Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘muzeu’

Perioada de început de martie este marcată, ca de obicei, de sezonul mărţişoarelor şi de tot ceea ce înseamnă Ziua Femeii. Începutul primăverii este asociat în mod firesc cu ideea de dragoste, de romantism. De aceea ne-am gândit să facem o incursiune în lumea căsătoriei în Banatul tradiţional, ca parte a istoriei neconvenţionale a Lugojului.

Chiar la intrarea în impunătorul sediu al Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă din Lugoj, te întâmpină o încăpere mare, plină cu costume populare şi fotografii de epocă. Acolo se află un car mare şi unul mic încărcat cu tot felul de obiecte de epocă, iar alături este un alai de muzicanţi. Explicaţia pe care ne-o oferă dr. Daciana Vuia, directoarea Muzeului, este că a dorit ca, încă de la intrarea în instituţie, să te întâmpine un alai tradiţional de nuntă din Banat, cu care cu zestre şi muzicanţi.

Nunta banateana (4)

Nunta era un mare eveniment în Banatul de odinioară, în care ”fala” era un aspect foarte important de subliniere a statutului social. Dar trecutul nu trebuie idealizat. Realitatea mariajelor din Lugojul şi Banatul de odinioară era departe de a fi ideală.

Nunta banateana (16)

Dr. Daciana Vuia spune că ”am intreprins o anchetă etnografică orală, în vara anului 2013, în satul Chizătău, comuna Belinț, din dorința unei abordări regresive, ce pleacă de la zi, analizând trecutul, într-o încercare de reconstituire a multitudinii gesturilor atitudinale circumscrise unei adevărate politici economice a căsătoriei – negocierea zestrei viitorilor miri. Situat pe şoseaua europeană ce leagă Timişoara de Lugoj, satul Chizătău nu iese cu nimic din tipicul aşezărilor rurale din câmpia Timişului, în alegerea lui primând motivaţia generată de apartenenţa personală la această comunitate dar şi de reminescenţele, în amintirile copilăriei mele, ale unei retorici tradiţionale vis–a–vis de obiceiurile legate de căsătorie”.

Negocieri prenupţiale: peţitul, tocmeala zestrei, nunta şi ospăţul

Încheierea unei căsătorii se făcea după un tipic care conţinea obligatoriu, elemente cheie, respectate cu strictețe: pețitul, cererea în căsătorie însoțită de tocmeala zestrei, logodna (căpara) și căsătoria religioasă urmată de nuntă (ospățul).

Nunta banateana (3)

Daciana Vuia descrie în mod viu negocierile de nuntă: ”Constituirea unui cuplu debuta cu alegerea partenerului, la care o rudă sau o cunoștință comună mergea în pețit, și continua cu negocierea zestrei – o discuție purtată între părinții celor două familii. Așadar, într-o lume în care intimitatea era practic, inexistentă, viitoarea viață în doi era negociată de părinții celor două cupluri care stabileau de comun acord consistența zestrei. Una dintre interlocutoarele mele, căsătorită în perioada interbelică, mi-a destăinuit: <<Când m-am măritat iò, or zâs socrii mei că mă iau dă noră, că le place dă mine, da să-mi dea părinții mei un lanț dă pământ de la drumu’ mare – era prima dă bun pământu ăla, și mama me o zâs că mi-l dă. M-o dat șî jumătace dîn galbenii dă aur, șî dîn ăi mari, șî dîn ăi mici, aialaltă jumătace i-or rămas la sora me care s-o măritat în casă>>”.

Căsătoria din dragoste, un ”privilegiu” al săracior

”Căsătoria din dragoste era un privilegiu al celor săraci, în timp ce mariajul bazat pe rațiuni economice rămânea, o constantă a ruralității bănățene interbelice”, spune muzeograf dr. Daciana Vuia, dar acest lucru era valabil şi pentru societatea lugojeană, dominată de solida clasă de mijloc a comercianţilor şi meşteşugarilor. Meseriaşii, care îşi transmiteau avutul din generaţie în generaţie, nu erau nişte risipitori. ”Să nu izâdiţi”, adică să nu risipiţi, erau devizele acestor gospodari. În acest condiţii, nu e de mirare că erau foarte atenţi la aspectul mariajului, care putea aduce un plus de stare materială.
Etalarea zestrei era elemetul cheie al nunţii bănăţene de odinioară. Daciana Vuia face o afirmaţie tranşantă, mergând până acolo că urmărirea asectului material a făcut ca zestrea în sine să fie partea esenţială a nunţii, iar iubirea firească dintre tineri să fie un element secundar: ”Invocându-se dorința îmbunătățirii stării materiale prin mărirea suprafeței de pământ sau prin sporirea numărului de galbeni de aur, se încheiau de multe ori căsătorii premature, fapt ce ilustrează poziția ingrată a fetei, obligată să-și asume responsabilitățile majore ale unui mariaj mult prea timpuriu : familie numeroasă, copii mici, muncă fizică până la epuizare :<>. Prin prisma acestor considerații, putem afirma că zestrea se afla în spatele codificărilor sociale ce au călăuzit viața cuplului bănățean de odinioară. Chiar dacă căsătoria rămânea o instituție absolut necesară sănătății unei societăți, cel mai adesea, ea era viciată de zestre”.

Zestrea e totul. Ce mai contează sentimentele?

”Norma” Lugojului şi Banatului interbelic era încheierea căsătoriilor între familii cu același statut material și social. Mereu în cătarea unei lovituri norocoase, a unei ”partide” bune, părinţii îşi impuneau voinţa asupra copiilor, care sufereau traume, căsătorindu-se la vârste fragede, mai ales fetele, aflate sub controlul atent al părinţilor şi bunicilor.

Nunta banateana (10)

Daciana Vuia face, într-un material bazat pe anchetele sale sociale, o observaţie foarte interesantă: ”Neamul rău sau vița slabă, cum au numit-o interlocutoarele mele, reprezenta o identitate derivată din condiții materiale modeste, uneori în ciuda unui trecut cu un comportament ireproșabil”.
Raportarea la ierarhia socială tradițională, în care noțiunea de neam coincidea cu cea de avere, era definitorie în formarea unui cuplu.

Nunta banateana (15)

”La nivelul raporturilor sociale micro-grupale, fiecare familie era conștientă de identitatea sa, moștenind și purtând în tăcere povara intereselor materiale. <<Năince vreme s-o căutat vița, nu ca acum, nici nu ști pă cine iei>>, mi-a spus o bătrână interlocutoare. Descendența tânărului dintr-o viță bună sau slabă reprezenta un factor foarte important în încheierea căsătoriei”, precizează Vuia.

Tinerii, captivi ai nefericirii consumate până la final

Uneori, cu zestrea ţi se ”scoteau ochii” şi după ani de zile! Daciana Vuia evocă un episod foarte neplăcut, dar la ordinea zilei în acelşe vremuri: ”Discuțiile despre zestre adusă în casă își demonstrau validitatea în timp, chiar după ani de zile de la consumarea faptelor: <<Odată, m-am grăbit la o înmormântare și am luat pă mine cotrânța neagră, dă păr, a lu’soacră-mea și atunci ea m-o zâs: Tu să iei țoale adusă parce de la mama te, nu pă a mele. Imediat s-o dai jos. M-o părut tare rău atunci. Eram la ei noră dă vro șapte – opt ani. Aveam șî fată>>”.

Nunta banateana (17)

Fotografii originale, aflate în colecţia Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă din Lugoj

Veţi spune că pretenţiile exagerate ale noii familii puteau fi lăsate în urmă prin divorţ. Teoretic, da. În realitate, însă, spune Vuia: „”Conflictele dintre sentimentele individului și pretențiile exagerate ale noii familii, ar fi fost generatoare de stări tensionate ce impuneau divorțul. Într-o epocă în care cenzura comunității funcționa din plin, amendând asemenea gesturi, cei care aveau curajul să pună această problemă, întâmpinau intransigența și refuzul propriilor părinți, cuplul fiind condamnat, de cele mai multe ori să-și consume nefericirea până la final”.

”Năince vreme părinții or dictat, nu copiii”

Consilierea matrimonială, mai bine zis directia de urmat, fără comentarii, era dată de părinţi.

Nunta banateana (1)

”Influența și sugestiile părinților reprezentau puncte de referință în conturarea oricăror opțiuni matrimoniale ale tinerilor. Prin căsătorie, ei trebuiau să accepte dorințele impuse de familie, chiar dacă acestea nu coincideau întotdeauna cu idealurile personale. ”Năince vreme părinții or dictat, nu copiii”, mi-a mărturisit o bătrână. De cele mai multe ori, legăturile conjugale se realizau prin implicarea alterității ce presupunea participarea și apropierea celorlalți, a părinților și bunicilor – un argument în plus al spațiului extrem de redus al vieții private de cuplu . ”M-am măritat cu el că așa or zâs părinții mei că-i bine, că-i copil bun. Îți spun drept, mie nu m-o prea plăcut dă el, da, după un timp, l-am îndrăgit șî io ”– acesta fiind cazul fericit al unei interlocutoare. În multe situații, tinerii se trezesc captivi ai unor relații frustrate de lipsa iubirii și comunicării, prizonieri ai unor căsnicii stabilite exclusiv sub semnul bogăției zestrei”, subliniază Vuia.

Nunta banateana (13)

În concluzie, departe de a fi ideală, în ”strategia” nunţii tradiționale bănățene prima statutul material al viitorului partener, iar căsătoria era adesea o afacere de familie.
(c) Cristian Ghinea


Mulţumiri doamnei directoare Daciana Vuia pentru sprijinul acordat în realizarea acestui material despre familia bănăţeană de odinioară. 

 

Read Full Post »

O colecţie a Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti poartă numele unui lugojean, dr. Pompiliu Lie. Deşi a fost solicitată şi de Muzeul de Istorie Naturală din Budapesta, colecţia de insecte dr. Pompiliu Lie a ajuns pînă la urmă în Capitala României.

Despre colecţia sa de inestimabilă valoare ştiinţifică am mai scris în paginile „Redeşteptării” şi ale acestui blog. La reşedinţa sa din Lugoj, dr. Pompiliu Lie a adunat cea mai mare colecţie privată de insecte din ţară. Este vorba despre peste 21.000 de insecte adunate de la începutul anilor ’70 şi până în 2010, care sunt păstrate în insectare aranjate în cutii şi rafturi etichetate cu grijă. Punctul forte îl reprezintă cele aproape 14.000 de insecte din specia Carabus, care ilustrează bogăţia faunei româneşti de cărăbuşi din zona Banat-Transilvania.

DSC03443 - Crop.JPG

După ce medicul lugojean s-a stins din viaţă, la vîrsta de 88 de ani, colecţia a devenit o moştenire pe care acesta, prin urmaşii săi, a lăsat-o ţării (foto: Cristian Ghinea).

Colecţia de la „Antipa” cuprinde peste 10.000 de exemplare din fauna României (5213) şi din fauna mondială (5.362). Colecţia este riguroasă şi cuprinde numeroase note suplimentare cu caracter ştiinţific. Dr. Pompiliu Lie a fost un erudit, cunoscător de latină, greacă, germană şi franceză.

pliant antipa.JPG

Pliant al Muzeului „Antipa” din Bucureşti

A descris insectele din fauna Banatului în reviste de prestigiu de peste hotare: Folia Entomologica Hungarica, Galathea – Koln şi Analele Banatului. 13 specii de insecte şi taxoni (forme biologice foarte asemănătoare) îi poartă numele. Ierbarele sale colectate în tinereţe au fost donate Institutului Agronomic din Timişoara.

carabusi colectia dr Lie 01

Colecţia  „Dr. Pompiliu Lie” se află la Muzeul „Antipa” din Bucureşti sub îngrijirea d-nei dr. Melanya Stan (foto: Cristian Ghinea).

Colecţia din genul Carabus „Dr. Pompiliu Lie” se află la Muzeul „Antipa” din Bucureşti sub îngrijirea d-nei dr. Melanya Stan, cea care a conservat şi catalogat vasta colecţie a medicului lugojean. (c) Cristan Ghinea

Read Full Post »

Incredibil, dar adevărat: un lugojean a strâns peste 20 automobile clasice româneşti şi din foste ţări socialiste. La doar 28 de ani, Iulian Zaiba se poate mândri cu o colecţie care depăşeşte cifra de 20 de autoturisme, dintre care 18 sunt perfect funcţionale. El are de gând să deschidă un muzeu „Dacia” la Lugoj. Muzeu-masini O colecţie de peste 20 de automobile. Iulian Zaiba este un tânăr din Lugoj pasionat de automobilele clasice. Desigur, atunci când vorbim despre aşa ceva ne imaginăm maşini luxoase de epocă, mai ales pe cele din perioada interbelică, rarităţi care au şi preţuri pe măsură. Chiar dacă nu cuprinde astfel de exponate, colecţia lui Iulian Zaiba – unică în felul ei – nu este lipsită de valoare istorică, ba dimpotrivă. Ea reuneşte maşini româneşti şi străine – produse în ţările foste socialiste, majoritatea vechi de peste trei decenii. Deşi este foarte ocupat (lucrează la o companie multinaţională din Timişoara), Iulian Zaiba îşi face timp pentru colecţia sa de „clasice” cu reşedinţă în Dealul Viilor. Grosul colecţiei sale îl constituie automobilele Dacia. Iulian Zaiba deţine şase modele „1300” (trei din anul 1970 – cu echipare complet franceză, apoi una din 1974 şi două din 1978), apoi trei Dacia 1100 (toate din 1970), două Dacia 1310 (din 1984 şi 1990) şi două Dacia Sport, devenite şi ele clasice din acest an (1984 a fost anul fabricării primei serii). “Mă bucur că am ambele variante de caroserie, cea cu uşă scurtă din 1984 şi cea cu uşa mai lungă din 1986, modificată pentru a da mai mult confort”, spune proprietarul. Dacia 500 Lastun 1blur Un Lăstun “vioi”, cu doar 3000 km la bord. Nu lipseşte nici celebra Dacia 500, cunoscută mai ales sub numele „Lăstun”, automobilul “breloc”, care a născut atâtea glume savuroase în epocă. „Lăstunul” lui Iulian Zaiba, fabricat în 1990, este unul bine întreţinut şi are doar 3.410 kilometri la bord. Secţiunea Made in Romania e completată de două automobile Oltcit Club, din anii 1982 şi 1993. Colecţiei i se mai adaugă o maşină fabricată în fosta URSS – un Moskvitch 412, în stare excelentă. Maşina, achiziţionată de la un clujean, a fost fabricată în 1973 şi are toate elementele originale cromate. IMG_0111blurPiesa cea mai „strălucitoare” este o Skoda 120L galbenă, din 1978, în stare perfectă. „Este primul automobil din Lugoj care are atestat de vehicul istoric. Am cumpărat-o de la un colecţionar timişorean. Cu acestă maşină am participat la Retroparada Toamnei 2014 organizată la Timişoara de Retromobil Clubul Român. Serviciul actual îmi permite foarte puţin timp liber, dar când sunt liber şi vremea e frumoasă, ies cu ea la plimbare în condiţii de deplină siguranţă”, spune cu mândrie proprietarul. El caută astfel de automobile, pe care le repară şi le transformă din rable condamnate la casare, în automobile de colecţie. IMG_0116blurO Dacia nou-nouţă de acum… 25 de ani. “Am fost întrebat de unii care mi-au văzut autobaza, aşa cum îmi place s-o numesc – ce faci, ai mutat REMAT-ul la tine, de ce ai atâtea autoturisme la fel? De pildă, am cinci Dacia 1100, dintre care trei funcţionale. Răspunsul e simplu: nu numai pentru piese de rezervă, ci şi pentru a face schimburi cu alţi colecţionari din ţară. Păstrez ce e mai bun din fiecare serie, iar restul dau la schimb. Am primit semnale din mai multe locuri, că lumea s-a deşteptat şi începe să preţuiască Dacia ca şi vehicul istoric”, spune Zaiba. Însă a colecţiona “Dacii” vechi nu înseamnă neapărat a aduna vehicule uzate. “Am în colecţie o Dacia 1310 fabricată în 1990, dar care e nou-nouţă. A aparţinut unui domn care a parcurs cu ea doar 2.834 de km, apoi a vândut-o unei familii de pensionari. Cum soţul a decedat imediat după aceea, iar văduva nu avea carnet, maşina nu a mai fost rulată. A fost scoasă la vânzare şi, când am văzut anunţul, nu mi-a venit să cred că e adevărat! Aşa am cumpărat o Dacie conservată perfect, aproape în starea în care a ieşit din uzină”, ne-a spus Iulian Zaiba. Dacia 1100colectie blur “Adun nu numai maşini, ci şi poveştile lor”. Lui Iulian Zaiba îi place să vadă automobilele la faţa locului pentru a-şi face o idee, dar mai ales pentru a le asculta poveştile. “Ca şi colecţionar, apreciez foarte mult povestea fiecărei maşini în parte. Adun vehicule, dar şi poveştile lor. Ascult istorioara, iar uneori ea este cea care mă face să decid dacă voi cumpăra sau nu o maşină. După o Dacia Sport m-am dus la Braşov, după Moskvitch am fost la Cluj, iar o Dacia 1100 am luat-o de la Haţeg. Vă vine să credeţi că, la pachet, omul mi-a oferit nu mai puţin de 80 de arcuri originale (!), plus scaune, parbrize şi câteva anvelope, e drept cam uzate, dar care se găsesc destul de greu, pentru că modelul 1100 avea nişte roţi mai mari şi mai înguste. Am venit de la Haţeg cu două furgonete pline de piese!”, spune Zaiba. Este adevărat, ca şi colecţionar, uneori mai trebuie să ai şi puterea de a renunţa: “Am avut un Fiat 600 fabricat în 1964, îmi plăcea mult, dar mi-am dat seama că nu pot să-l repar, aşa că l-am cedat unui colecţionar pasionat al mărcii. Era singura maşină occidentală din colecţie, îmi pare cumva rău după ea, dar uneori trebuie să fii obiectiv. Aş fi ţinut-o degeaba, dar acum cineva se bucură de ea, iar eu mă bucur că e bine întreţinută”. IMG_0109 Două maşini de colecţie – vedete de film. Iulian Zaiba e foarte mulţumit de statutul său de membru al Retromobil Clubului Român, care îl scuteşte de multele cheltuieli pe care le presupune “autobaza” sa. Şi aşa însă, taxele sunt mari, însă nu va abandona visul unui muzeu “Dacia”. “La ora actuală, doar o parte din maşini sunt ferite de intemperii, aşa că voi construi curând o hală care să adăpostească cel puţin 20 de automobile”, spune Zaiba. El ne-a mai spus că două dintre pisele colecţiei sale – Moskvitch 412 şi o Dacia 1100 au apărut într-un film artistic. Este vorba de lung metrajul “La drum cu tata”, o coproducţie România – Germania – Ungaria – Suedia, care ilustra perioada comunistă şi pentru care se cereau maşini clasice din anii ’70, bine întreţinute. Obiectivul lui Iulian Zaiba este acum diversificarea, completarea colecţiei, prin achiziţii sau schimb. Cap de listă pentru achizţiile viitoare sunt sunt o Dacia 1300 Break (până recent nu a găsit ceva care să-l mulţumească, dar între timp s-a rezolvat), o Dacia Liberta (1320 sau 1325) şi un “papuc” 1302. Din gama ARO, este interesat doar de ARO 10, care este, prin motorizare, cel mai apropiat de “Dacia”. (Cristian Ghinea, articol publicat în „Redeşteptarea” nr. 1233)

Read Full Post »