Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘bresle’

La începutul anilor ’90, în una din turlele bisericii cu două turnuri, a fost făcută, din întâmplare, cea mai mare descoperire care vorbeşte de trecutul Rugii şi al breslelor: steagul Corporaţiei Cojocarilor, datând din 1893 şi o eşarfă cu dantelă ce consemna donaţia către biserică, din acelaşi an. Steagul, de mari dimensiuni, e lucrat din mătase şi are o emblemă din piele de căprioară care reprezintă doi lei şi o masă de cojocărie.

Breasla Cojocarilor era una din cele mai puternice bresle lugojene şi îl avea ca patron pe Sf. Ilie. Cojocarii, care au făcut importante donaţii Bisericii ortodoxe (baldachine, prapuri, candelabre, icoane) se numărau printre cei mai generoşi sponsori ai Rugii.

DSC_0842

Prima breaslă înfiinţată la Lugoj a fost cea a Olarilor, în 1746, iar în 1893 a fost sfinţit steagul Cojocarilor, păstrat într-o ramă specială la sediul Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj. Din acelaşi an, 1893, datează şi eşarfa Naşului Rugii Lugoene, conservată şi ea în mini-muzeul amintit. Este o eşarfă de mătase albastră, pe care sunt trecuţi cu litere aurii naşii Rugii din 1893: Lupu din Buchin şi soţia.

steag argasitori 1909

Tot acolo se găsesc steagul Breslei Argăsitorilor din 1909 şi eşarfa Breselei Argăsitorilor, din 1930. Asocierea Măiestrilor Argăsitori s-a înfiinţat la Lugoj în 1906, după cum arată ziarul de epocă „Drapelul”, pus la dispoziţie de cercetătoarea Patricia Manea, cea care a consacrat studii interesante simbolisticii de pe aceste vechi steaguri.

Eşarfele amintesc că meseriaşii erau susţinătorii financiari ai Rugii Lugojene (Mihail Bejan, membru al celebrei familii lugojene, spune că prima ediţie a Rugii s-a ţinut la 1854, prilej cu care s-a adunat „toată poporimea oraşului”).

Vasile Belintan

Alte steaguri, ale Măcelarilor şi Agricultorilor (ambele din 1932) precum şi drapelul Clubului de Fotbal „Vulturii” (din 1921) se află la Muzeul de Istorie, Artă şi Etnografie. Meseriaşii lugojeni se conduc şi acum după acelaşi statut, care datează din anul 1884. Corporaţia Meseriaşilor are în prezent 186 de membri şi este condusă de dl. Vasile Belinţan – foto. (Cristian Ghinea, pentru blog)

Reclame

Read Full Post »

Într-o vreme când iernile erau adevărate, cu geruri aspre, iar moda feminină nu se afla în coliziune cu ecologia, blănurile erau la mare căutare. Nu numai ca obiect vestimentar menit să pună în valoare eleganţa feminină, ci şi ca simbol al statutului social. Blănurile nu erau deloc ieftine, pentru că erau produse speciale, cu statut de unicat, făcute la comandă. În spatele elegantelor paltoane pentru dame, în spatele fiecărie “bunde”, stătea o întreagă industrie, care necesita cunoştinţe complexe, de la argăsirea şi vopsirea pieilor, la arta cusutului. Toate aceste cunoştinţe se păstrau în interiorul unor “caste” ale meseriaşilor, care se conduceau după reguli proprii şi transmiteau tehnologiile specifice ţinute la secret, din generaţie în generaţie.

Lugojul a avut o puternică tradiţie a cojocarilor, despre care am scris pe larg în ediţiile trecute ale “Redeşteptării”. Era una din cele mai puternice bresle ale burgului bănăţean, cu Statut conceput la Budapesta, în anul 1887, de avocatul George Dobrin, cel care avea să devină primul prefect român al judeţului Severin, cu capitala la Lugoj.

Salonul de blănărie modernă Belinţan Vasile

La capitolul blănari, Lugojul i-a avut ca meseriaşi de frunte pe Lupea, pe Vasile Barbu al lui Boare, descendent al lui Hazi Barbu şi pe cojocarul blănar Ursulescu, care lucra ajutat de fiica Elena, de soţie şi de câiva “şăgârţi” (ucenici). Fiul meşterului, Costi Ursulescu, avea să devină celebru în anii 60-70, ca bariton al Operei Naţionale din Cluj, artist emerit.

reclama blanar Belintan Vasile (2)

“Unul dintre cei mai renumiţi blănari din Lugoj era Eneşca. El a învăţat meserie în Franţa, la Paris şi avea blănărie şi magazin de blănuri lîngă primărie, în casa tipografului Gheorghe Ţăran, unde funcţiona şi redacţia gazetei meseriaşilor. Vasile Belinţan, fratele tatălui meu, se număra printre cei care au învăţat meseria de la Eneşca. El avea firma pe strada Mihail Bejan, la nr. 1. Se numea Salonul de blănărie modernă Belinţan Vasile. După naţionalizare, atelierul s-a închis şi a devenit… Birtul Mureşanca. Sediul s-a mutat pe strada Mihai Viteazul, la parcul Gării, unde până prin anii 70 mai străjuia agăţată în dreptul poţii celebra firmă cu vulpea”, spune Vasile Belinţan, actualul preşedinte al Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj. Ca mulţi lugojeni autentici, Belinţan se întreabă de ce strada Someşului, nume care nu are de a aface cu oraşul, nu revine la vechiul nume de Mihail Bejan, care evocă o personalitate a Lugojului. Transmitem şi noi mai depare această propunere autorităţilor.

Fire-aţi să fiţi voi de bicheri!

Genul acesta de firme suspendate făceau deliciul copiilor. “Mai era o firmă similară de dărăcit lână , pe strada Ion Vidu, acolo unde acum e Sorel Amigo. Noi copiii ne luam la întercere care sare mai sus şi dă cu mâna în ea. Îi trăgeam un pumn şi tabla făcea un bang sonor care aduna la feresetre toate babele de pe stradă, care ne afuriseau: <fire-aţi să fiţi voi de bicheri!>, adică de golani. Iar noi fugeam ca iepurii, în toate părţile”, îşi aminteşte amuzat Belinţan.

Lugojenii creşteau nurci albastre, nurci vizon, cincila  însă erau prelucate şi pieile iepurilor de câmp. Desigur, mai erau şi tot felul de blăni pentru gulere de paltoane, cum ar fi cele de nutrie, apărute ceva mai târziu în peisaj. Un amănunt destul de… sinistru în ziua de azi: printre accesoriile la gulerele de nurcă sau de vulpe se numărau şi ochii de sticlă care se ataşau de capul animalului, care atârna în mod straniu într-o parte. Deh, gusturile vremii!

Fiecare blănar, cu specialitatea lui

Doamnele care voiau să îşi comande o „bundă”, ştiau la cine să apeleze, căci fiecare blănar avea specialitatea lui.

salon corsete blanarie

Belinţan era specializat în blănuri de vulpe şi de astrahan. Pe strada timişoarei, era un renumit blănar, Jiva Radosav, specializat în nurcă şi iepure, inclisiv cincila. Ocazional, mai făcea şi căciuli de blană, numite ”clăbăţ” de ţăranii din jurul Lugojului. Şi apropo de „căciulari”, aici ajungem la Vasile Barbu ”al lui Boare”, descendentul lui Hazi Barbu, meseriaş de vază, cel care a dăruit oraşului cele două cruci-monument, cea din piaţa catedralei Unite şi cea din faţa Primăriei.

Argăsitorii români din Lugojul anului 1913

Argăsitorii erau o breaslă de sine stătătoare, cu tradiţii proprii, încă din perioada antebelică. În anul 1913, gazeta românească “Revărsat de zori” ce apărea la Lugoj menţiona numele “maeştrilor” argăsitori, în cadrul unui amplu articol, intitulat “De unde trebuie să cumpere românii”. Erau enumeraţi: Constantin Bogdan, Nicolae Bocicai, Dimitrie Gaşăar, Sofia Major, Conatantin Halas, Ladislau Major, George Maniu, Vasile Muntean, Porfir Oprişoniu, Alexandru Sintescu, Cornel Stoica, Maria Ţuculia, Constantin Ţuculia, Pavel Udu, Octavius Vişan. Iar aceştia erau doar argăsitorii de etnie română din Lugojul anului 1913!

DSC07941

Nu “teneşi” chinezeşti, nici “adidaşi” fără licenţă

Argăsitorii aveau ateliere pe malul Timişului, acolo unde le aveau şi cojocarii. Argăsitorii erau meseriaşi apreciaţi nu numai la oraş, ci şi la sate, pentru că ei făceau opinci din pielea groasă de bou, tăbăcită prin procedee vegetale. La Lugoj, opincile erau vândute în piaţa care se ţinea de două ori pe săptămână în piaţa din jurul catedralei Unite. Decuparea ochiurilor se făcea acasă, unde se adăugau şi “şireturile” din piele de viţel. Cojicari renumiţi în perioada interbelică erau :  Oprişoniu, Bogdan, Blaşko, Drăgan, Vişan, Sîntescu, Guţu, Văcărescu, Boitoş şi alţii. Azi, opincile nu mai sunt la modă. Iar blănurile au fost abandonate prin „dressing”-uri improvizate în şpaisuri vechi sau pradă moliilor. Iar arta vechilor blănari şi argăsitori a trecut în amintire!

În epocă, un ucenic o ducea mai bine ca un liceean

Mai important decât meseriile care vin şi trec, este statutul pe care îl aveau ucenicii luaţi sub aripa maistorilor. În epocă, un ucenic o ducea mai bine ca un liceean, iar a face liceul pe acea vreme chiar era ceva de fală! Breslele erau foarte bine organizate, iar tinerii interesaţi să aibă un viitor urmau adevărate şcoli profesionale. Spre deosebire de elevii din epocă, “şăgârţii” veniţi să înveţe meserie aveau casă şi masă gratuite şi erau primiţi ca într-o mare familie. Dacă aveau doar patru clase primare, erau ajutaţi la plata taxelor şcolare şi a manualelor încă trei ani, până aveau cele şapte clase obligatorii. Mai târziu, cei care voiau să devină calfe, urmau încă trei ani.

elev bredi

Ucenicii beneficiau de îmbrăcăminte şi încălţăminte, pe care o primeau direct de la argăsitorie. Duminica, maistorii le dădeau aşa numitul “trincgheld” (Dink Geld), ceea ce s-ar traduce prin bani de băutură, dar ucenicii cheltuiau acest mic bacşiş pe bilete de cinema (mozi) sau pe dulciuri. Odată cu trecerea anilor, deveneau sodali, statut care le permitea acces la baluri sau alte acţiuni organizate de Reuniunea Meseriaşilor Români din Lugoj (care avea printre altele Corul Progresul, săli de lectură, de biliard etc.). Acest sistem dădea tinerilor o siguranţă şi un drum în viaţă, cu perspectiva întemeierii unei familii. Nu le era ruşine să ceară o fată în căsătorie, căci aveau deja un mic capital şi erau ajutaţi de colegi, făceau parte dintr-un club care îşi onora membrii. Astăzi, această siguranţă a vieţii este doar o amintire de pus în ramă. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Din serialul nostru cu oameni, locuri și povești din Lugojul de odinioară nu pu­teau lipsi vajnicii re­pre­zen­tanți ai breslelor, oameni cu repere solide, ancorate în valori precum munca fără compromisuri și cuvântul de onoare, care odată dat, făcea cât o mie de facturi pline de ștampile din zilele noastre. Pe atunci, cuvântul dat și strângerea de mână țineau loc de parafe.

Statutul breselei cojocarilor din 1887, descoperit în original la arhivele din București

Un moment important pentru Lugoj, din punct de ve­dere al cercetării istorice, a avut loc recent în Capitală. Cercetătoarea Patricia Ma­nea, doctorand al Facultății de Istorie a Universității din București, a descoperit la Arhivele Naționale un document original care vorbește des­pre cea mai faimoasă breaslă a Lugojului de odi­nioară: breasla cojocarilor.

Statutul Cojocarilor 1887

”Statutele societății/ reuniunei/ a măiestrilor cojocari din Lugos”, scris de mâ­nă de George Dobrin în Bu­dapesta, la ”9 october 1887”, are semnătura ori­gi­na­lă a celui care avea să de­vină primul prefect român de Severin. Interesant este că, în document, numele o­ra­șului apare scris ca Lugoj, Lugos sau Lugoș.

Scopul societății este men­ționat la loc de cinste: ”men­ținerea bunei înțelegeri între măieștri, promovarea intereselor industriale, păs­tra­rea podoabelor din biseri­ca greco-ortodoxă din Lu­goj (n.r. – biserica cu două turnuri) și păstrarea renumelui măieștrilor cojocari din Lu­goș”.

Nici modalitatea pri­mi­rii de noi membri nu era lăsată la voia întâmplării, ea având reguli precise, ca în orice organizație serioasă.

”Spre acest scop, socie­ta­tea va ține ședințe publice, va da petreceri și va forma un fond”, mai scrie în statut. Interesant este că, pe lângă procurarea fondurilor din taxele anuale ale membrilor ”ordinari și ajutători” și din do­nații benevole, Dobrin, unul din cei mai buni avocați bănățeni ai vremii, menționa și petrecerile.

Care erau aceste petreceri aflăm din ”Gazeta Ba­na­tului”, ziar cu redacția în Piața Regina Maria, nu departe de actualul sediu ”Redeșteptarea”. În ediția din 14 august 1921, ”Gazeta Banatului” titra: ”Serbarea Pa­tronului cojocarilor din Lu­goj”. Iar Patronul nu pu­tea fi cineva mai sus pus decât un… sfânt.

Cea mai faimoasă breaslă din Ardeal și Banat: cojocarii lugojeni

Sfântul Ilie era patronul celei mai faimoase bresle lugojene, cea a cojocarilor.

”Măestrii cojocari sunt o specialitate lugojană. Cojoacele lucrate de ei cu fir de mătasă sunt de o frumusețe rară și vestite în întreg Banatul și Ardealul. Prin priceperea și gustul lor, acest ram al industriei casnice a ajuns (la) o deosebită înflo­rire. Organizația lor e de o pedanterie exemplară”, scrie gazeta citată.

Nu-i de mirare că ser­bă­ri­le din 1921, ținute în 2 august, au avut mare fast. ”În anul acesta, măiestrii cojocari au avut onoarea să sa­lu­te în mijlocul lor pe Dl. și Dna. Dr. Avram Imbroane, deputatul Lugojului și vice­pre­zidentul Camerii (n.r. – De­puților), Dl. Prefect Dr. Petru Nemoianu, Dr. Subprefect Dr. Paraschivu Lu­ca­re­țiu, Dl. Primar Ioan Ha­rambașa și mai mulți lo­cuitori din localitate, fii sau nepoți de cojocari, care au participat atât la Te Deum, cât și la sfințirea prinosului”. La sfințirea prinosului a vorbit dl. primar Ioan Ha­ram­ba­șa.

Articolul mai men­țio­nea­ză că ”sfințirea și distri­bui­rea prinosului au avut loc în casele măiestrului fruntaș Ioan Berariu”, ceea ce sigur a fost motiv de fală pentru familia respectivului.

Lumea bună voia să fie văzută în compania meseriașilor!

Apropo de petreceri, ”Ga­ze­ta Banatului” adoptă un ton monden când spune că ”seara a avut loc o animată pe­trecere dansantă, în localitățile otelului Dacia” apreciată ”ca un succes din punct de vedere social și material”, adică al donațiilor.

Este evident interesul politicienilor vremii de a apărea în ”poza de grup” cu meșteșugarii cei înstăriți. Deputați precum Avram Imbroane, Victor Biberia, Alexandru Mocioni sau dr. Ștefan Petroviciu erau des văzuți la aceste petreceri. Nu neapărat din respectul clamat față de bresle, ci pentru interesul electoral. Meseriașii erau o redutabilă forță electorală, alegători disciplinați și care, odată câștigați, își schimbau cu greu opțiunile.

(c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

În fiecare an, la 15 august, de Ruga Lugojeană, reprezentanţii breslelor din oraş reuniţi în Corporaţia Meseriaşilor se încolonează în procesiune şi fac înconjurul Bisericii „Adormirea maicii Domnului”. Obiceiul a fost reluat în 1993, când Ruga lugojeană, fondată de agricultorii şi meşteşugarii oraşului, şi-a reintrat în drepturi după anii de interdicţie comunistă. În fruntea meseriaşilor este purtat cu cinste un steag, numit steagul breslelor lugojene. Povestea acestui drapel ne-o povesteşte preşedintele Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj, organizaţie care se conduce şi acum după Statutele originale, din 1884.

IMG_0101

Vasile Belinţan, preşedintele Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj, spune că originea acestei manifestări porneşte de la întâlnirile meseriaşilor respectaţi în breaslă cu paorii din Buchin, cei care au stat la baza înfiinţării Rugii Lugojene originale. Ruga era la început o manifestare religioasă, dedicată strict hramului Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”. Ea a fost adusă de la sat la oraş de către paorii din Buchin, care erau şi amfitrioni ai Rugii. Întânirile lor cu reprezentanţii breslelor aveau, aşadar, şi un caracter organizatoric. „Organizarea Rugii era hotărâtă în bună măsură la Birtul Meseriaşilor de pe strada Ion Creangă, unde se aşezau împreună maistorii cei bătrâni şi agricultorii din Buchin – amfitrionii Rugii. Atât Ruga, cât şi steagul Rugii, aveau un naş, care era sponsorul manifestării, ales dintre cei mai înstăriţi agricultori sau meşteşugari. La sediul Corporaţiei Meseriaşilor, păstrăm şi acum cu fală steagurile cele vechi ale Rugii, dar şi o eşarfă de mătase albastră, pe care sunt trecuţi cu litere aurii naşii Rugii din 1893. Aceştia sunt Lupu din Buchin şi soţia, familie de agricultori aflată în grad de rudenie cu actualul primar al Lugojului”, arată Vasile Belinţan.

IMG_0101În acest an, steagul breslelor a fost purtat de dl. Zeno Argălaş, maestru al intarsiilor în lemn

Noul steag, sfinţit în prezenţa venerabililor fondatori. Despre vechile steaguri ale breslelor, păstrate cu sfinţenie la Muzeu ori la Corporaţia Meseriaşilor, am mai scris. Aceste steaguri, printre care se află şi impresionantul drapel al argăsitorilor, sunt deja obiecte de muzeu şi nu mai pot fi scoase afară, la lumina zilei, fără a suferi deteriorări majore. Aşa că, la trecerea în noul Mileniu, maseriaşii din oraş şi-au dorit un nou steag care să stea în fruntea tradiţionalei lor procesiuni de după slujba de Sf. Maria Mare, în fiecare 15 august. „La trecerea în noul Mileniu, în luna mai 1999, am sfinţit un tablou al Corporaţiei Meseriaşilor Lugoj din 1921, an în care breslele cojocarilor, tăbăcarilor, olarilor, fierarilor s-au reunit în Corporaţiunea Meseriaşilor din Lugoj, din care făceau parte meşteri români, maghiari, germani şi evrei. În luna decembrie, în cadrul unei ceremonii emoţionante, am sfinţit şi noul steag al breslelor”, spune Vasile Belinţan, preşedintele singurei asociaţii a breslelor care mai funcţionează în ţară, la ora actuală. Steagul a fost sfinţit după vechile tradiţii de către părintele Gheorghe Cristescu, care era încadrat de venerabilii membri fondatori – croitorul regal Petru Siniteanu, sculptorul în piatră Petru Socaci, maestrul mozaicar Francisc Belinţan şi Ioan Luminosu, elctrician auto.

IMG_0104

Monede de argint cusute în pânză şi pictură pe piele de căprioară. Noul steag al breslelor cu care se defilează astăzi îi reprezintă pe toţi meseriaşii Lugojului. El a fost conceput după toate canoanele de către regretatul pictor şi ceramist Gheorghe Vuia, care a beneficiat de sprijinul şi consilierea reputatului bizantinolog şi istoric al ortodoxismului, părintele profesor doctor Vasile Muntean. Stema şi sigla au fost realizate de către Gheorghe Vuia, împreună cu artiştii plastici Ladislau şi Pavel Pokker. Pe steag, emblema Corporaţiei (cu semnele distinctive T-ul, echerul şi roata) a fost pictată pe piele de căprioară şi poartă, într-un colţ, semnătura: Gh. Vuia. În pânza steagului, după tradiţie, au fost cusuţi trei bănuţi de argint aducători de noroc şi prosperitate. Ei poartă efigiile suveranilor României – Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai Întâiul şi sunt bani autentici de epocă, donaţi, de bijutierul Nelu Munteanu. Suliţa steagului, realizată din lemn de tei, precum şi vârful acesteia, sunt opera lui Ladislau Darvaşi, alt renumit meseriaş al urbei trecut în eternitate. Placarea cu foiţă de aur a revenit maestrului Ladislau Pokker, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. În fine, pânza de mătase a noului steag al breslelor a fost donaţia unui al membru al corporaţiei, dl. Adi Avramescu. Franjurile au fost realizate de Tibi Velcsoff, cuiele speciale au fost puse la dispoziţie de Ioji Schlier, iar suportul de lemn a fost realizat artistic de Puiu Ionescu. Putem spune aşadar, fără teama de a greşi, că steagul breslaşilor este o creaţie colectivă care simbolizează munca temeinică şi de bună calitate, o tradiţie care la Lugoj datează de sute de ani.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

La sediul Corporației Meseriașilor din Lugoj există un tablou interesant, care reprezintă douăsprezece domnișoare fotografiate în aceeași ținută albă și cu câte un buchet de flori în mână. Dl. Vasile Belințan, președintele corporației, ne-a explicat despre ce este vorba.

În anul 1930, breasla măcelarilor din Lugoj a avut ideea de a organiza un concurs de… miss. Cel mai drăguțe domnișoare – fiice, surori sau nepoate ale maeștrilor măcelari din Lugoj s-au întrecut la frumusețe, dar și la talent muzical. Din păcate, nu știm mai multe amănunte despre acest inedit concurs organizat în anul 1930, dar din fotografii reiese cam care era idealul de frumusețe feminină a vremii. Câștigătoarea concursului și a titlului de Miss Măcelar 1930 a fost domnișoara Ardeleanu, cea înaltă, prima din stânga în fotografia de sus.

Cristian Ghinea

Read Full Post »