Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘PSS Alexandru Mesian’

Episcopul greco – catolic Alexandru Mesian vorbeşte despre supravieţuirea Bisericii Greco-Catolice, interzisă de regimul comunist 

La 5 mai 1996, PreaSfinţia Sa Alexandru Mesian era întronizat la catedrala “Coborârea Sfântului Spirit” ca al zecelea episcop greco-catolic de Lugoj, la cârma unei dieceze ce se întinde pe teritoriul judeţelor Timiş, Caraş-Severin, Arad, Hunedoara şi, parţial, Alba. Deşi nu este lugojean prin naştere, numele episcopului unit a devenit, practic, sinonim cu numele Lugojului, dar şi cu noţiunile de toleranţă şi ecumenism, care definesc climatul confesional şi etnic al locului. Lugojenii cunosc ce a urmat în cei peste 15 ani de episcopat, însă puţini cunosc cum a devenit Alexandru Mesian preot într-o Românie în care clericii Bisericii Unite umpleau închisorile patriei, iar foştii credincioşi erau mereu sub supravegherea “organelor de partid şi de stat”.

101 rude în viaţă din aceeaşi familie!

PSS Alexandru Mesian s-a născut la 22 ianuarie 1937 în comuna maramureşană Ferneziu, devenită acum cartier al oraşului Baia Mare. Întrebat în ce măsură a moştenit vocaţia de cleric din familie, PreaSfinţitul Mesian e de părere că „de regulă, vocaţiile se nasc în familie, însă părinţii mei, Ana şi Alexandru, nu erau habotnici, mai ales că mama era ocupată cu cei opt copii – patru fraţi şi patru surori – iar tatăl muncea din greu la Uzina de plumb „1 Mai” din Ferneziu. În schimb, ţineam să ne spunem rugăciunile de dimineaţa şi seara, iar duminica mergeam cu toţii la Liturghie”.

PSS Mesian cu cartea noua Anul Marian

Era o familie numeroasă, care atrăgea atenţia. „Am refăcut arborele genealogic al familiei începând cu 1900, anul de naţştere al tatălui şi am constatat că în prezent suntem 101 rude în viaţă – fără verişori sau alţii, strict noi, pe linie directă – care ne întâlnim anual la Baia Mare. Din aceşti o sută, avem în familie patru preoţi, plus eu şi Simion (n.r. – Simion Mesaroş, rector al Institutului Teolgic din Baia Mare). Deci 6% din familie suntem preoţi!” – spune PSS Mesian.

Filaţi de Securitate

Anul 1948 a dus, din ordinul lui Stalin, la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, la prigoana preoţilor şi întemniţarea episcopilor cultului. Credicioşii uniţi au trecut la romano-catolici „nu în sensul formal, dar mergeam acolo ca să ascultăm liturghia, să ne spovedim şi pentru a ne întâli cu cei care erau în rezistenţă şi ştiau unde sunt întemniţaţi clericii noştri. Ideea că nu suntem lăsaţi, chiar aşa, neobservaţi, a crescut pe măsură ce creşteam şi noi. Din anii ’50, când mergeam la şcoala profesională, erau indivizi care citeau ziarul la colţ de stradă şi filau pe unul şi pe altul. Dar, mulţumită lui Dumnezeu, eu am scăpat”.
Chiar şi în Armată, mâna lungă a Securităţii era prezentă. „Am făcut armata la grăniceri aici în Banat, la Tr. Severin, La Moldova Nouă şi Coronini, dar superiorilor li s-a părut că sunt suspect şi aş putea fi tentat să trec frontiera. Aşa că m-au mutat prin ’57 – ’58 la mare… şi marea, cine s-o treacă? Aşa că am făcut serviciul la Gura Portiţei, unde nu era nici şosea, nici cale ferată” îşi aminteşte PSS Mesian.

O săptămână în subsolul de la Cluj

Revenit acasă din militărie în 1960, tânărul, pe numele său adevărat Alexandru Mesaroş, îşi ia slujbă la Întreprinderea de Utilaj Minier Baia Mare şi începe în ascuns studiul teologic greco-catolic, conştient de riscuri: câţiva prieteni mai mari ca vârstă, cu aceleaşi preocupări, fuseseră arestaţi pentru asta. În 1964, după ce s-a dat aminsitia generală din închisori a deţinuţilor de conştiinţă, a fost examinat de părintele Silviu Prunduş de la Cluj, care făcuse ani grei de temniţă. „

Deja din decembrie ‘64 ştiam că la 8 mai ’65 va avea loc hirotonisirea. Toată ceremonia a fost foarte bine regizată de către prietenul meu Pantilimon Aştelean (Pintea) din Cluj. El locuia în subsolul unui imobil din oraş – proprietate a Bisericii Romano-Catolice şi s-a gîndit că acolo ar fi bine protejată această ceremonie. Am aşteptat să se termine parăzile de 1 Mai şi de Ziua Tineretului (2 Mai) şi venit la el cu patru zile înainte, fără a ieşi din casă, ca să nu fiu văzut de vecini sau de… alţii, cum s-ar spune. Îmi amintesc că era într-o sâmbătă când a venit episcopul Ioan Dragomir care era foarte curajos, după anii de închisoare şi spunea: nu vă fie frică de mine, că mi s-ar întâmpla ceva, eu sunt obişnuit cu astea!” rememorează PSS Mesian.

Hirotonirea sa ca preot a avut loc aşadar într-un subsol al unei locuinţe din Cluj, cu geamurile camflate şi în prezenţa doar a patru persoane: episcopul Dragomir de Baia Mare, părintele Prunduş, prietenul Pintea şi sora acestuia, Aurelia. „Lucrurile erau deja rezolvate, eram hirotonit, ne aşezasem la masă şi sora lui Pintea ne servea ceva de mâncare. Între timp, cineva a început să bată insistent în geam. A îngheţat inima în noi: cine putea fi? Gândeam cu uşurare că, orice ar fi, bine că ceremonia se terminase!” – spune PSS Mesian. Până la urmă, s-a dovedit că nu Miliţia bătea la geam, ci Lucian Mureşan, cel care avea să devină, peste ani, Arhiepiscop Major şi cap al Bisercii Unite.

Remarcat în „Pentru socialism”, exact în… momentul devoţiunii pentru biserică!

Ca un fapt amuzant, Lucian Mureşan adusese gazeta „Pentru socialism” ce apărea atunci la Baia Mare, spunând, în glumă: „Cum l-aţi hirotonit, că uite ce scrie ziarul despre el?!” Într-adevăr, viitorului episcop Alexandru Mesian, tânăr tehnician pe atunci i-a apărut o fotografie luată în timp ce lucra la maşina de încercări mecanice în fabrică şi un text laudativ! În aceeaşi săptămână, cunoscuţii îl felicitau la biserică şi el a început să intre la bănuieli, că ar fi fost deconspiraţi. În realitate, era felicitat pentru acelaşi… articol din ziar!

Lansare carte PSS Mesian
Până în 1990, Alexandru Mesian ducea o viaţă dublă. Oficial, lucra la IMUM Baia Mare, la conducerea unul laborator de încercări metalice, metaliografie şi defectoscopie. În secret, era preot greco-catolic, oficiind siungur acasă slujbele în faşa unui altar improvizat, fără potir, fără odăjdii.

„În vitrina cu pahare, unde ştiam că nu umblă nimeni, aveam un anume pahar cu picior pe care l-am transformat în potirul cu care celebram Liturghia. În loc de patrafir, am binecuvântat o pangklică albă, lungă, pe care o puneam peste costum, căci ţineam să am decenţa Liturghiei. Cum lucram la laborator, am adus o sticlă frumoasă de ceas, care era patena unde puneam prescura. Făcusem rost de nişte batiste fine chinezeşti, care erau purificatoare. Împăturite pe masă, nu atrăgeau atenţia. Oricine ar fi venit, vedea o batistă şi un pahar, lucruri banale…”

La ora amintirilor, episcopul Mesian este încredinţat că toate întâmplările vieţii sale de până acum n-au fost… întâmplătoare, ci semne ale Providenţei!
Cristian Ghinea – interviu din anul 2012, pentru „Redeşteptarea”

Read Full Post »

CG CristianaAcum un sfert de veac, anul 1990 începea cu enorme speranţe de libertate însă, după numai şase luni, aveam parte de crunte dezamăgiri. Ceva nu se încadra în tabloul generos pe care ni-l imaginam fiecare dintre noi. Prima îndoială că lucrurile nu ar fi tocmai aşa cum le-am sperat au venit la doar câteva zile după Revoluţie. În 26 decembrie 1989, o mare de oameni adunaţi la Bucureşti smulgeau cu greu promisiunea diriguitorilor ţării, membri ai FSN, că partidul comunist va fi scos în afara legii. A fost încă un semnal că ceva ne scapă, că în spatele cortinei există ceva insidios, că suntem hrăniţi cu jumătăţi de adevăr. Însă nimic nu avea să ne pregătească pentru filmul de groază al primelor şase luni din primul an al libertăţii nostre regăsite.

Manifestaţiile anticomuniste soldate cu ciocniri violente din 12 ianuarie 1990, care au avut loc în Piaţa Universităţii, Piaţa Romană şi Cimitirul Eroilor, au fost urmate de prima mineriadă sălbatică, ce a răvăşit Capitala în zilele de 18-19 februarie. Nici n-aveam să ne revenim din şoc, că trăznetul a lovit la Târgu Mureş, unde conflictele interetnice i-au pus faţă în faţă pe români şi maghiari, la 18-19 martie. Unitatea din decembrie ’89 a fost înlocuită de ură, dezbinare, intoleranţă. Oamenii continuau să moară şi după Revoluţie, prinşi într-un joc implacabil şi de neînţeles. Iar cursul nefast al lui 1990 a continuat cu a doua mineriadă, cea de la 13-15 iunie 1990, care a pus capăt manifestaţiei din Piaţa Universităţii şi a „îngropat” multă vreme imaginea de stat european civilizat a României.

biserica

Anul discordiei noastre nu a ocolit nici viaţa cultelor. Firescul nu şi-a găsit locul nici aici. Credincioşii greco-catolici din Ardeal au ajuns să se îmbrâncească cu ortodocşii prin biserici şi catedrale, printre icoane, cerând dreptul de retrocedare al lăcaşelor lor de cult. Drepturi rămase şi azi doar pe hârtie şi în stadiul de speranţe. Cu o singură notabilă excepţie: retrocedarea catedralei Greco-catolice din Lugoj, de la a cărei revenire în sânul Episcopiei Unite de Lugoj s-au împlinit 25 de ani. La 21 ianuarie 1990, prima şi singura catedrală restituită cu inima deschisă greco-catolicilor a fost cea de la Lugoj. Un gest normal, dar care avea caracter de excepţionalitate într-un an al anormalităţii, un an sălbatic, plin de ură şi resentimente. Este un eveniment uitat, celebrat în cadru restrâns, cum s-ar spune, dar un eveniment mare.

lansare Catedrala

4 ianuarie 2015 – lansarea volumului „«Cazul Corneanu». Banatul lui. Ecumenism ratat?” semnat de jurnalista Ramona Băluţescu

Faţă în faţă au stat atunci doi mari ierarhi – Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului şi episcopul devenit mai târziu Arhiepiscop de Lugoj – PSS Ioan Ploscaru. Faţă în faţă au stat atunci Smerenia şi Iertarea. Un Mitropolit cum Ortodoxia contemporană n-a mai avut, trecut recent la cele veşnice, şi un Arhiepiscop care a stat 17 ani în temniţele comuniste, condamnat pentru simplul fapt că nu şi-a abandonat credinţa. Doi mari înţelepţi, ridicaţi cu mult deasupra timpurilor tulburi pe care le traversau, şi care şi-au trecut unul altuia Cheia catedralei, ca pe o taină împărtăşită în comun.

Lugojul a predat atunci întregii ţări o lecţie de toleranţă religioasă şi de atitudine ecumenică reală, asumată. O lecţie pe care lacomii şi grobienii vremurilor acelea, porniţi buluc pe calea îmbogăţirii peste noapte şi a bălăcărelii politice, nici n-au băgat-o în seamă. Numele lor s-au şters din răbojul vremii, dar acest moment unic îşi păstrează şi azi, neştirbită, strălucirea. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Satul Scăiuş, situat la 25 de kilometri de Lugoj pe drumul spre Reşiţa, i-a întâmpinat sâmbătă, 29 septembrie, pe pelerinii veniţi să se roage la icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. Icoana făcătoare de minuni de la Scăiuş a lăcrimat de două ori, la 30 septembrie 1934 şi la 15 octombrie 1934.

Anul următor, în iunie 1935, la Scăiuş s-a deplasat însuşi episcopul de atunci al Lugojului, PSS dr. Alexandru Nicolescu, în fruntea unei comisii a Bisericii Greco-Catolice, pentru a certifica minunea. Despre aceasta au dat mărturii scrise 144 de săteni de toate confesiunile, dar şi oameni ai bisericii.

De atunci, în fiecare an, cu excepţia perioadei comuniste, când pelerinajele au fost interzise, credincioşii greco-catolici au parcurs cei 25 de km până la Scăiuş pentru devoţiunea la preasfânta icoană. Seria pelerinajelor la Icoana făcătoare de minuni de la Scăiuş a fost redeschisă, după anul 1990, de Arhiepiscopul de pie memorie al Lugojului, Monseniorul Ioan Ploscaru, încarcerat pentru credinţă timp de 16 ani (1949-1955 şi 1956-64).

Anul 1990 a fost anul în care Biserica Greco-Catolică, Unită cu Roma, a fost inclusă din nou între cultele oficiale, după ce fusese interzisă în perioada stalinistă.

Anul acesta, ceremoniile religioase au început la ora 10, prin rugăciunea Sfântului Rozar, urmată de Sfânta Liturghie arhierească şi  consacrarea la Prea Curata Fecioară. Sf. Liturghie a fost pontificată de PSS Alexandru Mesian, episcop greco-catolic de Lugoj, la altarul în aer liber din curtea bisericuţei unde, acum mai bine de 75 de ani, a lăcrimat icoana Preacuratei.

Alături de Prea Sfinţia Sa s-au aflat, printre alţii,  Mons. Angelo Pop, vicar al Episcopiei Greco-Catolice de Lugoj şi parohul de Scăiuş, părintele Iulian Haşciar. Au participat preoţi şi credincioşi din Lugoj, Timişoara, Reşiţa, Hunedoara, Deva, Orăştie, Radna, Bocşa, Târnova, Visag, Cărpiniş şi Uivar.

Numărul credincioşilor a fost mai mic ca de obicei, pentru că, de câţiva ani, Episcopia Unită de Lugoj a decis organizarea a două pelerinaje anuale la Scăiuş, unul la 15 August (de Sf. Maria Mare) şi altul toamna, care marchează strict lăcrimarea icoanei. Spre deosebire de alţi ani, vremea a fost foarte plăcută, ceea ce a făcut şi mai frumoase ceremoniile în aer liber.

Cristian Ghinea (fotografiile sunt ale mele) 

Read Full Post »