Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Heimat’

Perioada de început de martie este marcată, ca de obicei, de sezonul mărţişoarelor şi de tot ceea ce înseamnă Ziua Femeii. Începutul primăverii este asociat în mod firesc cu ideea de dragoste, de romantism. De aceea ne-am gândit să facem o incursiune în lumea căsătoriei în Banatul tradiţional, ca parte a istoriei neconvenţionale a Lugojului.

Chiar la intrarea în impunătorul sediu al Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă din Lugoj, te întâmpină o încăpere mare, plină cu costume populare şi fotografii de epocă. Acolo se află un car mare şi unul mic încărcat cu tot felul de obiecte de epocă, iar alături este un alai de muzicanţi. Explicaţia pe care ne-o oferă dr. Daciana Vuia, directoarea Muzeului, este că a dorit ca, încă de la intrarea în instituţie, să te întâmpine un alai tradiţional de nuntă din Banat, cu care cu zestre şi muzicanţi.

Nunta banateana (4)

Nunta era un mare eveniment în Banatul de odinioară, în care ”fala” era un aspect foarte important de subliniere a statutului social. Dar trecutul nu trebuie idealizat. Realitatea mariajelor din Lugojul şi Banatul de odinioară era departe de a fi ideală.

Nunta banateana (16)

Dr. Daciana Vuia spune că ”am intreprins o anchetă etnografică orală, în vara anului 2013, în satul Chizătău, comuna Belinț, din dorința unei abordări regresive, ce pleacă de la zi, analizând trecutul, într-o încercare de reconstituire a multitudinii gesturilor atitudinale circumscrise unei adevărate politici economice a căsătoriei – negocierea zestrei viitorilor miri. Situat pe şoseaua europeană ce leagă Timişoara de Lugoj, satul Chizătău nu iese cu nimic din tipicul aşezărilor rurale din câmpia Timişului, în alegerea lui primând motivaţia generată de apartenenţa personală la această comunitate dar şi de reminescenţele, în amintirile copilăriei mele, ale unei retorici tradiţionale vis–a–vis de obiceiurile legate de căsătorie”.

Negocieri prenupţiale: peţitul, tocmeala zestrei, nunta şi ospăţul

Încheierea unei căsătorii se făcea după un tipic care conţinea obligatoriu, elemente cheie, respectate cu strictețe: pețitul, cererea în căsătorie însoțită de tocmeala zestrei, logodna (căpara) și căsătoria religioasă urmată de nuntă (ospățul).

Nunta banateana (3)

Daciana Vuia descrie în mod viu negocierile de nuntă: ”Constituirea unui cuplu debuta cu alegerea partenerului, la care o rudă sau o cunoștință comună mergea în pețit, și continua cu negocierea zestrei – o discuție purtată între părinții celor două familii. Așadar, într-o lume în care intimitatea era practic, inexistentă, viitoarea viață în doi era negociată de părinții celor două cupluri care stabileau de comun acord consistența zestrei. Una dintre interlocutoarele mele, căsătorită în perioada interbelică, mi-a destăinuit: <<Când m-am măritat iò, or zâs socrii mei că mă iau dă noră, că le place dă mine, da să-mi dea părinții mei un lanț dă pământ de la drumu’ mare – era prima dă bun pământu ăla, și mama me o zâs că mi-l dă. M-o dat șî jumătace dîn galbenii dă aur, șî dîn ăi mari, șî dîn ăi mici, aialaltă jumătace i-or rămas la sora me care s-o măritat în casă>>”.

Căsătoria din dragoste, un ”privilegiu” al săracior

”Căsătoria din dragoste era un privilegiu al celor săraci, în timp ce mariajul bazat pe rațiuni economice rămânea, o constantă a ruralității bănățene interbelice”, spune muzeograf dr. Daciana Vuia, dar acest lucru era valabil şi pentru societatea lugojeană, dominată de solida clasă de mijloc a comercianţilor şi meşteşugarilor. Meseriaşii, care îşi transmiteau avutul din generaţie în generaţie, nu erau nişte risipitori. ”Să nu izâdiţi”, adică să nu risipiţi, erau devizele acestor gospodari. În acest condiţii, nu e de mirare că erau foarte atenţi la aspectul mariajului, care putea aduce un plus de stare materială.
Etalarea zestrei era elemetul cheie al nunţii bănăţene de odinioară. Daciana Vuia face o afirmaţie tranşantă, mergând până acolo că urmărirea asectului material a făcut ca zestrea în sine să fie partea esenţială a nunţii, iar iubirea firească dintre tineri să fie un element secundar: ”Invocându-se dorința îmbunătățirii stării materiale prin mărirea suprafeței de pământ sau prin sporirea numărului de galbeni de aur, se încheiau de multe ori căsătorii premature, fapt ce ilustrează poziția ingrată a fetei, obligată să-și asume responsabilitățile majore ale unui mariaj mult prea timpuriu : familie numeroasă, copii mici, muncă fizică până la epuizare :<>. Prin prisma acestor considerații, putem afirma că zestrea se afla în spatele codificărilor sociale ce au călăuzit viața cuplului bănățean de odinioară. Chiar dacă căsătoria rămânea o instituție absolut necesară sănătății unei societăți, cel mai adesea, ea era viciată de zestre”.

Zestrea e totul. Ce mai contează sentimentele?

”Norma” Lugojului şi Banatului interbelic era încheierea căsătoriilor între familii cu același statut material și social. Mereu în cătarea unei lovituri norocoase, a unei ”partide” bune, părinţii îşi impuneau voinţa asupra copiilor, care sufereau traume, căsătorindu-se la vârste fragede, mai ales fetele, aflate sub controlul atent al părinţilor şi bunicilor.

Nunta banateana (10)

Daciana Vuia face, într-un material bazat pe anchetele sale sociale, o observaţie foarte interesantă: ”Neamul rău sau vița slabă, cum au numit-o interlocutoarele mele, reprezenta o identitate derivată din condiții materiale modeste, uneori în ciuda unui trecut cu un comportament ireproșabil”.
Raportarea la ierarhia socială tradițională, în care noțiunea de neam coincidea cu cea de avere, era definitorie în formarea unui cuplu.

Nunta banateana (15)

”La nivelul raporturilor sociale micro-grupale, fiecare familie era conștientă de identitatea sa, moștenind și purtând în tăcere povara intereselor materiale. <<Năince vreme s-o căutat vița, nu ca acum, nici nu ști pă cine iei>>, mi-a spus o bătrână interlocutoare. Descendența tânărului dintr-o viță bună sau slabă reprezenta un factor foarte important în încheierea căsătoriei”, precizează Vuia.

Tinerii, captivi ai nefericirii consumate până la final

Uneori, cu zestrea ţi se ”scoteau ochii” şi după ani de zile! Daciana Vuia evocă un episod foarte neplăcut, dar la ordinea zilei în acelşe vremuri: ”Discuțiile despre zestre adusă în casă își demonstrau validitatea în timp, chiar după ani de zile de la consumarea faptelor: <<Odată, m-am grăbit la o înmormântare și am luat pă mine cotrânța neagră, dă păr, a lu’soacră-mea și atunci ea m-o zâs: Tu să iei țoale adusă parce de la mama te, nu pă a mele. Imediat s-o dai jos. M-o părut tare rău atunci. Eram la ei noră dă vro șapte – opt ani. Aveam șî fată>>”.

Nunta banateana (17)

Fotografii originale, aflate în colecţia Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă din Lugoj

Veţi spune că pretenţiile exagerate ale noii familii puteau fi lăsate în urmă prin divorţ. Teoretic, da. În realitate, însă, spune Vuia: „”Conflictele dintre sentimentele individului și pretențiile exagerate ale noii familii, ar fi fost generatoare de stări tensionate ce impuneau divorțul. Într-o epocă în care cenzura comunității funcționa din plin, amendând asemenea gesturi, cei care aveau curajul să pună această problemă, întâmpinau intransigența și refuzul propriilor părinți, cuplul fiind condamnat, de cele mai multe ori să-și consume nefericirea până la final”.

”Năince vreme părinții or dictat, nu copiii”

Consilierea matrimonială, mai bine zis directia de urmat, fără comentarii, era dată de părinţi.

Nunta banateana (1)

”Influența și sugestiile părinților reprezentau puncte de referință în conturarea oricăror opțiuni matrimoniale ale tinerilor. Prin căsătorie, ei trebuiau să accepte dorințele impuse de familie, chiar dacă acestea nu coincideau întotdeauna cu idealurile personale. ”Năince vreme părinții or dictat, nu copiii”, mi-a mărturisit o bătrână. De cele mai multe ori, legăturile conjugale se realizau prin implicarea alterității ce presupunea participarea și apropierea celorlalți, a părinților și bunicilor – un argument în plus al spațiului extrem de redus al vieții private de cuplu . ”M-am măritat cu el că așa or zâs părinții mei că-i bine, că-i copil bun. Îți spun drept, mie nu m-o prea plăcut dă el, da, după un timp, l-am îndrăgit șî io ”– acesta fiind cazul fericit al unei interlocutoare. În multe situații, tinerii se trezesc captivi ai unor relații frustrate de lipsa iubirii și comunicării, prizonieri ai unor căsnicii stabilite exclusiv sub semnul bogăției zestrei”, subliniază Vuia.

Nunta banateana (13)

În concluzie, departe de a fi ideală, în ”strategia” nunţii tradiționale bănățene prima statutul material al viitorului partener, iar căsătoria era adesea o afacere de familie.
(c) Cristian Ghinea


Mulţumiri doamnei directoare Daciana Vuia pentru sprijinul acordat în realizarea acestui material despre familia bănăţeană de odinioară. 

 

Reclame

Read Full Post »