Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Nica Iancu Iancovici’

Celebrul personaj „Ana Lugojana”a fost real, inspirat fiind de una din fiicele lăutarului Nica. Marile personalităţi ale Lugojului despre care am scris au fost de obicei oameni erudiţi, care au făcut şcoli înalte, în mari capitale europene ale ştiinţelor şi culturii, de la Paris la Berlin şi de la Viena la Budapesta. Lăutarul Nica Iancu Iancovici nu a avut parte de şcoli înalte, el a terminat doar patru clase primare, aşa că este unic, în felul său, între personalităţile oraşului. Cu toate astea, îşi merită cu prisosinţă locul în Pantheonul nostru, pentru că este autorul versiunii originale a cântecului „Ana Lugojana”, devenit imnul neoficial al oraşului. De altfel, Ana Lugojana, personajul devenit emblemă a Lugojului i-a fost inspirat lăutarului lugojean chiar de una din fiicele sale, ceea ce demonstrează ca Ana Lugojana a fost o fată frumoasă şi… cât se poate de reală.

14nov14_ana_lugojanaAfiş al Operei Naţionale Române din Cluj Napoca 2014

Povestea extraordinară a vieţii lui Nica Iancu Iancovici începe la 21 martie 1821, în comuna timişeană Cerneteaz. Pe numele lui adevărat Nicolae Iancu, a adoptat reprede porecla de Nică. Şi, cum pe acea vreme, în Banat, numele erau „aranjate” pentru a suna sârbeşte, din Iancu devine Iancovici. Însă lăutarul de mai târziu, cu urechea sa muzicală fină, nu a respins aceste nume, ci şi-a dat seama că Nica Iancu Iancovici sună foarte bine, aşa că le-a păstrat pe toate, ele alăcătuind împreună împreună un reuşit nume de scenă. Familia lui Iancu era de origne evreiască, foarte numerosă şi de condiţie modestă, aşa că micul Nica nu a făsut decât primele patru clase, ceea ce totuşi era o realizare. A cunoscut greutăţile de mic. După moartea prematură a tatălui, a fost încredinţat unui vecin şi nevoit să îşi câştige singur traiul.

Nica Iancu IancoviciLăutarul Nica Iancu Iancovici, părintele Anei Lugojana, la propriu şi la figurat

Singura bucurie a micului Nica era cântecul bănăţean. Ştia deja să cânte la fluier doine şi jocuri populare, când, la numai nouă ani, e dat ca ucenic la un fierar. Norocul lui a fost că fierarul avea o vioară cu care mai cânta la joc, la sărbători. Meşterul şi-a dat seama de talentul lui Nica şi l-a dat mai departe, la un lăutar bătrân, să înveţe vioara la Timişoara. În acest moment, copilul al cărui talent era pe cale să se irosescă pe o uliţă prăfuită de sat, devine un muzician cu tehnică pusă la punct şi repertoriu bogat. În 1835 intră într-o orchestră din Timişoara, apoi face parte din tot felul de tarafuri lăutăreşti din Ciacova, Becicherecul Mare sau Vârşeţ. Momentul cel mai important al carierei este anul 1841. În vârstă de 20 de ani, Nica Iancovici ajunge la Lugoj. Atmosfera culturală a Lugojului şi mai ales tradiţia muzicală a oraşului, contactul cu lumea muzicienilor profesionişti îi deschid larg porţile carierei. După numai jumătate de an, în care a cîntat cu un taraf mic, intră în orchestra violonistului Sepi Muller. Aici devine muzician în toată regula, învaţă notele şi are un repertoriu de invidiat, care include numeroase piese de „salon”. Curios din fire, se spune că a învăţat să cânte la toate instrumentele, ajungând şi capelmaistru. Stăpânea la perfecţie vioara, viola şi violoncelul. Deşi avea un statut foarte bun şi era respectat, în 1847 Nica Iancovici face un pas înainte şi îşi formează propria orchestră. Aşa se naşte celebrul taraf al lui Nica Iancu Iancovici, care era foarte divers nu numai ca şi componenţă (cântau împreună români, nemţi, evrei, unguri, sârbi, ţigani) ci şi ca instrumente – fiind prezente trompetele, pe linia tradiţiei şvăbeşti.

DSC_0488„Monumentul” sau… ce-o fi din Parcul Prefecturii – Lugoj, renovat în 2014

Un an mai târziu, lăutarul nostru este prins în vârtejul Revoluţiei de la 1848. Când generalul de origine poloneză Bem ajunge la Lugoj şi este găzduit la Casa Comitatului, Nica are nefericita inspiraţie de a-i cânta o… serenadă sub geam, alături de tot taraful său. E alungat din oraş şi îşi găseşte adăpost chiar la marele revoluţionar Kossuth, care îmbracă tot tarafaul în haine militare şi îl pune sub protecţia sa. Revenit la Lugoj după şase luni de aventuri, Nica lăutarul începe să adune multe melodii populare pe care le prelucrează. Fiecare turneu al său, la Anina, Bozovici, Oraviţa, ori Buziaş, era şi prilej de culegere de folclor. A cântat şi în Vechiul Regat, la Turnu Severin şi Craiova. Din repertoriul lui, regretatul profesor Gheorghe Luchescu enumera, printre altele: „Edera”, „Poşovaica”, „Tropa”, „Dunda”, „Cârligul”, „Momirul”, „Pe picior”, „De doi”, „Cântecul ciobanului”, „Balada Novăceştilor”, „Balada lui Iovan Iorgovan” şi mai ales „Lugojana”, melodia sa în „15 figuri”, preluată din fericire şi astfel salvată de o femeie cultă, compozitoarea şi pianista Sofia Vlad – Rădulescu. Piesa a devenit mai tîrziu sursă de inspiraţie pentru Ion Vidu şi Filaret Barbu. Mai mult, se spune că adevărata Ana Lugojana a fost chiar una din fiicele lăutarului Nica Iancu Iancovici. Interesant, am întrebat vechii membri ai Ansamblului folcloric „Lugojana” dacă ei consideră „Ana Lugojana” o piesă pură de folclor. Nimeni nu a încuviinţat, confirmând ceea ce simţeam şi eu din copilărie. Şi muzicologul prof. dr. Constantin Tufan Stan e de acord că „Ana Lugojana” este o piesă cu influenţe populare, dar şi culte, rod al unui „mixt” urbanizat, existent la Lugoj şi promovat de trupele multietnice ale vremii.

DSC_0459E bine că cineva mai ţine Lira sus

„Începând cu 1867, necazurile îl copleşesc pe vestitul bard bănăţean. Îi mor pe rînd toţi cei 20 (n.r. – greu de crezut, dar este textul original) de copii şi soţia, aşa că în 1897 se retrage de la conducerea tarafului”, mai notează Gh. Luchescu. În anul 1903, la 25 ianuarie, Nica Iancu Iancovici moare. Copilul orfan, dat la fierar la nouă ani, ajunsese un muzician respectat de toată lumea. Coriolan Brediceanu a vorbit la înhumarea sa, spunînd că „Arcuşul lui Nica a cântat bucuria în zile de tristeţe şi tot arcuşul lui Nica a mîngîiat durerea. Un tezar de melodii, tot atâtea vibrări ale sufletului românesc, s-au coborât cu dînsul în mormânt”. Din păcate, astăzi, primul autor al piesei „Ana Lugojana” (publicată în 1899 de Ion Vidu, să nu uităm că şi Filaret Barbu a scris o operetă cu acest nume, în 1950) este uitat cu desăvîrşire în oraşul căruia el i-a dat cel mai de preţ dar: simbolul Ana Lugojana! (Cristian Ghinea, publicat în „Redeşteptarea”)

Reclame

Read Full Post »