Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Lugoj’

Perioada de început de martie este marcată, ca de obicei, de sezonul mărţişoarelor şi de tot ceea ce înseamnă Ziua Femeii. Începutul primăverii este asociat în mod firesc cu ideea de dragoste, de romantism. De aceea ne-am gândit să facem o incursiune în lumea căsătoriei în Banatul tradiţional, ca parte a istoriei neconvenţionale a Lugojului.

Chiar la intrarea în impunătorul sediu al Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă din Lugoj, te întâmpină o încăpere mare, plină cu costume populare şi fotografii de epocă. Acolo se află un car mare şi unul mic încărcat cu tot felul de obiecte de epocă, iar alături este un alai de muzicanţi. Explicaţia pe care ne-o oferă dr. Daciana Vuia, directoarea Muzeului, este că a dorit ca, încă de la intrarea în instituţie, să te întâmpine un alai tradiţional de nuntă din Banat, cu care cu zestre şi muzicanţi.

Nunta banateana (4)

Nunta era un mare eveniment în Banatul de odinioară, în care ”fala” era un aspect foarte important de subliniere a statutului social. Dar trecutul nu trebuie idealizat. Realitatea mariajelor din Lugojul şi Banatul de odinioară era departe de a fi ideală.

Nunta banateana (16)

Dr. Daciana Vuia spune că ”am intreprins o anchetă etnografică orală, în vara anului 2013, în satul Chizătău, comuna Belinț, din dorința unei abordări regresive, ce pleacă de la zi, analizând trecutul, într-o încercare de reconstituire a multitudinii gesturilor atitudinale circumscrise unei adevărate politici economice a căsătoriei – negocierea zestrei viitorilor miri. Situat pe şoseaua europeană ce leagă Timişoara de Lugoj, satul Chizătău nu iese cu nimic din tipicul aşezărilor rurale din câmpia Timişului, în alegerea lui primând motivaţia generată de apartenenţa personală la această comunitate dar şi de reminescenţele, în amintirile copilăriei mele, ale unei retorici tradiţionale vis–a–vis de obiceiurile legate de căsătorie”.

Negocieri prenupţiale: peţitul, tocmeala zestrei, nunta şi ospăţul

Încheierea unei căsătorii se făcea după un tipic care conţinea obligatoriu, elemente cheie, respectate cu strictețe: pețitul, cererea în căsătorie însoțită de tocmeala zestrei, logodna (căpara) și căsătoria religioasă urmată de nuntă (ospățul).

Nunta banateana (3)

Daciana Vuia descrie în mod viu negocierile de nuntă: ”Constituirea unui cuplu debuta cu alegerea partenerului, la care o rudă sau o cunoștință comună mergea în pețit, și continua cu negocierea zestrei – o discuție purtată între părinții celor două familii. Așadar, într-o lume în care intimitatea era practic, inexistentă, viitoarea viață în doi era negociată de părinții celor două cupluri care stabileau de comun acord consistența zestrei. Una dintre interlocutoarele mele, căsătorită în perioada interbelică, mi-a destăinuit: <<Când m-am măritat iò, or zâs socrii mei că mă iau dă noră, că le place dă mine, da să-mi dea părinții mei un lanț dă pământ de la drumu’ mare – era prima dă bun pământu ăla, și mama me o zâs că mi-l dă. M-o dat șî jumătace dîn galbenii dă aur, șî dîn ăi mari, șî dîn ăi mici, aialaltă jumătace i-or rămas la sora me care s-o măritat în casă>>”.

Căsătoria din dragoste, un ”privilegiu” al săracior

”Căsătoria din dragoste era un privilegiu al celor săraci, în timp ce mariajul bazat pe rațiuni economice rămânea, o constantă a ruralității bănățene interbelice”, spune muzeograf dr. Daciana Vuia, dar acest lucru era valabil şi pentru societatea lugojeană, dominată de solida clasă de mijloc a comercianţilor şi meşteşugarilor. Meseriaşii, care îşi transmiteau avutul din generaţie în generaţie, nu erau nişte risipitori. ”Să nu izâdiţi”, adică să nu risipiţi, erau devizele acestor gospodari. În acest condiţii, nu e de mirare că erau foarte atenţi la aspectul mariajului, care putea aduce un plus de stare materială.
Etalarea zestrei era elemetul cheie al nunţii bănăţene de odinioară. Daciana Vuia face o afirmaţie tranşantă, mergând până acolo că urmărirea asectului material a făcut ca zestrea în sine să fie partea esenţială a nunţii, iar iubirea firească dintre tineri să fie un element secundar: ”Invocându-se dorința îmbunătățirii stării materiale prin mărirea suprafeței de pământ sau prin sporirea numărului de galbeni de aur, se încheiau de multe ori căsătorii premature, fapt ce ilustrează poziția ingrată a fetei, obligată să-și asume responsabilitățile majore ale unui mariaj mult prea timpuriu : familie numeroasă, copii mici, muncă fizică până la epuizare :<>. Prin prisma acestor considerații, putem afirma că zestrea se afla în spatele codificărilor sociale ce au călăuzit viața cuplului bănățean de odinioară. Chiar dacă căsătoria rămânea o instituție absolut necesară sănătății unei societăți, cel mai adesea, ea era viciată de zestre”.

Zestrea e totul. Ce mai contează sentimentele?

”Norma” Lugojului şi Banatului interbelic era încheierea căsătoriilor între familii cu același statut material și social. Mereu în cătarea unei lovituri norocoase, a unei ”partide” bune, părinţii îşi impuneau voinţa asupra copiilor, care sufereau traume, căsătorindu-se la vârste fragede, mai ales fetele, aflate sub controlul atent al părinţilor şi bunicilor.

Nunta banateana (10)

Daciana Vuia face, într-un material bazat pe anchetele sale sociale, o observaţie foarte interesantă: ”Neamul rău sau vița slabă, cum au numit-o interlocutoarele mele, reprezenta o identitate derivată din condiții materiale modeste, uneori în ciuda unui trecut cu un comportament ireproșabil”.
Raportarea la ierarhia socială tradițională, în care noțiunea de neam coincidea cu cea de avere, era definitorie în formarea unui cuplu.

Nunta banateana (15)

”La nivelul raporturilor sociale micro-grupale, fiecare familie era conștientă de identitatea sa, moștenind și purtând în tăcere povara intereselor materiale. <<Năince vreme s-o căutat vița, nu ca acum, nici nu ști pă cine iei>>, mi-a spus o bătrână interlocutoare. Descendența tânărului dintr-o viță bună sau slabă reprezenta un factor foarte important în încheierea căsătoriei”, precizează Vuia.

Tinerii, captivi ai nefericirii consumate până la final

Uneori, cu zestrea ţi se ”scoteau ochii” şi după ani de zile! Daciana Vuia evocă un episod foarte neplăcut, dar la ordinea zilei în acelşe vremuri: ”Discuțiile despre zestre adusă în casă își demonstrau validitatea în timp, chiar după ani de zile de la consumarea faptelor: <<Odată, m-am grăbit la o înmormântare și am luat pă mine cotrânța neagră, dă păr, a lu’soacră-mea și atunci ea m-o zâs: Tu să iei țoale adusă parce de la mama te, nu pă a mele. Imediat s-o dai jos. M-o părut tare rău atunci. Eram la ei noră dă vro șapte – opt ani. Aveam șî fată>>”.

Nunta banateana (17)

Fotografii originale, aflate în colecţia Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă din Lugoj

Veţi spune că pretenţiile exagerate ale noii familii puteau fi lăsate în urmă prin divorţ. Teoretic, da. În realitate, însă, spune Vuia: „”Conflictele dintre sentimentele individului și pretențiile exagerate ale noii familii, ar fi fost generatoare de stări tensionate ce impuneau divorțul. Într-o epocă în care cenzura comunității funcționa din plin, amendând asemenea gesturi, cei care aveau curajul să pună această problemă, întâmpinau intransigența și refuzul propriilor părinți, cuplul fiind condamnat, de cele mai multe ori să-și consume nefericirea până la final”.

”Năince vreme părinții or dictat, nu copiii”

Consilierea matrimonială, mai bine zis directia de urmat, fără comentarii, era dată de părinţi.

Nunta banateana (1)

”Influența și sugestiile părinților reprezentau puncte de referință în conturarea oricăror opțiuni matrimoniale ale tinerilor. Prin căsătorie, ei trebuiau să accepte dorințele impuse de familie, chiar dacă acestea nu coincideau întotdeauna cu idealurile personale. ”Năince vreme părinții or dictat, nu copiii”, mi-a mărturisit o bătrână. De cele mai multe ori, legăturile conjugale se realizau prin implicarea alterității ce presupunea participarea și apropierea celorlalți, a părinților și bunicilor – un argument în plus al spațiului extrem de redus al vieții private de cuplu . ”M-am măritat cu el că așa or zâs părinții mei că-i bine, că-i copil bun. Îți spun drept, mie nu m-o prea plăcut dă el, da, după un timp, l-am îndrăgit șî io ”– acesta fiind cazul fericit al unei interlocutoare. În multe situații, tinerii se trezesc captivi ai unor relații frustrate de lipsa iubirii și comunicării, prizonieri ai unor căsnicii stabilite exclusiv sub semnul bogăției zestrei”, subliniază Vuia.

Nunta banateana (13)

În concluzie, departe de a fi ideală, în ”strategia” nunţii tradiționale bănățene prima statutul material al viitorului partener, iar căsătoria era adesea o afacere de familie.
(c) Cristian Ghinea


Mulţumiri doamnei directoare Daciana Vuia pentru sprijinul acordat în realizarea acestui material despre familia bănăţeană de odinioară. 

 

Read Full Post »

cer de primavara

Cer de primăvară! Un interesant joc de lumină – duminică, 7 aprilie 2019, Lugoj.

 

Read Full Post »

1912 – record de distrugeri

Deşi au avut loc în urmă cu peste 100 de ani, inundaţiile din 1912 au rămas în conştiinţa lugojenilor prin distrugerile masive pe care le-au produs. Au fost editate şi ilustrate pe această temă, care reprezintă, de pildă, strada Ion Vidu devastată ca după bombardament. Lipsit de diguri de apărare, oraşul era total lipsit de apărare în faţa furiei apelor. Pe malul Timişului, în oraş, apa ajunsese la 1,20 deasupra nivelulul străzii, iar în catedrala greco-catolică, apa era de un metru. Practic tot oraşul, până la gară şi capela Muschong, erau sub ape. Viitura a rupt toate podurile şi podeţele dintre Lugoj şi Caransebeş, iar la Lugoj, a făcut praf un pod de ciment ce fusese inaugurat cu o zi înainte de a veni puhoaiele. Se spune că proiectantul podului, care garantase primarului de atunci al Lugojului că acesta va rezista apelor, s-ar fi sinucis după ce a aflat vestea.

 

1970 – stare de necesitate

Cele mai grave inundaţii care au afectat Lugojul au fost cele din mai-iunie 1970. Apa a ajuns până în faţa casei de cultură şi pe str. Romanilor, unde pe vremea aceea era un lan de porumb. Sala de lupte era inundată, la fel şi serele CFR-ului, Pohalma, Balta Lată, cartierul Buchin, Traian Vuia. De pe strada I. Vidu, apa ajunsese până în faţă la vechea Prefectură. Beciurile caselor de pe malul Timişului au fost complet inundate, la fel şi locuinţele de la demisol. Între Sâlha şi Coştei apa era de trei sfert de metru pe şosea şi nu se putea circula. Podul de Fier era doar cu 30 cm peste nivelul apei. Autorităţile au decretat starea de necesitate, iar oricine fura din puţinele ajutoare trimise de autorităţi era pedepsit cu ani grei de închisoare. Oraşul a stat cam două săptămâni sub apă.

Autocamion SR 101 la Lugoj inundatiile din 1970 blog

Autocamion SR 101 la Lugoj – inundaţiile din 1970 

1975 – taluzul de protecţie

România socialistă se confrunta cu inundaţii la fel de grave ca cele din 1970, însă Lugojul a avut de astă dată mult mai puţin de suferit. Între 1970 şi 1975, malurile râului au fost îndiguite cu un taluz solid de piatră, iar pagubele au fost mult mai mici.

inundatii splai 28 iun 2016

2000 – Salvaţi cu elicopterul

Inundaţiile din 6 aprilie 2000 au fost anunţate la Lugoj de viitura ce a oprit cirulaţia pe DN6 în dreptul localităţii Găvojdia. Deşi era prevăzut ca maximul de nivel la Lugoj să fie de 420 cm, la ora 19, nivelul apei citit la Podul de Fier era deja de 515 cm. Apa s-a infiltrat în zona Ştandului Municipal şi s-a extins rapid în parcul Ştrand şi pe Splaiul Sporturilor. Trei persoane, care încercau să salveze mobilier şi aparatură de la baza de agrement de pe Insula Cotu Mic, au rămas izolate în mijlocul apelor, pe acoperişul unei clădiri şi au fost salvate cu elicopterul. Apele au început să se retragă după miezul nopţii.

2005 – salvaţi în cupa de budozer

Ploile torenţiale, neobişnuit de violente, care s-au abătut asupra României nu au ocolit nici Lugojul. La 19 aprilie, de pildă, debitul a fost de 50 l/mp. Ca şi în 2000, baza de agrement de pe insula Cotu Mic a fost complet acoperită de ape, iar în cartierul Baltra Lată oamenii au fost salvaţi în cupele buldozerelor. Drumul judeţean 592, ce leagă Lugojul de Timişoara prin Buziaş, a fost inundat. Apa a mai blocat şoselele la Găvojdia şi Boldur. Fermele de la Pohalma şi 100 hectare de teren din zonă au avut de suferit. Supravieţuitorul miraculos a fost şi de astă dată Podul de Fier, construit la 1900, care a rezistat la a cincea mare inundaţie din istoria urbei, însă a fost puternic afectat. Ne va lăsa viitoarea inundaţie fără acest simbol al oraşului ?

Notă: aceste rânduri pe care le reproduc pe blog fac parte din documentaţia pentru un articol amplu, cu declaraţii etc., publicat cu ani în urmă în „Redeşteptarea”. © Cristian Ghinea

Read Full Post »

Ziua Mondială a scriitorilor – 3 martie 2019, cu volumele de autor publicate până în prezent. Sper să reiau cât mai curând proiectele pentru care am deja materiale pregătite!

Cristian Ghinea, născut la Lugoj la 16 decembrie 1962, lucrează în presa scrisă şi radio-TV din anul 1992. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania – filiala Timişoara, din 5 iunie 2007 şi al UZP – Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Are 13 volume publicate şi apariţii în patru volume colective. A obţinut următoarele premii: Premiul pentru critică, istorie literară şi eseu al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara, pentru volumul „Pasajul discret”, Editura „Anthropos” Timişoara, 2011, decernat la 23 noiembrie 2012; Premiul de excelenţă al municipiului Timişoara, 23 noiembrie 2012; Premiul naţional pentru jurnalistică – eseu, oferit de Reprezentanţa Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) în România, Bucureşti, 26 iulie 2005 şi Premiul „Fabricat în Severin” al revistei „VIP în Banat” pentru jurnalistică (editorial), Timişoara, 2004.

Cristian Ghinea, born in Lugoj on December 16th 1962, has been working in journalism, radio and TV since 1992. He is a member of The Writers’ Union of Romania since June 5th 2007 and of UZP – The Professional Journalists’ Union of Romania. He has published 13 volumes and has been a part of four other collective volumes.

He has won several awards:

  • November 23rd 2012 – The Writers’ Union of Romania Award for critique, literary history and essays (Timișoara branch) for “The veiled passage” (“Anthropos” Publishing house Timișoara, 2011)
  • November 23rd 2012 – Timișoara Excellence Award
  • July 26th 2005 – National Award for Journalism and Essays, awarded by the United Nations Representative in Romania, Bucharest
  • 2004 – The “Made in Severin” Award for Journalism, awarded by the “VIP in Banat” magazine

 

Read Full Post »

Atunci când vorbim despre cultura Lugojului, actuală, dar mai ales despre cea tradițională, muzica este de departe pe primul loc, talentul muzical al lugojenilor fiind universal recunoscut. De altfel, stema orașului încorporează, la loc de frunte – lira, ca simbol al tradițiilor noastre muzicale. Dacă orașul înfrățit Orleans o are ca eroină pe Ioana D’Arc, personaj istoric al Franței, eroina Lugojului este una… muzicală: Ana Lugojana.

Cu aceste gânduri în minte, am cercetat lista cremei intelighenției lugojene, care cuprinde pe cei 12 academicieni care i-a dat urbea, la care s-a adăugat recent profesorul Radu-Emil Precup. Decanul Facultății de Automatică și Calculatoare de la Universitatea Politehnica Timișoara a devenit membru corespondent al Academiei Române, Secția de Știința și Tehnologia In­for­mației.

Doar unul e muzician

Mare surpriză! Trecând în revistă ilustrele nume, am descoperit că, din cei 12 academicieni lugojeni, doar unul e muzician, și anume compozitorul și folcloristul de renume internațional Tiberiu Bre­di­cea­nu.

În rest, excelența Lugojului cuprinde, strict la nivel de membri ai Academiei Române, cele mai diverse domenii de activitate: chirurgia, literatura, magistratura, ingineria, publicistica, aviația, teologia, bo­tanica, imunologia și chimia, la care recent s-a adăugat automatica, prin intermediul universitarului Radu Emil Precup.

Cu alte cuvinte, Lugojul și-a dovedit clasa, prin specialiști de elită, în aproape toate do­meniile de activitate imagina­bile. Este, fără exagerare, un fapt extraordinar – având în vedere că este vorba de un o­raș de doar 50.000 de locuitori.

Cine sunt excelenții Lugojului?

În cele ce urmează, ne vom referi doar la membrii forului științific și cultural suprem al țării, Academia Română, și nu la alte academii unde strălucesc lugojeni de valoare.

Membrii titulari ai Acade­miei Române au fost Pius Brânzeu (1911 – 2002), medic chirurg, primit în anul 1990 și revoluționarul pașoptist Vasile Maniu (1824 – 1901), publicist, scriitor și om politic, primit în rândurile academicienilor în anul 1876. Despre amândoi am mai scris în paginile ”Redeşteptării”.

Printre membrii co­res­pondenți ai Academiei Române îi regăsim pe Tiberiu Bre­di­ceanu (1877 – 1968), compozitor şi folclorist, intrat în Academie în 1937, Ioan Ceterchi, jurist (1926-1992), primit în 1974 şi Ion Gheorghe Bol­dea (născut în 1945), membru corespondent din 2011. Prof. univ. dr. Ion Boldea, fratele primarului Francisc Boldea, este inginer specialist în motoare electrice şi una din personalităţile recunoscute în întreaga lume în domeniul maşinilor şi acţionărilor electrice.

Un caz cu totul aparte este cel al lugojeanului August (Agost) Kanitz (1843 – 1896), botanist de largă recunoaştere internaţională. El a fost membru la două Academii: Acade­mia de Ştiinţe a Ungariei, de la Budapesta şi, din anul 1882, membru corespondent al Aca­de­miei Române. Numele său apare în ”Enciclopedia evreilor din întreaga lume”, scrisă în 1894 de Isidor Singer şi Cyrus Adler, la Viena. Lugojeanul Ka­nitz a devenit și Cavaler al Or­dinului ”Coroana Ro­mâ­niei”.

 Branişte, Vuia şi Prea Fericitul Daniel, membri de onoare

După membrii titulari, o a treia categorie de academicieni lugojeni este cea a membrilor de onoare. Aceştia, la rândul lor, sunt din ţară sau stabiliţi ulterior în străinătate.

La prima categorie a membrilor de onoare ai Academiei îi amintim pe Valeriu Branişte (1869-1928), publicist, director al ziarului lugojean ”Drapelul” şi om politic (primit în 1919, ca recunoaştere a meritelor sale, imediat după Marea Unire); Traian Vuia (1872 – 1950), inventator şi aviator, pionier al aviaţiei mondiale, dar şi un interesant gânditor şi chiar vizionar politic (membru din 1946) şi, mai recent, un nume familiar – Prea Fericitul Daniel Ciobotea (născut în 1951), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Înainte de a deveni patriarh, PF Daniel Ciobotea a fost Mitropolit al Moldovei. Ca teolog, a studiat în ţară, dar şi în străinătate, la Strasbourg (Franţa) şi Freiburg (Germania) şi a predat în Elveţia, la Geneva. PF Daniel Ciobotea este membru de onoare al Academiei Române din anul 2007.

Constantin Bona şi Tiberiu Braun, marile genii necunoscute ale Lugojului

Membrii onorifici din străinătate sunt nume mai puţin cunoscute lugojenilor de rând. Unul dintre primii Cetăţeni de Onoare ai Lugojului de după 1990 a fost prof. univ. dr. Constantin Atanasie Bona, născut la Lugoj în 1934. Din 10 ianua­rie 1992 a devenit membru de onoare al Academiei Române şi în acelaşi an, a primit şi titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Lugoj. Absolvent cu elogii al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, obţine un prim doctorat în ţară. Al doilea îl ia la Univesrsitatea din Paris, în 1968. Este cer­ce­tă­tor la celebrul Institut Pasteur (1970 – 1977) din Capitala Franţei, pleacă în SUA, unde predă imunologia la Şcoala de Medicină ”Sinai” din New York, apoi la Univesitatea de Medicină ”Mun­tele Sinai” din New York. Membru în peste 25 de Consilii Ştiinţifice din ţări avansate precum SUA, Australia, Canada sau Israel, Bona este considerat o autoritate mondială în domeniul imunologiei.

Tiberiu (Tibor) Braun este la fel de strălucit şi la fel de puţin cunoscut la el acasă. Profesorul Braun s-a născut la 8 martie 1932, la Lugoj şi a ajuns profesor la Facultatea de Ştiinţe de la Universitatea ”Lorand Eotvos” din Budapesta, la Institutul de Chimie din Budapesta şi Director al Institutului de Scientometrie al Academiei Ungare de Ştiinţe. Prin activitatea sa ştiinţifică, Tiberiu Braun poate fi asemănat cu un alt mare geniu care a creat într-o anumită perioadă a vieţii la Lugoj, Ştefan Odobleja. Dacă Odobleja este părintele unei ştiinţe – cibernetica, şi Tiberiu Braun este precursor mondial al scientometriei. Din perioada cât a fost în România, s-a remarcat ca pionier al unei ştiinţe numite radiochimie şi a avut cercetări importante în domeniul chi­mioterapiei tuberculozei. Ti­beriu Braun este membru de onoare al Academiei Ro­mâne din anul 2011.

Lista de suflet, completată de Nicolae Breban şi Ştefan Odobleja

Forțând puțin nota, am putea adăuga pe listă un al 13-lea nume, scriitorul Nicolae Breban. Legat de Lugoj, chiar dacă nu prin naștere (Baia Mare, 1934), fostul vice­pre­şe­dinte al Uniunii Scriitorilor din România a fost primit ca membru titular în ianuarie 2009. Şi pentru că vorbeam de Ştefan Odobleja, deşi mehedinţean de origine, şi el ar putea fi trecut pe listă. Destinul acestui intelectual de mare anvergură a fost unul trist: a murit în sărăcie. Profesorul Josif Constantin Drăgan a contribuit enorm la re­cu­noaşterea sa post mortem. De altfel, părintele ciberneticii generalizate şi autor al monumentalei lucrări ”Psihologia consonantistă” a devenit academician post mortem.

Marele Trofeu la Gala Premiilor lugojene: Radu Emil Precup!

În anul 2018, Lugojul a avut onoarea unei alte reunoaşteri la nivelul Academiei Române. Radu Emil Precup, născut în oraşul de pe Timiş în 1963, a devenit membru corespondent al celui mai înalt for ştiinţific naţional.

FOTO Radu Emil Precup Gala 2018 (Medium)

Născut la Lugoj în 1963, Radu Precup a urmat cursurile Şcolii Generale nr. 6, apoi Şcolii nr. 4. Liceul l-a făcut la clasa de matematică fizică a actualului Liceu ”Iulia Hasdeu”. A absolvit Politehinica din Timişoara în 1987 şi Universitatea Timişoara (diploma în matematici) în 1993. Este profesor la Departamentul de Automatică şi Informatică aplicată din cadrul Universităţii Politehnica Timişoara, cu gradul de doctor din anul 2000.

 

Lu­gojeanul este unul dintre specialiștii în automatică recunoscuți la nivel mondial. Preocupările sale sunt studiul și reabilitarea unor structuri și echipamente capabile să asigu­re conducerea sistemelor fără intervenție umană.

Anterior primirii în rândurile academicienilor români, lugojeanul Radu Emil Precup s-a clasat pe locul I în lume cu echipa sa de cercetare în domeniul automaticii. Locul fruntaş i-a fost acordat echipei lui din cadrul Universităţii Politehnica Timişoara de către SCOPUS, baza internaţională de date cu centrala în Olanda. Clasarea a avut ca şi criterii activitatea echipei UPT din perioada 2010-2014, exprimată în lucrări ştiinţifice, conferinţe, editarea de reviste şi cărţi etc.

FOTO Radu Emil Precup

Echipa coordonată de lugojeanul Radu Precup a fost formată din cadre didactice şi studenţi la Doctorat.

Rezultatul este extraordinar, având în vedere clasarea înaintea unor universităţi de prestigiu, precum Universitatea din Ottawa – Canada, Universitatea Hiroshima şi Tokyo Metropolitan University – Japonia, Beijing Jiao Tong University – China şi mai ales Ecole Politechique Federale de Lausanne (EPFL) din Elveţia.(c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Pe vremea când iarna era iarnă şi ţinea trei luni, nu trei zile, lugojenii se bucurau de sezonul rece în… sania cu zurgălăi. Mijloc de transport şi distracţie ideală, sania trasă de cal a fost o îndrăgită apariţie pe străzile oraşului, mai ales de către copii. Sania cu cai era nu numai bucuria celo mici, era şi mijloc de transport pentru hrană şi combustibil de foc, taxi pentru domnii şi doamnele care veneau cu trenul, de la gară şi chiar şi ambulanţă pentru doctori sau pentru pacienţii aflaţi la necaz. La ora actuală, doar inginerul Cotizo Negruţiu, care deţine nu mai puţin de nouă atelaje, are şi o sanie cu zurgălăi „faină” şi deplin funcţională. Chiar dacă sania cu cai şi-a trăit traiul, ea a rămas şi azi o amintire frumoasă, pe care o evocăm împreună cu profesoara Cornelia Mariş, ing. Cotizo Negruţiu, ing. Ivan Eric Bloch şi Vasile Belinţan, preşedintele Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj, organizaţie care a sărbătorit recent, la 13 decembrie, 24 de ani de la reînfiinţare.

Sania mică, sania mare şi sania cu cai

”Locurile favorite de distracţie hibernală a lugojenilor erau Dealul Viilor, acolo unde mergeam cu săniile cele mari, dar şi dealurile din jurul Lugojului, de la Satu Mic şi Herendeşti. Acolo mergeam cu sania trasă de cai. Încăpeam şi 10-12 copii într-o astfel de sanie, puneam pături pe banchetele de lemn şi ne înghesuiam fericiţi unii în alţii” – îşi aminteşte profesoara Cornelia Mariş.

Este adevărat, panta ameţitoare a Dealului Viilor era foarte apreciată ca loc de săniuş, dar era şi periculoasă. Aici au avut loc accidente soldate, din păcate, cu urmări pe viaţă.

Pârtie de săniuş mai era pe malul Timişului, de ambele părţi ale taluzului, cea dinspre rîu fiind mai periculoasă, pentru că ajungeai până în mijlocul Timişului şi testai cât de mult ţine gheaţa. Preferatul numărul unu al părinţilor şi al copilaţilor mici era panta lină de lângă Casa Liszka, fostul sediu al Sindicatului învăţământului. Acolo te putea da fără pericol!

Oricât ar fi fost de îndrăgite de copii, săniile cu cai aveau ca destinaţie principală cărăuşia, atât în perioada ante şi interbelică, pecum şi în perioada comunistă de început, când toate CAP-urile şi IAS-urile aveau sănii cu cai.

„Lugojenii foloseau săniile cu cai pentru cărăuşie, mergeau cu elel la sat, la pădure, la piaţă. Cu aceste sănii se cărau alimente – carne, lapte, dar şi combustibil, cărbune sau lemne. Nu era vorba de cantităţi mari, dar cât să ajungă în casă. Iarna, eu veneam cu tata, de la IAS Honorici, cu sania trasă de cai. Eram înfofoliţi în pături, în blănuri, dar era tare frumos! În orice caz, drumurile nu erau asfaltate. Cel mai adesea erau din pământ bătătorit sau, în cel mai bun caz, erau pietruite. Dar, oricât de iarnă era, nu îţi spărgeai capul pe drum. Fiecare făcea curat în faţa casei, chiar şi pe drum, oamenii aveau conştiinţă şi era ceva firesc. Erai de ruşine dacă nu curăţai zăpada din faţa casei, nu aşteptai să vină primarul, ca acum. Alte vremuri!”, spune Cornelia Mariş.

Spectacol de patinaj şi hochei pe Timiş

Timişul fiind îngheţat bocnă câteva săptămâni bune la rând, între cele două poduri aveau loc adevărate spectacole de patinaj şi chiar meciuri improvizate de hochei. Marele handbalist şi antrenor Ioan Kunst Ghermănescu spunea că pe apa îngheţată a Timişului a deprins tainele patinajului.

”Se patina pe Timiş, era spectacol de patinaj pe gheaţă, în faţă la Bredi sau la cinema. Unii, precum Ioan Kunst Ghermănescu sau profesorul Ocsi Ehmann, un bun sportiv, chiar aveau talent. Copilaşii mai mici măturau gheaţa pentru hocheişti, care încingeau meciuri în toată regula. Cei mai aprigi hocheişti erau fraţii Gelu şi Dan Tite, Rolf Deobald, Ivan Eric Bloch, Micki Matei şi alţii”, îşi aminteşte profesoara Mariş.

”Crenguţe” şi ”floricele”

Despre perioada când se patina pe Timiş ne povesteşte chiar unul din patinatorii acelor zile, ing. Ivan Eric Bloch, azi preşedinte al Comunităţii Evreieşti din Lugoj.
„Domnul Gall era un om extroardinar. Eu şi alţi copii, de la el am învăţat patinajul. Am început cu crenguţele, care erau acele alunecări stânga-dreapta, de o parte şi de alta a axului deplasării şi ajungând la floricele, aşa le spuneam la piruete şi alte figuri”, îşi aminteşte cu drag domnul Bloch.

Armata intervenea cu dinamită să spargă podul de gheaţă de pe Timiş!

Astăzi, când iarna pe Timiş se plimbă lebede, cormorani, stârci sau răţuşte sălbatice, aceste poveşti par ireale.

Cornelia Mariş confirmă ceea ce lugojenii mai în vârstă îşi amintesc: faptul că Timişul era atât de îngheţat, încât sloiurile erau îndepărtate cu dinamită.

”Timişul îngheţa bocnă în fiecare an. Eram în liceu, mergeam la colegele de la internat şi am prins chiar momentul în care armata a detonat dinamita pusă să spargă gheaţa”, îşi aminteşte Cornelia Mariş.

În timp ce Dealul Viilor era împânzit de săniuţe, unii lugojeni, printre care Virgiliu Streian (fiul profesorului Nicolae Streian, azi în vârstă de 95 de ani, respectat veteran de război), Micki Matei sau Lucian Borbil, erau schiori neîntrecuţi.

Prin Lugoj, cu sania trasă de câine

Tot profesoara Mariş ne povesteşte cum o vecină de a sa, Adriana Coroiu, avea un câine lup. Acesta aparţinuse trupelor de grăniceri, fusese împuşcat din greşeală şi vedea cu un singur ochi. Dar era foarte bine dresat şi devenise câinele ideal ”de sanie. De altfel, săniile pentru copii – cu sau fără spătar – erau foarte uşoare, construite exclusiv din lemn, cu o şină de metal pe tălpi, ca să alunece mai bine.

Ing. Cotizo Negruţiu deţine singura sanie funcţională din oraş

Ing. Cotizo Negruţiu este lugojeanul care deţine singura sanie ”de gală” funcţională din oraş.

sanie-cotizo

Sania restaurată a inginerului Cotizo Negruţiu din Lugoj

„La Lugoj, toţi paorii aveau sanie de cărat lemne şi de umblat iarna, dar puţini aveau sănii de gală, care erau un fel de birje pe tălpici. Printre aceştia, se numărau Puiu Călăiţă de pe Măgeruţa, a lu’ Troacă, de pe Paul Chinezu, fraţii Cocoş, care aveau şi birje şi sănii – unul pe Măgeruţa, altul pe Splaiul Sporturilor de azi şi Mişi Ferencz, de pe Libertăţii”, arată Cotizo.

El explică: o sanie ”de gală” are banchete, ca o birjă. Tălpile erau cu şină de lemn şi platbandă de metal. Săniile de transport erau fără ”pantă” (platbandă). Caii avea zurgălăi şi hamuri de gală, împodobite cu ”şălanguri” (ornamente cu ciucuri roşii pe margini). Peste hamurile cailor se puneau ”feranguri”, adică perdele subţiri, ţesute. Hamurile erau negre, cu ţinte nichelate sau alămite, iar ”ferangurile” cele mai frumoase erau cele ”galbine”, adică aurii. Iar pe bănci se punea o pătură, o poniavă, numită ”pricoiţă”, dar şi blană de oaie, care era mai călduroasă.

Moştenire de familie

Domnul Viorel Marcu de pe str. Libertăţii are o sanie moştenire de familie, transmisă de la tatăl lui, Traian Marcu. Sania este funcţională, dar trebuie pusă la punct, pentru că a stat mult timp într-un şopron din curte şi nu a fost conservată în mod special.

”Taximetre” şi ambulanţe de iarnă

Alte amintiri interesante are Vasile Belinţan. El spune că vizitiii care se respectau aveau vara birjă şi iarna sanie. Printre aceştia se numărau fraţii Schlier, Becker şi Weiss, care aveau birjele cele mai elegante, precum şi Ambruş din Neumanntelep.

”Iarna, staţiile de birje de la Poşta Veche, de la Imperial, lângă gară, de la ceasul electric ori de la spital se transformau în staţii de sănii. Săniile aveau scris pe ele cu vopsea albă TX şi apoi numărul de circulaţie. Săniile erau echivalentul birjelor, iarna. Nu pot uita ce frumos stăteau aliniate săniile la Dacia, cu caii acoperiţi cu un fel de prelate. Săniile erau vopsite în roşu şi aveau ornamente din fier forjat. Erau pregătite pături frumoase pentru doamne. Caii aveau zurgălăi, adică clopoţei, şi un fel de clopoţei rotunzi, mai mici cu biluţe de metal înăuntru, care se puneau la pieptul cailor şi la care le spuneam cingălăi. Aşa că fiecare sanie avea claxon personalizat, că era concurenţă mare între vizitii”, spune Belinţan.

”Trenuleţul” săniuţelor!

Vizitiii făceau bucuria copiilor, legau săniuţele ”trenuleţ” şi le duceau prin oraş, trase de un cal!

Belinţan mai aminteşte şi de un domn Olaru, care era foarte ocupat iarna. Era vizitiu pe sania spitalului şi, fie noapte, fie zi, ducea medicii sau pacienţii la spital.

Aceste vremuri s-au dus de mult, dar ele merită să fie păstrate într-un fel de ramă a timpului!

(c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Cine purta tricouri cu „Metalica” în 1955? Răspuns: fotbaliştii de la „Metalica” Lugoj, echipa care a câştigat Campionatul Inter-Cooperaţie ”în cinstea Conferinţei URCM din 1955” 🙂

„Metalica” 1955 (scrisă cu un… L) şi staff-ul erau: Fülöp, Matsel, Ignea, Dobner, Spiller, Petri, Deutsch, Mixics, Sârbu, Grosu, Barboni, Fischer W., Osnaga, Moritz, Fischer J., Schneider, Jungher.

Un document deosebit, în opinia mea, din trei puncte de vedere. Primul: componenţa echipei, care cuprinde români, germani, maghiari, evrei, croaţi, reflectă Lugojul multietnic, multicultural şi multiconfesional de odinioară. Al doilea: aflăm că Nea Harry Deutsch, cum îi spuneau lugojenii, nu a fost doar poloist şi înotător / instructor de înot, ci şi un talentat fotbalist. În fine, merită remarcat montajul fotografic (executat de Sârbu), remarcabil pentru acea vreme. Şi, da! Încă se mai scria „foot – ball”.

Mulţumesc doamnei Deutsch, soţia regretatului polisportiv Hermann (Harry) Deutsch, cea care mi-a pus la dispoziţie acest tablou, care evocă un moment inedit de istorie lugojeană. Cristian Ghinea

metalica blog

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »