Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘erou’

patriot, jurnalist, deputat, luptător pe frontul de la Mărăşeşti, el s-a stins la nici 30 de ani

Pentru mulţi lugojeni sau timişoreni, numele lui Cassian R. Munteanu este asociat doar unei străzi, un nume care suscită interes doar în contextul „se introduce canalizarea pe…” sau „se fac reparaţii pe…”. Ce se ascunde dincolo de inscripţia de tablă aşezată la colţ de stradă, nu mai importă. În realitate, Cassian Munteanu a fost o mare personalitate a Lugojului, un scriitor bănăţean care evadează din rândurile armatei imperiale şi, odata cu intrarea Romaniei în Primul Război Mondial, trece în rândurile Armatei Române şi este repartizat la Biroul de Informaţii. Prin prisma misiunilor pe care le-a avut de îndeplinit, a văzut războiul în toată complexitatea sa: din tranşeele frontului sârbesc (unde a şi fost rănit, fiind salvat de prietenul său Vidu) şi până la camera deciziilor importante din postul de Comandă al Armatei I. În această calitate, Cassian Munteanu consemnează miscările de trupe şi luptele crâncene purtate în perioada iulie – august 1917.

cassian munteanu

Reportajele sale de război cuprinse în volumul „Bătălia de la Mărăşeşti” emoţionează şi astăzi, fiind o cronică realistă a giganticei bătălii. Deşi a trăit doar 29 de ani, Cassian Munteanu a trecut în scurta sa viaţă prin experienţe cât alţii în trei vieţi.

Români de ambele părţi ale frontului

Fiu de învăţător din Vermeş (al nouălea copil dintr-o familie cu 13), termină şcoala primară din satul natal şi îşi continuă studiile într-un oraş din Croaţia, apoi la Lugoj şi Oradea. În 1911 îl regăsim dincolo de graniţa Imperiului, la Constanţa, ca jurnalist la „Neamul românesc” apoi din 1913, la revista „Ramuri” din Craiova şi, după puţin timp, la gazeta „Românul” din Arad, cu care va continua colaborarea şi după înrolare, ceea era cât pe ce să-l coste o moarte sumară în faţa plutonului de execuţie. Una dintre cele mai impresionante povestiri ale sale se referă la o convorbire între patrula sârbă şi austriacă de pe Dunăre, în catre de ambele părţi erau soldaţi români, care descoperă că sunt şi rude!

Evadare ca-n filme din mâna serviciilor secrete

Sublocotenentul Cassian Munteanu e mobilizat în 1914. Ajunge imediat pe front şi de acolo expediază gazetei „Românul” din Arad câteva însemnări în care arată soarta crudă a celor din tranşee. Schiţele, reunite sub genericul „Chipuri din război”, erau expediate în scrisori nesemnate, dar care reuşiseră să treacă cenzura (plicurile aveau ştampila cenzurii, dar nu fuseseră deschise). Serviciul de informaţii al Armatei Imperiale începe imediat cercetările pentru a descoperi autorul acestor articole „destabilizatoare”, printre care se numărau „Hora obuzelor” sau „Trei luni pe câmpul de război”. Cassian Munteanu era conştient că va fi descoperit. Bolnav de plămâni, se internează la Spitalul Militar din Caransebeş. În mai 1915, serviciile imperiale îi dau de urmă şi-l pun sub pază în spital, urmând a-l aduce pentru o judecată sumară în faţa Curţii Marţiale la Timişoara. „Ajunsesem la cea din urmă răspântie a vieţii mele(…) În 14 iunie după amiaza, colonelul mi-a pus în vedere că voi fi arestat şi m-a dat sub supravegherea unui sergent, care mă va escorta a doua zi la Tribunalul marţial din Timişoara”. A doua zi însă, în loc să fie condamnat la moarte, Munteanu reuşeşte să scape de sub pază şi fuge spre frontiera cu România. Momentele dramatice sunt descrise în schiţele „Evadarea”, „Pribegia” şi „Salvat”. Traseul urmat a fost Baia de Aramă – Craiova (carantină câteva săptămâni) – Bucureşti, unde Cassian Munteanu se alătură grupului de refugiaţi români din Ardeal, Banat şi Bucovina care militau pentru intrarea României în Război de partea Antantei.

Stins în floarea vârstei

La terminarea războiului, îl regăsim în Banat, la Lugoj, unde publică în anul 1919 cartea „Prin Basarabia Românească” (însemnări de călătorie). Este ales deputat de Bocşa Montană în Parlamentul României reîntregite. Deşi bolnav, continuă colaborarea cu foaia „Banatul” din Lugoj, expediindu-şi regulat articolele la redacţie. Este interesat de tot ceea ce înseamnă presă. Internat fiind la Spitalul public al judeţului Caraş-Severin din Lugoj, îşi reînnoieşte abonamentele la „Timişana” şi alte gazete din zonă. Îşi caută sănătatea la Palermo, dar până la urmă este răpus de boală. Îşi văzuse însă visul cu ochii: făurirea României Mari, ideal căruia i-a consacrat toată viaţa.

La Muzeul din Lugoj este păstrat, alături de articolele din „Renaşterea română”, „Adevărul”, „Lugoscher Zeitung”, „Gazeta Banatului”, necrologul care glăsuieşte: „Cu inima înfrântă de durere aducem la cunoştinţă tuturor rudeniilor şi cunoscuţilor că iubitul nostru fiu şi frate Cassian R. Munteanu, ziarist, deputat al circumscripţiei Bocşa Montană, fost sublocotenet, a încetat din viaţă după lungi şi grele suferinţi mercuri, 12 ianuarie 1921, la ora 9 seara, în etate de 29 de ani”. La înmormântare a fost prezentă garda de onoare a Regimentului 17 Infanterie din Lugoj şi muzica militară a garnizoanei. Ceva mai târziu, gazeta „Banatul” din Lugoj iniţiază o colectă publică pentru a i se ridica un monument din marmură, care este dezvelit pe 4 iunie 1928. Cassian R. Munteanu este înmormîntat la Lugoj, alături de Eftimie Murgu, Ion Popovici-Bănăţeanul, Coriolan Brediceanu, dr. Valeriu Branişte, Ion Vidu şi Traian Grozăvescu.

Monumentul lui Cassian Munteanu – 1928

Cassian Munteanu (12 martie 1889 – 12 ianuarie 1921) Deşi a trăit doar 29 de ani, Cassian Munteanu a trecut în scurta sa viaţă prin experienţe cât alţii în trei vieţi. Se stinge la Lugoj în 1921. Ceva mai târziu, gazeta „Banatul” din Lugoj iniţiază o colectă publică pentru a i se ridica un monument din marmură, care este dezvelit pe 4 iunie 1928.  (c) Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

Printre personalităţile de seamă ale Lugojului ar trebui să stea la loc de cinste un nume care nu mai spune astăzi nimic. Este vorba despre generalul conte Marsello Frederico Veterani, eliberator şi martir al Lugojului din războaiele purtate cu turcii la sfârşitul anilor 1600. Se spune că eşti important pentru cineva dacă eşti dispus să-ţi dai viaţa pentru el. Ei bine, Veterani şi-a dat literalmente viaţa pentru lugojeni, sfârşind groaznic în mlaştinile din preajma oraşului, la 25 septembrie 1695. A ţinut foarte mult la acest oraş, pe care îl eliberase de sub turci cu câţiva ani înainte. Şi-a folosit toată influenţa pe care o avea la Curtea de la Viena pentru a-l întări, iar când nu a mai primit bani, a dat din buzunarul propriu pentru ca Lugojul să aibă întărituri cât de cât demne de a rezista turcilor. Mai mult, deşi era conştient în ziua Bătăliei de la Lugoj că turcii îi copleşesc în raport de 13 la 1 pe Imperiali, Veterani a preferat să moară cu sabia în mână, în loc să fugă din faţa puhoiului otoman. Pentru toate acestea, generalul conte Veterani merită toată aprecierea şi recunoştinţa noastră, chiar dacă ele vin la mai mult de trei secole distanţă.

generalul conte Federigo Veterani

Un nobil de origine italiană. Generalul Conte Frederico (Federigo, după alte înscrisuri) Veterani s-a născut în anul 1643 în familia ultimului Duce de Urbino. Deşi era de viţă nobilă şi cu înclinaţii spre cultură, Veterani a ales, ca mulţi alţi tineri de origine italiană, să facă o carieră militară în armata Imperială. Documentele vremii, citate de Lazzaro, biograful său, îl descriu ca având “disciplină înnăscută, respect pentru reguli şi ierarhii. Dar era şi un om afectuos, sensibil în relaţiile de familie”. A luptat în multe locuri din Europa şi s-a distins la Nijmengen, Olanda. Cu un an înainte de a muri, la 12 mai 1694, este avansat în gradul de mareşal al Sfântului Imperiu.

A fortifcat Lugojul cu bani din propriul buzunar. În Banat, imediat după ce a eliberat Lugojul şi Caransebeşul, generalul Veterani şi-a dat seama că ambele oraşe trebuiesc întărite. Era conştient de lipsa de finanţare a armatei, pe care a criticat-o în scrisorile adresate soţiei sale, contesa Maria Vittoria. Iată câteva pasaje edificatoare: “armata e prost plătită” (1683), “cu aşa plată cavaleria noastră va crăpa de foame” (1684), “trupele sunt dezgustate pentru că nu primesc solda” (1685), “armata e ruinată, numai o minune poate aduce succes operaţiunilor noastre” (1687). A făcut nenumărate demersuri direct sau prin intermediul soţiei la Curtea de la Viena, şi-a folosit toată influenţa pe care o avea pentru a obţine fondurile necesare fortificării Lugojului. “Atunci când şi-a dat seama că nu va primi destul, Veterani a decis să plătească din propriul buzunar fortificarea Lugojului. A ridicat nişte fortificaţii destul de modeste, din împletituri de nuiele cu pământ bătătorit între ele, pe care a aşezat platforme de lemn pentru tunuri”, arată istoricul militar Liviu Groza, Cetăţean de Onoare al Caransebeşului, care a scris mult despre bătălia de la Lugoj şi despre Veterani.

Banat_Josephinische_Landaufnahme_pg082 II

La Lugoj, Veterani a dus o luptă “în condiţii imposibile”. Într-una dintre cele mai emoţionante scrisori adresate soţiei, Veterani spune: “draga mea, îţi scriu cu un picior pe pământ şi cu unul în şa”, arătând că se pregăteşte de luptă. Avertismentele sale s-au dovedit a fi întemeiate. La sfârşitul lui septembrie 1695, o mare armată otomană ameninţa Lugojul. Sun comanda lui Mehmet Aga erau 28.000 de arnăuţi, 27.000 de spahii (cavalerişti de elită) şi 30.000 de tătari. În faţa lor se afla o armată de doar 6.500 de imperiali, dintre care câteva sute erau localnici lugojeni, slab echipaţi şi înarmaţi. “La Lugoj, Veterani a fost silit să ducă o bătălie în condiţii imposibile”, spune Lazzaro, iar istoricul Liviu Groza adaugă că “Veterani prevăzuse că avea de dat o bătălie în care va fi copleşit numeric, şi de acea a combinat fortificaţiile slabe pe care le avea cu fortificaţiile naturale – mlaştinile din preajma Lugojului, în locul numit Ţarina Oraşului. Ironia soartei – tocmai în aceste mlaştini şi-a găsit sfârşitul”.

Loialitatea faţă de Lugoj i-a adus moartea. Despre bătălia de la 25 septembrie 1695 am mai scris. Contele Veterani a murit cu arma în mână, fiind tras jos de pe cal şi trântit în noroi. Sfârşitul a fost atât de groaznic, încât varianta oficială spusă la Viena a fost că ar fi murit de friguri, în timpul retragerii. Adevărul este că Veterani nu a vrut să părăsească Lugojul. “Dramatismul acestei lupte a intrat în legendă. Ar fi putut Veterani să fugă, să se retragă? Desigur! Dar disciplina şi loialitatea lui l-au împiedicat să facă asta. Chiar şi când unul din aghiotanţii lui, colonelul Caprara, s-a retras cu tunurile şi era evident că situaţie e disperată, Veterani nu a abandonat tabăra. Unii istorici spun că el nu şi-ar fi dat seama de numărul turcilor şi de aceea ar fi rămas pe loc. Eu cred că a încercat până în ultimul moment să apere tabăra în care se aflau şi mulţi lugojeni, inclusiv femei şi copii. Faptul că nu i-a abandonat face din el un erou al Lugojului” spune Liviu Groza. Proporţiile măcelului (cel mai mare dezastru militar din istoria Lugojului) sunt înfiorătoare. Turcii au pierdut 700 de oameni, iar dintre cei 6.500 de imperiali, au pierit 5.000, după datele otomane.

În aceste condiţii, este un mare păcat că numele lui Veterani nu apare în vreun loc public din Lugoj. Dacă timişorenii îl cinstesc pe contele Florimund Mercy, guvernator al Banatului şi “omul de aur” al Timişoarei, noi de ce nu l-am cinsti pe contele Veterani, care şi-a dat viaţa pentru Lugoj? „Veterani este important pentru Lugoj din trei mari motive: a eliberat oraşul de sub turci, l-a fotificat folosind chiar banii proprii şi şi-a dat viaţa apărându-l, într-o luptă inegală şi disperată. Ce i s-ar putea cere unui militar mai mult?”, spune istoricul caransebeşean Liviu Groza, care a cercetat multe documente despre Veterani la Arhivele de Război din Viena. Şi totuşi, în România, există un loc care îi poartă numele. Peştera Veterani, aflată pe Dunăre, este fosta Peşteră Picabora de lângă Dubova (în apropierea Orşovei). Aici, în 1692, Veterani a spulberat o flotă turcă ce ducea trupe pe Dunăre, pentru a ataca Banatul. Generalul austriac a folosit atunci peştera pentru a supraetaja tunurile pe toate înălţimea deschiderii ei, iar sus pe deal erau alte plasate alte guri de foc. A rezultat o forţă de foc nimicitoare şi o înfrângere umilitoare a turcilor, care aveau să se răzbune asupra lui în mlaştinile Lugojului. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »