Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘blanari’

Într-o vreme când iernile erau adevărate, cu geruri aspre, iar moda feminină nu se afla în coliziune cu ecologia, blănurile erau la mare căutare. Nu numai ca obiect vestimentar menit să pună în valoare eleganţa feminină, ci şi ca simbol al statutului social. Blănurile nu erau deloc ieftine, pentru că erau produse speciale, cu statut de unicat, făcute la comandă. În spatele elegantelor paltoane pentru dame, în spatele fiecărie “bunde”, stătea o întreagă industrie, care necesita cunoştinţe complexe, de la argăsirea şi vopsirea pieilor, la arta cusutului. Toate aceste cunoştinţe se păstrau în interiorul unor “caste” ale meseriaşilor, care se conduceau după reguli proprii şi transmiteau tehnologiile specifice ţinute la secret, din generaţie în generaţie.

Lugojul a avut o puternică tradiţie a cojocarilor, despre care am scris pe larg în ediţiile trecute ale “Redeşteptării”. Era una din cele mai puternice bresle ale burgului bănăţean, cu Statut conceput la Budapesta, în anul 1887, de avocatul George Dobrin, cel care avea să devină primul prefect român al judeţului Severin, cu capitala la Lugoj.

Salonul de blănărie modernă Belinţan Vasile

La capitolul blănari, Lugojul i-a avut ca meseriaşi de frunte pe Lupea, pe Vasile Barbu al lui Boare, descendent al lui Hazi Barbu şi pe cojocarul blănar Ursulescu, care lucra ajutat de fiica Elena, de soţie şi de câiva “şăgârţi” (ucenici). Fiul meşterului, Costi Ursulescu, avea să devină celebru în anii 60-70, ca bariton al Operei Naţionale din Cluj, artist emerit.

reclama blanar Belintan Vasile (2)

“Unul dintre cei mai renumiţi blănari din Lugoj era Eneşca. El a învăţat meserie în Franţa, la Paris şi avea blănărie şi magazin de blănuri lîngă primărie, în casa tipografului Gheorghe Ţăran, unde funcţiona şi redacţia gazetei meseriaşilor. Vasile Belinţan, fratele tatălui meu, se număra printre cei care au învăţat meseria de la Eneşca. El avea firma pe strada Mihail Bejan, la nr. 1. Se numea Salonul de blănărie modernă Belinţan Vasile. După naţionalizare, atelierul s-a închis şi a devenit… Birtul Mureşanca. Sediul s-a mutat pe strada Mihai Viteazul, la parcul Gării, unde până prin anii 70 mai străjuia agăţată în dreptul poţii celebra firmă cu vulpea”, spune Vasile Belinţan, actualul preşedinte al Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj. Ca mulţi lugojeni autentici, Belinţan se întreabă de ce strada Someşului, nume care nu are de a aface cu oraşul, nu revine la vechiul nume de Mihail Bejan, care evocă o personalitate a Lugojului. Transmitem şi noi mai depare această propunere autorităţilor.

Fire-aţi să fiţi voi de bicheri!

Genul acesta de firme suspendate făceau deliciul copiilor. “Mai era o firmă similară de dărăcit lână , pe strada Ion Vidu, acolo unde acum e Sorel Amigo. Noi copiii ne luam la întercere care sare mai sus şi dă cu mâna în ea. Îi trăgeam un pumn şi tabla făcea un bang sonor care aduna la feresetre toate babele de pe stradă, care ne afuriseau: <fire-aţi să fiţi voi de bicheri!>, adică de golani. Iar noi fugeam ca iepurii, în toate părţile”, îşi aminteşte amuzat Belinţan.

Lugojenii creşteau nurci albastre, nurci vizon, cincila  însă erau prelucate şi pieile iepurilor de câmp. Desigur, mai erau şi tot felul de blăni pentru gulere de paltoane, cum ar fi cele de nutrie, apărute ceva mai târziu în peisaj. Un amănunt destul de… sinistru în ziua de azi: printre accesoriile la gulerele de nurcă sau de vulpe se numărau şi ochii de sticlă care se ataşau de capul animalului, care atârna în mod straniu într-o parte. Deh, gusturile vremii!

Fiecare blănar, cu specialitatea lui

Doamnele care voiau să îşi comande o „bundă”, ştiau la cine să apeleze, căci fiecare blănar avea specialitatea lui.

salon corsete blanarie

Belinţan era specializat în blănuri de vulpe şi de astrahan. Pe strada timişoarei, era un renumit blănar, Jiva Radosav, specializat în nurcă şi iepure, inclisiv cincila. Ocazional, mai făcea şi căciuli de blană, numite ”clăbăţ” de ţăranii din jurul Lugojului. Şi apropo de „căciulari”, aici ajungem la Vasile Barbu ”al lui Boare”, descendentul lui Hazi Barbu, meseriaş de vază, cel care a dăruit oraşului cele două cruci-monument, cea din piaţa catedralei Unite şi cea din faţa Primăriei.

Argăsitorii români din Lugojul anului 1913

Argăsitorii erau o breaslă de sine stătătoare, cu tradiţii proprii, încă din perioada antebelică. În anul 1913, gazeta românească “Revărsat de zori” ce apărea la Lugoj menţiona numele “maeştrilor” argăsitori, în cadrul unui amplu articol, intitulat “De unde trebuie să cumpere românii”. Erau enumeraţi: Constantin Bogdan, Nicolae Bocicai, Dimitrie Gaşăar, Sofia Major, Conatantin Halas, Ladislau Major, George Maniu, Vasile Muntean, Porfir Oprişoniu, Alexandru Sintescu, Cornel Stoica, Maria Ţuculia, Constantin Ţuculia, Pavel Udu, Octavius Vişan. Iar aceştia erau doar argăsitorii de etnie română din Lugojul anului 1913!

DSC07941

Nu “teneşi” chinezeşti, nici “adidaşi” fără licenţă

Argăsitorii aveau ateliere pe malul Timişului, acolo unde le aveau şi cojocarii. Argăsitorii erau meseriaşi apreciaţi nu numai la oraş, ci şi la sate, pentru că ei făceau opinci din pielea groasă de bou, tăbăcită prin procedee vegetale. La Lugoj, opincile erau vândute în piaţa care se ţinea de două ori pe săptămână în piaţa din jurul catedralei Unite. Decuparea ochiurilor se făcea acasă, unde se adăugau şi “şireturile” din piele de viţel. Cojicari renumiţi în perioada interbelică erau :  Oprişoniu, Bogdan, Blaşko, Drăgan, Vişan, Sîntescu, Guţu, Văcărescu, Boitoş şi alţii. Azi, opincile nu mai sunt la modă. Iar blănurile au fost abandonate prin „dressing”-uri improvizate în şpaisuri vechi sau pradă moliilor. Iar arta vechilor blănari şi argăsitori a trecut în amintire!

În epocă, un ucenic o ducea mai bine ca un liceean

Mai important decât meseriile care vin şi trec, este statutul pe care îl aveau ucenicii luaţi sub aripa maistorilor. În epocă, un ucenic o ducea mai bine ca un liceean, iar a face liceul pe acea vreme chiar era ceva de fală! Breslele erau foarte bine organizate, iar tinerii interesaţi să aibă un viitor urmau adevărate şcoli profesionale. Spre deosebire de elevii din epocă, “şăgârţii” veniţi să înveţe meserie aveau casă şi masă gratuite şi erau primiţi ca într-o mare familie. Dacă aveau doar patru clase primare, erau ajutaţi la plata taxelor şcolare şi a manualelor încă trei ani, până aveau cele şapte clase obligatorii. Mai târziu, cei care voiau să devină calfe, urmau încă trei ani.

elev bredi

Ucenicii beneficiau de îmbrăcăminte şi încălţăminte, pe care o primeau direct de la argăsitorie. Duminica, maistorii le dădeau aşa numitul “trincgheld” (Dink Geld), ceea ce s-ar traduce prin bani de băutură, dar ucenicii cheltuiau acest mic bacşiş pe bilete de cinema (mozi) sau pe dulciuri. Odată cu trecerea anilor, deveneau sodali, statut care le permitea acces la baluri sau alte acţiuni organizate de Reuniunea Meseriaşilor Români din Lugoj (care avea printre altele Corul Progresul, săli de lectură, de biliard etc.). Acest sistem dădea tinerilor o siguranţă şi un drum în viaţă, cu perspectiva întemeierii unei familii. Nu le era ruşine să ceară o fată în căsătorie, căci aveau deja un mic capital şi erau ajutaţi de colegi, făceau parte dintr-un club care îşi onora membrii. Astăzi, această siguranţă a vieţii este doar o amintire de pus în ramă. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »