Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Istoria Lugojului’

Pe Iosif Singer, secretarul Comunităţii Evreieşti din Lugoj, îl cunosc parcă dintotdeauna. Iar el mă ştie de pe vremea când îmi urmărea, cu un ochi amuzat, toate poznele copilăreşti pe care le făceam în curtea comună unde am locuit. De-a lungul anilor, ne-am întâlnit cu diverse prilejuri şi de fiecare dată am fost impresionat de calitatea sa, atât de rară astăzi, de a fi şi păstrător al tradiţiilor, şi cronicar al comunităţii evreieşti din Lugoj, secretar şi istoric al ei. La 14 iulie 2016, cu patru zile înainte de împlinirea venerabilei vârste de 80 de ani, i-am luat un interviu, pe care îl voi publica pe măsura transcrierii înregsitrării şi consultării notiţelor, numai acestea fiind 31 de pagini A4. Am renunţat la reproducerea întrebărilor, fragmentînd textul în mici “capitole”, uşor de parcurs. Iosif Singer ne spune o fascinantă poveste a Lugojului de odinioară şi a Comunităţii Evreieşti pe care o reprezintă cu cinste.

Iosif Singer 2

Prin ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la vârsta de 80 de ani şi pentru asta mulţumesc puterii Divine, acestei ambianţe speciale care este Lugojul şi soţiei mele Maria, care m-a ajutat foarte mult în viaţă. Nu zic să închei existenţa la 80 de ani, dar cred că tot ceea ce vine după această vârstă este dat de Divinitate, şi nicio despărţire de lumea asta nu e o surpriză. Am încercat să fac o retrospectivă a activităţii mele, dar am renunţat la aceasta.
E suficient să spun că mă simt un cetăţean al Lugojului care a trecut şi prin bune, şi prin rele, şi că am făcut ceva pentru oraş, mai întâi în domeniul financiar, indirect şi în cel economic, apoi mi-am adus modesta contribuţie la propăşirea spiritului lugojean.

Imediat după Revoluţie, am fost în Consiliul de Administraţie al Industriei Textile din Lugoj şi m-am retras când am văzut „imploziile” – aşadar, din interior, care au dus la prăbuşirea fabricii după doi-trei ani. Am fost în CA şi la altă fabrică, „Julia”, încă mai colaborez cu ei şi azi, fără a mai fi în consiliu. Şi acolo am încercat să o dezvoltăm şi chiar am adus-o la un moment dat la nivel înalt. Din păcate însă, după vizita fostului proprietar din Israel, am înţeles că era o problemă de eficientizare a fabricii, care şi aşa lucra cu personal puţin.

Bun, haideţi să începem cu începutul. M-am născut la Lugoj într-o zi de vară la 18 iulie acum 80 de ani. Părinţii lucrau la Căminul de Bătrâni al Evreilor de pe Cuza vodă nr. 6, mama Elena fiind bucătăreasă şefă. Tata Eugen, de meserie oficial sanitar şi comerciant, a fost de toate. A avut o prăvălie la Făgat, dar fost nevoit să plece de acolo din cauza Conversiunii din anii ’30. Ce a fost această Lege a Conversiunii, dată atunci? S-au şters toate datoriile clienţilor, ştiţi cum era pe vremea aceea, cu scrisul în caiet, dar datoriile evreilor la bănci au rămas. Ei compensau lipsa de încasări prin fonduri scoase de la bănci, şi atunci, ca banca să nu-i vîndă casa, şi-a vândut el prăvălia cu localul, cu ce avea avea acolo. Apoi a mai avut o prăvălia la Bunea, un sat lângă Făget, dar s-a lăsat şi a venit la Lugoj, ca infirmier.

Tata s-a născut într-o familie de evrei din Alba Iulia, O familie iniţial destul de înstărită, pînă ce averea s-a împărţit la cei 14 fraţi. Bunicul patern Marton Singer a făcut 12 copii cu prima soţie şi doi cu cea de-a doua, după moartea primei neveste. Şi aşa, ca un fapt interesant: când s-a dus la notariat să declare pe ultimul băiat, probabil că a fost multă veselie şi notarul l-a trecut de religie ortodox român! Îl chema Heinrich Singer şi l-au făcut de religie ortodox român. Reversul: nu l-au dus la muncă obligatorie în perioada persecuţiei, că era ortodx român. Iată că uneori o greşeală mai aduce şi câte un lucru bun …

Părinţii mamei au venit din Austro-Ungaria. Bunicul matern era Adolf Semel, care s-a stabilit la Lugoj, împreună cu familia lui. A murit în 1898 şi este înmormântat în Cimitirul Evreiesc din Lugoj. Îl vizitez, şi îi mai pun câte o pietricică la mormînt (n.r. – după obiceiul evreiesc).

Meseria bunicului Semel a fost de brutar. Semel – aşa se numeşte o pîiniţă mică, alungită. A lucrat la brutăria familiei, de pe Magyar Utca – sau Măgeruţa, cum îi zic lugojenii. Brutăria era condusă de străbunicul, urma să o preia el, dar a murit tânăr, la 40 de ani.

Aşa se face că, din 1936, sunt lugojean get beget şi pot spune că şi eu am un car de oase în cimitir. La naşterea mea, comunitatea evreiască era o comunitate prosperă, dar care începuse să se îngrijoreze de fenomenul antisemit care îşi făcea simţită prezenţa. Comunitatea avea 1.700 de membri. Din punct de vedere numeric, ea urma să crească cu încă 250-300 de femei şi copii aduşi cu domiciliul forţat din Darabani – Dorohoi, bărbaţii fiind la muncă obligatorie, la care s-a adăugat un număr mare de evrei din Cernăuţi. Dintre aceşti nou veniţi, unii au răma la Lugoj pînă la sfîrşitul zilelor lor. Alţii, cei mai numeroşi, au plecat însă în Israel.

Eu m-am născut în Căminul de Bătrâni de pe str. Cuza Vodă. La naşterea mea, Huszar Bacsi (Vilmos), care era preşedintele comunităţii, a cumpărat un loz care pare-se că a fost câştigător. Aşa am devenit copilul destul de răsfăţat al tuturor celor din cămin. Erau oameni bătrâni şi săraci, dar eu mă consideram alintat. În loc să mă joc cu copiii, eu mă jucam cu cei în etate şi asta mi-a dat un soi de maturitate, o precocitate în gândire.

În 1943 m-am mutat într-un cartier românesc, pe strada Astalaş, uliţa Mişăilor. Mişăii aceştia – a nu se confunda cu Mişeii – erau oameni inteligenţi, “scuturaţi”, cu porecle pitoreşti. Era acolo o familie “Crai”, alta “Împărătuş”, alta “Vlădică” (Puiu Popa), una “Zamă” şi alta “Brozbă” (frunză, buruiană). Şi mai era o familie de evrei, Springer. O familie destul de cunoscută în epocă, tatăl şi fiul erau birjari. Vreau să spun că m-am integrat perfect cu toţi copiii şi perietenii de pe stradă – din păcate mulţi trecuţi azi în eternitate.

Eu mi-am respectat tot timpul religia, tatăl fiind habotnic. În casă am păstrat tot timpul caşrutul, mâncarea rituală tradiţională. Dar cu copiii, am participat la toate evenimentele străzii, nunţi, botezuri, înmormântări, ba chiar am fost şi la colinde, ca evreu, eram tolerat, că se mai găseau unii să întrebe. Numai deac nu am fost, ştiţi, acei copii care se îmbracă în straie popeşti şi stau alături de popa. Apoi, dacă mă duceam în vecini şi mă îmbiau cu carne de porc, nu refuzam, că îmi plăceau şi cârnaţii. Dar acasă, nu.

Prin 1947, am terminat Şcoala Evreiască, în ultima promoţie a Şcolii Israelite din Lugoj, cum s-a numit pe atunci. Deşi era şcoală comnfesională, vreau să vă spun că limba de predare era româna, iar ultimii învăţători au fost concetăţeni români. Evrei erau domnişoara Kesler şi doamna Magda Klein, care a fost şi directoare. Români erau Maria Dumbravă şi d-ra Angelica Popovici.

Asta a fost însă mai târziu. În 1942, comunitatea evreilor a fost alungată din clădire, ca şi şcoala, fără să primim în loc un spaţiu. Comunitatea s-a mutat la Sinagogă. Ca urmare, am încercat spă facem şcoală în Parcul George Enescu, unde am suportat bombardamentele cu pietre din partea concetăţenilor, mai ales germani. Apoi şcoala s-a mutat în curtea părinţilor prof. dr. Pick, de pe strada comuna din Paris şi în final am ajuns pe Cernei, colţ cu Dobrogeanu Gherea. După 23 august 1944, ne-am mutat în clădirea Şcolii generale nr. 6, unde funcţiona şcoala germnană, şi nu era o ambianţă prea plăcută.

În anul şcolar 1944-45 ne-am întors la vechea şcoală din curtea Sinagogii. Vreau să spun că am avut mari probleme cu drumul pînă la şcoală, unde aşteptau să mă bată. Era numai noroi la podul de Beton, era un glod galben în care îmi pierdeam pantofii, darmite să mai şi fug! Aşa că multe zile am lipsit de la şcoală. Existau aceste resentimente din timpul dictaturii antonesciene faţă de evrei.

În 1948, m-am înscris la celebra Şcoală primară “Ion Vidu” din Lugoj, actuala Şcoală Generală nr. 3, unde am terminat şapte clase, având profesori remarcabili: Simu la istorie, Petraşcu la ştiinţe naturale, doamna Halhoi de franceză, dar făceam limba română cu ea, doamna Oprea – foarte drăguţă, absolventă de Teologie din Cernăuţi, care cunoştea foarte bine viaţa evreiască, mai era Constantin Miu Lerca. A propos de acele resentimente, în 1949 s-a legat de mine când am fost ales în consiliul de conducere al şcolii, întrebând – ce caută acest elev aici? Dar, în fine, trecem peste asta …

Prietenii mei erau de toate naţiile, cam 80% fiind români. Colegi de şcoală şi de clasă (clasa era mixtă) am avut copii de paori, de maistori şi de sodali (calfe): Vasi Micula, campion de lupte, Tică Dragomir, Lazăr „Păcicaşu”, cum avea porecla şi, cu regret, trebuie să-i pomenesc pe cei mai buni prieteni ai mei – Ilie Corneanu, fiul învăţătorului Corneanu şi nepot al învăţătorului Onae şi Lazăr Dan, fiu de preot, care s-a stins în 2015.

Cristian Ghinea

(va urma)

Reclame

Read Full Post »

În urma articolului despre “Crucea Hazi Barbu, un monument necunoscut al Lugojului”, ne-a vizitat la redacţie dr. Mihai B. Barbu, care a dorit să puncteze câteva aspecte despre Hazi Barbu, înaintaşul său, unul dintre cei mai de succes întreprinzători din Lugojul de odinioară. Sunt aspecte cunoscute doar din familie şi care, sperăm noi, vor face deliciul lugojenilor adevăraţi, mai ales că deja s-au împlinit 95 de la moartea lui Hazi Barbu.

Hazi Barbu alaturi de nepotul Filaret Barbu

“Moşu’ Hazi”, etalon al Lugojului de odinioară. “Moşu’ Hazi”, cum era cunoscut în familie, a văzut lumina zilei în 1840. Numele şi l-a primit aşa cum am mai scris, după un vizitator din Sacu, care venise după nişte cizme de vânătoare la atelierului tatălui. “Era odată un obicei particular şi interesant, ca orice vizitator prim venit într-o casă unde s-a născut un copil, numele acestuia să fie dat şi noului născut. Aşa s-a întâmplat şi cu cel care avea să fie un întreprinzător extraordinar în Lugojul acelor vremuri, l-am numit pe Lazăr Hazi Barbu, fiul meseriaşului George Barbu şi a Mariei (Maţa) născută Brediceanu. Apelativul “Ghiţă” este foarte frecvent la bănăţeni, dar în acest caz vine de la George. În general, pe vechii bănăţeni i-au chemat cel mai adesea George. Acest obicei unic era mai pregnant la băieţi, dar din familie ştim că s-a aplicat, în mai mică măsură, şi pentru fete. Aşa a ajuns o oarecare Veturia să primească nume după vecina Veturia, care aflând de naşterea copilului din vecini, a venit să felicite familia”, spune din capul locului dr. Mihai Barbu.

Cum i-a dat Hazi peste nas Contelui… Esterhazi. De fapt, “Moşu Hazi” avea să fie cunoscut mai mult ca Hazi Barbu. Acest nume a fost şi subiectul unui incident foarte gustat la acea vreme de societatea lugojeană: “Fiind la un târg, la vremea respectivă maistorii şi comercianţii îşi vindeau marfa în târg, Moşu’ Hazi a fost apostrofat de Contele Esterhazi, care l-a întrebat de unde vine numele de… Hazi?! Cum era vestit ca fiind din cale afară de hâtru, Moşu’ Hazi, ştiind cu cine vorbeşte, i-ar fi răspuns: “Mama mea a fost o femeie foarte frumoasă…” Spre hazul celor de faţă, domnul conte a poruncit vizitiului să dea bice cailor, făr a mai rosti nimic. I-o fi fost frică de vreo revendicare de familie, cine ştie… Povestea a făcut ocolul Lugojului, fiind prilej de amuzament multă vreme după aceea”.

Primaria Lugoj

Rondoul din faţa Primăriei, unde se află a doua cruce

Cu “domnii” care chefuiesc pe datorie nu se ţine casa! Din familie, dr. Mihai Barbu spune că ştie multe poveşti spumoase de la “bunicul nostru, Bujor Lazăr Barbu, prim praetor la Caransebeş, un monument viu de poveşti lugojeneşti, care, fiind mai aplecat spre cele lumeşti, spre vânătoare, pescuit şi jocul de poker, nu s-a îngrijt să pună pe hârtie toate cele ştiute despre Lugojul acelor vremi, pierzându-se informaţii preţioase, pentru totdeauna”.

Totuşi, printre poveştile rămase este şi una care arată conduita în afaceri a lui Hazi Barbu: “Moşu’ Hazi a avut trei copii: Petru (viitorul rector al Academiei Teologice din Caransebeş, străbunicul nostru), Iosif (Iosivică) şi Constantin (Costi). Într-o zi vine Iosivică şi-I spune – tati, de ce nu faci un separeu în birt, numai pentru domni? Birtul respectiv era situat în casa monument, cunoscută de lugojeni după plăcile cu Filaret Barbu (nepot de frate, copilul lui Iosivică), respectiv Gelu Barbu (fiul lui Filaret). Casa mai era cunoscută în anii ’60 – ’80 drept casa Miu Lerca, după numele profesorului de matematici Miu Lerca, care a ţinut-o de soţie pe sora Luciei Barbu, soţia lui Filaret Barbu, ambele fetele preotului Jurma. Zis şi făcut: din fereastra casei de pe str. Ion Vidu Moşu’ Hazi a făcut o uşă pentru un separeu folosit numai de „domnii” lugojeni. La vreo trei luni de zile, venind Iosivică acasă, vede uşa desfiinţată şi fereastra făcută la loc. Bnedumerit, întreabă – bine tati, ce-ai făcut cu separeul? Pe loc veni şi răspunsul. L-am închis, că afaceri cu „domnii” nu se pot face. Cu „scrie sus şi pe datorie” nu se fac bani de ţinut casa!”

biserica 2 turnuri protopopiat primarie

Biserica cu două turnuri, Protopiatul Otdodox şi Primăria (foto Al. Baranyai)

A donat două monumente Lugojului. Dr. Mihai B. Barbu mai spune că Hazi Barbu a donat nu una, ci două monumente Lugojului. Moşu’ Hazi a avut şi şi-a manifestat simpatiile pentru Biserica Greco-Catolică, rezultatul fiind donarea crucii din anul 1887, care străjuie şi acum în faţa Catedralei Unite din Lugoj. A doua cruce este cea amplasată în sensul giratoriu dintre Biserica cu două turnuri şi Primărie. „Cum fiul său de-al doilea, Dr. Petru Barbu a ajuns teolog de frunte, Hazi a folosut momentul morţii soţiei sale pentru a dona oraşului cea de-a doua cruce, în anul 1908. În acest fel a împăcat pe toată lumea, mai ales cele două culte care în Lugoj au fost întotdeauna adevărate biserici surori”, precizează Mihai Barbu.

Crucea celui care a donat două monumete cruci oraşului, profanată. Dr. Mihai B. Barbu a făcut ceea ce puţină lume mai face pentru a-şi cinsti familia. A reconstituit arborele genealogic al acesteia, care cuprinde multe nume cunoscute ale Banatului: „De la George Barbu (1790-1851), căsătorit cu Maria (Maţa) Brediceanu, trecem la Lazăr Hazi Barbu (1840-1941) căsătorit cu Ilca (născută Gligor), mai departe, la Petru Barbu, Rectorul  Academiei Teologice din Caransebeş (1864 – 1941), căsătorit cu Lucia Vlad, sora lui Victor Vlad Delamarina, ajungem la Bujor Lazăr Barbu (1989 – 1978), prim praetor la Caransebeş, bunicul nostru, respectiv Dr. Petru Bujor Barbu, tatăl nostru (1926-1996) şi în fine la subsemnatul, Dr. med. Mihai Bujor Barbu, ultimul descendent din „cele şapte cară de oase din progagele dân Lugoj”. Din păcate, suflete josnice care au profitat de lipsa pazei din cimitir, au furat în acest an monumentul funerar de bronz al lui Hazi Barbu. Bineînţeles că făptaşii n-au fost găsiţi. Astfel, ca o ironie a soartei, tocmai crucea celui care a donat două monumete-cruci oraşului, a fost profanată. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

În plin centrul Lugojului Român, chiar în faţa Catedralei Greco-Catolice „Pogorârea Sfîntului Spirit”, se află un monument pe lângă foarte mulţi lugojeni trec neştiutori. Este vorba despre crucea de marmură din faţa Catedralei Greco-Catolice din Lugoj. Monumentul este însă unul reprezentativ pentru una dintre familiile cu mare renume din istoria oraşului. Monument al oraşului, dar şi al familiei Barbu!

Crucea este ridicată de un anume Hazi Barbu şi a fost donată oraşului în 1887. Până aici nimic neobişnuit, dar acest monument are menirea de a ne aminti de numeroasa familie a lui Hazi Barbu, din care fac parte protoiereul Petru Barbu, fost rector al Academiei Teologice de la Caransebeş între anii 1920-1936, compozitorul şi dirijorul Filaret Barbu, precum şi balerinul şi coregraful de talie internaţională, Gelu Barbu, stabilit de multă vreme în Las Palmas – Spania. Crucea Hazi Barbu este atât de la „la vedere” şi atât de banală în acelaşi timp, încât majoritatea trecătorilor nu-i dau prea mare atenţie. Ea este opera unor lugojeni get-beget, care au dorit să ridice un monument cu semnificaţie religioasă, dar care cinstea, în acelaşi timp, memoria unei familii de elită a Lugojului de odinioară. Interesant este că la Lugoj a existat în perioada interbelică o stradă Hazi Barbu – actuala stradă Bega.

Hazi Barbu alaturi de nepotul Filaret Barbu

Hazi Barbu alaturi de nepotul Filaret Barbu. Fotografie de epocă din colecţia Dan Traian Demeter

Crucea, numită după un necunoscut, care venise la atelier după o pereche de cizme! Cine era acest Hazi Barbu, cel care a ridicat crucea din faţa Catedralei Greco-Catolice? Un portret spumos i-l face dr. Petru Barbu, fiul acestuia. Portretul datează din perioada interbelică şi din el aflăm că „Hazi” nu era un nume real, ci o poreclă, ori un nume de „băjocură”, cum se spune în Banat.

„Părinţii lui tata, căci eu mi-s copilul lui Hazi, au fost Gheorghe Barbu, numit Ghiţă Cizmaşu şi Maţa, născută Brediceanu, sora lui Vasile Săpunaru, zis şi Boldureanu. Avea duchian lucrătoare (n.r. – dugheană cu atelier) mare în casa de lângă pod, astăzi a farmacistului Vertes (n.r. – Palatul Vertes de pe Splaiul Carpaţi – Coposu), tocmai unde-i duchianul lui Adolf Kohn. Îi mergea foarte bine şi toţi spăii din împrejurime erau muşterii lui. Era într-o zi, cam pe la amiaz, şi maistorul Ghiţă nu venise în duchianul-lucrătoare. Lucru neobişnuit. Calfele ştiau cauza întârzierii şi erau cam neliniştiţi. Maistoriţa Maţa se lupta cu durerile naşterii pentru a 19-a oară… Deodată apare în uşa dinspre curte maistorul Ghiţă zicând: „Am un fecior!”, iar de la stradă întră spăiia Hazi de la Sacu. Calfele se ridicară dela bedreaguri şi începură să bată din palme şi să strige: „Vivat, trăiască Hazi!” Spăiia stă înmărmurit neştiind ce însemnează ceea ce îi văd ochii şi îi aud urechile. Moş Ghiţă, cu mare ifos şi cu o sticlă de răchie în mână, explică spăiiei: „Mi s-a născut astăzi un ficior. Noi românii, ţinem ca semn bun pentru cel npscut, dacă dacă după vestea naşterii lui întră în casă un bărbat şi… mai ales un bărbat ca domnia ta. Iată de ce se bucură calfele mele şi de ce mă bucur şi eu, că te-a adus Dumnezeu la noi. Te rog, închină în sănătatea nou născutului”. Hazi ia sticla şi închină: „Să trăiască copilul şi să aibă noroc!” Iar calfele în cor: „Trăiască Hazi, trăiască Hazi!” Şi de atunci a rămas tatăl meu Hazi, cu toate că naşu-său l-a botezat Lazăr”.

DSC_7070Porecla – pusă pe cruce şi transformată în nume de fală. Cu alte cuvinte, monumentul din centrul oraşului poartă numele unui oarecare… Hazi din Sacu, care s-a nimerit să vină la atelierul lui Ghiţă Cismaşu să întrebe dacă îi sunt gata cizmele de vânătoare. Că s-a nimerit să fie tocmai la naşterea unui ficior, asta e deja istorie: omul potrivit la momentul potrivit. Mai ales că micuţul Lazăr a purtat apoi cu fală numele de Hazi, dat de primul venit în casă după sosirea lui pe lume. De altfel, dr. Dan Traian Demeter, colecţionar de ilustrate de epocă, deţine o fotografie foarte rară, care îl înfăţişează pe Hazi Barbu împreună cu nepotul său, Filaret Barbu, în faţa crucii care-i poartă numele. Monumentul a fost donat oraşului în 1887.

DSC_7071

Pe soclu este inscripţionat numele scuptorului Francisc Vogl din Lugoj

Povestea… povestitorului. Probabil că dacă nu ar fi fost protoiereul Petru Barbu, povestea monumentului din faţa catedralei s-ar fi pierdut pe vecie. Aşa că îi facem şi lui un portret, după spusele dr-lui Tiberiu Barbu, membru al familiei. Dr. Petru Barbu s-a născut la 7 mai 1864 într-o familie de „maistori” din Lugoj. În anul 1889 a absolvit Universitatea la Cernăuţi şi a fost promovat Doctor în Teologie. Studiază catehetica la Viena, Graz şi Berlin. În 1895 e hirotonisit diacon, iar în 1908 presbiter şi devine profesor la Seminarul Teologic din Caransebeş. În acelaşi an însă, din cauza acttivităţii sale de patriot român, este demis de la catedră de autorităţile Imperiale. După Marea Unire, reintră în învăţământul religos. Devine primul rector al Academiei de Teologie din Caransebeş, între anii 1920-1937. Îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Pantheon al Lugojului, de pe Drumul Făgetului. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Ioan Kunst Ghermănescu s-a născut la Lugoj, la 11 mai 1925. A reprezentat handbalul românesc la cel mai înalt nivel pe plan mondial, ajungând la cote de performanţă greu imaginabile astăzi: două titluri mondiale cucerite şi alte mari trofee la activ.

„Îmi amintesc şi acum cum băteam toaca în Săptămâna Mare de pe o platformă improvizată într-un nuc sau despre primul sport ce l-am deprins de mic – înotul în Timişul atât de drag. Bunica mea Cati, mama mamei mele, avea o adevărată veneraţie pentru rîul acesta. Nu pot uita cum stătea în apă până la glezne şi spunea că „aşa se vindecă de reumatism”. Şi aşa stând pe lângă bunica, am învăţat singur să înot, la început dând din mâini şi mergând cu picioarele pe fundul apei, iar apoi dintr-o dată nu am mai simţit pietrişul sub tălpi, dar nici nu m-am scufundat. Să fi avut vreo 4-5 ani, când înotam deja voiniceşte! Abia mai târziu, la şcoală, am deprins crawl-ul şi bras-ul. Mi-aduc aminte şi de Cotu Mic, unde era magazia de paie a oraşului şi o lizieră de frăgari albi şi roşii din care ne astâmpăram foamea după o zi întreagă de pescuit. Iar „uniforma” noastră de zi cu zi erau spiel-hosenii, nici vorbă pe atunci de pantofi de sport sau tricouri”, spunea marele sportiv în anul 1993, cu prilejul unei vizite la Lugoj.

Şcoala gimnazială a făcut-o la Generală nr. 2, cu celebrul dascăl – învăţătorul George Onae, de la care nu a primit nicio „trestie” (!) şi cu învăţătoarea Florei. În 1936 a trecut la Colegiul „Brediceanu”, unde l-a avut ca dascăl pe eruditul Felician Brânzeu, unde i-a avut colegi de clasă pe viitorii scriitori Gheoeghe Iancovici şi Traian Iancu de la Făget, precum şi pe atletul Liviu Liuba, care avea să devină un specialist al probei de 400 de metri.

IK - CopyCheia succesului pe plan sportiv a lui Ghermănescu este una a întregii sale generaţii, cu mai puţine facilităţi, dar care a beneficiat din plin de traiul în aer liber. Handbalul a început să-l practice la Lugoj, în echipa liceului „Brediceanu”, iar pregătirea fizică era asigurată de faptul că Ghermănescu putea fi considerat încă de pe atunci un polisportiv. Practica atletismul, gimnastica cu profesorul Ion Drinca, cel care a introdus obligatoriu sportul în şcolile României Mari, canotajul pe Timiş şi patinajul tot pe Timişul îngheţat de astă dată, în faţa fostului Cinema Capitol. La acestea se adăuga şi tenisul de masă, o disciplină excelentă pentru reflexe. Cu echipa de handbal de la Bredi, a jucat un meci la Reşiţa care i-a schimbat viitorul. Era extremă, dar, fiind pregătit la aruncarea suliţei, a început să tragă direct la poartă, marcând câteva goluri de senzaţie. Şi aşa a rămas: atacant.

Sosit în anul 1944 la Bucureşti, Ioan Kunst Ghermănescu, aflat la facultate, a jucat doi ani la echipa CFR. În 1948 termină Şcoala Sportivă şi face armata la Regimentul 1 Artilerie Antitanc. Continuă să fie un polisportiv, participând la campionate internaţionale de schi cu echipa „Pandurii” şi la meciuri divizionare la ping-pong. Transferat la Clubul Armatei – CCA, devine antrenor jucător al echipei de handbal, la numai 23 de ani! Şi aşa a rămas până în 1950, când a fost lăsat la vatră şi apoi a devenit angajat civil al Armatei, până în 1967. Trebuie menţinat că din aprilie 1950 devine asistent la Catedra de Jocuri Sportive a ANEFS (Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport), începând o lungă carieră universitară.

Un antrenor dublu campion mondial! Desigur, performanţele sale sportive devin mult mai vizibile din acest moment, mai ales ca antrenor. Primul campionat naţional l-a câştigat la handbal în 11, cu echipa feminină Ştiinţa ICF Bucureşti. Culmea carierei a fost ca antrenor al celebrei echipe CCA Bucureşti, devenită apoi Steaua, cu care a câştigat numeroase campionate naţionale. Ajuns antrenor al selecţionatei naţionale de seniori, cucereşte medalia de argint la Campionatul Mondial de Handbal în 11 din Austria. Cu echipa masculină cucereşte de două ori medalia de aur la Campionatul Mondial din 1961 şi 1964. Ce vremuri: un lugojean, Ioan Kunst Ghermănescu, antrena campioana mondială din care făcea parte un alt lugojean, portarul Michael Redl! Antrenor emerit şi profesor universitar, a fost o perioadă, timp de… două „reprize”, preşedinte al Federaţiei Române de Handbal (1973-1986, 1990-1992).

IK-2 - CopyEste foarte interesant faptul că lugojeanul Ghermănescu a obţinut performanţe notorii atât la handbalul în 11, un sport foarte solicitant, care se desfăşura pe teren de fotbal, dar şi la handbalul în 7 de azi. În momentul tranziţiei de la un sport la altul, el a publicat în 1963 o lucrare intitulată „Handbalul în 7”, iar mai târziu, în 1978, va publica volumul „Handbal, tehnica şi tactica jocului” – un ghid al noului sport care va aduce României patru titluri mondiale. În anul 1993, Ghermănescu ne declara că „Aveţi în faţă un om fericit! Am contribuit decisiv la cele patru titluri mondiale ale României, la medaliile noastre olimpice, sunt medaliat cu cea mai mare distincţie olimpică – Ordinul Olimpic, sunt membru al Comitetului Olimpic Român, am scris cărţi despre handbal traduse în atâtea limbi, pe scurt, viaţa mea s-a confundat cu handbalul”. La capitolul distincţii, Ghermănescu a primit „Colanul de Aur” din partea Comitetului Internaţional Olimpic, recunoaştere majoră a meritelor sale sportive.

Ioan Kunst Ghermănescu avea să se stingă din viaţă în 1997. În urma lui, a lăsat performanţe handbalistice de cel mai înalt nivel, cinci volume despre acest sport care s-au tradus în toate limbile de circulaţie internaţională. O sală de sport din Lugoj şi o sală polivalentă din Bucureşti, precum şi o şcoală de antrenori din Capitală, îi poartă numele! Din păcate, legat de starea handbalului actual, cuvintele avertisment ale lui Ghermănescu rostite acum mai bine de două decenii la Lugoj s-au adeverit: „Se dovedeşte că amatorii de ieri sunt adevăraţi profesionişti, iar profesioniştii de azi nu sunt decât nişte amatori”!

Cristian Ghinea (mai mult…)

Read Full Post »