Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘roman’

Cel puţin o dată pe an, cu ocazia achitării taxelor şi impozitelor, lugojenii îşi amintesc că locuiesc în „Lugojul român” sau „Lugojul german”. Foarte mulţi cred că acestea sunt simple denumiri administrative, dar în realitate nu este aşa.

Lugojul român şi cel german au fost două oraşe diferite, cu date de naştere diferite, cu conducători diferiţi, cu concepţii diferite de dispunere a străzilor etc. Într-un fel, aşa cum Dunărea separa două oraşe care s-au contopit – Buda şi Pesta, formând Budapesta, la o scară mai mică, cele două aşezări separate de Timiş au format, din raţiuni economice, mai ales, o singură urbe: Lugojul de azi!

Lugojul nu a fost niciodată sat. Iniţial, exista doar Lugojul românesc, ridicat pe malul drept al Timişului, în jurul vechii cetăţi „Era o cetate de câmpie, cu rol de apărare. În mijloc, era construită din piatră, cu formă pătrată, şi îngloba câteva case. În exterior, s-a construit apoi o palisadă din lemn şi pământ”, spune prof. dr. Sofronie Mureşan, care predă la Colegiul Naţional „Coriolan Brediceanu” din Lugoj.

podul de lemn Lugoj Roman Lugoj German pana la 1900 BLOG

Interesant este că Lugojul nu a fost niciodată amintit în acte ca sat. Cel puţin în documentele oficiale care s-au păstrat până în ziua de azi, Lugojul a fost o aşezare de rang superior, pomenită ca „civitas” (cetate) sau „oppidum” (târg).

„Deşi nu avem documentul, se pare că la 1242, la ora războaielor dintre tătari şi unguri, vechea cetate ar fi fost dărâmată. Însă, după retragerea tătarilor, regele Ungariei, Bela al IV-lea, ar fi ordonat refacerea cetăţii. De aceea avem presupuneri întemeiate că cetatea exista înaintre de 1334, data oficială de naştere a Lugojului, când aşezarea a fost amintită printre cele care plăteau dijmele Papale, prin şeful comunităţii religioase de aici, numit „sacerdos de Lucas”. Cetatea a fost dărâmată definitiv de austrieci la 1701”, spune profesorul Mureşan.

Lugojul german, mai „tânăr” cu o jumătate de mileniu decât cel român. Venirea germanilor la Lugoj, ca şi la Timişoara, este legată de numele celebrului guvernator al Banatului, Florimund Mercy. „La 1717, după ce Banatul a fost ocupat de austrieci, pe malul stâng al Timişului s-a ridicat cel de-al doilea oraş: Lugojul german. Aici au fost colonizaţi nemţi din Cehia, Moravia şi alte ţinuturi ale Europei Centrale. Tot atunci, au sosit şi primele familii de greci, armeni şi evrei, dar ştim sigur că grecii sunt amintiţi că ar fi locuit în Lugojul românesc de pe la 1600. Interesaţi fiind de educaţia copiilor lor, ei au avut un rol important în edificarea şcolilor”, mai spune Mureşan.

Iniţial, Lugojul german avea o singură stradă: str. Bucegi. „La început, oamenii s-au aşezat în nişte case construite din ordinul autorităţilor vremii, în jurul Conventului Minoriţilor, care s-a stabilit aici la 1718 şi la 1723 era deja organizat administrativ. A urmat edificarea Bisericii Romano-Catolice, la 1733-35 şi, încet-încet, actuala strada Bucegi a devenit coloana vertbrală a Lugojului german”, adaugă prof. dr. Sofronie Mureşan.

„Noul oraş, construit de autorităţi pe malul stâng al Timişului, a fost numit Lugojul german, Deutsch Lugosch sau Nemeth Lugos. Acesta era legat printr-un pod de Lugojul român, Varos sau Valachische Lugosch. Podul exista dinanite de 1718. Era un punct obligatoriu de trecere peste Timiş, care lega şi cetatea de restul teritoriului. Până la 1793, cele două localităţi vor fi conduse separat, de persoane diferite, dar care au păstrat mereu strânse legături economice, pentru că aveau proiecte şi interese comune”, spune istoricul Heinrich Lay, Cetăţean de Onoare al oraşului nostru.

Iniţial, Lugojul german avea o singură stradă: str. Bucegi, care pornea de la fosta cazarmă militară (zidită la 1743) şi ţinea până la Parcul „George Enescu”, unde era şi cimitirul, sfinţit la 1754. Aşa cum scriam în „Redeşteptarea”, la ora introducerii stîlpilor pentru iluminarea electrică a parcului, acolo încă s-au mai găsit cranii şi fragmente de schelet. Abia la sfârşitul sec. XVIII, Lugojul german dezvoltându-se, s-a cumpărat teren pentru un nou cimitir, pe actuala stradă Doja.

Primul primar al Lugojului: fierarul Iosif Andraşici. La ora unificării, Lugojul român avea o stradă principală şi 14 uliţe laterale, iar Lugojul german avea doar strada Bucegi. Procesul de unificare începe la 1793 şi se termină la 1795, arată prof. Mureşan. „Primul primar al Lugojului unificat a fost fierarul Iosif Andraşici, ales la 18 noiembrie 1793. Chiar fiind român, el depune jurământul în faţa preotului minorit la 24 noiembrie, împreună cu juraţii şi notarul”, spune Sofronie Mureşan.

Egalitatea taberelor în Consiliul local. Profesorul lugojean se află în posesia unui document emis de administraţia din Timişoara la 3 feb. 1796 către administraţia lugojeană, în care se face cunoscut că „Curtea Imperială a luat act cu satisfacţie de faptul împreunării celor două Comune”.

Din cele 17 puncte ale „Constituţiei” Lugojului unificat, cele mai importante erau: alegerile se fac tot la doi ani, iar primarii se aleg pe rând, unul dintre români, apoi unul dintre germani. Pentru paritate, numărul juraţilor era de şapte, în aşa fel încât primarul să aibă trei, iar ceilalţi patru. Adică, dacă primarul era român, avea trei juraţi, iar germanii – patru, şi invers. Se mai prevedea libera funcţionare a corpului electoral, leafa primarului, înfiinţarea unui serviciu de contabilitate etc. Singura separaţie era că doar românii plăteau o cotitzaţie anuală de 200 de florini episcopului Greco-Ortodox de la Vârşeţ, de care aparţinea Biserica Ortodoxă din Lugoj. Primăria oraşului unificat era în sediul actualei Poliţii.

„La început, limba oficială a documentelor, proceselor verbale etc. era latina, dar, după unificare, din 1796, s-a trecut la germană. Din martie 1870, limbile oficiale sunt româna şi germana, iar din 1887, se adaugă şi maghiara”, arată Mureşan.

Primul sigiliu al Lugojului unificat reprezintă Biserica cu două turnuri, considerată simbol al oraşului, ca dovadă de ecumenism adevărat – de toate comunităţile din Lugoj.
(c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

1 Decembrie poate fi extraordinar subiect de roman sau de film. Chiar ar trebui luat în serios considerare acest subiect, tocmai pentru a-l salva din rama grea – aurită, ce-i drept, în care a fost ferecat.

1-decembrie-2016-la-lugoj

1 Decembrie 2016 la Lugoj

1 Decembrie trebuie “descarcerat” sau, ca să folosim limbajul şablon al ştirilor, eliberat “dintre fiarele contorsionate” ale banalului. El trebuie tradus pe limba contemporanilor mai tineri, al celor care asociază evenimentul cu adunări de poporeni zgribulite sub frig, scandări “anti” putere, pe ici, pe colo, parăzi militare şi politicieni plini de suficienţă, care-şi dau coate şi îşi umflă pieptul pavoazat cu cocarde.

Rolul de a face din perioada respectivă ceva proaspăt, viu şi uman i se potriveşte ca o mănuşă filmului, ori literaturii. În acest sens, cred că există cel puţin un exemplu bun de urmat. Jurnalul viitorului muzician de renume Filaret Barbu, publicat la editura timişoreană “Eurostampa” în 2003 (ediţie îngrijită de dr. Dan Traian Demeter), este un exemplu perfect în acest sens.

Evident, nu vorbim despre un roman, ci doar despre un simplu jurnal de adolescent, care cuprinde atât de bine vălmăşagul de evenimente, acompaniat de intense trăiri de entuziasm, dragoste, dezamăgire sau teamă, încât transformă 1 Decembrie în ceva real, palpabil, fenomenal ca derulare “cinematografică”.

Adăugaţi la asta fiorul primelor iubiri, schimbarea conducerii la Liceul “Brediceanu”, cu instalarea unor profesori de talia lui Ion Vidu, Aurel Peteanu sau Virgil Simonescu, turneele cu corul prin ţară, instalarea garnizoanei franceze la Lugoj şi veţi avea o panoramă care nu poate fi comparată în nici un fel cu relatările monotone de la TV, care conţin aceleaşi erori şi clişee: “urmează depunerea de coroane şi jerbe de flori”…

Adolescentul Filaret Barbu nu este un biet ins prins în mijlocul evenimentelor, ci chiar se implică, cu patimă, în ele: “Acest jurnal îl încep cu începerea revoluţiei Maghiare (din Budapesta) în anul 1918, noiembrie. După potolirea războiului European…, în decursul revoluţiei…, românii noştri au început să facă propagandă… Şi au şi făcut-o. S-au făcut Garde Române în toate cercurile locuite de români. Aici la Lugoj s-a făcut o adunare în “Concordia” în care dl. V(aleriu) Branişte au arătat şi explicat vremurile de acum (…) Universitarii şi studenţii din localitate ne-am insinuat şi noi în Gardă”.

Adolescentul lugojean notează aventura prezenţei sale, alături de tată, la adunarea de la Alba Iulia, unde toate hotelurile şi cafenelele erau ocupate şi doar darea de mână a delegaţilor lugojeni a făcut posibilă închirierea unei camere, la gazdă.

Febra întemeierii unei lumi noi, optimismul debordant se regăsesc peste tot, iar limbajul vremii îi dă farmec: “Acum s-a înfiinţat şi Corul lui Vidu care patru ani au pausat… fiind maestrul internat (n.r. Ion Vidu fusese închis în lagărul de la Sopron) de unguri”. Plecarea armatei sârbe din şi venirea francezilor conduşi de colonelul Lemoigne este prilej de manifestări artistice la care tânărul nostru participă cu avânt, fără a uita “petrecerea împreunată cu dans” care a urmat.

Aflăm până şi echipa “Universitarilor” lugojeni, care i-a provocat la o partidă… internaţională de fotbal pe cei din garnizoana franceză: “prima emulare (meci) am avut-o contra francezilor, unde i-am bătut urât, cât şi la revanche: 0-6 şi 1-7”.

Entuziasmul primirii jandarmilor români la Lugoj este completat de un rezumat plin de savoare al discursului prefectului de Caraş-Severin, George Dobrin: “Ne-au explicat cum stă treaba: Imperiul trebuie preluat…, Acum suntem acas…, Nu-i român ca bănăţeanu, bănăţean ca lugojanu (finişu)”!

Întâlnirile din parc cu iubita Ica, care i-a strecurat în buzunar fotografia ei, spre amintire, sunt punctate de drame amoroase: “o mare nenorocire s-a întâmplat în aceste zile: tânărul Breier a împuşcat pe Erzsi Bucsek din gelozie. Înmormântarea a fost impresionantă”. Astfel de însemnări se repetă mereu: “M-a surprins plimbarea Icei cu Ilca? După amiază la orele 3 m-am dus cu fetele: Ţuţi, Ilonca, Ica la plimbare cu căruţa mea proprie. Am urmărit şi întâlnirea de fotbal (…) Eu cu Ica m-am dus însă de la meci mai departe pe drumul Caransebeşului, până după Lugojel. – Ne-am înţeles? – Amintiri frumoase vor fi?”

Nimic şablonard, totul autentic: “după masă am fost să văd înmormântarea doamnei Gruiţa, care a fost împuşcată de un soldat român la graniţă. Înmormântarea a fost frumoasă (n.r. – ?!)” ori “tot sâmbătă s-a răspândit o veste, poate o glumă, că domnului ministru Mocioni i s-au furat pantalonii din cameră – la episcopul unit Frenţiu (n.r. – !!)”.

Viaţa pulsează între petreceri, maialuri (serbări câmpeneşti), fotbal şi repetiţii la teatru, dar este prezentă şi febra electorală. Impresionabil, tânărul Barbu îşi exprimă admiraţia pentru “candidatul poporului”, dr. Avram Imbroane: “pot să zic că este un geniu”! Apar şi primele dezamăgiri: “Pe acest domn (Valeriu Branişte) noi lugojenii l-am preţuit foarte mult, dar după purtarea lui care a avut-o faţă de noi toţi – am început a-l urî şi uita”.

Mai trebuie vreun argument că 1 Decembrie merită exploatat şi din punct de vedere cinematografic – literar? (Cristian Ghinea)

Read Full Post »