Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Filaret Barbu’

1 Decembrie poate fi extraordinar subiect de roman sau de film. Chiar ar trebui luat în serios considerare acest subiect, tocmai pentru a-l salva din rama grea – aurită, ce-i drept, în care a fost ferecat.

1-decembrie-2016-la-lugoj

1 Decembrie 2016 la Lugoj

1 Decembrie trebuie “descarcerat” sau, ca să folosim limbajul şablon al ştirilor, eliberat “dintre fiarele contorsionate” ale banalului. El trebuie tradus pe limba contemporanilor mai tineri, al celor care asociază evenimentul cu adunări de poporeni zgribulite sub frig, scandări “anti” putere, pe ici, pe colo, parăzi militare şi politicieni plini de suficienţă, care-şi dau coate şi îşi umflă pieptul pavoazat cu cocarde.

Rolul de a face din perioada respectivă ceva proaspăt, viu şi uman i se potriveşte ca o mănuşă filmului, ori literaturii. În acest sens, cred că există cel puţin un exemplu bun de urmat. Jurnalul viitorului muzician de renume Filaret Barbu, publicat la editura timişoreană “Eurostampa” în 2003 (ediţie îngrijită de dr. Dan Traian Demeter), este un exemplu perfect în acest sens.

Evident, nu vorbim despre un roman, ci doar despre un simplu jurnal de adolescent, care cuprinde atât de bine vălmăşagul de evenimente, acompaniat de intense trăiri de entuziasm, dragoste, dezamăgire sau teamă, încât transformă 1 Decembrie în ceva real, palpabil, fenomenal ca derulare “cinematografică”.

Adăugaţi la asta fiorul primelor iubiri, schimbarea conducerii la Liceul “Brediceanu”, cu instalarea unor profesori de talia lui Ion Vidu, Aurel Peteanu sau Virgil Simonescu, turneele cu corul prin ţară, instalarea garnizoanei franceze la Lugoj şi veţi avea o panoramă care nu poate fi comparată în nici un fel cu relatările monotone de la TV, care conţin aceleaşi erori şi clişee: “urmează depunerea de coroane şi jerbe de flori”…

Adolescentul Filaret Barbu nu este un biet ins prins în mijlocul evenimentelor, ci chiar se implică, cu patimă, în ele: “Acest jurnal îl încep cu începerea revoluţiei Maghiare (din Budapesta) în anul 1918, noiembrie. După potolirea războiului European…, în decursul revoluţiei…, românii noştri au început să facă propagandă… Şi au şi făcut-o. S-au făcut Garde Române în toate cercurile locuite de români. Aici la Lugoj s-a făcut o adunare în “Concordia” în care dl. V(aleriu) Branişte au arătat şi explicat vremurile de acum (…) Universitarii şi studenţii din localitate ne-am insinuat şi noi în Gardă”.

Adolescentul lugojean notează aventura prezenţei sale, alături de tată, la adunarea de la Alba Iulia, unde toate hotelurile şi cafenelele erau ocupate şi doar darea de mână a delegaţilor lugojeni a făcut posibilă închirierea unei camere, la gazdă.

Febra întemeierii unei lumi noi, optimismul debordant se regăsesc peste tot, iar limbajul vremii îi dă farmec: “Acum s-a înfiinţat şi Corul lui Vidu care patru ani au pausat… fiind maestrul internat (n.r. Ion Vidu fusese închis în lagărul de la Sopron) de unguri”. Plecarea armatei sârbe din şi venirea francezilor conduşi de colonelul Lemoigne este prilej de manifestări artistice la care tânărul nostru participă cu avânt, fără a uita “petrecerea împreunată cu dans” care a urmat.

Aflăm până şi echipa “Universitarilor” lugojeni, care i-a provocat la o partidă… internaţională de fotbal pe cei din garnizoana franceză: “prima emulare (meci) am avut-o contra francezilor, unde i-am bătut urât, cât şi la revanche: 0-6 şi 1-7”.

Entuziasmul primirii jandarmilor români la Lugoj este completat de un rezumat plin de savoare al discursului prefectului de Caraş-Severin, George Dobrin: “Ne-au explicat cum stă treaba: Imperiul trebuie preluat…, Acum suntem acas…, Nu-i român ca bănăţeanu, bănăţean ca lugojanu (finişu)”!

Întâlnirile din parc cu iubita Ica, care i-a strecurat în buzunar fotografia ei, spre amintire, sunt punctate de drame amoroase: “o mare nenorocire s-a întâmplat în aceste zile: tânărul Breier a împuşcat pe Erzsi Bucsek din gelozie. Înmormântarea a fost impresionantă”. Astfel de însemnări se repetă mereu: “M-a surprins plimbarea Icei cu Ilca? După amiază la orele 3 m-am dus cu fetele: Ţuţi, Ilonca, Ica la plimbare cu căruţa mea proprie. Am urmărit şi întâlnirea de fotbal (…) Eu cu Ica m-am dus însă de la meci mai departe pe drumul Caransebeşului, până după Lugojel. – Ne-am înţeles? – Amintiri frumoase vor fi?”

Nimic şablonard, totul autentic: “după masă am fost să văd înmormântarea doamnei Gruiţa, care a fost împuşcată de un soldat român la graniţă. Înmormântarea a fost frumoasă (n.r. – ?!)” ori “tot sâmbătă s-a răspândit o veste, poate o glumă, că domnului ministru Mocioni i s-au furat pantalonii din cameră – la episcopul unit Frenţiu (n.r. – !!)”.

Viaţa pulsează între petreceri, maialuri (serbări câmpeneşti), fotbal şi repetiţii la teatru, dar este prezentă şi febra electorală. Impresionabil, tânărul Barbu îşi exprimă admiraţia pentru “candidatul poporului”, dr. Avram Imbroane: “pot să zic că este un geniu”! Apar şi primele dezamăgiri: “Pe acest domn (Valeriu Branişte) noi lugojenii l-am preţuit foarte mult, dar după purtarea lui care a avut-o faţă de noi toţi – am început a-l urî şi uita”.

Mai trebuie vreun argument că 1 Decembrie merită exploatat şi din punct de vedere cinematografic – literar? (Cristian Ghinea)

Reclame

Read Full Post »

În plin centrul Lugojului Român, chiar în faţa Catedralei Greco-Catolice „Pogorârea Sfîntului Spirit”, se află un monument pe lângă foarte mulţi lugojeni trec neştiutori. Este vorba despre crucea de marmură din faţa Catedralei Greco-Catolice din Lugoj. Monumentul este însă unul reprezentativ pentru una dintre familiile cu mare renume din istoria oraşului. Monument al oraşului, dar şi al familiei Barbu!

Crucea este ridicată de un anume Hazi Barbu şi a fost donată oraşului în 1887. Până aici nimic neobişnuit, dar acest monument are menirea de a ne aminti de numeroasa familie a lui Hazi Barbu, din care fac parte protoiereul Petru Barbu, fost rector al Academiei Teologice de la Caransebeş între anii 1920-1936, compozitorul şi dirijorul Filaret Barbu, precum şi balerinul şi coregraful de talie internaţională, Gelu Barbu, stabilit de multă vreme în Las Palmas – Spania. Crucea Hazi Barbu este atât de la „la vedere” şi atât de banală în acelaşi timp, încât majoritatea trecătorilor nu-i dau prea mare atenţie. Ea este opera unor lugojeni get-beget, care au dorit să ridice un monument cu semnificaţie religioasă, dar care cinstea, în acelaşi timp, memoria unei familii de elită a Lugojului de odinioară. Interesant este că la Lugoj a existat în perioada interbelică o stradă Hazi Barbu – actuala stradă Bega.

Hazi Barbu alaturi de nepotul Filaret Barbu

Hazi Barbu alaturi de nepotul Filaret Barbu. Fotografie de epocă din colecţia Dan Traian Demeter

Crucea, numită după un necunoscut, care venise la atelier după o pereche de cizme! Cine era acest Hazi Barbu, cel care a ridicat crucea din faţa Catedralei Greco-Catolice? Un portret spumos i-l face dr. Petru Barbu, fiul acestuia. Portretul datează din perioada interbelică şi din el aflăm că „Hazi” nu era un nume real, ci o poreclă, ori un nume de „băjocură”, cum se spune în Banat.

„Părinţii lui tata, căci eu mi-s copilul lui Hazi, au fost Gheorghe Barbu, numit Ghiţă Cizmaşu şi Maţa, născută Brediceanu, sora lui Vasile Săpunaru, zis şi Boldureanu. Avea duchian lucrătoare (n.r. – dugheană cu atelier) mare în casa de lângă pod, astăzi a farmacistului Vertes (n.r. – Palatul Vertes de pe Splaiul Carpaţi – Coposu), tocmai unde-i duchianul lui Adolf Kohn. Îi mergea foarte bine şi toţi spăii din împrejurime erau muşterii lui. Era într-o zi, cam pe la amiaz, şi maistorul Ghiţă nu venise în duchianul-lucrătoare. Lucru neobişnuit. Calfele ştiau cauza întârzierii şi erau cam neliniştiţi. Maistoriţa Maţa se lupta cu durerile naşterii pentru a 19-a oară… Deodată apare în uşa dinspre curte maistorul Ghiţă zicând: „Am un fecior!”, iar de la stradă întră spăiia Hazi de la Sacu. Calfele se ridicară dela bedreaguri şi începură să bată din palme şi să strige: „Vivat, trăiască Hazi!” Spăiia stă înmărmurit neştiind ce însemnează ceea ce îi văd ochii şi îi aud urechile. Moş Ghiţă, cu mare ifos şi cu o sticlă de răchie în mână, explică spăiiei: „Mi s-a născut astăzi un ficior. Noi românii, ţinem ca semn bun pentru cel npscut, dacă dacă după vestea naşterii lui întră în casă un bărbat şi… mai ales un bărbat ca domnia ta. Iată de ce se bucură calfele mele şi de ce mă bucur şi eu, că te-a adus Dumnezeu la noi. Te rog, închină în sănătatea nou născutului”. Hazi ia sticla şi închină: „Să trăiască copilul şi să aibă noroc!” Iar calfele în cor: „Trăiască Hazi, trăiască Hazi!” Şi de atunci a rămas tatăl meu Hazi, cu toate că naşu-său l-a botezat Lazăr”.

DSC_7070Porecla – pusă pe cruce şi transformată în nume de fală. Cu alte cuvinte, monumentul din centrul oraşului poartă numele unui oarecare… Hazi din Sacu, care s-a nimerit să vină la atelierul lui Ghiţă Cismaşu să întrebe dacă îi sunt gata cizmele de vânătoare. Că s-a nimerit să fie tocmai la naşterea unui ficior, asta e deja istorie: omul potrivit la momentul potrivit. Mai ales că micuţul Lazăr a purtat apoi cu fală numele de Hazi, dat de primul venit în casă după sosirea lui pe lume. De altfel, dr. Dan Traian Demeter, colecţionar de ilustrate de epocă, deţine o fotografie foarte rară, care îl înfăţişează pe Hazi Barbu împreună cu nepotul său, Filaret Barbu, în faţa crucii care-i poartă numele. Monumentul a fost donat oraşului în 1887.

DSC_7071

Pe soclu este inscripţionat numele scuptorului Francisc Vogl din Lugoj

Povestea… povestitorului. Probabil că dacă nu ar fi fost protoiereul Petru Barbu, povestea monumentului din faţa catedralei s-ar fi pierdut pe vecie. Aşa că îi facem şi lui un portret, după spusele dr-lui Tiberiu Barbu, membru al familiei. Dr. Petru Barbu s-a născut la 7 mai 1864 într-o familie de „maistori” din Lugoj. În anul 1889 a absolvit Universitatea la Cernăuţi şi a fost promovat Doctor în Teologie. Studiază catehetica la Viena, Graz şi Berlin. În 1895 e hirotonisit diacon, iar în 1908 presbiter şi devine profesor la Seminarul Teologic din Caransebeş. În acelaşi an însă, din cauza acttivităţii sale de patriot român, este demis de la catedră de autorităţile Imperiale. După Marea Unire, reintră în învăţământul religos. Devine primul rector al Academiei de Teologie din Caransebeş, între anii 1920-1937. Îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Pantheon al Lugojului, de pe Drumul Făgetului. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Celebrul personaj „Ana Lugojana”a fost real, inspirat fiind de una din fiicele lăutarului Nica. Marile personalităţi ale Lugojului despre care am scris au fost de obicei oameni erudiţi, care au făcut şcoli înalte, în mari capitale europene ale ştiinţelor şi culturii, de la Paris la Berlin şi de la Viena la Budapesta. Lăutarul Nica Iancu Iancovici nu a avut parte de şcoli înalte, el a terminat doar patru clase primare, aşa că este unic, în felul său, între personalităţile oraşului. Cu toate astea, îşi merită cu prisosinţă locul în Pantheonul nostru, pentru că este autorul versiunii originale a cântecului „Ana Lugojana”, devenit imnul neoficial al oraşului. De altfel, Ana Lugojana, personajul devenit emblemă a Lugojului i-a fost inspirat lăutarului lugojean chiar de una din fiicele sale, ceea ce demonstrează ca Ana Lugojana a fost o fată frumoasă şi… cât se poate de reală.

14nov14_ana_lugojanaAfiş al Operei Naţionale Române din Cluj Napoca 2014

Povestea extraordinară a vieţii lui Nica Iancu Iancovici începe la 21 martie 1821, în comuna timişeană Cerneteaz. Pe numele lui adevărat Nicolae Iancu, a adoptat reprede porecla de Nică. Şi, cum pe acea vreme, în Banat, numele erau „aranjate” pentru a suna sârbeşte, din Iancu devine Iancovici. Însă lăutarul de mai târziu, cu urechea sa muzicală fină, nu a respins aceste nume, ci şi-a dat seama că Nica Iancu Iancovici sună foarte bine, aşa că le-a păstrat pe toate, ele alăcătuind împreună împreună un reuşit nume de scenă. Familia lui Iancu era de origne evreiască, foarte numerosă şi de condiţie modestă, aşa că micul Nica nu a făsut decât primele patru clase, ceea ce totuşi era o realizare. A cunoscut greutăţile de mic. După moartea prematură a tatălui, a fost încredinţat unui vecin şi nevoit să îşi câştige singur traiul.

Nica Iancu IancoviciLăutarul Nica Iancu Iancovici, părintele Anei Lugojana, la propriu şi la figurat

Singura bucurie a micului Nica era cântecul bănăţean. Ştia deja să cânte la fluier doine şi jocuri populare, când, la numai nouă ani, e dat ca ucenic la un fierar. Norocul lui a fost că fierarul avea o vioară cu care mai cânta la joc, la sărbători. Meşterul şi-a dat seama de talentul lui Nica şi l-a dat mai departe, la un lăutar bătrân, să înveţe vioara la Timişoara. În acest moment, copilul al cărui talent era pe cale să se irosescă pe o uliţă prăfuită de sat, devine un muzician cu tehnică pusă la punct şi repertoriu bogat. În 1835 intră într-o orchestră din Timişoara, apoi face parte din tot felul de tarafuri lăutăreşti din Ciacova, Becicherecul Mare sau Vârşeţ. Momentul cel mai important al carierei este anul 1841. În vârstă de 20 de ani, Nica Iancovici ajunge la Lugoj. Atmosfera culturală a Lugojului şi mai ales tradiţia muzicală a oraşului, contactul cu lumea muzicienilor profesionişti îi deschid larg porţile carierei. După numai jumătate de an, în care a cîntat cu un taraf mic, intră în orchestra violonistului Sepi Muller. Aici devine muzician în toată regula, învaţă notele şi are un repertoriu de invidiat, care include numeroase piese de „salon”. Curios din fire, se spune că a învăţat să cânte la toate instrumentele, ajungând şi capelmaistru. Stăpânea la perfecţie vioara, viola şi violoncelul. Deşi avea un statut foarte bun şi era respectat, în 1847 Nica Iancovici face un pas înainte şi îşi formează propria orchestră. Aşa se naşte celebrul taraf al lui Nica Iancu Iancovici, care era foarte divers nu numai ca şi componenţă (cântau împreună români, nemţi, evrei, unguri, sârbi, ţigani) ci şi ca instrumente – fiind prezente trompetele, pe linia tradiţiei şvăbeşti.

DSC_0488„Monumentul” sau… ce-o fi din Parcul Prefecturii – Lugoj, renovat în 2014

Un an mai târziu, lăutarul nostru este prins în vârtejul Revoluţiei de la 1848. Când generalul de origine poloneză Bem ajunge la Lugoj şi este găzduit la Casa Comitatului, Nica are nefericita inspiraţie de a-i cânta o… serenadă sub geam, alături de tot taraful său. E alungat din oraş şi îşi găseşte adăpost chiar la marele revoluţionar Kossuth, care îmbracă tot tarafaul în haine militare şi îl pune sub protecţia sa. Revenit la Lugoj după şase luni de aventuri, Nica lăutarul începe să adune multe melodii populare pe care le prelucrează. Fiecare turneu al său, la Anina, Bozovici, Oraviţa, ori Buziaş, era şi prilej de culegere de folclor. A cântat şi în Vechiul Regat, la Turnu Severin şi Craiova. Din repertoriul lui, regretatul profesor Gheorghe Luchescu enumera, printre altele: „Edera”, „Poşovaica”, „Tropa”, „Dunda”, „Cârligul”, „Momirul”, „Pe picior”, „De doi”, „Cântecul ciobanului”, „Balada Novăceştilor”, „Balada lui Iovan Iorgovan” şi mai ales „Lugojana”, melodia sa în „15 figuri”, preluată din fericire şi astfel salvată de o femeie cultă, compozitoarea şi pianista Sofia Vlad – Rădulescu. Piesa a devenit mai tîrziu sursă de inspiraţie pentru Ion Vidu şi Filaret Barbu. Mai mult, se spune că adevărata Ana Lugojana a fost chiar una din fiicele lăutarului Nica Iancu Iancovici. Interesant, am întrebat vechii membri ai Ansamblului folcloric „Lugojana” dacă ei consideră „Ana Lugojana” o piesă pură de folclor. Nimeni nu a încuviinţat, confirmând ceea ce simţeam şi eu din copilărie. Şi muzicologul prof. dr. Constantin Tufan Stan e de acord că „Ana Lugojana” este o piesă cu influenţe populare, dar şi culte, rod al unui „mixt” urbanizat, existent la Lugoj şi promovat de trupele multietnice ale vremii.

DSC_0459E bine că cineva mai ţine Lira sus

„Începând cu 1867, necazurile îl copleşesc pe vestitul bard bănăţean. Îi mor pe rînd toţi cei 20 (n.r. – greu de crezut, dar este textul original) de copii şi soţia, aşa că în 1897 se retrage de la conducerea tarafului”, mai notează Gh. Luchescu. În anul 1903, la 25 ianuarie, Nica Iancu Iancovici moare. Copilul orfan, dat la fierar la nouă ani, ajunsese un muzician respectat de toată lumea. Coriolan Brediceanu a vorbit la înhumarea sa, spunînd că „Arcuşul lui Nica a cântat bucuria în zile de tristeţe şi tot arcuşul lui Nica a mîngîiat durerea. Un tezar de melodii, tot atâtea vibrări ale sufletului românesc, s-au coborât cu dînsul în mormânt”. Din păcate, astăzi, primul autor al piesei „Ana Lugojana” (publicată în 1899 de Ion Vidu, să nu uităm că şi Filaret Barbu a scris o operetă cu acest nume, în 1950) este uitat cu desăvîrşire în oraşul căruia el i-a dat cel mai de preţ dar: simbolul Ana Lugojana! (Cristian Ghinea, publicat în „Redeşteptarea”)

Read Full Post »