, iar partea de sus era confecţionată din pânză de in bine întinsă şi impregnată cu ulei de in” – îşi aminteşte Vasile Belinţan, unul dintre proprietarii de bărci care făceau în mod regulat „croaziera” pe Timiş, de la podul de beton şi până la Moara Şpănească. A fost foarte mândru când şi-a lansat la apă barca, pe care a vopsit-o verde deschis şi a numit-o „Electra”. Barca avea 5m lungime, iar la mijloc, unde era grătarul de lemn pe care şedeau vâslaşii, şi avea 90 cm lăţime, pentru stabilitate. Încăpeau în ea patru persoane. Lansarea la apă se făcea în funcţie de debitul rîului – purtând pe umeri barca sau folosind un fel de cărucior cu trei roţi.

Cu barca pe Timiş – familia Streian în anul 1959

„Barcagiii” – iubiţi de fete, invidiaţi de gură-cască. Proprietarii de bărci aveau mulţi prieteni, mai ales vara, când distracţia favorită era la Timiş. Privitorii gură-cască de pe mal îi invidiau, iar fetele erau mereu bucuroase să fie invitate la o plimbare cu barca. Traseul standard trecea prin tot oraşul. „Porneam de la podul de beton, apoi se trecea pe la Biserica Reformată, ocolind resturile podului de lemn rămase de pe vremuri. Apa se elibera din faţă de la Brediceanu, până după podul de fier, după care treceam iar pe cealaltă parte, pentru a ocoli zona poluată cu motorină de la Uzina Electrică. Ajungeam până la Ştrand, la „ţevi”, cum ziceam noi, acolo unde se trăgea apa din Timiş pentru alimentarea bazinului mare şi al celui mic pentru copii. Mergeam până sus, după podul ungurilor, apoi la plopii Mari şi la insulă, la „schleis”, la Izvor”, spune Vasile Belinţan.

Profesorul Streian a reuşit în 1955 să echilibreze primul catarg funcţional cu pânze

Un matematician rezolvă problema echilibrării catagului Printre fericiţii posesori erau Gheorghe Doboşan, din familie de meseriaşi, medicul generalist Dorin Siniteanu, Doru Gaşpar, bibliotecar la Clubul Tineretului, profesorul Nicolae Streianu, familiile Boceanu şi Szilagy şi alţii. Primul care şi-a dotat barca cu catarg a fost Doru Gaşpar, dar, după un „naufragiu” în faţă la Colegiul Brediceanu, el a renunţat. Cel care până la urmă a reuşit să echilibreze catargul şi să circule, în siguranţă, cu pânze, era un om al… calculelor, şi anume profesorul de matematică Streianu, cel care nu demult ne-a pus la dispoziţie, pentru „Pagina cu amintiri”, imagini ale plimbărilor sale cu familia din anii 1955 şi 1959.

În curtea Anticariatului Hoban de pe strada Someşului (spre piaţă) se află ultima barcă perfect conservată care făcea „croaziera” pe Timiş în anii 70

Romulus Reuţ făcea şi el parte din mica „elită nautică” a oraşului. „Eu am avut o sandolină, pentru că aşa se chema. Partea de jos era din tablă zincată foarte subţire, iar deasupra cadrul de lemn era îmbrăcat cu pânză vopsită. Cadrul bărcuţei era din lemn de ulm, folosit şi la roţile de căruţă. Avea 4,5 metri lungime şi două locuri, cu spătare. Vâselele erau sistem sistem caiac, care se întorc în mână. Am făcut sandolina asta prin 1959, în curtea unui atelier de tâmplărie la care aveam acces permanent. Profitam de asistenţa unei mâini de lucru calificate – tâmplar, tinichigiu, toţi vecini de-ai mei. Îmbinările erau cu şuruburi speciale de aramă, aduse de la Orşova”, spune Reuţ.

Doamna Hoban îmi spune că barca familiei a fost realizată după schema publicată într-o revistă

„Scuba-diving şi bărci cu motor. Inventivi, lugojenii îşi îmbunătăţeau mereu ambarcaţiunile. Reli Ignea şi-a acoperit barca în întregime cu tablă, apoi i-a anexat un motor rusesc de motoretă „Kau”. A fost urmat de Stelian Siniteanu, dar adevărata senzaţie nautică a furnizat-o regretatul Mihai Gordian, posesorul primul costum de scafandru sportiv din oraş – cu labe, vizor şi tub de respiraţie. Acesta „evolua” în apa care avea 3-4 metri adâncime dintre Teatru şi Brediceanu. Spre mijlocul anilor 70, această nevinovată formă de distracţie intrase deja în vizorul autorităţilor. Mai întâi au fost interzise bărcile cu motor, pe motiv că făceau zgomot şi… valuri, apoi şi „scuba-diving”-ul lui Gordian, mai ales că se făcea cu un costum primit de la o mătuşă din Austria. În jurul anului 1975, plimbările cu bărcile pe Timiş au încetat, pentru a fi reluate abia cum, după aproape 40 de ani!

Cristian Ghinea

Read Full Post »