Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘răpelț’

Mult timp, înainte de urbanizarea forțată a Lugojului din anii 70 – 80, gospodăria tradițională bănățeană tipică încă mai putea fi văzută în cartierele lugojene, de exemplu în Buchini sau pe străzi precum Astalaș. Valul demolărilor care au făcut loc noilor cartiere de blocuri uniforme și inestetice, precum și schimbările demografice aduse de industrializarea comunistă, au dus la dispariția acestui tip de case, identice ca structură cu cele din subzona etnografică Lugoj – Făget.

Martoră a unor vremuri apuse, gospodăria bănățenilor era una sută la sută ecologică și care avea practic zero deșeuri. Nimic nu se arunca, totul se recicla – iată un ideal de neatins în lumea modernă. Deși se găsește mai rar chiar și în comune care au adoptat standardul urban modern și noile tehnologii și materiale de construcție (cum ar fi Coșteiul, care poate fi considerat un ”cartier” select al Lugojului), casa tradițională a bunicilor e sinonimă cu nostalgia copilăriei multor lugojeni și de aceea merită amintită în paginile serialului nostru.

Şpoert, dună, poniavă, cotarcă şi multe alte cuvinte dispărute

Pe vremea când copiii se jucau cu ”lobda”, cuvinte precum piglais, dună, poniavă, cotarcă, șpais, cuină, târnaț, șcătulă, șpoert, ocheți, credenț, răpelț, uiagă, erau folosite frecvent. Azi, le găsim doar prin dicționarele de regionalisme și sunt folosite, eventual, de recitatorii în grai.

Casa Banateana (6)
Vom face o incursiune prin lumea gospodăriilor lugojene și bănățene de altădată împreună cu muzeograf dr. Daciana Vuia, directoarea Muzeului de Istorie, Etnografie și Artă din Lugoj.

Tipicul acestor gospodării, uşor de recunoscut, era același. Cu un termen de specialitate, locuința bănățeană era tricelulară, compusă din camera de la stradă, locul unde se prepara mâncarea și camera de la ”grăgină”, unde dormeau toate generațiile familiei. Acoperișul tradițional era cel în două ”ape”, iar în față era târnațul, adică prispa casei.

Geamurile sau ocheţii aveau jaluzele sau şolocătre specifice caselor din Banatul montan şi cel de câmpie. Şipcile de lemn se deschideau şi se închideau cu un sistem ingenios, cu tijă metalică mobilă. La stradă, casa bănăţană avea trei feresere. Una corespundea târnaţului, iar celelalte sobei mari sau sobei de la stradă.

Obiecte de mobilier, date ca zestre mirilor

”La camera de la stradă, cea de oaspeți, în fața ferestrei, era așezată masa. De o parte și de alta erau așezate două clupuri, cum spun bănățenii, care dispuneau de spătar mobil și puteau fi transformate într-o prelungire a patului. Patul era supraînălțat, cu multe perne, după ”moda” germană. Dulapul lăcuit exista doar în casele bănățenilor înstăriți, în rest oamenii aveau dulapuri, numite și credenț, ori bufeturi cu fiocuri, adică sertare. Uneori, astfel de obiecte de mobilier se dădeau ca zestre mirilor. Lăzile păstrate până azi sunt bogat decorate, cu evidente influențe germane.

Casa Banateana (7)

În astfel de lăzi erau ținute adevărate obiecte de artă, cum ar fi cotrânțele. ”O cotrânță de secol XIX de la Chizătău, pe care scrie Elena Belinczan, păstrată la Muzeul din Lugoj, este o adevărată piesă de tezaur. Mai întâi se țesea în război ripsul, adică blatul din mătase neagră, după care se brodau în gherghef motivele fitomorfe sau avimorfe (în formă de păsări). Toate cotrânțele de secol XIX aveau în partea superioară menționat numele și anul în care erau țesute”, spune Daciana Vuia.

Mai ştie cineva ce înseamnă „piglais”?

Pentru iluminat se foloseau lămpile cu ulei. Cele fixe erau atărnate de tavan, în suporturi turnate din fontă, cu modele, iar cele mobile erau din sticlă, multe fiind păstrate şi în ziua de azi.

Casa Banateana (4)

Printre ”electrocasnicele” epocii se aflau piglaisurile, aşa cum le spuneau bănăţenii fiarelor de călcat. Acestea erau de două feluri: cele mici, care foloseau un fel de formă preîncălzită, din fier, erau utilzate pentru pentru fodori, adică mânecile încreţite ale costumelor şi pentru gulere. Cele mari, tradiţionale, foloseau cărbuni pentru încălzire şi cu ele se călcau rufele sau piesele vestimentare mari.

Leagăne mobile: cu bebeluşul la munca câmpului

Un alt aspect interesant. Leagănul pentru copii era omniprezent, ca piesă de mobiler, în două variante. Leagănul mare avea tălpicile curbate, iar cel mic atârna în tindă, prins cu nişte sfori de tavan. Astfel, bebeluşul se afla într-o încăpere încălzită, lângă mama lui, care îşi vedea de treburile gospodăriei.
Mai mult, aceste leagăne, făcute din lemn uşor, de tei, erau mobile. Ele erau purtate de femei, inclusiv la munca câmpului. Aşa cum unele mame din ziua de azi îşi poartă copiii într-un fel de ”ghiozdănaş” prins cu hamuri, la fel procedau şi bănăţencele de altădată cu micile leagăne din lemn de tei.

Încălzire centrală de secol XIX

Încălzirea se făcea cu sobe de fontă, turnate la Nădrag sau la Rusca Montană. Familiile mai puţin avute aveau aşa numita „sobă oarbă”. În tindă (sau cindă) băgau lemnele, făceau focul în vatră, coceau pâinea în ţest şi aveau o sobă oarbă care comunica cu camera învecinată şi astfel încălzea simultan două încăperi.

Casa Banateana (5)

 

Ştergarele sau şcergurile, ori cilimurile care erau puse pe perete (lângă pat, să fie mai cald noaptea), erau obiecte preţuite, deopotrivă utilitare şi decorative. Se ţeseau la război după izvod, adică model, şi împodobeau camera de oaspeţi. Remarcabil este că, la cusături, modelele se îmbinau perfect. Deşi era fabricată manual, grosimea lânei era pefect uniformă şi modelele se îmbinau cu axactitate. Dacă nu aveau grosime uniformă a firului de lână, aceste cilimuri nici nu erau date în lucru.

”La fel era şi cu conciurile, care erau însăilate din trei piese separate. Acest acoperămînt era însăilat pe capul fiecărei purtătoare, pentru a se potrivi perfect. Erau femei care aveau această artă a cusutului conciului din trei părţi, care azi s-a pierdut”, adaugă Daciana Vuia.

Furca cu oglindă, care alunga Necuratul la miez de noapte!

Furcile, războaiele de ţesut, maşina de tors, sucala (pentru suveică) şi meliţa erau accesorii preţuite de harnicele gospodine de acum o sută de ani.

„Femeile torceau până noaptea târziu şi exista credinţa că spiritele rele s-ar putea cumva arăta în preajma casei, pe întuneric. Iar oglinda era montată pe furcă pentru ca, dacă îşi priveşte chipul în oglidă, spiritul cel rău cu siguranţă dispare. Asta este explicaţia pentru care avem astfel de furci cu oglindă”, explică Daciana Vuia.

Hainele erau şi ele ecologice sută la sută: „Fiecare familie din sat avea lotul ei de cânepă, o duceau la înmuiat sau la murat, era meliţată şi apoi „drâglat” cu un pieptene special. Firele lungi, care erau considerate de claitatea întâi, erau alese pentru ţesut costume, iar cele care rămâneau în perii, de calitate mai slabă erau folosite la confecţionarea hainelşor de zi cu zi”.

Casele bănăţene aveau voreţ şi uneori curtea din spate sau curtea a doua, unde se găseau hambarele oamenilor, numite cotarcă de bănăţeni.

Cele mai bune sarmale se fac doar în oalele de lut!

Să vorbim puţin şi de bucătărie. Plafonul cindei era din lemn. Fiecare bucătărie bănăţeană dispunea de un coş piramidal specific de care atîrna lanţul precum şi de ţest, unde se făcea pîinea de casă. Tot aici erau piua şi untarele.

Casa Banateana (8)

„Vatra comunica cu camera alăturată, unde locuia familia şi astfel erau încălzite două încăperi, pe timp de iarnă. Specific cindelor era comârlacul semnicircular, un fel de rastel cu rafturi. Toată lumea ştie că cele mai bune sarmale se fac doar în oalele de lut. Aşa este! Din inventarul cindei nu lipseau blidele de lut, dar şi cele din lemn. Pe pereţi erau prinse cutii sau şcătule, cuvât ce vine de la italianul scatola. În cele mari se păstra sarea, iar în cele mici, boiaua măcinată manual. Era o adevărată industrie casnică şi o civilizaţie a lemnului, la nivel de secol XIX”, concluzionează Daciana Vuia, directoarea muzeului lugojean.

După cum se vede, vechile gospodării, atât de familiare lugojenilor de altădată, erau complet autonome. Oamenii îşi făceau singuri mâncarea, cu produse din gospodăria proprie, îşi coceau singuri pâinea şi se îmbrăcau cu haine ţesute acasă şi făcute din cânepa proprie. Ştiau să are, să gătească, să ţeasă, erau meşteri în prelucrarea lemnului, iar vinul şi răchia, care le înveseleau sărbătorile, erau făcute tot acasă. O lume dispărută, dar care, din perspectiva respectului pentru natură, era mult superioară celei de azi!

©️ Cristian Ghinea

 

Reclame

Read Full Post »