Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘film’

1 Decembrie poate fi extraordinar subiect de roman sau de film. Chiar ar trebui luat în serios considerare acest subiect, tocmai pentru a-l salva din rama grea – aurită, ce-i drept, în care a fost ferecat.

1-decembrie-2016-la-lugoj

1 Decembrie 2016 la Lugoj

1 Decembrie trebuie “descarcerat” sau, ca să folosim limbajul şablon al ştirilor, eliberat “dintre fiarele contorsionate” ale banalului. El trebuie tradus pe limba contemporanilor mai tineri, al celor care asociază evenimentul cu adunări de poporeni zgribulite sub frig, scandări “anti” putere, pe ici, pe colo, parăzi militare şi politicieni plini de suficienţă, care-şi dau coate şi îşi umflă pieptul pavoazat cu cocarde.

Rolul de a face din perioada respectivă ceva proaspăt, viu şi uman i se potriveşte ca o mănuşă filmului, ori literaturii. În acest sens, cred că există cel puţin un exemplu bun de urmat. Jurnalul viitorului muzician de renume Filaret Barbu, publicat la editura timişoreană “Eurostampa” în 2003 (ediţie îngrijită de dr. Dan Traian Demeter), este un exemplu perfect în acest sens.

Evident, nu vorbim despre un roman, ci doar despre un simplu jurnal de adolescent, care cuprinde atât de bine vălmăşagul de evenimente, acompaniat de intense trăiri de entuziasm, dragoste, dezamăgire sau teamă, încât transformă 1 Decembrie în ceva real, palpabil, fenomenal ca derulare “cinematografică”.

Adăugaţi la asta fiorul primelor iubiri, schimbarea conducerii la Liceul “Brediceanu”, cu instalarea unor profesori de talia lui Ion Vidu, Aurel Peteanu sau Virgil Simonescu, turneele cu corul prin ţară, instalarea garnizoanei franceze la Lugoj şi veţi avea o panoramă care nu poate fi comparată în nici un fel cu relatările monotone de la TV, care conţin aceleaşi erori şi clişee: “urmează depunerea de coroane şi jerbe de flori”…

Adolescentul Filaret Barbu nu este un biet ins prins în mijlocul evenimentelor, ci chiar se implică, cu patimă, în ele: “Acest jurnal îl încep cu începerea revoluţiei Maghiare (din Budapesta) în anul 1918, noiembrie. După potolirea războiului European…, în decursul revoluţiei…, românii noştri au început să facă propagandă… Şi au şi făcut-o. S-au făcut Garde Române în toate cercurile locuite de români. Aici la Lugoj s-a făcut o adunare în “Concordia” în care dl. V(aleriu) Branişte au arătat şi explicat vremurile de acum (…) Universitarii şi studenţii din localitate ne-am insinuat şi noi în Gardă”.

Adolescentul lugojean notează aventura prezenţei sale, alături de tată, la adunarea de la Alba Iulia, unde toate hotelurile şi cafenelele erau ocupate şi doar darea de mână a delegaţilor lugojeni a făcut posibilă închirierea unei camere, la gazdă.

Febra întemeierii unei lumi noi, optimismul debordant se regăsesc peste tot, iar limbajul vremii îi dă farmec: “Acum s-a înfiinţat şi Corul lui Vidu care patru ani au pausat… fiind maestrul internat (n.r. Ion Vidu fusese închis în lagărul de la Sopron) de unguri”. Plecarea armatei sârbe din şi venirea francezilor conduşi de colonelul Lemoigne este prilej de manifestări artistice la care tânărul nostru participă cu avânt, fără a uita “petrecerea împreunată cu dans” care a urmat.

Aflăm până şi echipa “Universitarilor” lugojeni, care i-a provocat la o partidă… internaţională de fotbal pe cei din garnizoana franceză: “prima emulare (meci) am avut-o contra francezilor, unde i-am bătut urât, cât şi la revanche: 0-6 şi 1-7”.

Entuziasmul primirii jandarmilor români la Lugoj este completat de un rezumat plin de savoare al discursului prefectului de Caraş-Severin, George Dobrin: “Ne-au explicat cum stă treaba: Imperiul trebuie preluat…, Acum suntem acas…, Nu-i român ca bănăţeanu, bănăţean ca lugojanu (finişu)”!

Întâlnirile din parc cu iubita Ica, care i-a strecurat în buzunar fotografia ei, spre amintire, sunt punctate de drame amoroase: “o mare nenorocire s-a întâmplat în aceste zile: tânărul Breier a împuşcat pe Erzsi Bucsek din gelozie. Înmormântarea a fost impresionantă”. Astfel de însemnări se repetă mereu: “M-a surprins plimbarea Icei cu Ilca? După amiază la orele 3 m-am dus cu fetele: Ţuţi, Ilonca, Ica la plimbare cu căruţa mea proprie. Am urmărit şi întâlnirea de fotbal (…) Eu cu Ica m-am dus însă de la meci mai departe pe drumul Caransebeşului, până după Lugojel. – Ne-am înţeles? – Amintiri frumoase vor fi?”

Nimic şablonard, totul autentic: “după masă am fost să văd înmormântarea doamnei Gruiţa, care a fost împuşcată de un soldat român la graniţă. Înmormântarea a fost frumoasă (n.r. – ?!)” ori “tot sâmbătă s-a răspândit o veste, poate o glumă, că domnului ministru Mocioni i s-au furat pantalonii din cameră – la episcopul unit Frenţiu (n.r. – !!)”.

Viaţa pulsează între petreceri, maialuri (serbări câmpeneşti), fotbal şi repetiţii la teatru, dar este prezentă şi febra electorală. Impresionabil, tânărul Barbu îşi exprimă admiraţia pentru “candidatul poporului”, dr. Avram Imbroane: “pot să zic că este un geniu”! Apar şi primele dezamăgiri: “Pe acest domn (Valeriu Branişte) noi lugojenii l-am preţuit foarte mult, dar după purtarea lui care a avut-o faţă de noi toţi – am început a-l urî şi uita”.

Mai trebuie vreun argument că 1 Decembrie merită exploatat şi din punct de vedere cinematografic – literar? (Cristian Ghinea)

Reclame

Read Full Post »

În anii 70-80, la Lugoj existau două cinecluburi. Cineaştii amatori lugojeni îşi realizau propriile filme cu o aparatură ce azi poate fi considerată ca parte a unui muzeu al tehnicii. Înainte de era YouTube şi a compact-discului, prin anii 70-80, la Lugoj a luat amploare mişcarea cineaştilor amatori. Oraşul a avut două cinecluburi – unul la Intreprinderea Textila (ITL) şi altul la Casa Pionierilor (Clubul Elevilor de azi). Cineclubul de la Textila, condus de Viorel Ghinaci, a fost transferat între timp sub egida Casei de Cultură a Sindicatelor. Construită la mijlocul anilor 70, aceasta avea nevoie de activităţi cu care să-şi justifice funcţionarea, oferind în acelaşi timp şi un spaţiu generos. Aşa se face că cineaştii amatori îndrumaţi de Viorel Ghinaci au lucrat în spaţiul oferit de sindicate.

Subiecte de film : de la deltaplan, la protecţia muncii. Filmele realizate erau dintre cele mai diverse, de la prezentarea construcţiei platformei industriale de pe str. Timişoarei, şi până la filmarea primelor lansări cu deltaplanul, în perioada de avânt a acestui sport. Mai erau şi filmuleţe „impuse”, care erau neapărat prezentate în deplasările cineclubului, cum ar fi cele pe teme de protecţia muncii etc. De altfel, la Casa de Cultură a Sindicatelor se mai păstrează câteva vechi role de film, cu etichetele originale, pe care scrie : „Dosar nr. 7 – Valoarea unei idei”, „IPC Mondial”, „Firul vieţii” etc. Celălalt cineclub, condus de profesorul Bodiş de la Casa Pionierilor, lucra la un nivel foarte bun, aproape profesionist, dar subiectele erau îngrădite de natura instituţiei: tabere pioniereşti, aniversări şi alte acţiuni de acest gen.

Când filmele erau gata, cineaştii lugojeni îşi puneau aparatele de proiecţie în valiză şi mergeau să-şi prezinte creaţiile în satele din jur, dar şi la Festivaluri care se făceau sub egida Uniunii Generale a Sindicatelor din România (fosul UGSR). În general, participau cinecluburi afiliate la Cluburile Sindicale, dintre care unele aveau creaţii de bună calitate – Timișoara, Reşiţa, Anina, Oţelu Roşu etc. Unele cinecluburi, nu multe la număr, printre care şi cel din Oţelu Roşu, au supravieţuit până în ziua de azi schimbărilor de tot felul – de ideologii, de regim al finanţării, dar mai ales de tehnologie şi suport al informaţiei.

La ora actuală, vechile aparate fabricate de Întreprinderea Optică Română – IOR Bucureşti sau produse în ţări socialiste care azi nu mai există (URSS, RDG sau Cehoslovacia), par nişte ciudăţenii care s-au transformat în veritabile piese de muzeu. Unele dintre aceste vechi aparate de filmat, proiecţie sau montaj, s-au păstrat în condiţii foarte bune datorită simplului fapt că sunt… obiecte de inventar. Este şi cazul aparaturii de la Casa de Cultură a Sindicatelor din Lugoj, unde aparatura fostului cineclub este păstrată cu grijă, alături de câteva vechi role de film. Tot aici mai pot fi găsite cutii cu fragmente de filme, cu teste, încercări sau fragmente de filme care au „căzut” la montaj, alături de sticle cu substanţele folosite la developarea peliculei etc.

Nopţi petrecute la developare şi montaj Iar dacă filmatul era partea plăcută, procesarea filmului era partea laborioasă. După o zi în care „coseau” cu aparatele de filmat (aşa erau numite de către colegi unele mişcări ale camerei, excesiv de largi), operatorii începeau partea de „producţie”. De fapt aici, la capitolul „developare”, cunoştinţele cineaştilor amatori lugojeni erau puse la grea încercare. Operaţia se făcea într-un tanc de developare. Era o muncă laborioasă, iar membrii cineclubului pierdeau şi câte o noapte întreagă, pentru că erau necesare patru-cinci developări succesive, deci o muncă „eroică” pentru a duce la capăt un film, asta fără a pune la socoteală mixajul cu voce şi montajul propriu-zis, care se făcea la masa de montaj folosind… foarfeca şi banda de adeziv. Fazele de developare cuprindeau albirea, solarizarea, developarea I, II, III şi, dacă la una dintre ele nu era respectat timpul sau temperatura optimă, pelicula era compromisă.

Aparatele de filmat erau „Krasnogorsk”, de producţie sovietică. La Casa Sindicatelor din Lugoj se mai păstrează aparate de proiecţie pentru peliculă de 8 şi 16 mm, MIR 2 (fabricat în URSS) sau IOR Bucureşti APT 16-32, precum şi un ecran Meonet 8 (Cehoslovacia) folosit la masa de montaj. Dispariţia cinecluburilor lugojene este legată în primul rând de lipsa peliculelor care se primeau din magazia fostului UGSR (fiind aduse din URSS), a filmelor de calitate în general. Deşi supravegheate de ochiul atent al Securităţii, cinecluburile româneşti din anii 70-80 au fost rare oaze de libertate artistică lăsate la mâna amatorilor. Şi de aceea merită să ne amintim de ele!

text & foto – Cristian Ghinea

Read Full Post »