Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Comunitatea Evreiasca Lugoj’

Trupa Jazz Hazamir Lugoj 1932

Imaginea de faţă evocă Festivalul de Grădină din 4 septembrie 1932, care s-a desfăşurat în curtea Sinagogii din Lugoj. „The Hazamir Jazz” era o formaţie lugojeană care cânta Dixieland. Hazamir înseamnă, în traducere, „Privighetoarea”. Din trupă făceau parte: Grosz Andor – vioară (conducătorul bandului), Sohn Albert – vioară, Salinszky (Schwartz) Marika – pian, Mizrahi Iosif – saxofon tenor, Weiss Emanuel („Mano”) – saxofon alt, Leibovits Hugo – trompetă, Schwartz E. – banjo, J. Imre – baterie. Interesant, numele trupei era trecut pe tobă, după moda americană, iar trompetele aveau şi surdină, un accesoriu modern al vremii. În cadrul aceluiaşi festival, a mai cântat şi Ansamblul de Jazz al Regimentului 17 de Infanterie din Lugoj. Fotografia este din colectia doamnei dr. Eva Reisz, născută Mizrahi, care mi-a împărtăşit aceste amintiri. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Sinagoga interior

Read Full Post »

La începutul secolului trecut, un băieţel pe nume Teller Ede îşi petrecea vacanţele pe malul Timişului, la Lugoj, unde locuia bunica sa, într-o casă situată vizavi de Catedrala Greco-Catolică.

La începutul secolului trecut, un băieţel pe nume Teller Ede îşi petrecea vacanţele pe malul Timişului, la Lugoj, unde locuia bunica sa, într-o casă situată vizavi de Catedrala Greco-Catolică. Acest băieţel va rămâne în istorie sub numele de Edward Teller, celebrul părinte al armelor nucleare, cercetător la Institutul Hoover şi consilier la Casa Albă pe probleme de securitate naţională.

EdwardTeller1958 cropped

D-na Agnes Schwertner, descendenta unei vechi familii lugojene, ne-a povestit: ”la Lugoj, este cunoscut faptul că Teller a luat lecţii de pian cu dr. Iosif Willer, un profesor faimos, cu studii la Budapesta. De asemenea, el a revenit aici într-o perioadă foarte dificilă din viaţa lui, în anul 1919, în atmosfera tulbure de după primul război mondial”.

Prof. Luminiţa Wallner Bărbulescu, directoarea Muzeului de Istorie şi Etnografie din Lugoj, a fost consilier municipal din partea PNL în legislatura 1992-1996. Ea ne-a declarat că, la iniţiativa fostului consilier UDMR Bakk Miklos, Teller a fost propus să devină cetăţean de onoare al Lugojului. Propunerea a suscitat dezbateri intense în “parlamentul local” dar şi în presă. Până la urmă, s-a ajuns la un vot favorabil, Teller urmând să fie contactat prin intermediul unor fizicieni din Cluj atunci când i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Budapesta şi Debreţin. Însă, la scurt timp după aceea, savantul american s-a îmbolnăvit şi a murit la 9 septembrie 2003.

Amintri hazlii din 1920

Contactat telefonic, fostul consilier Bakk Miklos, stabilit actualmente la Cluj, ne-a declarat: “Despre anii petrecuţi la Lugoj, Teller a vorbit într-o carte autobiografică, de fapt un lung interviu acordat la doi jurnalişti americani. Familia mamei sale era originară din Lugoj şi se numea Deutsch. Era o familie de comercianţi înstăriţi, a căror fiică, Iuliana, s-a căsătorit cu un avocat din Budapesta: Max (Miksa) Teller. Tinerii s-au mutat la Budapesta, unde s-a născut Edward. Acesta venea frecvent în vacanţe la Lugoj, cea mai lungă perioadă petrecută aici fiind între 1919 şi 1920, o perioadă tulbure din istoria Banatului. Pentru că graniţele erau închise, Teller a rămas blocat aici un an alături de mama sa, asistând şi la instalarea noilor autorităţi române. Mai târziu, într-un interviu radiofonic, Teller îşi amintea o întâmplare hazlie legată de inventivitatea unui director de penitenciar din noua administraţie, care găsise soluţia unor inedite venituri “suplimentare”: contra unei sume de bani, îi lăsa liberi pe deţinuţi două zile la sfârşit de săptămână, iar locurile rămase libere le închiria ţăranilor care veneau să-şi vândă marfa în târg!”

În laboratorul ultrasecret de la Los Alamos

Numele lui Edward Teller se confundă cu istoria apariţiei unei temute arme de distrugere în masă: bomba cu hidrogen. Teller, născut la Budapesta, la 15 ianuarie 1908, a părăsit Germania lui Hitler în 1934, datorită persecuţiilor la care erau supuşi evreii. Obţine cetăţenia americană în 1941. În 1942, Teller se alătură celebrei echipe a lui Robert Oppenheimer şi lucrează la Manhattan Project, care va dezvolta prima armă atomică a aliaţilor. Pe toată durata războiului, el a lucrat în laboratorul ultra-secret de la Los Alamos. Aici şi-a dezvoltat teoria privind bomba cu hidrogen, dar aceasta nu a fost agreată de restul cercetătorilor, adepţi ai “bombei A”. Însă Teller revine în forţă după ce sovieticii detonează propria lor bombă atomică, în 1949. Începea isteria “războiului rece”. În aceste condiţii, preşedintele Harry Truman îl convoacă pe Teller, care se întoarce în 1950 la Los Alamos pentru a-şi continua munca la proiectul “bombei H”. Doi ani mai târziu, la 1 noiembrie 1952, ceea ce părea o imposibilitate tehnică chiar şi lui Oppenheimer, s-a realizat: detonarea primei bombe cu hidrogen (Ivy Mike). De atunci, Edward Teller a rămas în istorie drept “părintele bombei cu hidrogen”, iar celebritatea lui suscită controverse şi azi. În anul 1991, reputatul om de televiziune Aristide Buhoiu (lugojean şi el) îi lua un interviu lui Edward Teller, la Hoover Institute. Atunci când i-a pomenit de Lugoj, faţa bătrânului savant s-a înseninat. El a spus că atât cât va curge Timişul prin oraş, el îşi va păstra amintirile plăcute despre Lugoj.

Cibernetica s-a născut la… Moara Şpănească

Un alt mare savant care şi-a găsit liniştea şi chiar inspiraţia în oraşul nostru a fost Ştefan Odobleja, părintele ciberneticii generalizate. Iată ce spunea el într-un manuscris inedit, pus în valoare de prof. Josif Constantin Drăgan: “Cele mai valoroase şi originale idei mi-au răsărit în minte în mod neaşteptat, în timpul plimbărilor mele prin pădurea Binişului (…) Dar cea mai mare parte din cartea mea a fost scrisă, compusă în aer liber, făcând helioterapie pe o plajă izolată pe malul Timişului. În zăvoiul de la est de Lugoj (se referă la păduricea de la Moara Şpănească) am practicat intens auto-observaţia şi am perfecţionat-o”. Ca medic militar, el a funcţionat timp de doi ani la Lugoj, unde a tipărit în 1938 cartea de căpătâi a ciberneticii, “Psihologia consonantistă”. Cartea a fost difuzată apoi la Paris prin intermediul librăriei Maloine, însă tirajul insuficient şi izbucnirea războiului au făcut-o insuficient cunoscută cercetătorilor de limbă engleză, care le-au acordat paternitatea unor cercetători care au ieşit mult mai târziu pe piaţă (1948): este vorba de Norbert Wiener, Albert Rosenblueth şi Kurt Lewin. În loc să primească laurii comunităţii ştiinţifice internaţionale, Odobleja s-a stins din viaţă în anul 1978, într-o mizerie cruntă.

(Cristian Ghinea, posted on 22 decembrie 2011 by Redesteptarea in Personalități)

Read Full Post »

Pe Iosif Singer, secretarul Comunităţii Evreieşti din Lugoj, îl cunosc parcă dintotdeauna. Iar el mă ştie de pe vremea când îmi urmărea, cu un ochi amuzat, toate poznele copilăreşti pe care le făceam în curtea comună unde am locuit. De-a lungul anilor, ne-am întâlnit cu diverse prilejuri şi de fiecare dată am fost impresionat de calitatea sa, atât de rară astăzi, de a fi şi păstrător al tradiţiilor, şi cronicar al comunităţii evreieşti din Lugoj, secretar şi istoric al ei. La 14 iulie 2016, cu patru zile înainte de împlinirea venerabilei vârste de 80 de ani, i-am luat un interviu, pe care îl voi publica pe măsura transcrierii înregsitrării şi consultării notiţelor, numai acestea fiind 31 de pagini A4. Am renunţat la reproducerea întrebărilor, fragmentînd textul în mici “capitole”, uşor de parcurs. Iosif Singer ne spune o fascinantă poveste a Lugojului de odinioară şi a Comunităţii Evreieşti pe care o reprezintă cu cinste.

Iosif Singer 2

Prin ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la vârsta de 80 de ani şi pentru asta mulţumesc puterii Divine, acestei ambianţe speciale care este Lugojul şi soţiei mele Maria, care m-a ajutat foarte mult în viaţă. Nu zic să închei existenţa la 80 de ani, dar cred că tot ceea ce vine după această vârstă este dat de Divinitate, şi nicio despărţire de lumea asta nu e o surpriză. Am încercat să fac o retrospectivă a activităţii mele, dar am renunţat la aceasta.
E suficient să spun că mă simt un cetăţean al Lugojului care a trecut şi prin bune, şi prin rele, şi că am făcut ceva pentru oraş, mai întâi în domeniul financiar, indirect şi în cel economic, apoi mi-am adus modesta contribuţie la propăşirea spiritului lugojean.

Imediat după Revoluţie, am fost în Consiliul de Administraţie al Industriei Textile din Lugoj şi m-am retras când am văzut „imploziile” – aşadar, din interior, care au dus la prăbuşirea fabricii după doi-trei ani. Am fost în CA şi la altă fabrică, „Julia”, încă mai colaborez cu ei şi azi, fără a mai fi în consiliu. Şi acolo am încercat să o dezvoltăm şi chiar am adus-o la un moment dat la nivel înalt. Din păcate însă, după vizita fostului proprietar din Israel, am înţeles că era o problemă de eficientizare a fabricii, care şi aşa lucra cu personal puţin.

Bun, haideţi să începem cu începutul. M-am născut la Lugoj într-o zi de vară la 18 iulie acum 80 de ani. Părinţii lucrau la Căminul de Bătrâni al Evreilor de pe Cuza vodă nr. 6, mama Elena fiind bucătăreasă şefă. Tata Eugen, de meserie oficial sanitar şi comerciant, a fost de toate. A avut o prăvălie la Făgat, dar fost nevoit să plece de acolo din cauza Conversiunii din anii ’30. Ce a fost această Lege a Conversiunii, dată atunci? S-au şters toate datoriile clienţilor, ştiţi cum era pe vremea aceea, cu scrisul în caiet, dar datoriile evreilor la bănci au rămas. Ei compensau lipsa de încasări prin fonduri scoase de la bănci, şi atunci, ca banca să nu-i vîndă casa, şi-a vândut el prăvălia cu localul, cu ce avea avea acolo. Apoi a mai avut o prăvălia la Bunea, un sat lângă Făget, dar s-a lăsat şi a venit la Lugoj, ca infirmier.

Tata s-a născut într-o familie de evrei din Alba Iulia, O familie iniţial destul de înstărită, pînă ce averea s-a împărţit la cei 14 fraţi. Bunicul patern Marton Singer a făcut 12 copii cu prima soţie şi doi cu cea de-a doua, după moartea primei neveste. Şi aşa, ca un fapt interesant: când s-a dus la notariat să declare pe ultimul băiat, probabil că a fost multă veselie şi notarul l-a trecut de religie ortodox român! Îl chema Heinrich Singer şi l-au făcut de religie ortodox român. Reversul: nu l-au dus la muncă obligatorie în perioada persecuţiei, că era ortodx român. Iată că uneori o greşeală mai aduce şi câte un lucru bun …

Părinţii mamei au venit din Austro-Ungaria. Bunicul matern era Adolf Semel, care s-a stabilit la Lugoj, împreună cu familia lui. A murit în 1898 şi este înmormântat în Cimitirul Evreiesc din Lugoj. Îl vizitez, şi îi mai pun câte o pietricică la mormînt (n.r. – după obiceiul evreiesc).

Meseria bunicului Semel a fost de brutar. Semel – aşa se numeşte o pîiniţă mică, alungită. A lucrat la brutăria familiei, de pe Magyar Utca – sau Măgeruţa, cum îi zic lugojenii. Brutăria era condusă de străbunicul, urma să o preia el, dar a murit tânăr, la 40 de ani.

Aşa se face că, din 1936, sunt lugojean get beget şi pot spune că şi eu am un car de oase în cimitir. La naşterea mea, comunitatea evreiască era o comunitate prosperă, dar care începuse să se îngrijoreze de fenomenul antisemit care îşi făcea simţită prezenţa. Comunitatea avea 1.700 de membri. Din punct de vedere numeric, ea urma să crească cu încă 250-300 de femei şi copii aduşi cu domiciliul forţat din Darabani – Dorohoi, bărbaţii fiind la muncă obligatorie, la care s-a adăugat un număr mare de evrei din Cernăuţi. Dintre aceşti nou veniţi, unii au răma la Lugoj pînă la sfîrşitul zilelor lor. Alţii, cei mai numeroşi, au plecat însă în Israel.

Eu m-am născut în Căminul de Bătrâni de pe str. Cuza Vodă. La naşterea mea, Huszar Bacsi (Vilmos), care era preşedintele comunităţii, a cumpărat un loz care pare-se că a fost câştigător. Aşa am devenit copilul destul de răsfăţat al tuturor celor din cămin. Erau oameni bătrâni şi săraci, dar eu mă consideram alintat. În loc să mă joc cu copiii, eu mă jucam cu cei în etate şi asta mi-a dat un soi de maturitate, o precocitate în gândire.

În 1943 m-am mutat într-un cartier românesc, pe strada Astalaş, uliţa Mişăilor. Mişăii aceştia – a nu se confunda cu Mişeii – erau oameni inteligenţi, “scuturaţi”, cu porecle pitoreşti. Era acolo o familie “Crai”, alta “Împărătuş”, alta “Vlădică” (Puiu Popa), una “Zamă” şi alta “Brozbă” (frunză, buruiană). Şi mai era o familie de evrei, Springer. O familie destul de cunoscută în epocă, tatăl şi fiul erau birjari. Vreau să spun că m-am integrat perfect cu toţi copiii şi perietenii de pe stradă – din păcate mulţi trecuţi azi în eternitate.

Eu mi-am respectat tot timpul religia, tatăl fiind habotnic. În casă am păstrat tot timpul caşrutul, mâncarea rituală tradiţională. Dar cu copiii, am participat la toate evenimentele străzii, nunţi, botezuri, înmormântări, ba chiar am fost şi la colinde, ca evreu, eram tolerat, că se mai găseau unii să întrebe. Numai deac nu am fost, ştiţi, acei copii care se îmbracă în straie popeşti şi stau alături de popa. Apoi, dacă mă duceam în vecini şi mă îmbiau cu carne de porc, nu refuzam, că îmi plăceau şi cârnaţii. Dar acasă, nu.

Prin 1947, am terminat Şcoala Evreiască, în ultima promoţie a Şcolii Israelite din Lugoj, cum s-a numit pe atunci. Deşi era şcoală comnfesională, vreau să vă spun că limba de predare era româna, iar ultimii învăţători au fost concetăţeni români. Evrei erau domnişoara Kesler şi doamna Magda Klein, care a fost şi directoare. Români erau Maria Dumbravă şi d-ra Angelica Popovici.

Asta a fost însă mai târziu. În 1942, comunitatea evreilor a fost alungată din clădire, ca şi şcoala, fără să primim în loc un spaţiu. Comunitatea s-a mutat la Sinagogă. Ca urmare, am încercat spă facem şcoală în Parcul George Enescu, unde am suportat bombardamentele cu pietre din partea concetăţenilor, mai ales germani. Apoi şcoala s-a mutat în curtea părinţilor prof. dr. Pick, de pe strada comuna din Paris şi în final am ajuns pe Cernei, colţ cu Dobrogeanu Gherea. După 23 august 1944, ne-am mutat în clădirea Şcolii generale nr. 6, unde funcţiona şcoala germnană, şi nu era o ambianţă prea plăcută.

În anul şcolar 1944-45 ne-am întors la vechea şcoală din curtea Sinagogii. Vreau să spun că am avut mari probleme cu drumul pînă la şcoală, unde aşteptau să mă bată. Era numai noroi la podul de Beton, era un glod galben în care îmi pierdeam pantofii, darmite să mai şi fug! Aşa că multe zile am lipsit de la şcoală. Existau aceste resentimente din timpul dictaturii antonesciene faţă de evrei.

În 1948, m-am înscris la celebra Şcoală primară “Ion Vidu” din Lugoj, actuala Şcoală Generală nr. 3, unde am terminat şapte clase, având profesori remarcabili: Simu la istorie, Petraşcu la ştiinţe naturale, doamna Halhoi de franceză, dar făceam limba română cu ea, doamna Oprea – foarte drăguţă, absolventă de Teologie din Cernăuţi, care cunoştea foarte bine viaţa evreiască, mai era Constantin Miu Lerca. A propos de acele resentimente, în 1949 s-a legat de mine când am fost ales în consiliul de conducere al şcolii, întrebând – ce caută acest elev aici? Dar, în fine, trecem peste asta …

Prietenii mei erau de toate naţiile, cam 80% fiind români. Colegi de şcoală şi de clasă (clasa era mixtă) am avut copii de paori, de maistori şi de sodali (calfe): Vasi Micula, campion de lupte, Tică Dragomir, Lazăr „Păcicaşu”, cum avea porecla şi, cu regret, trebuie să-i pomenesc pe cei mai buni prieteni ai mei – Ilie Corneanu, fiul învăţătorului Corneanu şi nepot al învăţătorului Onae şi Lazăr Dan, fiu de preot, care s-a stins în 2015.

Cristian Ghinea

(va urma)

Read Full Post »

Despre omul de ştiinţă Georges Devereux, recunoscut în Franţa şi America se ştiu foarte puţine lucruri în oraşul natal. Lugojul a dat lumii o serie de personalităţi de anvergură, care se bucură de mare recunoaştere în afara fruntariilor ţării, dar sunt mai puţin cunoscute la ele acasă. Printre personalităţile de primă mărime ce au pornit în căutarea afirmării din Lugoj se numără şi Georges Devereux, pionier al etno-psihiatriei şi etno-psihanalizei, cercetător care s-a afirmat în spaţiul francez şi american, beneficiar al unei burse oferite de către Fundaţia Rockefeller şi profesor la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris.

Devereux s-a născut la 13 septembrie 1908 la Lugoj, într-o familie burgheză (tatăl era avocat) aparţinând importantei comunităţi evreieşti din oraş, care a mai dat lumii personalităţi de talia unui Gyorgi Kurtag, în domeniul muzical. Numele de familie György Dobó (din germanul Deutsch) şi l-a schimbat în 1933, după convertirea la creştinism.

De la indienii din America, la Sedang Moii din Indochina. Viaţa acestui lugojean poate fi comparată cu o aventură extraordinară. Încă de la 18 ani, cărările destinul îl poartă la Paris, în Oraşul Luminilor, acolo unde a studiat fizica sub bagheta celebrei cercetătoare Marie Curie, primul om de ştiinţă din lume onorat cu două Premii Nobel – unul pentru fizică, altul pentru chimie. Devereux arată încă de tânăr paleta foarte largă a preocupărilor sale, studiind limba malaieză (malay) la Şcoala de Limbi Orientale. Această pasiune o avea de tânăr. În Lugojul natal, Devereux şi familia sa vorbea patru limbi : maghiara, româna, germana şi franceza. În 1933 îl găsim în America, ca bursier al Rockefeller Foundation, unde studiază profilul psihologic, viaţa socială şi tradiţiile indienilor Mojave. După această perioadă, pe care o consideră cea mai fericită din viaţă, Devereux pleacă tocmai în Indochina, pentru a studia populaţia Sedang Moi. În 1943, îşi întrerupe studiile pentru a se înrola în Armata SUA, iar după război se afirmă ca pionier al unor ştiinţe precum etno-psihanaliza şi etno-psihiatria. La iniţiativa marelui antropolog Claude Levi Strauss, se întoarce în Franţa în anul 1962 pentru a preda la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris. În anul 1985, la 28 mai, Devereux se stinge din viaţă, lăsând în urmă o operă impresionantă, care cuprinde studii de psiho-analiză dar şi cărţi speciale, cum ar fi cea dedicată însemnătăţii viselor în tragediile greceşti.

Înhumat printre prietenii săi, indienii Mojave. „Georges Devereux, despre care am aflat mai târziu că este lugojean, trebuie apreciat şi ca un antropolog de primă mărime. Opera sa mi-a marcat în mod profund orientarea, opţiunea şi pasiunea mea pentru anumite comunităţi tradiţionale pe care le studiez. Devereux stabileşte clar că atunci când într-o comunitate sunt foarte bine valorizaţi bătrânii înţelepţi sau sunt respectate femeile, un cercetător în vârstă sau o femeie-cercetător se poate apropia mai uşor de aceşti oameni, îi poate înţelege mai lesne. Marele merit al lui Devereux a fost că ne-a învăţat să „jonglăm”, să ne folosim de astfel de lucruri în relaţia cu grupurile studiate”, ne-a declarat prof. dr. Otilia Hedeşan, antropolog la Universitatea de Vest din Timişoara.

Deşi s-a săvârşit din viaţă la Paris, lugojeanul Devereux a fost înhumat la cimitirul din Parker – Colorado, printre iubiţii lui indieni Mojave, conform ultimei sale dorinţe. Astăzi, în semn de preţuire, un centru de studii de la Universitatea din Paris – Arondismentul VIII, îi poartă numele. Poate că şi Lugojul natal îi va acorda la un moment dat preţurirea simbolică – diploma de Cetăţean de Onoare… (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Până în anii celui de-al doilea Război Mondial, la Lugoj trăia o prosperă comunitate evreiască, ce dispunea de o importantă forţă economică. Din rândurile acestei comunităţi s-a ridicat cea mai bogată femeie din perioada interbelică, Bella Steiner. Deşi a avut o avere considerabilă, ea a murit săracă, fără a fi uitată, însă, tocmai de aceia pe care i-a ajutat în tinereţe, prin numeroasele sale acte umanitare.

În perioada interbelică, Lugojul era nu numai un oraş cultural, ci şi un mic centru industrial. „Ghidul Banatului” apărut în 1936 la Editura „Vrerea” din Timişoara, consemna, la loc de frunte, Industria Textilă Lugojeană SA (cu 600 de lucrători şi ţesătorie de stofe cu 52 războaie mecanice, plus vopsitorie), fabrica de cărămidă presată Muschong şi Co., Fabrica de calapoade, Kiszela SA pentru industria pielăriei, fabrica de vatelină „Lâna”, ţesătoria „Lengyel et Co”, ţesătoria mecanică „Mercur” etc.

Bella Steiner, o doamnă elegantă –  foto din colecţia Vasile Belinţan

O întreprindere cu doar 20 de angajaţi realiza, însă, profituri foarte mari, fiind cunoscută nu numai în România, ci şi în tot spaţiul fostului Imperiu Austro-Ungar. Este vorba de „fabrica de liqueur” Baumel – Steiner, care dispunea de un spaţiu considerabil de producţie, cu ieşire pe actualele străzi Cuza Vodă şi Comuna din Paris.

Baumel – Steiner, exportator internaţional de lichior. Localurile, care au devenit în anii ’60 – ’70 fabrică de gheaţă, respectiv Vinalcool, adăposteau pe vremuri alambicuri, magazii şi depozitele de învechire a lichiorurilor cu aromă de migdale şi de portocale. Acestea şi multe alte specialităţi erau produse după reţetele unice create de al treilea asociat, Ignatie Wasservogl, un tehnician şcolit, care a creat o întreagă colecţie de esenţe originale.

De altfel, cei trei, Baumel, Steiner şi Wasservogl erau cumnaţi, iar firma, chiar şi când a ajuns la maximum de profit, a funcţionat mereu pe principii de familie, cu sarcini împărţite, desigur: Steiner se ocupa de bunul mers al fabricii, iar Baumel, de comercializarea produselor. Firma Baumel-Steiner, fondată la sfârşitul secolului al XIX-lea, a cunoscut maxima prosperitate la mijlocul anilor ’30. O dovadă în acest sens sunt impresionantele spaţii de producţie, rămase în picioare şi azi, cu suprafaţă de peste 1.000 mp.

Firma avea propriile mijloace de transport – camioane şi nişte ştrafuri (platforme) cu care băuturile erau duse la gară sau cu care se aducea materia primă – spirtul şi alcoolul. Acestea proveneau de la fabrica de la Margina sau de la o altă firmă lugojeană importantă în epocă,”Moara şi Ţesătoria”, care avea distilerie de spirt.

Cum se fura pe vremuri… O istorie picantă despre Baumel-Steiner ne-a relatat-o Vasile Belinţan, preşedintele Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj. Când au fost lărgite spaţiile de producţie, au venit maistori şi ucenici (şăgârţi), care au lucrat la zidărie. Ucenicii au descoperit băutura şi, ca s-o treacă din depozit pe sub nasul maiştrilor, au curăţat bine o vadră în care au turnat lichior, apoi au acoperit-o cu un carton. Ca totul să fie în regulă, cartonul a fost dat cu var, aşa că întreaga găleată părea plină cu var. La început, mişcarea a trecut neobservată, apoi, alertaţi de veselia peste măsură a calfelor, maiştrii au descoperit furtul, însă n-au anunţat pe nimeni. Nu că ar fi devenit brusc mai miloşi, dar… şi-au primt şi ei partea!

Declinul şi falimentul. Recesiunea şi datoriile nerecuperate provenite de la marfa acordată pe credit au forţat prospera firmă lugojeană să se tranforme, în preajma anilor ’40, în societatea Besco (Baumel Steiner et Company), care avea numeroşi asociaţi noi. Însă nici această mutare nu avea să preîntâmpine falimentul. Cauza? Toate debitele către comercianţii evrei fuseseră anulate de regimul de atunci, însă nu şi datoriile acestora către bănci. În 1943, firma dă faliment, iar băuturile rafinate produse aici devin o amintire. Sticle cu băuturi originale Baumel Steiner s-au mai găsit însă, dosite în depozitul Vinalcool, până la jumătatea anilor ’70.

A murit săracă, dar nu şi uitată!  Doamna Bella Steiner nu beneficia doar de averea obţinută de firma de bături fine a familiei, ci şi de o moştenire consistentă din partea părinţilor. Deşi foarte bogată, ea nu a părăsit slujba de învăţătoare la gimnaziul evreiesc din Lugoj (situat în curtea Sinagogii de pe strada Avram Iancu, la nr. 10). Nu a avut copii şi nu s-a legat în mod excesiv de bunurile materiale. I-a plăcut însă să voiajeze şi a cheltuit o avere întreagă în călătorii. A văzut toată Europa, a fost şi peste ocean, în America. Falimentul firmei a lăsat-o practic doar cu hainele pe ea şi câteva bunuri. A ajuns la căminul de bătrâni al Comunităţii (centrul de plasament de pe strada Bucegi), alături de Rozalia Wasservogl şi de Iuliana Baumel. Cele trei nume s-au reunit din nou, de data asta în sărăcie…

Dl. Iosif Singer, care este de mai bine de zece ani secretarul Comunităţii Evreieşti din Lugoj, ne-a declarat: „Deşi au cunoscut tragedia pierderii întregii averi, aceste doamne şi-au păstrat demnitatea. Au fost foarte elevate, femei de aleasă cultură, vorbeau foarte bine germana, maghiara şi franceza. De altfel, primele cuvinte în limba franceză le-am învăţat de la doamna Bella Steiner.”

Rozalia Wasservogl s-a stins din viaţă la 77 de ani, în 1947, iar doi ani mai târziu, în 1949, a murit şi Iuliana Baumel. Din cele trei, ultima a părăsit această lume Bella Steiner, prin anii ’70, cu consolarea că cei pe care i-a ajutat în tinereţe nu au uitat-o.

I s-a dat voie să se mute la cămin în condiţii hoteliere, într-o cameră unde şi-a adus câteva piese de mobilier de acasă, fiind ajutată zilnic cu mâncare din partea Comunităţii. Indiferent că a trăit în lux sau sărăcie, Bella Steiner a rămas în istoria oraşului drept un exemplu de demnitate, indiferent de averea vremelnic acumulată. Un exemplu şi pentru îngâmfaţii bogaţi ai zilelor noastre. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Celebrul vals „Valurile Dunării”, care s-a bucurat de un enorm succes la sfârşitul anilor 1800, a fost inspirat de o frumoasă poveste de dragoste petrecută la Lugoj. Autorul celebrei melodii, care s-a cântat în deschiderea Expoziţiei Universale de la Paris, în anul 1899, în aranjamentul lui Emile Waldteufel, era Iosif Ivanovici, un bănăţean hărăzit cu mare talent muzical. Născut la Timişoara în anul 1845, pe timpul Imperiului, Iosif Ivanovici a fost instrumentist (cânta la flaut şi la clarinet), dirijor de coruri, fanfare şi compozitor. Creaţia sa a însumat valsuri, cadriluri, polci, mazurci, piese de inspiraţie populară, marşuri militare, dar şi piese pentru pian sau pentru voce, cu acompaniament de pian. Iosif Ivanovici şi-a făcut un nume în lumea muzicală prin dansurile sale „la modă”, dar mai ales prin strălucitoarea compoziţie „Valurile Dunării”. Atât de reuşit era acest vals, încât unii, care nu cunoşteau adevăratul compozitor, i l-au atribuit marelui Johann Strauss – fiul, cel care compusese o altă piesă celebră – „Dunărea albastră”.

Trecut în România, Iosif Ivanovici avea să devină dirijor al mai multor fanfare militare din ţară, la Bucureşti şi Galaţi, apoi (din 1900) inspector al fanfarelor militare din România. O scurtă perioadă de timp, Ivanovici a fost capel-maistru al fanfarei militare din oraş, ocazie cu care a cunoscut-o pe Sara Fried, o fetiţă încântătoare, care provenea dintr-o familie evreiască din Lugoj. Regretatul dirijor, compozitor şi muzicolog lugojean Tobias Schwager publica la 20 septembrie 1985 un articol pe această temă inedită şi interesantă în publicaţia „Revista mea” din Israel. Iată cum descrie Tobias Schwager momentul: „Nu se cunosc bine care erau relaţiile sale cu familia Fried din Lugoj, dar această micuţă muză l-a inspirat pe compozitor să scrie celebrul vals Valurile Dunării, care a făcut ocolul pământului, aducându-i celebritatea”.

După câţiva ani, în 1880, Ivanovici revine la Lugoj, dornic să o revadă pe micuţa sa muză, care devenise între timp o fetişcană de 14 ani. El i-a înmânat atunci tinerei domnişoare manusrisul valsului „Valurile Dunării”. Aşa cum spune Schwager, era vorba despre „o plachetă de carton subţire, cu dimensiunile 78×88 mm, pe care compozitorul a scris miniatural toate cele cinci strofe muzicale ale celebrului vals, cu toate semnele de repetiţie şi semele de trimitere, aşa cum au apărut în toate ediţiile”.

Acest manuscris excepţional, pagină de istorie muzicală, dar şi de istorie a oraşului nostru, este păstrat cu grijă la sediul Comunităţii Evreieşti din Lugoj, de către secretarul Iosif Singer. Indicaţia de pe manuscris este „Donauwellen Walzer, von I. Ivanovics fur Fraulein Sara, gewimdet und geschrieben fur Fraulein Sara”, iar pe spatele plachetei e scris din nou, cu caractere mari, ornamentale: „Donauwellen Walzer. Ivanovics, gewimdet und geschrieben fur Fraulein Sara Fried”, adică „Valsul Valurile Dunării, Ivanovics, dedicat şi scris pentru domnişoara Sara Fried”.

Ce s-a întâmplat mai apoi, după ce drumurile vieţii i-au despărţit pe cei doi? Ştim că Iosif Ivanovici a murit la Bucureşti, în anul 1902, autorul lăsând în urma lui un vals nemuritor, cunoscut în toată lumea, şi alte 350 de compoziţii. Sara Fried, descendenta unei vechi familii de lugojeni cu înclinaţii artistice, s-a căsătorit tot cu un lugojean, Iosif Ludovic Dreichlinger. Împreună, aceştia au avut trei băieţi: Gheorghe Dreichlinger, stabilit la Bucureşti, dr. ing. Otto Dreichlinger (chimist de renume) şi dr. Gabriel Dreichlinger, medic. Se mai ştie că unul dintre strănepoţi trăieşte în Israel. Sara, cea care a inspirat acordurile valsului „Valurile Dunării”, este înmormântată în Cimitirul Evreiesc din Lugoj. Monumentul funerar are inscripţia: Sara Dreichlinger (n. Fried 1866-1935).

Cristian Ghinea

Read Full Post »