Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘export’

Un articol mai vechi, din 2006, pe care îl redăm integral. Gelu Hedre a lucrat timp de 33 de ani la Fabrica de la Margina. Angajat în 1968, a lucrat primii cinci ani ca şi controlor de calitate la depozitul de lemn, apoi a trecut la sectorul de aprovizionare-desfacere, pe care l-a şi condus până în 2001. La ora interviului, Gelu Hedre era viceprimar al comunei Margina.

„Pe vremuri, aveam două sectoare mari. Una era vechea fabrică care cuprindea distilarea uscată a lemnului, ca produs principal, iar secundar – era partea volatilă, care, printr-un sistem tehnic de condensare, se transforma într-un acid, un lichid de culoare brun-negricioasă. La rândul lui, era materie primă pentru aşa-zisul diluant, adică alcool metilic. Faza a doua de distilare avea loc într-o secţie foarte sofsticată şi super-tehnică, unde se scotea acidul acetic, cu o concentraţie de 40-60%” explica Gelu Hedre.

DSC06142

Cu alte cuvinte, la „Solventul” Margina se fabrica un produs solid – mangalul de retortă şi unul lichid – alcoolul metilic. Acesta se tranforma în solventul EA (acetat de metil) şi în esenţa de oţet. Erau trei categorii de oţet: „glacial” de 99%, alimentar, de 80%, care se dilua şi oţetul de 9 grade, cel de pe rafturile magazinelor.

„Solventul” şi… „absolventul”

În anii ‘80, odată cu introducerea variantei a doua de producţie a solvenţilor organici, la Margina lucrau în jur de 750-800 de angajaţi. Personalul tehnic şi administrativ număra în jur de 100 de persoane.

DSC06143

Mulţi erau tineri ingineri, aflaţi în perioada de stagiatură. Pentru că Margina era secţie a Combinatului „Solventul” din Timişoara, aceasta era calea lor de acces spre capitala Banatului, oraş închis în anii ‘80, de unde şi porecla „Absolventul” (de la „Solventul”).

În anii ’70, cînd încă se mai făceau murături (castraveţi, gogoşari etc.), aici lucrau şi numeroşi muncitori sezonieri, în perioada de vară. Însă, în anii ‘80, instalaţia a fost vândută la Lugoj, unde s-a înfiinţat Secţia CLF, care producea murături.

Mangalul de Margina, renumit pentru puritatea sa

Alţi sezonieri erau angajaţi la Margina în perioada exportului de mangal – exclusiv pentru grătar şi grill, care trebuia pus în saci de 2 kg, pentru piaţa externă. Mangalul de Margina, din care erau scoase gudroanele, era renumit pentru puritatea sa.
În acei ani, se obişnuia să fie pusă o bucată de mangal în frigider, pentru odorizarea acestuia – absorbea toate mirosurile. Se mai folosea la măştile de gaze, la degazolinare, la farmacii – ca şi cărbune activ, pentru pansamente gastrice.

Cuprul vechilor instalaţii, o tentaţie prea mare

Practic, pe utilajele originale din 1915 s-a lucrat până la închiderea activităţii din 2005. Utilajele erau în proporţie de 80-90% din cupru. Doar la ultima retehnologizare, cuprul folosit la utilaje avea 80 de tone. În total, cantitatea de cupru electrolitic (peste 90% puritate) ar fi fost mai mare de 200 de tone. O istorie de 90 de ani de industrie la Margina a dispărut, pentru că tentaţia era prea mare pentru „regii” şi „împăraţii” noii Românii.

De atunci, zona nu şi-a mai revenit.„În anii 80, un muncitor calificat de categoria aV-a câştiga binişor: 3000 de lei, iar un inginer, cam 3500. Aveam şi sporuri de toxicitate şi pentru munca de noapte. Zilnic, aici veneau opt trenuri personale cu care făceau naveta muncitorii, erau şi patru accelerate. Nu mai puţin de 12 marfare (pe zi!) aduceau lemne, blocând gările de la Ilia până la Lugoj. Unele garnituri aveau şi o sută de vagoane. Primeam sute de mii de tone de lemn pe an” – spunea Gelu Hedre.

Margina a electrificat toată zona, inclusiv Făgetul

DSC06144

„Eu la mine acasă am avut curent electric din 1938. Şi asta datorită patronatului de atunci, care se interesa de nivelul de trai al oamenilor. un an mai târziu, reţeaua s-a extins la Făget, care a fost electrificat cu curentul de la Margina”, îşi mai amintea Gelu Hedre.

Astăzi, marea construcţie industrială de la Margina (cea mai extinsă din fostul judeţ Severin) şi suprafaţa sa de12 hectare, cu tot cu câmpul de decantare, este o ruină care probabil va fi demolată. Cu structura de rezistenţă afectată, ea mai rezistă datorită excelentei cărămizi Muschong, însă fundaţia cedează, treptat. După 90 de ani, un capitol de istorie industrială a Banatului dispare, odată cu prosperitatea celor din Margina. (c) Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

Într-o vreme când carnea era o raritate în magazine, la Lugoj se sacrificau zilnic mii de animale. Din păcate, cantitatea enormă de carne pleca din abatorul lugojean peste hotare, la export. Vitele erau duse în camioane frigorifice spre Italia, iar berbecuţii luau drumul capitalei Iordaniei, Amman. După 89, în ciuda încercărilor de resuscitare, abatorul din Lugoj a murit. Astăzi, frumoasa clădire ridicată în 1912, după planurile unui arhitect italian, este o ruină.

Mii de animale, sacrificate zilnic. Imediat după ce treci poarta masivă, de fier forjat, găseşti în stânga aşa-zisa hală de „sacrificări normale”, unde erau tăiate animalele care mergeau la export. În hala dotată cu opt macarale se sacrificau zilnic 150 de capete de tineret bovin – cifră menţinută pe tot cursul anului. Marea majoritate a mărfii era expediată în Italia, şi asta din anii ‘70 până în decembrie 1989. abator distrusAlături se afla hala de animale mici, unde se sacrificau oi şi porci. Berbecuţii (batalii) aveau destinaţia Amman – Iordania, iar ritmul tăerilor era incredibil: 800-850 de capete pe zi! Numărul porcilor sacrificaţi se ridica până la 500-550 zilnic, dar asta numai în perioada când abatorul din Timişoara se afla în remontă, adică în reparaţii. Atunci, echipa de la Lugoj era dublată de măcelarii veniţi de la Timişoara. Abatorul din Lugoj avea 100-110 angajaţi, cu tot cu recepţioneri, contabili etc. Medicul şi cei doi tehnicieni veterinari nu erau angajaţi ai Abatorului, ci ai Direcţiei Agricole Timişoara – Serviciul Sanitar Veterinar. Corpul din mijloc – cel cu ceasul „încremenit” încă din 1968 – adăpostea o cameră frigorifică şi un congelator. Camera frigorifică era un adevărat depozit. Putea stoca 4-500 de animale sacrificate timp de patru-cinci zile, îngheţate într-o atmosferă cu amoniac. Exista şi un congelator cu capacitate mult mai mică, însă aici animalele tăiate erau păstrate atât timp cât era nevoie. Marfa era predată refrigerată.

Selecţie pe criterii… religioase Se făceau şi sacrificări cu regim special. De exemplu, pentru Comunitatea Evreilor din ţară – din considerente religioase, se alegrea doar partea din faţă a animalelor. După examenul sanitar – vetrerinar, reprezentanţii Comunităţii făceau o verifcare suplimentară: introdcuceau mâna în cavitatea toracică a animalelor şi, dacă era descoperită o pleurită sau o pleurezie, animalul era refuzat. Aşa că animelele respecitive beneficiau de control dublu şi aveau aplicate două ştampile. Şi animalele cu destinaţia Iordania erau selectate, în sensul că porcii erau excluşi din start, animalele cu copita despicată fiind considerate impure.

Metode dure de sacrificare. Metodele de sacrificare erau şi ele specifice epocii. Faţă de metodele aprobate azi de Uniunea Europeană, ele pot părea barbare. Animalul era lovit în cap cu o merlină, un fel de tânăcop care avea la celălalt capăt o cavitate pe unde se scurgea sângele. O perioadă s-a practicat şi asomarea (sacrificarea) cu pistol pneumatic, însă s-a renunţat la această metodă în favoarea celei… tradiţionale. După sacrificare, animalul era examinat sanitar-veterinar, mcântărit şi apoi dus la refrigerare. Acolo se hotăra dacă marge la „intern” sau la export. Cele opt macarale din hala principală foloseau şi la jupuire, în lipsa maşinilor de tras. Despicarea carcasei se făcea cu un fierăstraie electrice, amplasate lângă cântar. În fine, ascunsă cumva în spate, lângă fostul IURT, se afla hala de „necesităţi”, unde erau tăiate animalele bolnave – cu pricardită, TBC sau leucoză.

Filtre de protecţie Orice maşină, autoturism, dubă sau camion, care intra şi ieşea de la abator, era dezinfectată. Prin filtrele sanitare treceau şi angajaţii, şi maşinile. Şi azi se mai vede cavitatea de la intrare, care era umplută cu sodă caustică sau formol. În ce priveşte personalul, hainele de stradă erau lăsate la poartă, iar dezinfectarea se făcea tot cu formol. Perioada de „glorie” a abatorului rămâne undeva prin anii 70-80, când erau sacrificate mii de animale. De unde veneau acestea? De la, îngrăşătorii, agromec-uri şi mari ferme zootehnice, precum Racoviţa, Iosifalău, Niţchidorf, Grabaţ etc., însă grosul era adus din gospodăriile proprii. Doar CAP Lugoj avea în anii 80 circa 1.200 de bovine, dar nu pentru carne, ci pentru lapte. La fel, Buziaşul avea 2.000 de bovine pentru lapte, Niţchidorf şi Iosifalău, câte 1.700-1.800. Câte bovine mai sunt crescute azi în aceste centre, se vede cu ochiul liber… Cristian Ghinea

Read Full Post »