Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘rock’

Amintirile se pierd, odată cu oamenii pentru care ele sunt relevante. Şi totuşi, se întîmplă ca textele scrise de mână să fie redescoperite şi, odată trecute pe computer, să aibă o nouă viaţă. Ca şi vinul, sunt mai valoroase, cu cât sunt mai vechi. Acestea au fost gândurile care mi-au trecut în minte la redescoperirea celor zece foi ministeriale pe care am transcris (de pe reportofon!) un interviu luat rockerului lugojean Öcsi Egri, cu ani buni în urmă, la Lugoj, în ambianţa tihnită de la “Taifasuri”… Transcrierea amintirilor fostului chitarist şi vocalist de la „Betta”, prima trupă lugojeană de anvergură naţională, este exactă, fără modificări, lăsând cititorului plăcerea să descopere spontaneitatea dialogului şi să ierte eventualele feste… inerente ale memoriei!

Öcsi Egri – amintiri cu “Betta” şi rock-ul lugojean de acum o jumătate de… secol

(anii de vârf)

Am fost prezenţi la Galele Muzicii Rock Româneşti, printre alţii Petre Magdin a organizat filmarea asta şi am avut atunci câteva apariţii la televiziune.
Anii ’78 – ’79’ au fost anii de vârf ai trupei Betta, în ’80 am ajuns la mare, iar din ’81 am făcut nenumărate turnee cu formaţia Carusel. Practic, ei nu cântau, cântam numai noi. Ei aduceau numai sculele şi stăteau la pupitru, la lumini, Mişu Ciuchitu cu ceilalţi. Noi am cântat în turneele astea peste tot în ţară. În toamna lui 1980, Alioşa şi Boiţa au fugit, s-au stabilit în Germania, şi aşa s-a terminat perioada noastră de glorie la Betta.

Ocsi Egri
Betta a fost o trupă cu trei chitare, lucru rar pe atunci, inspirată de banduri precum Kansas sau Boston. Formaţia de pornire a fost cu Tibi Roşu, cu Alioşa Börcsök, la bass era Cornel Negruţiu (care îmi amintesc că lucra pe atunci la Cooperativa Munca, la atelierul mecanic) şi fratele lui cel mic, Doru Negruţiu, care cânta la chitară armonie. Tibi Roşu cânta la chitară solo, iar Alioşa, la bass. Mai târziu, l-au luat pe Viorel “Vio” Friedmann şi asta a fost “original Betta”. Eu pe vremea aceea eram la Stelele şi, mai târziu, am trecut şi eu la Betta.

Am mai cântat la Sonor, prin 1976. Era o trupă lugojeană, din care mai făceau parte Lucian Ciuchitu, la trombon, Puiu Pichler – trompetist şi organist, Nicu Enache, care a decedat între timp, era toboşar, iar Miki Creţu, care s-a dus şi el, cânta la saxofon. Acesta era fratele lui Flori Creţu, de la Romanticii. Din trupă mai făceam parte eu şi Mircea Bălan, la bass şi vocal, ca şi mine.

(„Motown” de Lugoj)

Asta era prin ’76-’77, când era la modă stilul ăsta de funk – mezzoforte, cântat de Ottis Reding, stilul Motown. Am încercat şi puţin Motown, în stilul Stevie Wonder sau Chicago.

Revenind la Betta, eu am avut puţine piese acolo. Pot aminti “Opriţi pământul, să cobor” şi “Sara”, pe textul lui Octavian Goga, marele succes de la Sala Palatului.

Cu Betta repetam la Casa de Cultură, unde Ioan Cojocaru ne pusese la dispoziţie o încăpere. E vorba de Casa de Cultură a Municipiului, cu care am avut o colaborare excelentă. La Festivalul Naţional Rock din ’79, de pildă, am avut costume din recuzita teatrului. Am făcut atunci un show foarte fain la sala palatului – nu chiar la nivelul formaţiei Kiss, dar ceva asemănător, cu haine interesante, de epocă… Astea le-am primit cu ajutorul teatrului din Lugoj.
Apariţii TV n-am avut decât cu Betta, dar la radio piesele noastre mergeau tot timpul. Aveam multe înregistrări, pentru că eram cunoscuţi în ţară.

Iar cu Stelele, cu Crăciuneştii în echipă (n.r. – fraţii Puiu şi Roland Crăciunescu) am avut o singură apariţie la TV. Aranjaseră la Timişoara – Lucian Bureriu şi Valeriu Perciun – un scurt clip video cu o piesă care îi aparţinea lui Puiu Crăciunescu. După mine a venit Freddy Stauber şi atunci Stelele au mers pe un stil puţin schimbat.

(revine la Betta)

Vio Friedmann era un personaj care compunea foarte harnic, era foarte prolific, şi nu numai pe profilul muzicii electronice. Se putea asemăna cu Elton John, în sensul că era un pianist nu foarte tehnic, dar ştia să se acompanieze foarte solid, foarte spectaculos şi avea o voce senzaţională.

(referitor la poziţia fruntaşă în topurile revistelor “Flacăra” şi “Săptămâna”)
Cel mai mare succes a fost “Balada celor trei haiduci” – textul îi aparţinea lui Dan Diaconescu din Lugoj, mai târziu am înţeles că a ajuns judecător undeva prin Timişoara, apoi “Graiul pâinii” – pe text de Octavian Goga. Astea două piese au fost adevărate hituri pe plan naţional, în ’78 – ’79. Balada celor trei haiduci a stat pe locul I şase luni (!), iar “Graiul pâinii” a fost “number one” timp de două luni.

(întâmplări aşa, mai haioase…)

Am fost la Bucureşti cu autobuzul pe Bulevardul Magheru şi Boiţa (Alexandru Boian Perin), chitaristul nostru, a văzut o fată drăguţă, s-a dat jos din mers şi s-a dus drept la ea. Interesant este că s-a căsătorit cu această fată drăguţă, pe numele ei Constanţa, din… Bucureşti. Întâlnirea asta a lor a fost chiar interesantă!

Apoi, la Festivalul de Rock de la Rm. Vâlcea din 1978, marele chitarist Sorin Tudoran de la Cromatic a venit la noi la hotel. Ne-a chemat pe toţi chitariştii care am fost acolo, ca să ne dea nişte note, nişte calificative. A ieşit o chestie foarte interesantă, am râs, am ţinut fiecare câte un mini concert. A fost foarte plăcut acel moment! Am cântat eu, Boiţa şi toţi chitariştii din festival. Cel mai bine a ieşit până la urmă Sorin Chifiriuc de la Iris, adică el i-a plăcut cel mai mult, ca şi chitarist, lui Sorin Tudoran. Mie mi-a zis că sunt un “vulpoi” – îi cântasem introducerea de la “Lazy” a lui Deep Purple, care este aşa, o piesă mai swing, nu ecste chiar rock. Iar Tudoran mi-a zis: Öcsi, tu eşti un mare şmecher!

(ce fac în acest moment foştii componenţi ai trupei, stabiliţi în Germania?)

Viorel Friedmann face muzică pentru o şcoală privată de dans – “ballroom music” şi scrie piese multe, face şi “easy listening”. Este o muzică de nişă, o muzică de ambianţă.

Eu cânt cu o trupă de şapte inşi din sudul Germaniei, se numeşte Tom Wilde Süde, s-ar putea traduce “sudul sălbatic al lui Tom”, după numele solistului nostru, Thomas. Trupa e între rottweiiler, oraşul care a dat numele renumitei rase canine, şi Stuttgart.

Mai cânt într-o trupă “Cover band ZZ Top”, unde suntem patru inşi şi cântăm doar hiturile ZZ Top. Sunt toţi cam de vârsta mea şi ne simţim tare bine, atât pe scenă, cât şi la repetiţii.

Am trecut de 60 de ani şi mă consider un om împlinit din punct de vedere muzical. Zilnic, cânt cam două ore la chitară.

Dacă mă uit înapoi la zilele petrecute la Lugoj, pot spune că Betta a fost cea mai bună trupă a anilor ’60 – ’70. Nu o poţi compara nici cu Stelele, nici cu Sonorul, deşi poate din punct de vedere muzical şi aceia au fost foarte buni. Dar Betta s-a impus prin dinamica rock-ului pe care îl interpreta, am cântat, nu aş spune neapărat “dur”, dar am avut grijă ca lucrurile să sune simplu, curat, nu ne complicam, iar asta a fost foarte bine.

(ce scule aveaţi?)

Aveam scule italieneşti. Staţii, se găseau pe tuburi, care e drept că nu sunau ca Marshall. Chitarele erau Gibson, le cumpăram din străinătate. Se schimbau mărci (n.r. – moneda vest-germană) le dădeam la cineva cunoscut, plăteai la bancă şi în două-trei luni primeai instrumentul de la diferite firme. Erau de exemplu Carelli din Italia, iar în Freiburg îl aveam pe un tip de origine poloneză, Eugen Gemm, care livra scule în Blocul de Est. sculele erau acceptabile, chiar bune pentru perioada aceea.

(cum aţi defini sound-ul Betta?)

Era o preocupare în a găsi o legătură cu muzica arhaică românească. Am spus arhaică, nu populară, adică muzica veche, aşa cum făcea şi Nicu Covaci de la Phoenix. El. De la rock, s-a apropiat foarte mult de stilul “Jethro Tull”, tot muzică arhaică, muzica celtică din Irlanda. Noi însă nu am renunţat la izul de rock tradiţional.

(încă o dată, despre trupa standard)

Era Alioşa Börcsök cel care a descoperit numele trupei, care vine de la numele latin “Betta Splendens”, al unui peştişor de acvariu, bătăios din fire. Lui Alioşa i s-a alăturat Tibi Roşu. Ei au fost baza trupei. Aşadar, Alioşa la tobe, Tibi Roşu la chitară, Vio Friedmann la oragă, Cornel Negruţiu la bass, Doru Negruţiu la chitară armonie şi vocal. Mai tîrziu am venit şi eu, dar cântam, sporadic alături de ei. Îmi amintesc că în 1972 am cântat la Timişoara, la Ada Marinescu şi am avut mare succes cu Betta. “Clasicii” cântau la Lira, iar noi cântam la Ada marinescu, la “Şari neni”. Repet, am avut mare succes, dar eu mai plecam la Mondial, unde am cântat doi ani, mai plecam la Stelele, veneam iarăşi înapoi.

Iar în ’78, a ”explodat” treaba, când Alioşa l-a găsit pe Boiţa şi am intrat şi eu fir, l-am adus şi pe Walter Megerle, chitarist, tot din Lugoj… Singurul membru ne-lugojean al trupei a fost Alexandru Perin Boian sau ”Boiţa” – din Timişoara, sârb de origine.

Să nu uit de un om foarte important – Lucian Ciuchitu, care cânta la flaut şi la clape. Deşi era un foarte bun muzician, el a acceptat acest rol, să-i zicem ”secundar”, pentru că noi nu ne prea bazam pe aceste instrumente de fond, de „back tracking”. Nu am avut fete în trupă, nici măcar backing vocals, pentru că Betta a fost concepută ca o formaţie bărăbătească, în stilul Doobie Brothers, poate Kansas sau Boston.

(concertul de la Sala Palatului)

La concertul de la Sala Palatului, s-au vândut 4.000 de bilete. Lumea a primit fluturaşi cu numele trupelor care participau la festival şi a trebuit să voteze trupa favorită şi să pună biletul în urnă. Noi, din 4.000 de spectatori, am avut 1.800 de voturi, formaţia Roşu şi negru, cu Dida Drăgan, Liviu Tudan, chitaristul Florin Ochescu şi toboşarul Doru Vintilă de la Phoenix au luat 1.100 de voturi, 700 a luat irisul şi Ladislau (Laci) Herdina a luat vreo 80 de voturi, el scuzându-se la public că nu a avut decât o lună să se pregătească. Iar noi chiar ne pregătisem o lună! I-am zis atunci – Laci, nu-ţi mai cere scuze! Publicul nu trebuie să ştie ce ai făcut tu înainte.

A consemnat, Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

Viața lui Ioan Ștefan Török este una dedicată în întregime muzicii. Născut la Lugoj, la 15 iulie 1949, nea Öcsi, cum îl cunosc prietenii, a cântat în diferite formații, a colaborat cu muzicieni importanți și a bătut țara în lung și-n lat. A cântat în cluburi, casinouri și restaurante din Lugoj, Orșova, Băile Herculane, Mamaia și alte stațiuni de pe litoral. De la el vom afla care era atmosfera la Revelioanele din anii 70-80, cine erau cei mai petrecăreți și cum i-a cântat marelui fotbalist Hagi, în 1986.

Ginerele lui Muschong, dezmoștenit, cânta pe pianul familiei

Ioan Ștefan Török a început studiul pianului încă din clasa I. A studiat în particular primii trei ani cu doamna Ciorogariu (soția artistului Tibi Ciorogariu), apoi a continuat cu doamna Pelionis, de la Școala Populară de Artă. În clasa a VII-a a întrerupt pregătirea (a urmat școala profesională la Arad), dar a continuat să cânte pe pianul de acasă, pe care și-l amintește cu drag: ”În vremurile grele de la începutul anilor 50, ai mei au cumpărat un pian vienez J. Wopaterni, recuperat de la o fostă mânăstire de călugărițe. La noi mai venea din când în când Elemer Patyanszky, ginerele marelui industriaș lugojean Jakob Muschong. Era fără avere, trăia modest, într-o casă pe Caransebeșului, unde era uleinița Irma Gelber. Singura lui bucurie, pe sărăcia aia, era să cânte la pian. Și chiar știa, cânta partituri clasice, operetă, se vedea că are cultură muzicală”.

DSC00434

Lugoj, anii ’70: Nelu Zgârdea, Vio Friedmann, Liviu Popescu, Al. Creţu, Ştefan Ioan Török ,Tibi Roşu.

După ce a făcut armata la Jandarmi (până în 1970) și cu școala profesională absolvită, s-a angajat la ”Timișul”. Muzica a rămas preocuparea nr. 1, ultimii trei ani de pian i-a făcut cu marea profesoară Clara Peia (i-a fost colegă Elisabeta Toth, viitoarea directoare a Școlii de Muzică ”Filaret Barbu”). Cu profesoarele Micșa și Spăriosu a studiat și canto (alături de Zeno Argalaș, Lușu Penescu și Relu Bogdan, viitorul mare trompetist de jazz).

Noi, artiştii, eram punctul de atracţie la ”Dinamo”

Cu această pregătire solidă, în 1974 intră în trupa care cânta la Restauratul ”Dinamo”, alături de Mircea Moise (chitară solo, șeful formației), Viorel Tașcă (pian și acordeon), un excelent muzician, deși era orb, Ioan Bichler (trompetă), Costică Vieru (tobe), Ioan Devai (chitară bass). Ștefan Török cânta pe atunci la o pinaină ”Doina”, de fabricație românească, pe care a schimbat-o mai târziu cu o orgă Gem, adusă prin vamă, din Germania.

”Programul era în fiecare seară, lunea era liber. Acolo am ținut primul meu Revelion şi tot aşa le-am petrecut pe următoarele – în orchestră! Nu erau probleme cu repertoriul pe atunci, aveam partituri internaţionale, doar atât că repertoriul trebuie raportat din timp la secţia de Cultură de la primărie. Anii ’70 erau mai relaxaţi. Mircea Moise se repatriase după un an în Franţa şi adusese cu el scule bune, inclusiv o staţie Guild de 80 de Waţi. Aveam un repertoriu bogat, de la ”Plaisir d’Amour” la Demis Roussos ”, iar de la familia lui Puiu Bichler şi de la bătrînul Taşcă învăţasem piese mai rare, ca ”Piaţa Persană”, dar care au avut priză la public.În mod obişnuit, aveam program de cafe concert cam o oră şi jumătate, apoi, de la nouă la zece seara, muzică de dans. Noi, artiştii, eram punctul de atracţie al restaurantului!”

”Cântam cu derogare de la serviciu”

Din cauza „mâncătoriilor dintre artişti”, după trei ani, Török părăseşte „Dinamo” şi trece la o nouă etapă. În 1977 înfiinţează o altă trupă, cu Nelu Zgârdea (vocal), Mircea Moise (chitară) şi Gligor (Grigore) Bosescu, la tobe plus vocal. Cu aceştia cîntă Revelionul ‘78 la Parc Hotel din Drobeta Tr. Severin, apoi, din mai ’78 asigură muzica la „Dierna” Orşova. Iar de aici, trambulina spre Litoral – visul artiştilor! – era asigurată.

Viaţa de artist nu era chiar rea la finele anilor ’70. “Aveam cazare şi masa asigurată la hotel, patru mese pe zi. Aveam un atestat pe baza căruia eram plătiţi, plus că în perioada respectivă se nimerea să mai fie şi nunţi. Atestatul era pe patru categorii. Eu eram angajat la OCL, dar aveam derogare ca artist. Se cânta cu derogare!”

DSC00433

SUS Nelu Zgârdea, Ştefan Ioan Török, Miti Câmpan, Liviu Popescu. JOS Öcsi Egri, Alexandru Creţu.

Török îşi aminteşte că a avut Revelioane frumoase, cu trupa, la Herculane. La ”Diana” au cântat în 1978, la deschiderea hotelului, invitaţia şefului de unitate, Golopenţia. Lugojenii au încins atmosfera de Revelion şi la alte hoteluri din Herculane: ”Afrodita”, şi ”Roman”, ultimul în 1983. Din când în când, li se alătura şi o trupă de sârbi, care veneau cu micul trafic de frontioeră. Mai târziu, au cântat două luni pe Litoral în aceeaşi formaţie, la Saturn, Mangalia, apoi s-au mutat la Mamaia. Mereu pe drumuri, în iarna anului ‘78 au cântat la „Zorile” în Constanţa cu doi greci, fraţii Ioannidis, apoi la Berăria „Pelican”.

Doamnelor şi domnilor, intră în scenă … trupa ”Stress”!

La Hotel ”Afrodita” din Herculane, la începutul anilor ’80, s-au pus bazele unei trupe lugojene mai puţin cunoscute, însă alcătuită din muzicieni ce aveau să cunoască consacrarea în ţară şi peste hotare.

DSC00438

„Stress Grup”: Liviu Popescu, Ştefan Ioan Török, Al. Creţu (întors, verifica ceva la staţie… tocmai atunci), Nelu Zgârdea,  Vio Friedmann, Tibi Roşu

Alături de şeful trupei, Liviu Popescu (chitară bass, vioară), erau Nelu Zgârdea (solist vocal), Viorel (Vio) Friemann şi Ştefan Török – claviaturi, timişoreanul Alexandru Creţu la tobe şi Tibi Roşu – chitară. Formula a fluctuat timp de doi ani, cât a durat aventura trupei ”Stress”, iar repertoriul era gen pop, cu şlagăre româneşti şi internaţionale.

La Herculane, cele mai tari Revelioane, cu Petrică Moise, Nicoleta Voica şi Maria Ciobanu

”Am avut o viaţă de artist, tot pe drumuri! N-am regrete, ne-am distrat, eram ca o familie”, spune Török, iar un alt muzician din epocă, Zeno Argalaş, îl completează hâtru: „unii se distrau dând bani, alţii, primind bani”.
A mai cântat în diverse formule, alături de Öcsi Egri (ex Sonor, Betta, Stelele) ;i Miti Câmpan, un ”clăpar” foarte bun, apoi cu Toni Kühn, la ”Calul Bălan” din Neptun, localul favorit al turiştilor străini. La Herculane, la ”Afrodita” şi ”Diana”, au cîntat alături de elena Duţă, care tot propunea băieţilor din trupă să vină la Bucureşti; iar la Hotel ”Roman”, vocalistă era o grecoaică, Elena Ketenis. Poate că azi, numele nu spun prea multe, cert este că la Herculane erau cele mai tari Revelioane. I-a acompaniat acolo, la trecerea între ani, pe Petric Moise, Nicoleta Voica sau Maria Ciobanu.

DSC00444

Revelioanele erau momente deosebite, pentru că atunci se mai fentau regulile, într-o țară tot mai sărăcită de obsesia lui Ceaușescu de a plăti cu orice preț (literalmente) datoria externă a României. Török își amintește un morun de peste 100 kg adus la meniu special pentru icre, dar și de felul în care se petrecea pe atunci.

”Ca artiști, în acea perioadă, eram privilegiați. În 1986, la Clubul Castel din Mamaia, cântam împreună cu Costică Răduță de la Romanticii. Venea lume bună acolo. Într-o seară, i-am cântat lui Hagi, aflat în plină glorie. Am ales să-i cântăm melodii machidonești, că el este machidon. Iar noi știam și piese grecești, și machidonești, le cântam cu trupa Stress la Tomis. Hagi era foarte modest, nu voia să iasă în evidență prin nimic, toți ospătarii se agitau, dar el nu făcea caz din asta. Ba, mai mult, a luat venit și la masa noastră, a muzicanților”, spune Török.

Celor mai tineri le reamintim că Steaua București a câștigat Super Cupa Europei la 24 februarie 1987. Echipa bucureșteană, care cucerise Cupa Campionilor Europeni în sezonul 1985-1986, învingea Dinamo Kiev, câştigătoarea Cupei Cupelor prin golul înscris de Gheorghe Hagi, în minutul 44.

Sârbii și machidonii, cei mai tari la chefuri!

Cei mai buni petrecăreți de Revelion erau sârbii și machidonii: ”La Herculane, sârbii erau cei mai dezinhibați la petreceri. Se vedea că veneau din Iugoslavia, care era o țară mai liberă, se comportau firesc, mai liber, plus că aveau și obiceiul acela cu spartul paharelor. La fel pe Litoral, la Hotel Tomis, erau șefi machidoni, oameni de viață, cei mai tari la chefuri! Am cântat cu drag și la Casino, unde era o atmosferă foarte frumoasă! Turiștii ne iubeau, primeam mereu, prin poștă, fotografii făcute de ei. Cea mai frumoasă surpriză a din partea unui grup din Turcia. Ei ne-au expediat de la Istanbul un set de bluze cu modele frumoase, special pentru trupă, așa cum se purtau în epocă”.

DSC00440

Primul din stânga, Ştefan Török . În centrul imaginii, Vio Friedmann (fotografii din arhiva personală a domnului Török)

Török are amintiri frumoase legate nu numai de interpreții pe care i-a acompaniat, dar și cu ansamblurile de balerini și balerine care completau atmosfera Revelioanelor de pe vremuri. La Herculane, trupa de balet îl avea ca personaj principal pe Thury Ștefan, care făcea nu numai numere spectaculoase de balet, ci și pantomimă. Thury Ștefan era timișorean de origine și studiase baletul la Moscova, cu legendara Maia Plisețkaia. ”Soția lui, Mioara, prezenta programul la barul de noapte de la Minerva și o făcea liber, cu mult umor. Eu cântam la un moment dat pe o orgă mică, Poli 800, iar ea țin minte că a spus: Ștefan Török, care cântă la mașina de cusut”!, spune lugojeanul. Alt balerin de primă mână, care dansa alături de soția sa, era Cornel Patrichi.

DSC00445

Despre acei ani, Ștefan Török ne-a povestit cu nostalgie. Și, cum orice poveste are un sfârșit, pentru muzicianul lugojean viața de artist pe drumuri a luat sfârșit în 1990, cu trupa ”2005” din Turnu Severin. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Lugojeanul a reuşit ca, în paralel cu cariera de succes la Daimler Benz, să aibă prodigioasă activitate muzicală

Freddy Stauber a reuşit o performanţă cu care puţini muzicieni se pot lăuda: echilibrul perfect între familie, cariera la firma care produce celebrele limuzine Mercedes Benz şi activitatea muzicală. Ajuns în Germania în 1987, a ţinut mereu legătura cu Lugojul natal, unde a fost considerat o adevărată vedetă.

Freddy Stauber

Alfred Stauber a venit pe lume la Lugoj, la 27 aprilie 1958, într-un oraş care semăna şi nu prea cu cel de azi, singura lui constantă fiind blazonul cultural. Cum Lugojul a dat ţării şi lumii compozitori, dirijori, cântăreţi de operă, coruri de renume, putem spune că zodia în care s-a născut Freddy a fost una norocoasă: Zodia Muzicii.

Primul premiu şi prima trupă: Omicron-L

Între anii 1965 şi 1973, îl găsim ca elev la Şcoala generală nr. 6, instituţie şcolară de elită, care avea şi secţie germană. Educaţia muzicală şi-a început-o de timpuriu. La vârsta de şapte ani ia lecţii de acordeon acordeon cu doamna Helga Dassinger, iar la 10 ani devine solist vocal în orchestra de acordeoane a lui Nikolaus Hubov. La Şcoala Populară de Artă – Lugoj, între 1971 şi 1974, studiază chitara cu Helmuth Klimek şi acordeonul cu Rudolf Paladi. Freddy îşi urmează vocaţia şi la liceu. Îşi aminteşte de spectacolele de muzică şi teatru cu profesorul Martin Mettler, de turneele prin ţară şi evocă, zîmbitor, anul 1974, când a devenit laureat cu premiul 1 la Festivalul “Cântarea României”, la secţiunea muzică folk, etapa judeţeană, cu piesa. Premiul prefigurează înfiintarea, în 1975, a grupului “Omicron L” cu spectacole la Casa de Cultură a Sindicatelor şi serate de dans la Clubul Tineretului, fiind prima trupă care a cântat acolo după inaugurarea clubului, în componenţa Sandu Bosneac, Rudi Poledna, Nandy Wick şi Freddy.

Copy of coperta FREDDY STAUBER

Într-o vară, am stat de vorbă sub umbrarul de pe strada Bocşei. Şi a ieşit o carte pe cinste !

“În lunile de pregătire la Şcoala de Artă, Freddy a dobândit cunoştinţe muzicale foarte serioase, pentru că era un elev harnic şi studios, dar mai ales pentru că avea un adevărat talent. Şi-a însuşit cunoştinţe temeinice de dicteu şi solfegiu”, spunea profesorul Remus Taşcău, dirijor de peste patru decenii (din 1968) al prestigiosului cor “Ion Vidu”.

“Logic” sau Lugojul în prim planul naţional

Ca student la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Timişoara, Freddy este cooptat într-o trupă ce poate fi considerată una profesionistă: „Stelele”. Iată şi stelele de la „Stelele” Puiu Crăciunescu – şeful trupei, claviaturi, voce, ; Roland Crăciunescu- baterie, vocal; Gerl Gerhard – bass, vocal; Tiberiu Repliuc – vocal, percuţie; Mihai Niţu – saxofon, strings, vocal, Dezideriu Faji – flaut şi claviaturi. Cei cinci ani petrecuţi cu “Stelele” au fost anii consacrării: în 1981 a apărut discul LP „Sonne im Herzen” („Soare în inimă”), înregistrat live la Casa Tineretului din Timişoara şi au avut loc o serie de spectacole televizate: la Facultatea de Fizică atomică de la Măgurele / Bucureşti sau la Club A , împreună cu renumitul grup Song şi Ioan Luchian Mihalea.

Trupa Logic

Trupa „Logic” 

Relaţia dintre Freddy Stauber şi Cezar Costescu, prieteni din liceu, muzicieni talentaţi şi cu personalitate, avea să fie decisivă pentru naşterea “Logic”-ului. Trupa s-a înfiinţat, aproape firesc, am spune, la Lugoj, în vara anului 1983. Şi totuşi, de ce „Logic”? „Când am început la Dinamo, erau doi directori – Grigore şi Floruţ – şi noi ne gândiserăm la un nume foarte abstract, aiurea, Kix sau Fix, ceva de genul ăsta. Îmi amintesc că făcusem şi un afiş mare, unde era anunţată formaţia Kix… Numele era şocant pentru acea vreme, iar directorii au venit şi au zis: <Doamne, nu se poate, cum aşa, Kix, ne batem joc de oameni, trebuie să fie ceva… logic!> Atunci am zis: <dacă trebuie să fie logic, atunci aşa să fie: Logic!> Am râs şi am rămas cu numele ăsta, care chiar a început să ne placă: Logic!” – spune amuzat Freddy Stauber, solistul formaţiei.

Printre cei mai buni rockeri din ţară

“Logicul” îi avea în componenţă pe Cezar Costescu – chitară,vocal; Viorel Târziu- bass, vocal (înlocuit ulterior cu Nandy Wick, de la Şah Mat); Fery Jaszfalvi – baterie şi Freddy Stauber -chitară, vocal. Încă de la prima particpare la festivalurile naţionale de muzică rock, s-au dovedit o trupă redutabilă.

Freddy Stauber-TVR 29-08

La prima apariţie, în 1984, lasă o puternică impresie şi obţin Premiul 3 la Festivalul de muzică rock de la Râmnicu Vâlcea. În 1985, iau Premiul de popularitate la aceeaşi manifestare naţională, iar anul 1986 le aduce consacrarea, cu Premiul 1 la festivalul de muzică rock de la Bacău. “Logicul” este deja un brand : în 1986 îşi adjudecă Marele Premiu şi Premiul pentru cel mai bun chitarist al festivalului, decernat lui Cezar Costescu la acelaşi Festival de muzică rock de la Râmnicu Vâlcea. În paralel, Freddy & Co. se implică într-un proiect unic în ţară: organizarea aproape lunară a galei “Zilele muzicii tinere” la Lugoj, cu invitarea unor formaţii de calibru: “Pro Musica” din Timişoara, “Timpuri noi” din Bucureşti, “Progresiv TM”…

Artist în Germania şi responsabil cu sonorizarea limuzinelor Mercedes

După plecarea în Germania, cântă timp de două luni pe un vas ce făcea ruta Stockholm-Helsinki, apoi este cooptat de Walther Leykauf printr-un prim contract de artist. Acesta, un producător cunoscut de muzică uşoară cu iz folcloristic, i-a impus amprenta stilului său. În 1996, Freddy Stauber devine, pe scenă, Julian Sanders. Sub noul nume de artist înregistrează maxi-CD-ul „Du bist mir nicht nah genug“ cu producătorul şi textierul lui Nicole – Robert Jung, iar martie 1997, alt maxi-CD „Mein Mädchen Maria“, tot cu Robert Jung. În 1998, la Lugoj, consemnăm apariţia casetei „Gânduri“, în colaborare cu radio-televiziunea „Europa Nova” cu piese precum „Culoarea gândului”, “Băieţii de pe strada Bocşei”, “Norul meu” etc. 1999 îi aduce lui Freddy contractul cu Casa de discuri DA- Music şi piese cu Robert Jung ca „Manche Träume sterben nie…“, „Schenk mir noch eine Sommernacht“, „Heiß wie die Sonne in Spanien“, etc. În paralel, continuă înregistrările în studioul său Joy Music din Ehningen şi scoate peste 20 de CD-uri, ultimele alături de fiicele Tephanie, Rebecca şi Vanessa, care-i moştenesc talentul muzical.

Freddy Stauber album Jazz latin

Din anul 2002, Freddy Stauber este responsabil al sistemelor audio de la Mercedes, ocupându-se de managementul calităţii la sistemele audio surround din habitaclul cunoscutelor limuzine germane. Dealtfel, în ediţia din decembrie 2003, revista „Sternstunde” a firmei Mercedez-Benz, i se consacră un interviu pe două pagini, cu titlul „Roy aus dem Gau” – traducerea adaptată fiind „Roy Black din Banat”.

Freddy Stauber albumul Etno

„Freddy este un muzician pur-sânge, cu mult feeling, care caută mereu perfecţiunea în detaliu, cu multă disciplină, aflat întotdeauna în căutarea sunetului, tonului perfect. Îl cunosc ca pe un om blând, cu inimă largă, care are ochi şi urechi pentru tot ce este nou, pentru a se desăvârşi. Un om care preferă discreţia expunerii…, uneori poate prea reţinut. Are o nelinişte creatoare, care îl îndeamnă să se întrebe dacă ce a făcut poate deveni mai aproape de perfecţiune” – aşa ăl caracterizează Roland Hoffmann, producător muzical al firmei „Largo” şi manager de marketing la „Media Sound Art”.

Premiul “Inovaţia anului” oferit de concernul german Daimler AG

Freddy Stauber 1Freddy Stauber a fost premiat în 2013 pentru “Inovaţia anului” în cadrul Concernului Daimler A.G., unul din liderii mondiali în domeniul auto. Prestigiosul premiu i-a fost acordat inginerului lugojean pentru un sistem inovator de sunet, numit High-End 3D-Surround Soundsystem. Sistemul este compus din 24 de difuzoare şi este realizat cu tehnologia Frontbass. Difuzoarele speciale, integrate foarte discret în habitaclu, distribuie sunetul perfect egal la 360 de grade. De fapt inovaţia pe plan mondial se regăseşte tocmai la acest capitol 3D. Sistemul dispune de filtre de sunet digitale şi control al rezonanţei, boxele fiind dispuse câte două în fiecare portieră, în spate şi în plafonul de deasupra scaunelor din faţă. Sistemul va echipa modelele Mercedes Benz din clasa S, dar va fi extins şi alte clase (C şi D) aflate în producţie. Acestei performanţe, revista “Sternstunde” a prestigiosului concern german i-a consacrat patru pagini, cu toate detaliile tehnice.

album Freddy Stauber

Premiul “inovaţia anului” a fost acordat de conducerea Concernului Daimler A.G. colectivului de cinci specialişti responsabil cu sisteme de sunet şi amplificare, din care face şi inginerul Alfred (Freddy) Stauber. „“Sunt foarte mândru de acest proiect început în urmă cu cinci ani şi de faptul că a fost încununat de succes. Premiul Inovaţia Anului a recompensat sistemul audio High-End 3D Surround, la care am lucrat alături de colegii mei. Trebuie să îi numesc, pentru că am conlucrat foarte bine, într-o echipă sudată. Este vorba despre Antonio Acuna, responsabil pentru sistemele de navigaţie şi sunet în cadrul Daimler AG, dr. Oliver Rooks – coordonatorul grupului de cercetare în domeniul sistemelor de sunet şi de inginerii Cesar Ribeiro şi Leif Kreibick, care au dezvoltat sistemul de boxe, filtrarea şi amplificarea sunetului”, ne-a declarat Freddy Stauber în legătură cu această importantă recunoaştere profesională din cariera sa. Sistemul de sunet a echipat noile Mercedesuri din clasa S lansate pe piaţă în luna septembrie 2013.

Chitare semnate de Carlos Santana, Gilmour sau Peter Frampton, în colecţia personală

Freddy ne-a vorbit despre o pasiune mai puţin cunoscută a sa, legată tot de muzică şi anume colecţia de chitare de mare valoare, unele dintre ele inscripţionate cu semnături originale ale unor mari muzicieni precum Carlos Santana, David Gilmour sau Peter Frampton.

403838_141089822671200_459067570_n

Prima chiatră aşzetă în „Hobby raum”, un templu privat al muzicii

„În momentul de faţă, am peste 20 de chitare. Toate sunt de valoare, chiar dacă unele au ”doar” valoare sentimentală. De exemplu, păstrez şi acum chitara Romanţa de producţie autohtonă – fabricată la Reghin. Este prima chitară cu care am cântat la lugoj. Am cumpărat-o de la magazinul Muzica de pe malul Timişului, era la parterul Palatului Bejan. Este o chiară-nostalgie, prima pe care am aşezat-o într-o încăpere specială, la mine acasă, şi pe care o numesc hobby-raum. E un fel de templu al meu, unde cânt, repet, compun, am şi o canapea pe care mai aţipesc acolo”, spune muzicianul.

Fenderul cu care a cântat la „Stelele”, la loc de cinste

Tot din perioada românească, Freddy păstrează primul său Fender, o chiară valoroasă nu numai prin vechime, ci şi pentru faptul că face parte dintr-o serie limitaă, produsă în japonia, în perioada în care firma americană pornea să cucerească piaţa orientală. „Altă chitară de care mă leagă multe amintiri frumoase este un Gibson SG Standard, cu care am cântat la Timişoara alături de trupa Stelele. Este o piesă veche, vintage, cum se spune, din anul 1983 şi reprezintă exact copia 1:1 a instrumentului lui Angus Young de la AC/DC. E mai mult o piesă de colecţie, cânt foarte rar pe ea”, arată Freddy.

1801280_555349391245239_4060513134780952886_o

Chiară primită în dar de la Peter Frampton

Cea mai valoroasă chitară din colecţie este cea primită în dar de la marele chitarist Peter Frampton, autorul celui mai bine vândut album live din istoria SUA: „Este o chiară Gibson, care face parte dintr-un lot restrâns, de numai 1.000 de exemplare produse şi am primit-o în dar la un concert al său, când a oferit publicului trei dintre chitarele sale”, precizează artistul lugojean, care adaugă pe lista achiziţiilor „un PRS – Paul Reed Smith, cu semnătura lui Carlos Santana, pe care am comandat-o din seria cu semnătura originală a acestuia. Alta,  după care am aşteptat foarte mult, este un Tom Anderson – fost maestru la Fender – care acum lucrează pe cont proriu, undeva în California, şi face cam 200 de chitare pe an. Eu îi spun chiară clinică, pentru că are un sunet precis, „chirurgical”, poate prea curat, după gustul meu. În fine, mai am un Fender cu semnătura lui David Gilmour de la Pink Floyd. Este tot o chiatră veche, la care am făcut câteva modificări, pentru că n-am putut să mă obişnuiesc cu tastele foarte subţiri, de tip spaghetti. Aş fi vrut să cânt cu ea la English Pub acum în august, dar nu am adus-o pentru că nu m-am obişnuit destul cu ea”.

După 40 de ani de muzică, preferă tot vechile Fender

Colecţia lui Freddy mai cuprinde o ES Gibson – chiară semiacustică cu semnătura lui Joe Pass, un bass cu celebra marcă Ibanez, o Art&Luthery canadiană, din lemn de cireş sălbatic şi una din cele mai valoroase chitare acustice ale momentului, un Taylor realizat din lemn special din America de Sud. Chiar dacă are în colecţie chitare de clasă, precum Gibson sau Ibanez, preferatele lui Freddy rămân şi acum, după patru decenii de muzică, vechile Fender, care se pliază cel mai bine pe personalitatea sa artistică.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Trupa Fazz

Read Full Post »

Springtime Band Lugoj – 2016: Cristian Veţan – chitară solo, György Csilla – vocal, Daniela Marcu – claviaturi, Nelu Căpraru – chitară bass şi vocal, Vali Ivănescu – chitară, voce şi Petre Prisăcaru – tobe.

Springtime Band 2016

Read Full Post »

În climatul de timidă deschidere de la mijlocul anilor ’70, o serie de formaţii de pop şi rock s-au afirmat în România. Dintre acestea, unele mai continuă şi azi cariera muzicală, cele mai cunoscute nume fiind “Iris”, “Holograf”, “Compact” sau chiar “Phoenix”, care renaşte mereu din propria cenuşă. Printre trupele de valoare din vestul ţării se număra şi “Betta”, prima trupă de succes la nivel naţional din Lugoj, urmată peste ani de “Logic”.

Păstrând proporţiile, “Betta” a fost pentru Lugoj ceea ce a însemnat “Phoenix” pentru Timişoara. Unele înregistrări „Betta”, păstrate aproape miraculos după mai bine de 30 de ani, se află în arhivele Radio 3 al regretatului Florian Pittiş, dar şi pe Youtube, ilustrate cu imagini din concerte.

trupa Betta prel

Printre hiturile lor s-au numărat „Tinereţe” (1976, muzica Vio Friedmann & Betta, text Vio Friedmann), „Trei haiduci” (1976, muzica Alexandru Perin, text Dănuţ Diaconescu) – „colo-n vale la izvoare…” – o piesă excelentă şi la standardele muzicale de azi, „Strigoii” (1978, muzica şi textul Egry Iosif), „Graiul pâinii”, „Fata cu ochi de gheaţă” etc..

„Lae Chiorul”, un hit autohton

Însă cel mai mare succes al trupei „Betta” a fost înregistrat cu „Laie Chiorul” (1974), pe muzica aceluiaşi Vio Friedmann, textul fiind semnat de Alioşa Borcsok după versurile lui Octavian Goga. La acea oră, componenţa trupei „Betta” era: Alioşa Borcsok (poreclit „Ţiganu cu ochi galbeni”) – tobe, Adrian Ilie (Zamă) – bass, Alexandru Boian Perin (Boita) – chitară solo, Lucian Ciuchitu (Ciuchi) – clape şi flaut, Viorel Fridemann (Sputzi) – solist vocal şi moog. Succesul trupei „Betta” a impus imprimarea melodiei „Lae Chiorul” în studiuorile unicei case de discuri din România – „Electrecord”. Pe al treilea album „Formaţii de muzică pop” din 1978, „Betta” apărea alături de „Iris”, „Holograf”, dar şi de alte trupe valoroase, acum destrămate, precum „Cristal” din Galaţi sau „Cromatic” din Bucureşti.

Imprimarea „Electrecord”, ca şi filmările din studioul 4 al TVR Bucureşti, sunt cu atât mai notabile, cu cât spaţiul acordat muzicii pop-rock era limitat, iar concurenţă se găsea din belşug. E de ajuns să dăm doar câteva exemple: „Phoenix” Timişioara (cu Mircea Baniciu, Nicolae Covaci, Iosif Kappl, Gunther Reininger, Costin Petrescu, Valeriu Sepi), „Mondial” Bucureşti (cu Filip şi Iuliu Merca), Progresiv TM (cu Harry Coradini, Ladislau Herdina, Zoltan Kovacs, Helmut Moszbrucker, Mihai Farcas, Gh. Torz), „Roşu şi Negru” (cu Sorin şi Liviu Tudan, Nancy Brandes, Ovidiu Lipan, în cea mai bună componenţă), „Roata” lui Mihai Chifiriuc etc. La acestea se adăugau „Sfinx”, „Savoy”, „Semnal M” sau „Kripton”.

Un peştişor de acvariu – „naşul” trupei

Înfiinţată în 1967, trupa de rock „Betta” îi avea în componenţa iniţială pe Dorel Negruţ – chitară bass, Tibi Roşu – chitară solo, Alioşa Borcsok – baterie, iar ca solişti, pe Luşu Penescu, Ştefan Răducu şi regretatul Marius Danciu. Membrii formaţiei se reuneau iniţial la Clubul Tineretului (director Ion Şchiopulescu), apoi repetiţiile s-au mutat la teatru. Numele aparent neobişnuit al trupei vine de la Betta Splendens, peştişorul de acvariu favorit al vocalistului Luşu Penescu.

În timp, trupa şi-a schimbat destul de des componenţa. Basistul Adi Ilie îşi aminteşte: „Eu am venit la Betta în 1972 de la o trupă de bar care se numea Sonor şi unde cânta şi Luşu Penescu. La Betta, pot spune că am prins perioada cea mai bună. Am făcut turnee cu Mircea Vintilă, Valeriu Sterian, Mircea Baniciu şi alte nume mari din pop, rock şi folk. Eram o prezenţă obişnuită la festivalul de la Rm. Vâlcea, dar şi la Galele Săptămâna de la Bucureşti, care reuneau cele mai bune formaţii rock din ţară”.

Apariţii frecvente la TVR şi Radio România

„Betta” a avut cel puţin zece apariţii la televiziunea Română, graţie realizatorului Petre Magdin şi apariţii frecvente la Radioul naţional. Turneele, organizate de neobositul Ioan Cojocaru erau câte patru-cinci pe ani şi unele depăşeau o lună. Adeseori, „Betta” cânta în deschiderea concertelor Phoenix, pentru că era considerată o trupă mai „comercială” şi entuziasma publicul.
Deşi au cîntat în anii ’70, „Betta” ar putea da lecţii de profesionalism formaţiilor de azi. Nu numai că suna foarte bine pentru acea vreme (sculele fiind împriumtate de la „Sfinx”), dar şi costumaţia era pe măsură. „Îmi amintesc de un festival la Galaţi, unde lumea nu prea auzise de noi. La ieşirea pe scenă, le-am luat suflarea tuturor, apărând îmbrăcaţi cu nişte redingote medievale, potrivite cu repertoriul nostru. Am luat atunci locul I, cu mult înaintea trupei Roşu şi Negru”, spuneîşi aminteşte Adrian Iilie. Cînd nu făceau turnee, „Betta” avea angajamente în baruzri selecte din Poiana Braşov, Venus (la „Razelm”) sau „Hanul Piraţilor”, unde programul, regizat de Sergiu Nicolaescu, avea nu mai puţin de 47 de numere. Alături de „Betta” au cântat Gil Dobrică, Mihaela Mihai, Păuniţa Ionescu etc. „În 1977, noi am lansat-o pe Elena Cîrstea. Făceam repetiţii la Venus şi ea a venit pur şi simplu în mijlocul repetiţiei şi a spus că vrea să încerce o melodie alături noi. A cântat un cover ABBA care ne-a încremenit pe toţi. Apoi, Adrian Păunescu a remarcat-o într-un spectacol la „Paradis” şi drumul spre capitală i-a fost deschis: pe merit, căci avea mult talent!” – îţi aminteşte Adrian Ilie.

Un come back spectaculos?

Din păcate, odată cu Revelionul 1979 de pe Semenic, trupa Betta s-a desfiinţat. Regimul lui Ceauşescu devenea din ce în ce mai paranoic, iar muzica rock era privită chiorâş. „Alioşa fugise în Germania, unde a fost urmat mai târziu de Perin Boian. Rămăsesem doar eu cu Tibi Roşu, iar turneele erau tot mai greu de organizat, ni se puneau piedici pe faţă”, povesteşte cu amărăciune Adi Ilie. Doar Viorel (Vio) Friedmann, component de bază al trupei „Betta”, şi-a continuat activitatea muzicală de succes şi după stabilirea sa în Germania. A ales un domeniu de nişă, dar care l-a propulsat în fruntea topurilor mondiale: muzica pentru sălile de dans. Cu toate astea, basistul trupei este încrezător. El plănuieşte un come back al veteranilor rockeri, alături de Ocsi Egry, Perin Boian şi Alioşa Borcsok (ambii stabiliţi la Freiburg) şi, eventual, Vio Friedmann din Frankfurt. Asta s-ar putea întâmpla de Ruga Lugojeană, ceea ce ar fi într-adevăr un eveniment pentru cei care nu i-au uitat şi pentru cei care doresc să afle cine a fost legendara „Betta”!

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Formaţia s-a născut la Lugoj, din iniţiativa fraţilor Friedl şi Roland Crăciunescu

Alături de „Logic” şi de „Betta”, formaţia „Stelele” a fost o importantă trupă de rock a anilor ‘60-’80. Înfiinţată în 1965, „Stelele” şi-a început existenţa la Lugoj, continuând apoi în Timişoara. Cele două perioade au fost delimitate nu numai geografic, ci şi ca percepţie, de la o trupă de amatori talentaţi la una cu statut cvasi-profesionist.

1

 

Nucleul de bază la înfiinţare a fost format din Friedl Puiu Crăciunescu, lieder, clape, Roland Crăciunescu – tobe şi fostul solist de la „Mondial”, Tiberiu Repliuc, alături de chitaristul Claudiu Sorinka şi bassistul Tiberiu Puţinelu. De-a lungul timpului, în diverse formule, la „Stelele” au cântat chitariştii (inclusiv bass) Richard Ross, Josef Egry (ex „Clasic 20”), Franz Megerle, Mircea Moise, Nicu Lung (bassist, absolvent al Şcolii de Aviaţie, cu destin tragic), Gerl Gerhard (fost în trupa lui Cornel Fugaru), George Katalinici (ex „Clasic 20”), Liviu Popescu, Freddy Stauber, Mircea Bunea, Michael Stenzel, Dezideriu Faji – flaut şi vocaliştii Ancuţa Varcalin, Luşu Penescu, Marius Danciu, Mara Kayser şi Ion Botoc (ex „Clasic 20”) etc. O figură interesantă a fost ceasornicarul Titu Heleşteanu – „Piticu”, mascota trupei, care cânta la tamburină.

6

Perioada lugojeană – entuziasmul începuturilor

Despre perioada lugojeană a trupei „Stelele” ne-a vorbit fostul chitarist solo, Claudiu Sorinka, care a cântat acolo până în 1969, când a plecat la Timişoara, la facultate: „Nucleul formaţiei a fost constituit de fraţii Crăciunescu – Friedl şi Roland, pe vremea când erau liceeni. Fratele cel mare, Friedl (Ioan Frederic – Puiu) cânta la trompetă şi la orgă, iar Roland, la tobe. Ei mai cântaseră şi înainte în diferite combinaţii şi le-a venit ideea să-şi adune nişte oameni: Tibi Puţinelu la chitară, Franz Megerle la chitară bass şi Luşu Penescu – vocalist. Eu m-am alăturat mai târziu trupei, eram în clasa a X-a de liceu. Mai apoi a venit Freddy Stauber, dar asta a fost în perioada lor timişoreană”.

page

Formaţia repeta la vechea Casă de Cultură a Sindicatelor, situată pe strada Bucegi. În aceşti ani de început, apariţiile erau la „reuniunile” organizate pe la licee şi la concertele şi concursurile organizate de către Casa de Cultură a Sindicatelor sau Teatrul municipal. Treptat, trupa începea să fie cunoscută şi în afara Lugojului – la Făget, Margina, Buziaş, Nădrag. Repertoriul acelor ani consta în principal din muzică populară sau romanţe („Pe lângă plopii fără soţ”) adaptate de membrii formaţiei şi muzică instrumentală românească („Sincron” etc.) şi intenaţională.

9

„La acest capitol pot spune că ne descurcam binişor, având în vedere că, la festivaluri, eram şi trupă de acompaniament pentru diverşi solişti aflaţi în concurs” adaugă Sorinka. El îşi mai aminteşte că problema nr.1 a trupei din anii de început a fost dotarea şi în special staţiile de amplificare, care iniţial erau făcute chiar de membrii trupei. „La casa de cultură exista o singură staţie Selmer însă, ulterior, Roland a adus din Germania o staţie Dynacord excelentă, iar eu mi-am procurat din Cehoslovacia o chitară Jolana, care suna foarte bine” spune Sorinka.

2

„Eu aveam o chitară românească Turist, era singura chitară electrică făcută la noi, pe care am modificat-o reducându-i numărul de coarde la patru, ca pentru bass. Mai apoi, cu banii adunaţi din mărcile schimbate la mare, ne-am procurat o orgă Hohner şi tobe originale Ludwig, fabricate în RDG”, precizează Tiberiu Puţinelu, care a cântat în trupă până în 1969, an în care a avut loc primul concert la Casa Armatei din Timişoara. Ulterior, turneele au inclus oraşe ca Deva, Petroşani, Hunedoara, Arad, Reşiţa, Bucureşti etc.

Perioada timişoreană – trupa „profesionistă”

La Timişoara, trupa şi-a păstrat numele „Stelele” şi era recunoscută ca o formaţie profesionistă. În 1979, Freddy Stauber îl întâlneşte pe Luşu Penescu cu care cântase în vara lui ‘77 la Grădina de vară „Ştrand” din Lugoj. Acesta i-a propus lui Puiu Crăciunescu, şeful trupei „Stelele”, să îl asculte. Audiţia a avut loc la Restaurantul „Timişoara”, iar Freddy, student la Politehnică pe atunci, a fost cooptat ca şi chitarist şi solist vocal. Ca vârstă, era „ceva” mai tânar ca restul membrilor, „piciul” trupei.

3

Freddy spune azi că „n-a fost usor să te integrezi într-o trupă de profesionişti cu atâta experienţă, însă tinereţea, elanul şi vorba „tot ce zboară se … mănâncă” m-au ajutat… De asemenea, mottoul „dacă reuşeşti să te menţii la facultate, poţi să faci şi muzică profesionistă” m-a stimulat mult”.

4

Iată şi stelele de la „Stelele”, cu caracterizarea „piciului” de atunci: Puiu Crăciunescu – şeful trupei, claviaturi, voce, „ordine şi disciplină de fier”; Roland Crăciunescu- baterie, vocal – „pulsul trupei la propriu si la figurat”; Gerl Gerhard – bass, vocal – „depinde de cum îi era starea sufletească, putea să explodeze ritmic”; Tiberiu Repliuc – vocal, percuţie – „o voce deosebit de sonoră”; Mihai Niţu – saxofon, strings, vocal – „filigranul şi micul filozof al trupei” şi, în fine, Dezideriu Faji – flaut şi claviaturi – „optimistul trupei, omul mereu cu zâmbetul pe buze”.

„Cei de la Phoenix veneau să ne asculte”

Ajuns la maturitatea artistică, Freddy recunoaşte: „Experienţa cea mare pe care am avut-o cu Stelele a fost ca am învăţat să cânt corect. Ajungând în trupă, am crezut că ştiu acest lucru, însă băieţii mi-au sesizat că aş cânta „sub ton”, cum spun muzicienii. Un curs de canto cu solistul Filarmonicii din Timişoara, domnul Tapochevici, m-a ajutat să-mi perfecţionez tehnica de respiraţie”. Cântatul l-a început la restaurantul Lloyd, cu multe piese din repertoriul grupului BeeGees şi Electric Light Orchestra (ELO).

5

„Am strâns mulţi fani care veneau să ne asculte cântatul şi vocile cu tentă sopranistă. Chiar şi cei de la Phoenix veneau curioşi să ne asculte! Eram în anul doi de facultate şi, după sesiune, în iulie, am ajuns pe litoral, la grădina de vară Perla Mării din Eforie Nord. În seara după ce am fost luat de la aeroport şi am intrat în grădina arhiplină, totul fiind dominat de culoarea albă, am crezut că sunt pe altă planetă, după zilele şi nopţile crunte de învăţat”.

10

Ca şi „Logic” şi „Betta”, trupa „Stelele” şi-a încetat activitatea în 1986, în climatul irespirabil al ultimilor ani ai regimului Ceauşescu. Fraţii Friedl şi Roland Crăciunescu au ajuns în Germania, unde au continuat să cânte. Trupa „Stelele” nu s-a mai reunit niciodată, însă Freddy Stauber şi Friedl Crăciunescu au refăcut parţial drumul început împreună, cântând în luna mai 2008 sub numele „Duo Romantics” la o întâlnire a bănăţenilor din Germania.
Cristian Ghinea

Read Full Post »