Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘opinii’

Au părăsit cu ani în urmă Lugojul, unii dezgustaţi de absurdităţile fostului regim comunist, alţii, mai nou, dezamăgiţi de sistemul strâmb de “valori” care i-a luat locul aici, în ţară. Au plecat în căutarea unei recunoaşteri care le-a fost refuzată acasă, ori au ales să trăiască în state dezvoltate, care le pot pune la dispoziţie mijloacele adecvate pentru a se afirma. Alţii, pur şi simplu, lucrează şi performează peste hotare, fără a-şi fi părăsit de fapt locul de baştină. Toţi aceştia au ceva în comun: ei sunt marii noştri performeri necunoscuţi. Necunoscuţi, din păcate – la ei acasă. Modeşti, îşi continuă drumul plin de succes „dincolo”, luptând – pe bune! – cu sute şi chiar mii de contracandidaţi care le-ar lua locul de muncă şi mâine, dacă ar putea. O competiţie dură, dar cinstită, cu reguli corecte şi care nu se schimbă pe parcursul jocului.
Aura Avram Twarowska
Marea nostră mezzosoprană Aura Avram Twarowska mi se confesa recent că fiecare apariţie a sa pe scena Operei de Stat din Viena trebuie să fie perfectă. Lugojeanca noastră, pornită pe urmele marelui Grozăvescu, a ajuns pe scena Wiener Staatsoper, una din cele mai prestigioase instituţii lirice din lume în sezonul 2007/2008. De atunci, spectacol după spectacol, ea îşi reconfirmă clasa: concertele sale nu pot fi de nota 8.50, nici de 9.33 sau 9.90 – ele sunt mereu de nota 10, pentru că o imensă concurenţă, cu artişti valoroşi şi ambiţioşi din toate colţurile lumii, abia aşteaptă să fie în locul ei. Iar această artistă desăvârşită este o lugojeancă!
HES-Burmester2
Recent, am aflat ştiri noi de la Freddy Stauber, pe care tot oraşul îl îndrăgeşte în postura de cântăreţ. Fostul interpret de la trupele „Omicron L”, „Betta” şi „Stelele”, fondator al legendarei formaţii „Logic”, are o vastă carieră muzicală în Germania. Modest cum a fost întotdeauna, Freddy a vorbit prea puţin despre faptul că, în Germania, funcţia sa este de inginer responsabil cu sistemele audio de la unul din cele mai mari concerne automobilistice din lume: Daimler AG. Recent, sistemul audio 3D ultraperformant pe care l-a conceput împreună cu o mică echipă de specialişti, a luat premiul „Inovaţia Anului” din cadrul Daimler AG. Chiar dacă nu ar fi vorba despre premiu, faptul că acest sistem este destinat automobilelor Mercedes din clasa de elită „S”, vorbeşte de la sine. Noua clasă de limuzine de lux germane poartă la bordul lor ceva din geniul tehnic al unui lugojean! Mă întreb – oare câţi ingineri şi din câte ţări ale lumii nu şi-ar dori să facă parte din micul grup de specialişti care dezvoltă sistemele audio destinate automobilelor Mercedes? Ei bine, Freddy Stauber – ing. Alfred Stauber la locul de muncă, a reuşit, el este acolo.
Chr-Maier
La fel şi astronomul Christian Maier, absolvent al celor mai prestigioase universităţi germane şi cooptat în programul Z-Cosmos, un club select al celor mai performante creiere din domeniul cercetării spaţiale, la fel şi academicianul Ion Boldea sau cardiologul Constantin Octavian Luca, o somitate a lumii medicale internaţionale şi alţii asemeni lor. Toţi aceştia n-au fost intimidaţi de concurenţă, nu s-au lăsat pradă clişeelor care-i privesc chirâş pe românii „scăpaţi” în Vest, ei au performat cu adevărat! Iar Lugojul are cu adevărat un izvor nesecat de talente, dovadă fiind olimpica internaţională Roxana Sandu sau Teodora Groza, elevă calificată – în acelaşi an! – la trei olimpiade naţionale, de matematică, fizică şi informatică. Pentru ele şi pentru toţi marii noştri performeri necunoscuţi, zicala „nimeni nu-i profet în ţara lui” trebuie să dispară pentru totdeauna!
Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

Conştiinţa colectivă este un concept integrator, care se referă la un „creier colectiv”. Suma speranţelor, dezamăgirilor, sentimentelor de iubire sau ură, de confiuzie sau aşteptare nelămurită a fiecăruia dintre noi contribuie la acest agregat gigantic ce poartă eticheta de „conştiinţă colectivă”. Gândurile noastre, ale tuturor, emise în fiecare clipă, interacţionează unele cu altele şi influenţează indivizii. Nu numai că eu, ca fiinţă singulară, îi influenţez pe cei din jur, ci sunt, la rândul meu, influenţat de cei care mă înconjoară. Un şef autoritar, un dictator, un despot care crede că toată lumea îi aparţine şi o poate supune după cum îl taie capul, se înşeală. Orice rang ar avea, până şi un astfel de conducător este influenţat de gândurile celorlalţi, adică ale supuşilor săi, oricât de „umili” ar fi aceştia.

Atunci când conduci o ţară, un regat, o provincie, gubernie sau o satrapie, acest lucru este valabil. Liderul „absolut” este ţinta permanentă a gândurilor negative ale supuşilor săi, el este lovit pe toate planurile, de la sănătate („să aibă parte de atâta bine cât ne-a făcut el nouă”), până la deciziile pe care le ia. Un lider urât de popor are o rată mult mai mare a deciziilor greşite, catastrofale chiar (atragerea ţării într-un război, măsuri şi mai mari de coerciţie şi intimidare, care pot merge până la terorismul de stat) decât unul care se bucură de sprijinul şi bunăvoinţa populaţiei. De aceea există acel citat biblic foarte important care spune „să-i dai Cezarului ce-i al Cezarului”, tocmai pentru ca astfel de decizii teribile să nu se transforme în tragediile unor întregi popoare. Dacă regele, preşedintele, împăratul, cancelarul, satrapul, şogunul, mandarinul sau cum i-o mai zice „întâistătătorului” greşeşte, el este „unsul lui Dumnezeu” şi răspunde în faţa lui Dumnezeu, care va avea grijă să mişte evenimentele în aşa fel încât tiranul, dacă este tiran, să cadă de la putere. Căci, dacă şi-a pierdut brusc busola, este posibil „să-i fi luat Dumnezeu minţile”. Interesant şi acest enunţ, nu?

Se spune uneori că anii ’40, de pildă, erau ani mohorâţi, anii ’60 erau ani optimişti, ori că anii ’70 erau anii libertăţii prost înţelese. Deşi mulţi indivizi nu se regăsesc în aceste situaţii, dincolo de conflagraţii, crize ori boom-uri economice, ideea este dată de sensul majoritar, de rezultanta gândirii pozitive ori negative. Există undeva, într-o carte scrisă de maestrul Ioan Chirilă şi dedicată Campionatului Mondial de fotbal din Argentina, un pasaj care ilustrează perfect acest concept de „egregor”, adică de sumă a trăirilor colective, de la care nu te poţi sustrage. În centrul metropolei Buenos Aires, o mulţime imensă celebra victoria naţionalei argentiniene. Maşinile claxonau, lumea scanda, se agitau steaguri, iar de la etajele superioare ale clădirilor se aruncau faimoasele „papelitos” (fluturaşi de hârtie, în traducere liberă). O bătrână gârbovită, ce părea complet decupată din peisaj, a scos din buzunar o cutie de chibrituri, a pus-o la ureche şi a început să o scuture. Nu ştiu dacă ea a făcut-o conştinet, dar acest gest a împins-o să fie alături de „egregor”, de conştiinţa colectivă, căreia i-a adăugat, după puteri, un mic „plus”.

De aceea, mare atenţie cum gândim şi cum interacţionăm cu ceilalţi. Tot în Biblie, cea mai mare pedeapsă pentru păcătoşi e descrisă aşa: „Şi i-a lăsat Dumnezeu în voia minţii lor nelegiuite”. Adică i-a lăsat să ruleze programul care duce la autodistrugere, fără să fie o voce, ca în filmele SF, care să avertizeze: „cinci secunde până la autodistrugere, patru secunde până la autodistrugere”…

“Noi nu suntem numai carne şi oase, adică numai ceea ce se vede”, îmi spunea într-o emisiune TV invitata mea, prof. dr. ing. Virginia Faur, inventator de medicamente cu 108 patente la activ. „Să ştiţi că există o regulă în Univers – omul atrage ceea ce gândeşte, pentru că ale noastre gânduri sunt energii. Poate nu vă vine să credeţi, dar s-a constatat că emitem zilnic cam 60.000 de gânduri, iar acestea interferează cu gândurile altora. Noi rezonăm cu oamenii care gândesc ca noi, căci există şi o lege a rezonanţei, a cauzei şi efectului. Aşa atragem în viaţa noastră ceea ce gândim. Este un lucru minunat că putem să ne corectăm gândurile, să gândim frumos şi atunci atragem frumosul în viaţa noastră. Dacă gândim rău, chemăm răul în viaţa noastră. Dacă ne dorim neapărat ceva, zice şi Biblia – tot ceea ce îţi doreşti, vei avea. Şi nu e întâmplător: prin forţa gândului, atragi tot ceea ce îţi doreşti!”, adăuga Faur în acea emisiune „Paranteze deschise”.

Optimismul, ca şi pesimismul, pot fi induse printr-o egregoră artificială, benefică sau malefică, după caz: internetul. Acesta a înlocuit zvonistica şi bârfa ascunsă sub masca anonimatului, poate influenţa comunităţi întregi sau colective. Prin insinuări repetate, prin jumătăţi de adevăr, prin repetarea unor minciuni, se poate frânge coloana vertebrală a unei naţiuni, a unei comunităţi sau a unei colectivităţi mai mici. Cu efect de bumerang, mai devreme sau mai târziu… (Cristian Ghinea, publicat în suplimentul „Redeşteptarea” nr. 1115)

Read Full Post »

La mijlocul anilor 90, la Lugoj sosea un domn înalt, brunet, foarte sobru, care vorbea o românească cu accent arhaic şi care s-a prezentat ceremonios: Petru Iancovici Timoceanu. Era o prezenţă impunătoare, mai ales că niciodată nu l-am văzut fără costumul său negru şi cravata asortată. Atunci când am dat pentru întâia dată mâna cu el, m-a fixat îndelung şi am avut impresia că omul ăsta n-a zâmbit niciodată în viaţa lui. În momentul următor însă, faţa i s-a destins într-un zâmbet care i-a luminat tenul negricios: „dacă vi se pare prea lung numele, puteţi să-mi spuneţi, pe scurt, PIT” !  Văzându-mă că nu înţeleg, omul mi-a explicat: „PIT, aşa mă semnez eu, ca jurnalist”.

În săptămânile ce au urmat, la tipografia de la Lugoj au ieşit de sub tipar nu mai puţin de şapte numere ale publicaţiei „Curcubeul Timocean”, publicaţie a românilor din Bor – Valea Timocului. Redactor şef, cărăuş şi distribuitor al nou-născutei publicaţii era Petru Iancovici Timioceanu, domnul acela sobru şi înalt, inginer de meserie, dacă-mi aduc bine aminte, dar care devenise ziarist din necesitate. Din necesitatea de a da românilor timoceni o revistă, fie ea cât de modestă, scrisă în limba română, cu caractere latine adică, şi care să le vorbească simplu, fără floricele stilistice, despre ale lor: casă, tradiţie, dans, port popular cu opinci şi cuşme înalte, biserică, grai şi mai ales neam. Îmi amitesc şi acum că, înaintea primului număr, pregătisem din materialele trimise un sumar destul de bogat – ce mai, un ziar în toată regula. Venit la faţa locului, omul a luat şpalturile şi a făcut ochii mari: nuuu, nu aşa! Văzând că am rămas interzis, el, adică domnul PIT, mi-a explicat: e bine totul, dar literele astea sunt prea mici. Trebuie litere mari, cu caractere desluşite, să le înţeleagă bătrânii noştri, dar şi ai noştri copii, care n-au şcoală rumânească!

Şi uite aşa, revista creştea de la număr la altul, se înmulţeau şi corespondenţii, ba din Bor, ba din Negotin, ba din Uzdin sau Panciova. Uneori ne mai auzeam la telefon – mai tragem un tiraj, ştiţi, s-a confiscat la vamă, asta e… Erau vremuri de restrişte, vecinii noştri sârbi pătimeau războaie, era oarecum de înţeles că vameşii mai zeloşi făceau uneori alergie la caracterele latine ale micuţei publicaţii. Apoi, domnul PIT nu a mai venit la Lugoj. Revista a continuat să apară, dar la o altă tipografie, din Baia Mare. Îmi trimitea cu regularitate publicaţia, iar eu mă bucuram când o vedeam, căci îmi amintea de aparent ursuzul domn PIT, cu toate ticurile lui, cu tot umorul său special.

Apoi, a venit şi momentul de neimaginat, momentul tristeţii. Am primit vestea că Petru Iancovici Timoceanu a murit, în timpul unui bombardament, la Novi Sad. Atât, fără comentarii. Am pus doliu şi-n jurnalul nostru…

Zilele acestea, România a pus condiţii Serbiei în ce priveşte aderarea la spaţiul UE, în care, zic eu, ţara vecină îşi are cu prisosinţă locul. Cu o condiţie: să nu uite de românii timoceni, aşa zişi „vlahi”, să nu le inventeze o nouă limbă, să nu le „dăruiască” un alt alfabet, scris cu litere chirilice, să le facă şcoli şi biserici (vezi cazul parintelui Boian Alexandrovici). Pe scurt, să nu-i întoarcă în veacul al XIX-lea.

Chiar dacă este un gest simbolic, demersul României se pliază pe amintirile mele despre temerarul român timocean – domnul PIT!

Cristian Ghinea

P.S. caseta de redacţie a primului număr – decembrie 1993 – „Curcubeul Timocean”, apare la Bor sub egida Filialei Comunităţii Românilor din Iugoslavia (CRI) „Ginta latină”; redactor şef şi responsabil: Petru Iancovici Timoceanu; redacţia: Desanca Perici, Zoran Sibinovici, Branislav Iancovici, Vasile Barbu, Vasa Stirbanovici; redactarea tehnică: Ionel Stoiţ

Read Full Post »

Cum numai de comentarii apocaliptice nu ducem lipsă în aceste zile, ne-am gândit că, până la urmă, salvarea românului vine tot prin umor, aşa că, dincolo de toate cele prin care trecem şi care ni se întâmplă, o umbră de zâmbet, chiar şi amar, nu strică. Dincolo de manifestaţii, ger, zăpezi şi ditamai crizoiul politic, am avut parte şi de câteva momente de un absurd aşa desăvârşit, că nu se putea să nu faci măcar haz de necaz.

Iată care ar fi câteva, într-un top subiectiv şi personal:

1.După dansul pinguinului, vine dansul mormonului. În timpul ultimului control „la sânge” al FMI-ului pe plaiuri mioritice, la capitolul „concluzii”, vajnicele gazde româneşti s-au transformat în organizatori de petreceri, punând de-o paranghelie la Sinaia. În toiul veseliei, celebrul Jeffrey Franks, marele preot al austerităţii, cel care recomanda în plin ger scumpirea gazelor către popor, s-a prins într-o horă săltăreaţă împreună cu cel pe care tocmai îl verifica la finanţe, şi anume şeful ANAF, Sorin Blejinar. Celor care, ca nişte nesimţiţi, au făcut aluzii că postura de dansator nu-l prindea bine pe mormonul şi anti-alcoolistul Franks, acesta le-a răspuns de la obraz: „scopul acestei întâlniri a fost să cunoaştem mai bine tradiţia şi cultura României”! Păi zi aşa, domnule, era o chestie culturală, iar paşii de dans făceau parte din documentarea aferentă. Mă întreb dacă, după atâta ţopăială, dl. Franks ar mai fi curios să afle şi alte aspecte ale culturii româneşti…

2.Reporteri „neoameni”. Nişte reporteri de la o televiziune de ştiri (România TV) au pătruns „acolo unde nici un om nu a putut pătrunde”, adică într-o periferie a orăşelului Râmnicu Sărat, salvând doi copii şi pe mama lor, blocaţi la domiciliu, fără căldură şi fără curent electric. Halucinant este că, în timp ce la televizor se derula episodul dramaticei salvări, reprezentantul Jandarmeriei ţinea morţiş că acolo putea ajunge vreo fiinţă umană din exterior. Deci, prin urmare şi în concluzie, reporterii salvatori erau, de fapt, nişte ne-oameni!

3.„Măi animalule”, ediţie revăzută şi adăugită. După ce ex-prezidentul Iliescu a lansat celebra expresie „măi, animalule”, ca parte a dialogului domniei sale cu un jurnalist incomd, aceasta pare să aibă parte de un come-back de răsunet. Actualul ministru al Educaţiei, Cătălin Baba, este de formaţie… veterinar, aceasta fiind prima facultate absolvită de domnia sa. Aşa că, atunci când i se va adresa unui profesor, în loc de „colega” ar putea foarte bine să-i spună „măi, animalule”, cu referire, desigur, la nivelul acestuia de trai.

4.L-a prins cineva?! Se pare că nu!! Cristian Tudor Popescu, încrâncenat cum îl ştim, vorbea la ProTV despre noul cabinet Ungureanu. Domnia sa nu părea impresionat de CV-urile noilor miniştri, citând de pe blogurile personale ale acestora: ba că unul e născut sub „zodia cuţitului”, ba că altul a recunoscut că s-a aruncat pe geam de la etaj. În acest moment, Andreea Esca, moderatoarea emisiunii, a făcut ochii mari, întrebând cu sufletul la gură: „şi l-a prins cineva”? „Se pare că nu” – a venit răspunsul sec al CTP-ului.

Şi, ca topul să fie complet, la punctul 5 merită prezentat cel mai în formă şi mai plin de viaţă dintre intoxicaţii cu mercur ai planetei: Cristi Borcea, finanţatorul lui Dinamo. Ascuns o vreme de mâna lungă a DNA pe plajele însorite din Florida, omul „cu o concentraţie enormă de mercur în sânge” a revenit fericit în ţară. În timp ce tânăra sa soţie Alina aşteaptă un copil, el aşteaptă ca Dinamo să ia campionatul şi să joace odată şi-odată în Champions League. Contrar predicilor lui doctor „Menci”, care ne prescrie grâu şi ovăz în loc de friptane, terapia cu mercur pare a fi secretul unei vieţi fericite, trăite la maximum!

Cristian Ghinea

Read Full Post »